BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Poker cu Putin

    Am facut de curand un test rapid prin redactie: „cu ce-l asociati pe Vladimir Putin?“. Raspunsuri variate si la obiect – karate, petrol, duritate, putere, buton nuclear. La inceput m-am intrebat pe mine, iar raspunsul a fost mai ciudat – pokerul.

     

    Am scris saptamana trecuta despre conducte de petrol si interese rusesti si locul Romaniei intr-un rasarit de Europa care incearca sa-si gaseasca un loc in lume. Reiau acum povestea, dintr-un unghi putin diferit, pentru ca au aparut elemente noi. Vorbeam atunci de proiectul conductei petroliere Burgas – Alexandropolis, de o recenta intalnire la varf Rusia – Grecia – Bulgaria, de faptul ca Romania era aparent scoasa de pe respectivul traseu si ca de fapt nici nu puteam fi inclusi in proiect, cel putin din considerente geografice. Saptamana acesta au aparut elemente noi – un ministru bulgar a recunoscut ca rusii au avansat ideea includerii Romaniei in proiect.

     

    Si asta mi se pare o gogorita, buna numai de discutat la negocieri, cand incerci sa fortezi mana cuiva: ca sa ocolesti Bulgaria, trebuie sa mai construiesti kilometri buni de conducta si sa incepi sa negociezi cu statele de pe teritoriul fostei Iugoslavii, ceea ce ar amana nepermis de mult finalizarea constructiei. In termeni pokeristici se cheama jocul la doua capete, iar statisticile arata ca astfel ai sanse de castig mai mari: astepti opt potentiale carti pentru o mana castigatoare, pe cand adversarii asteapta numai patru. Discutia ar trebui mutata, de fapt, inspre Vladimir Putin si modul in care acesta administreaza interesele rusesti.

     

    La o recenta intalnire cu analisti, comentatori si specialisti straini in problemele rusesti, asa-numitul Valdai Discussion Club, Putin a avansat niste idei cel putin interesante.

     

    A spus despre sine ca nu i potriveste descrierea de politician, descriindu-se drept un cetatean care opteaza pentru „decizii morale“ in defavoarea celor „politically more correct“, asta spre deosebire de multi membri ai staff-ului sau, care dovedesc abordari mai politicianiste. Pe urma a spus ca prefera abandonul etichetei de superputere energetica, folosita frecvent pentru a descrie Rusia in mediile occidentale. „Nu am considerat niciodata Rusia ca fiind o superputere energetica, totusi dispunem de mai multe rezerve decat oricare alta tara. Intentionam sa participam la elaborarea unor reguli pentru sectorul energetic si sa actionam conform acestor reguli (…) pentru productia, transportul si consumul de energie.“ Presedintele rus a apreciat chiar ca statutul de superputere energetica este folosit de si in Uniunea Europeana pentru a face apropieri/asocieri, in mintea cetateanului comun, intre Rusia si raul reprezentat de fosta URSS.

     

    Rusii intentioneaza sa isi sporeasca exporturile de petrol si gaze spre Asia, in urmatorul deceniu, de la 3% din productie la 30%. Putin a negat, in schimb, ideea avansata de serviciile secrete occidentale, care vad in Consiliul de cooperare de la Shanghai (infiintat in 2001 si incluzand Rusia, China si alte state din centrul Asiei) un potential bloc militar si politic, un loc unde China si Rusia „coc ceva“.

     

    Nu stiu cati muschi i-au tresarit pe fata presedintelui rus in clipa in care a vorbit despre decizii morale, despre superputerea care de fapt nu se vrea si despre talentele culinare ruso-chineze; din cate l-am vazut pe unde l-am vazut, presupun ca nici unul. La fel ca in cazul unui bun jucator de poker.

