Meditatii de toamna

Avem, dupa cum ni s-a promis inca din timpul campaniei electorale, un presedinte-jucator. Din nefericire, in loc sa joace in echipa, Traian Basescu prefera sa joace mai mult „la perete“.

Dubla cetatenie e o arma cu doua taisuri. Pentru un impatimit al procesului electoral ofera oportunitatea unica de a vota de doua ori, uneori chiar in acelasi an, in sisteme politice diferite. E ca si cum unui microbist i s-ar oferi doua campionate mondiale de fotbal in acelasi an: emotii duble, senzatii tari ridicate la patrat, de doua ori mai multe pariuri s.a.m.d. Reversul medaliei nu e, insa, nici el de neglijat. La o adica, si frustrarea poate fi dubla. Sa presupunem, bunaoara, ca esti deopotriva cetatean american si cetatean roman si astepti cu nerabdare alegerile din 2008, cand vei putea vota, deopotriva, viitorul presedinte al Americii si noua formula parlamentara a Romaniei. Ce te faci in cazul in care – sa bat in lemn – candidatii americani pentru presedintie, rezultati in urma alegerilor preliminare, se dovedesc a fi Hillary Rodham Clinton si Jeb Bush? (Scenariul e mai mult decat o pura speculatie, chiar daca fratele presedintelui a declarat recent ca nu e interesat pentru o candidatura pentru 2008. Poate 2012…). Tu, vorba cetateanului turmentat, cu cine votezi?

Nu sunt microbist, dar imi imaginez ca satisfactia acestuia deriva din faptul ca, la fiecare partida, este capabil de identificare cu una dintre echipe. Sa „tina“ cu unii, sa sufere si sa se bucure alaturi de ei. Daca ambele echipe i-ar fi perfect indiferente, i-ar mai ramane, ce-i drept, placerea unei faze reusite, dar o asemenea emotie estetica n-ar reusi niciodata sa-l smulga din fotoliu, chiuind de bucurie sau, dimpotriva, trantind, cu ciuda, caciula de pamant.

La fel, orice proces electoral devine searbad cata vreme nu poti investi in el un minim de simpatie pentru unul sau altul dintre candidati. De buna seama, un observator cinic ar declara din capul locului ca politicieni ideali nu exista, asa ca trebuie sa te multumesti cu alegerea raului „cel mai mic“. Chiar si in aceste conditii, ce te faci cand nici macar nu esti in stare sa decizi care candidat – in scenariul de mai sus – e cel mai rau: Clinton the Second sau Bush the Third? Cum faci sa scapi de gustul coclit al frustrarii tipice cetateanului turmentat prins intr-o republica monarhica?

Frustarile, insa, ca si nenorocirile, nu vin niciodata singure. Pentru cetateanul nostru romano-american –  lipsit, sa zicem, din varii motive, de simpatii pesediste – frustrarea se dubleaza in intensitate. Pentru ca, privind la orizontul electoral 2008, realizezi ca, din nou, nu prea ai cu cine vota. Cel putin cata vreme tendinta actuala de pe scena politica se mentine neschimbata, alegatorul onest se poate trezi in cabina de vot romaneasca intr-o dilema asemanatoare traita in cea americana. Eu cu cine (sa) votez?

Responsabil in buna masura pentru jumatatea romaneasca a frustrarii este, zica cine ce-o zice, presedintele Traian Basescu. M-am numarat printre cei care au salutat, la vremea respectiva, ideea unui presedinte -jucator. Cand am facut-o, insa, aveam in minte imaginea unui presedinte indeplinind, dupa modelul lui Havel, o functie aproape socratica – aceea de a mentine in stare de trezie o clasa politica prea lesne tentata de somnolenta. Nu mi-a trecut prin creanga mintii ca vom avea parte, din ce in ce mai mult, de un presedinte care joaca „la perete“, indiferent la soarta partidelor ce l-au „intovarasit“ in cursa electorala.

Care deschide politicienilor ochii doar pentru a vedea unde sa-si izbeasca mai abitir capul de zid. Nu, nu sunt naiv. Nu mi-am imaginat nici o clipa ca Basescu ar putea fi Havel. Nici n-as fi avut cum. Chiar daca ambii au pledat pentru o reintoarcere a moralitatii in politica, Basescu n-a initiat inainte de caderea comunismului nici o Charta, n-a facut puscarie politica, precum fostul presedinte al Cehoslovaciei, si n-a argumentat teoretic ceea ce, ulterior, avea sa puna in practica aproape pana la virgula. Nu ma astept nicidecum ca acum, dupa aproape un an de mandat, fostul comandant de nava sa-si publice „Meditatiile de toamna“, dupa modelul „Meditatiilor de vara“ ale dizidentului ceh – o carte in care sa imbine stralucit viziunea teoretica si consideratiile practice.

Mi-am imaginat, totusi, ca presedintele va stii cand sa puna mai presus de imagine personala interesele natiunii, oricat de romantic ar suna asta. M-am inselat. Saptamana trecuta s-au implinit 16 ani de la victoria Revolutiei de Catifea – un exemplu elocvent a faptului ca romantismul bine inteles mai poate inca schimba lumea. „Oricat de ridicol sau de donquijotesc ar suna in zilele noastre, un lucru imi pare mai presus de indoiala: si anume ca este responsabilitatea mea sa subliniez, de cate ori e nevoie, originea morala a oricarei politici autentice“, spune Havel. De aici pana la licuricii felationisti – haideti sa recunoastem – e o distanta. A fost (si este) Havel un romantic? Fara doar si poate.

A ajuns datorita acestui idealist Cehia un soi de rai pe pamant? Nicidecum. Dupa cum insusi Havel recunostea, cu amaraciune, saptamana trecuta, politica Cehiei este si ea, in buna masura, subjugata de catre mafia economica. Havel, insa, n-avea iluzii.

Inca din 1992 recunostea ca raiul pe pamant nu exista si ca intotdeauna raul va gasi modalitati de exprimare. Distanta dintre Cehia si Romania ramane, totusi, enorma. Cinismul romanesc se dovedeste, in final, mai putin profitabil decat romantismul cehesc.

Procedand in continuare asa, Basescu impinge, cu buna stiinta, PNL-ul spre marginea prapastiei. Dupa cum sublinia Valeriu Stoica, atacurile prezidentiale nu fac decat sa indeparteze orice posibilitate de fronda in partidul liberal. Pas cu pas, liberalii sunt fortati sa greseasca in ochii opiniei publice. Cum ar da-o, cum ar suci-o, tot prost ies. Singura solutie pentru evitarea dezastrului ar fi iesirea de la guvernare si declansarea anticipatelor inainte ca pasul acesta sa fie facut de PD. Pentru aceasta, insa, PNL-ul ar avea nevoie de o alta conducere – ceea ce, in conjunctura actuala e imposibil. Si uite-asa, riscam sa ne trezim in 2008 cu posibilitatea de a alege intre un PNL simpatizant PSD sau un PD opozant unic al PSD – ambele situatii (iertata-mi fie terminologia medicala) reprezentand un soi de „anus contra naturii“. Cand s-o-mpartit norocu’, noi n-am fost plecati la lucru’. Noi am fost plecati la birt. Sau, in cel mai bun caz, la GoldenBlitz.