     

    Impresia mea despre rusi, implicit despre Vladimir Putin, este ca abordeaza relatiile cu restul lumii exclusiv prin prisma interesului, fie national, fie de grup sau personal, dar la un nivel al strategiilor mai apropiat de ceea ce se purta in urma cu vreo 200 de ani, cand imperiile erau imperii si vasalii vasali. Accepta modificari de genul globalizarii si folosesc banii si apropierea de firmele occidentale, dar cumva fortati. Puternica Maica Rusie si un lider de talia lui Petru cel Mare le sunt concepte mai dragi si mai apropiate. Pragmatismul strategilor americani, care asociaza lejer concepte precum promovarea democratiei sau razboiul impotriva terorismului cu propriile interese comerciale, le este strain intr-o oarecare masura, sufletul slav fiind mai atras de separatiile prin linii nete – alb/negru, mare/mic, prieten/dusman. Razboiul impotriva terorismului a fost perceput, scrie si un politolog rus, ca o etapa in cursa competitivitatii globale, asa ca actiuni precum vanzarea de arme catre natii nu foarte apreciate la Washington sau Londra sau de uraniu imbogatit catre Iran nu sunt privite la Moscova decat ca afaceri facute de capitalisti tineri si feroce, asa cum Rusia are din plin.

     

    As spune ca in partida sa cu lumea, presedintele rus joaca varianta aceea a pokerului, draga americanilor, in care cartile stau pe fata, mai putin una, care este intoarsa dupa ce se pluseaza. Pe cartea intoarsa a lui Putin nu scrie petrol, adica nu numai petrol sau gaze naturale. Cartea e un joker care ar vrea sa grupeze cam tot ce inseamna materii prime in lume. Putin a anuntat, de altfel, ca vrea sa creeze companii gigant care sa controleze piata materiilor prime.

     

    Rusia a devansat Arabia Saudita, trecand pe primul loc in topul producatorilor de petrol. Gazprom a devenit a doua mare companie energetica a lumii dupa Exxon. Rusal este pe cale sa devina primul mare producator de aluminiu al lumii, dupa ce va fuziona cu o companie rivala si va achizitiona capacitatile de productie ale celor de la Glencore.

     

    Statul rus, prin exportatorul de arme Rosoboronexport, a devenit un actionar mai mult decat semnificativ (dar vrea pachetul majoritar) la VSMPO-Avisma, cel mai mare producator de titan din lume, tot companie rusa dar aflata sub control occidental (Avisma era un furnizor traditional al celor de la Boeing). Banca rusa de stat Vneshtorgbank cumpara 5% din gigantul aerospatial EADS. Aluminiu, titan, Boeing, EADS – deja avem material pentru cateva scenarii de film, de la genul James Bond la genul „Toti oamenii presedintelui“. Chiar daca nu-i place, cel putin la nivel public, Putin conduce o superputere energetica. Jokerul sau pare sa cantareasca mult, dar necunoscuta nu-i acum la el, ci in cartea neintoarsa a lumii occidentale.

  • Paradoxul cretanului mincinos

    Alooo! Domnii de la PD! Domnu’ ministru! Domnule presedinte! Da, da, nu va mai uitati peste umar! Cu dumneavoastra vorbesc! Ce se intampla, stimabililor domni, cu logica noastra cea de toate zilele – cea a bunului-simt si a minimei coerente?

     

    Inteleg ca nu toata lumea a audiat un curs de logica, dar – cu putin noroc si cu un profesor de filosofie dedicat meseriei – nu se poate sa nu fi auzit de paradoxul cretanului inca din liceu. Da, stiu, pe vremea lui Ceausescu – atunci l-am invatat si eu. Nu, nu e nevoie sa va ascutiti creioanele – se retine destul de usor. Deci: „(1) Toti cretanii sunt mincinosi. (2) Eu sunt cretan“. Simplu ca buna-ziua, nu-i asa? Da. Si nu. Pentru ca daca nu e adevarat ca toti cretanii sunt mincinosi, iar eu insumi sunt cretan, inseamna ca spun adevarul.

     

    Cata vreme spun adevarul inseamna insa ca… mint: nu chiar „toti“ cretanii sunt mincinosi – macar unul dintre ei spune adevarul. Dar daca mint, spunand adevarul, inseamna ca am dreptate, pentru ca mint s.a.m.d. Ce tot mormaiti, acolo, in barba, domnule ministru? Ca va ia cu ameteala? Ca e prea complicat? Ca astea sunt – cum? – da, da, asta e termenul pe care-l cautati – sofisme? (Nu, n-are nimic de-a face cu, pardon, capitala Bulgariei.) Sa avem pardon! Cum? Vreti exemple mai simple? Cu placere! Deci: (1) Suntem intr-o situatie proasta si nedorita (sic! Macar daca eram intr-o situatie proasta si dorita). Sustinem anticipatele pentru un guvern care sa fie realmente sprijinit de o coalitie puternica in Parlament, un guvern care sa fie adaptat pentru ce avem de facut dupa aderare, un guvern care sa poata rezista patru ani. (2) Din pacate, mi-am pierdut increderea in colegii din PNL, pentru ca nu sunt de acord cu alegerile anticipate.

     

    Iata de ce sustin iesirea PD de la guvernare – ceea ce va provoca anticipatele. Va suna cunoscut? Ar trebui, pentru ca ati declarat chiar dumneavoastra intr-o emisiune televizata de saptamana trecuta (punctul unu e redat cu exactitate, al doilea l-ati declarat doar „printre randuri“, dar fara echivoc). Ma grabesc sa adaug intru apararea dumneavoastra ca nu sunteti singur in aceasta incercare scremuta de transmutare a paradoxului cretanului pe taram mioritic. Toti pedistii care sustin necesitatea declansarii anticipatelor intru intarirea Aliantei prin iesirea partidului de la guvernare pot fi acuzati de aceeasi violare a logicii bunului-simt.

     

    Nu-mi spuneti! Nu pot crede, domnule ministru, ca nici acum nu intelegeti paradoxul! Fie, haideti sa o luam mai babeste. Da, acum puteti scoate creionul acela chimic si caietelul dictando. De-acum intram, ca sa zic asa, in arcanele logicii. Scrieti asa: (1) Divortez de Maria, pentru ca o iubesc. (2) Pentru ca o iubesc, vreau sa ma casatoresc cu Maria (de care divortez, pentru ca o iubesc, si de aceea vreau sa ma casatoresc etc.). Ati scris? Buun! Felicitari! Vedeti ce usor se creeaza un cerc vicios (vicios logic, nu va ganditi la prostii)? Acum pricepeti?

     

    Declarati, pe de-o parte, ca PD isi doreste anticipatele, tocmai pentru ca viseaza o Alianta mai puternica decat cea de pana acum cu PNL. Dar, pe de alta parte, tocmai pentru ca PNL va dezamageste, incapatanandu-se sa refuze propunerea, nu va ramane decat sa-i fortati mana, iesind de la guvernare. Si pe urma cum faceti? Mergeti in alegeri singuri – scuipandu-va in campania electorala mireasa si dand-o de toti peretii pentru a obtine un scor cat mai mare – doar pentru a o peti din nou, dupa inchiderea urnelor, pentru ca, oricum ati da-o si ati suci-o, va va forta aritmetica votului? Domnule ministru, a se slabi! Inteleg calculul pragmatic al PD si – macar pana la un punct – chiar il pot accepta, cata vreme performanta PNL schioapata din alte puncte de vedere. Calculul e limpede ca un vin de Cotnari. (A propos, daca mai luati zilele astea masa cu presedintele la vreo carciuma, amintiti-i, rogu-va, de vorbele lui Nae Ionescu: „Eu nu beau vin, dar daca as bea, nu l-as indoi cu apa“.) Din moment ce raportul de forte dintre PNL si PD s-a inversat, un divort provocat, urmat de o re-casatorie de nevoie (pentru un buletin de palatul Victoria) i-ar putea aduce PD-ului avantaje semnificative in Alianta „de voie-de nevoie“ – si asta chiar lasand la o parte o guvernare de cel putin sase-sapte ani sau controlul primelor finantari postintegrare. Recunoasteti insa ca argumentatia „coalitiei puternice“ la care se poate ajunge numai distrugand-o, cu forta, pe cea „slaba“ echivaleaza cu o injuratura de mama la adresa logicii bunului-simt.

     

    Stiu, poporul roman s-a obisnuit cu injuraturile inca de pe vremea comunismului, ba chiar le-a gustat din plin si dupa  ‘89: cand pe vremea PSD, cand a lui Funar (este ca l-ati uitat?), cand, mai recent, cu alde Vadim Tudor sau Gigi Becali. Nu mi-as baza insa intregul viitor politic pe aceasta hahaiala. Are si prostia limitele ei, dincolo de care devine fie plictisitoare, fie de-a dreptul iritanta. Exista, altfel spus, un punct la care prostia se satura de sine insasi.

     

    Asta e si singurul punct asupra caruia s-au inselat grecii atunci cand i-au dispretuit pe barbari. Nu vor fi inteles ei pe de-a-ntregul paradoxul cretanului, dar au luat-o si ei babeste: (1) toti cretanii sunt mincinosi; (2) toti cretanii sunt greci; (3) toti grecii sunt mincinosi. De unde si expresia „fereste-te de greci chiar si atunci cand iti fac daruri“.

     

    Pe urma au venit barbarii de romani si-au incalecat pe-o sa si ne-au spus povestea grecilor asa. Dac-au incalecat, si ei, pe vreo capsuna, spunandu-ne o mare si gogonata poveste, e o alta poveste. Nu degeaba Marc Aurelius si-a scris Meditatiile in greaca.

  • Galaxia www

    Cand s-a inventat tiparul, s-a schimbat radical o cultura, un mod de a vedea lucrurile si cuvintele. Se intra in Galaxia Gutenberg. S-a pierdut sacralitatea cuvantului scris si aristocratia lui. S-a democratizat interpretarea textelor.

     

    Se intampla cam acelasi lucru cu internetul. Accesul e si mai ieftin decat prin intermediul cartilor, al bibliotecilor. Avem peste noapte mult mai multi „scriitori“ (intelegem prin asta simpli producatori de text), oameni care pot scrie ce doresc, opinii, literatura, chiar editoriale, romane, poezii. Cine castiga un razboi inca o data? Textul. Acesta este paradoxul. De fapt, nu doar textul, ci un intreg ansamblu de semne, imagini, cuvinte, simboluri, ceea ce se cheama hipertext. Intreaga dezbatere despre www poate fi rezumata intr-o poveste veche, foarte veche.

     

    Scrisul a fost perceput ca un blestem, ca un dar otravit la vechii egipteni. O situatie comentata de Platon si interpretata pana la ultimele consecinte. Darul otravit a fost numit pharmakon: un „ceva“ care are si puteri curative, dar si puteri distrugatoare. Ceva intre medicament si vraja. Mai clar, scrisul incurajeaza uitarea. Oamenii nu mai sunt interesati sa descopere fiecare realitate, demonstratie, adevar prin intermediul memoriei, al dialogului, al descoperirii prin discutie (aceasta era marea grija a lui Socrate, simtea ca scrisul naruie cultura dialogului – si a facut-o). Paradoxul pe care il remarcau inteleptii vremii era tocmai cresterea uitarii pe masura ce crestea cultura scrisului. Scrisul asigura conservarea unor cunostinte, dar statea, in acelasi timp, la radacina involutiei individului modern.

     

    Se intampla altceva cu www-ul? Implinim vreo zece ani de cand internetul e extrem de accesibil. Am facut parte din primele generatii din Romania care au avut e-mail la 14 ani, care s-au uitat la pornografie pe net (dupa cum se stie, sexul este unul dintre subiectele favorite ale lumii www – de curand, a intrat in topul preocuparilor favorite si e-commerce-ul), care au citit ziare pe net, care au primit newsletter-uri de la revistele preferate din Vest. Revenind, respecta www-ul revolutia uitarii prevazuta cu milenii inainte? Evident.

     

    Ce e Google-ul daca nu o arhiva a uitarii? Sau o democratizare a ei – cum doriti. De cand cu tovarasul Google, nu mai scriu nici un nume mai complicat de scriitor sau de muzician fara sa-l verific de doua ori. Inainte de Google il retineam pur si simplu, nu era nevoie sa-l verific. Dar daca tot am Google, supraverific, sunt din ce in ce mai putin sigur pe informatiile mele. Daca dau o cautare a unui nume ii voi afla site-ul oficial (de obicei, plicticos), dar si toate mizeriile neverificate care s-au mai scris despre el, toate lucrurile pe care de obicei le dai uitarii, acea zona trivia care acum ne stimuleaza lenea mintii, dandu-ne impresia de megainformati.

     

    Daca dau cautare „Rogozanu“ (am norocul unui nume destul de rar), vad si liste cu articole din Evenimentul Zilei, Clujeanul, Ziarul Financiar sau Observator cultural, dar si injuraturile din presa-canal-de-scurgere gen Romania Mare sau Cronica Romana. Productiile mele vin la pachet cu injuraturile altora. Cu ce-mi ajuta asta memoria sau spiritul de organizare? Cu nimic. Stiu doar ca sunt acolo. Si asta imi indulceste amnezia.

    Mai sunt apoi forumistii, oamenii care dezbat pana la epuizare subiecte la zi, teme filozofice, erotice sau ideologice. Pe de o parte e bine, sunt acolo texte care sunt mai bune decat ale unor editorialisti consacrati, sunt unele texte mai bune si decat ceea ce cititi acum. Dar ele sunt inecate in valuri de locuri comune, opinii incoerente, isterii, furii, frustrari deversate in mii de semne. Iti trebuie rabdare, nu gluma, ca sa citesti asa ceva.

     

    Vin apoi blogurile, care pot fi de calitate, evident, dar oare cate sute de imbecilitati nu se deverseaza zilnic cu un randament sporit? Ultracomunicare: de fapt, sufocare in ultracomunicare. Informatia circula mai repede, e adevarat. Dar n-am precizat despre ce soi de informatie e vorba: verificata sau falsa? Mai conteaza?

     

    Sangele care curge prin venele www este impropriu numit informatie; cu mult mai multa acuratete l-am putea numi „barfa“.

     

    Uneori, reteaua pare sa produca un enorm bine, pare sa fie matricea unui nou iluminism. Accesul la informatie e democratic, asta am vrut cu totii. Numai ca pe masura ce creste democratia informatiei, scade calitatea ei. Cresterea apetentei pentru barfa, pentru informatia de tip tabloid, pentru expunere, pentru dezinhibare, are drept radacini paradoxul www, locul care s-a nascut cu o infloritoare cautare infrigurata a sexului, a barfei, a chestiunilor interzise, urmata si de lucruri utile, ceva mai tarziu.

     

    Aceasta nu e o critica. Nu e nimic de facut. Trebuie doar sa ne obisnuim cu ideea ca mitul informatiei bine verificate, al personalitatilor cu statueta iese incet din peisaj. E o fatalitate. Trebuie sa ne gasim noi forme de supravietuire intr-un mediu inca ostil, inca tanar si salbatic. De fapt, trebuie sa ne lasam modificati de net, asa cum ne-am lasat modificati de scris. Sa nu opunem rezistenta.

  • Uratul cel frumos, frumosul cel urat

    Hegel a observat ca de-abia odata cu crestinismul au intrat in reprezentarile artistice durerea si uratenia, pentru ca „nu poate fi infatisat dupa canoanele frumusetii grecesti un Cristos biciuit, cu coroana de spini, crucificat si in agonie“.

     

    Gresea insa Hegel, pentru ca lumea greaca nu era doar cea a Afroditelor de marmura imaculata, dar si cea a supliciului lui Marsias, a angoaselor lui Oedip sau a pasiunii aducatoare de moarte a Medeei. Din pictura si din sculptura crestina, chipurile desfigurate de suferinta nu lipsesc, chiar daca nu se merge pana la sadismul lui Mel Gibson. Oricum, atunci cand sunt infatisati calaii lui Iisus, diformitatea triumfa, amintea mereu Hegel (in special in pictura germana si flamanda). 

     

    Cineva mi-a atras atentia ca intr-un celebru tablou al lui Hieronymus Bosch despre pasiune (pastrat la muzeul din Ghent) apar, printre alti calai oribili, doi care ar face sa moara de invidie multe staruri rock si pe tinerii lor imitatori: unul cu un dublu piercing in barbie si altul cu intreg chipul strapuns de diferite accesorii metalice. Doar ca Bosch dorea in acest chip sa realizeze un fel de epifanie a raului (anticipand convingerea lombroziana conform careia cine se tatueaza sau isi mutileaza propriul corp ar fi un delincvent innascut), in timp ce astazi poti simti repulsie in fata adolescentilor si a adolescentelor cu cercel in limba, dar ar parea, daca nu altfel, cel putin gresit din punct de vedere statistic sa-i consideri tarati genetic.

     

    Apoi, daca ne mai gandim si ca multi dintre acesti tineri cad pe spate in fata frumusetii „clasice“ a lui George Clooney sau a lui Nicole Kidman, devine clar ca ei se comporta la fel ca parintii lor: cei care, pe de-o parte, cumpara masini si televizoare cu designul conform proportiilor de aur ale canoanelor Renasterii sau se inghesuie pe coridoarele de la Uffizi pentru a demonstra sindromul lui Stendhal, si pe de alta se delecteaza cu filme „splatter“ in care creierii sunt imprastiati pe ziduri, le cumpara dinozauri si alti monstruleti copiilor si merg sa admire happening-ul unui artist care-si strapunge mainile sau isi mutileaza organele genitale. Nici parintii, nici copiii nu refuza orice raport cu frumosul, alegand anume doar ceea ce in trecut era considerat oribil.

     

    Acest lucru se intampla probabil doar atunci cand futuristii, pentru a-i impresiona pe burghezi, proclamau „hai sa introducem cu curaj uratul in literatura“, iar Palazzeschi propunea, pentru a-i educa sanatos pe copii in spiritul urateniei, sa li se dea cadou, drept jucarii educative, „marionete cocosate, oarbe, cangrenate, schioape, ftizice, sifilitice, care in mecanismele lor sa planga, sa tipe, sa se vaiete, sa dea peste ele crizele de epilepsie, ciuma, holera, hemoragiile, hemoroizii, blenoragiile, nebunia, sa lesine, sa horcaie, sa moara“. Pur si simplu astazi lumea se bucura in anumite cazuri de frumos (de cel clasic) si stie sa recunoasca un copil frumos, un peisaj frumos sau o statuie greceasca frumoasa, iar in alte cazuri gaseste placere in ceea ce ieri era considerat insuportabil de urat.

     

    Ba chiar uneori se alege uratul ca model al unei noi frumuseti, asa cum se intampla in „filozofia“ cyborg. Daca in primele romane ale lui Gibson (William Gibson de data aceasta – iar aici se vede treaba ca „nomina sunt numina“), o fiinta umana in care unele organe au fost inlocuite cu aparate mecanice sau electronice mai putea inca sa reprezinte un profet ingrijorat, astazi unele feministe infocate propun sa depasim diferentele sexuale prin realizarea unor trupuri neutre, postorganice sau „transumane“, iar Donna Haraway lanseaza chiar sloganul „prefer sa fiu mai curand cyborg decat zeita“. Pentru unii, acest lucru inseamna ca in lumea postmoderna orice opozitie intre frumos si urat a disparut.

     

    Si nu ar fi vorba nici macar de a repeta, dupa vrajitoarele din Macbeth, „frumosul e urat si uratul e frumos“. Cele doua valori s-au amestecat pur si simplu, pierzandu-si caracterele lor distinctive.

     

    Dar e adevarat? Si daca anumite comportamente ale tinerilor sau ale artistilor nu ar fi decat niste fenomene marginale, ridicate in slavi de cele ce reprezinta minoritati in raport cu populatia planetei? La televizor vedem copii care mor de foame, ajunsi niste schelete cu burta umflata, aflam de femei violate de invadatori, vedem corpuri umane torturate, si pe de alta parte ne revin continuu in fata ochilor imaginile nu prea indepartate ale altor schelete vii destinate unei camere de gazare. Vedem membre smulse parca ieri de explozia unui zgarie-nori sau de un avion in zbor si traim in teroarea ca ni s-ar putea intampla si noua acelasi lucru maine. Fiecare stie foarte bine ca aceste lucruri sunt urate si nici o constiinta a relativitatii valorilor estetice nu ne poate convinge sa ne raportam la ele ca la o sursa de placere. Probabil ca atunci cyborg-ul, splatter-urile, Lucrul care vine dintr-o alta lume si „disaster movies“ nu sunt decat manifestari de suprafata exagerate de mass-media, prin intermediul carora exorcizam o uratenie mult mai profunda care ne asediaza, ne ingrozeste si pe care am vrea s-o ignoram cu disperare, amagindu-ne ca totul nu este decat o amagire.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • Conducta cu zuluf

    Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Si are si umor. A creat umanitatea si a pus petrolul si gazele in locuri neprielnice omului, sub gheturi vesnice, in deserturi sau pe funduri de oceane. Acum se uita, cu un zambet, la felul in care se agita creatiile sale.

     

    Fac parte din specia celor care dau incrancenarea pe un zambet – este un mod de a rezista presiunilor si stresului – si n-am sa-i pot intelege niciodata pe cei incrancenati de ceva. De orice. Saptamana trecuta cateva jurnale au tot speculat  incrancenat pe marginea unei intalniri intre presedintele rus Vladimir Putin, premierul grec Kostas Karamanlis si presedintele bulgar Gheorghi Pirvanov pentru proiectul conductei petroliere Burgas – Alexandropolis. Marea problema era faptul ca Romania era ocolita/scoasa de pe drumul petrolului. Problema este ca Romania nici nu putea fi inclusa pe respectivul traseu.

     

    La un moment dat, povestea cineva, Ceausescu a trasat calea unei sosele pe o harta. In drumul sau, varful pixului sau creionului dictatorial s-a impiedicat intr-o denivelare a mesei sau poate generata de hartiile de dedesubt ori chiar de energia fostului. Chestia este ca traseul drept a capatat, ca sa-l citez pe povestitor, o „galma“. Galma care a fost interpretata ca atare de proiectanti si constructori si care ar fi aparut si pe teren.

     

    Cei care spun ca Romania ar fi avut un loc pe traseul Burgas – Alexandropolis traseaza si ei, acum, o conducta cu zuluf, sa-i spunem, pentru ca galma au realizat-o altii. Nu iau apararea nimanui. Incerc numai sa fiu logic – trec peste formularile de genul „petrolul rusesc caspic“ si altele asemenea, dar daca ma uit pe harta, vad ca bulgarii sunt la sud de noi, grecii si mai, asa ca nu pot decat sa ma intreb ce treaba avem noi cu conducta respectiva si cu constructia ei (apropo, trenata vreme de 14 ani, adica totusi mai putin decat proiectul Nabucco, al Uniunii Europene, pentru care Romania chiar este un jucator important). Si, pana la urma, cam care ar fi foloasele de pe urma unei astfel de conducte? Am intrebat specialisti mai mari decat mine si m-au linistit: nu prea mari. Petrolul se vinde inca in regim de piata libera si sunt convins ca si Petrom si Rompetrol vor gasi oricand petrol, chiar rusesc, de cumparat, chiar daca Vladimir Putin sau bulgarii sau cine mai vreti trag toate conductele pe la ei. Taxele platite si nici chiar investitiile sau afacerile rezultate dintr-un astfel de proiect nu mi se par chiar hotaratoare. Si oricum proiectul nu a capatat nici un impuls major in urma intalnirii celor trei, care in continuare nu se inteleg cine, cum si cata spuza vor trage.

     

    Specialistul cu care m-am consultat si a carui opinie o respect mi-a povestit de adancimea prea mica a marii pe coastele grecesti, fapt care ar limita (asa cum astazi este limitat traficul petrolierelor in Bosfor din ratiuni ecologice) accesul vaselor ce depasesc o anumita capacitate si mi-a dat sumedenie de amanunte si variante la jocul strategic, dar mai ales politic care poarta denumirea „Avem titei la mama naibii, cum il aducem la noi?“, joc care ar angrena acum natiile balcanice sau europenesti.

     

    E poate o chestiune de orgoliu national, din cel de care avem chiar surplus, faptul ca ne socotim mult prea bagati in seama de rusi in aceasta chestiune; nu cred ca Putin nu doarme de grija modului in care i-ar putea ocoli pe romani, cred ca este mult mai doritor sa gaseasca, de exemplu, o cale facila de a-si vinde petrolul chinezilor. Daca e sa faca un lucru intelept, romanii ar trebui sa se concentreze de acum pe ceea ce va fi si ce vor face dupa ce petrolul se va fi terminat. La fel cum seicii din Emiratele Arabe fac in Dubai zone de agrement si de locuit ravnite de toti bogatii lumii, pregatindu-se pentru perioada de dupa dominatia hidrocarburilor, asa si romanii ar trebui sa aiba pus la punct planul B, in replica la conducte care oricum se vor finaliza prea tarziu.

     

    Poate surse alternative, poate energie atomica (urata de multi, dar necesara, cred, daca nu cumva va fi inventat intre timp motorul cu apa sau chiar un perpetuum mobile), poate banalul alcool, folosit azi de mai mult de jumatate din automobilistii brazilieni.

     

    Si daca o fi si o fi si europenii se vor decide ca Nabucco chiar este un proiect prioritar, asa cum astazi numai clameaza europenii, care chiar le va reduce dependenta de mercantilismul rus si de ambitiile presedintelui Putin (eu chiar mai tin minte criza gazelor de iarna trecuta, spre deosebire, se pare, de unii oficiali europeni), atunci vom avea si noi conducta noastra care sa ne gadile patriotismul intr-un mod placut. Si ne vom simti parte a geostrategiilor petroliere si politice mondiale.

     

    Dar cum ziceam, cel mai mare strateg e Cel de Sus, sa speram ca n-a picat zarul pe casuta cu iarna friguroasa, sa vezi atunci distractie….

  • Hype s’asa

    Vreo doua zile m-am tot gandit cum sa fac un text mai mare pe seama hype-ului. Ideea zacea de mult in cimitirul terfeloagelor (expresia nu-i a mea, ci a unui poet), dar pana acum nu prea a fost momentul unei atare discutii. Nici acum nu e momentul.

    Expertii vorbesc despre hype in special in zona tehnologiei si de aici vine incurcatura mea. Sa ma explic: termenul deriva din hiperbola, tine de senzational si exagerare si a inceput sa fie intuit si folosit la inceputul deceniului trecut. Definitia personala ar fi cea de marketing in stare pura spre desantat – se ia un produs sau o noua tehnologie care urmeaza sa apara, sunt promovate fie agresiv, fie „discret“, rezultatul fiind acelasi: obtinerea unui grad maxim de asteptare din partea pietei, a consumatorilor, dar mai ales cresterea vanzarilor. Hype implica entuziasm si comunicare, dorinta si motivare, interes si energie umana. Poate avea efecte negative, daca asteptarile oamenilor sunt inselate. Imparte oamenii in doua noi categorii, a celor care adera si adopta promisiunile si a celor care rezista promisiunilor.

     

    Un exemplu clasic de hype este lansarea a ceea ce astazi este cunoscut sub denumirea de Segway. Inventatorul vehiculului, Dean Kamen, a tinut secret proiectul, botezat initial Ginger, dar povestile iscate au tinut atentia publicului treaza – se vorbea de mari nume ale businessului care au completat pe loc cecuri substantiale cand au vazut despre ce este vorba si de faptul ca este o inventie care va duce la prabusirea unor mari companii, ca va fi un lucru la fel de important ca inventarea nylonului sau a Internetului, in timp ce pe un site oamenii erau invitati sa ghiceasca despre ce este vorba.

     

    Dar un astfel de hype a fost parte si din promovarea unor jocuri pe calculator de anvergura, de genul Half Life 2, dar si din campaniile de promovare a placilor grafice produse de companiile Nvidia sau ATI, ca sa nu mai vorbim de procesoarele dual-core ale celor de la AMD sau Intel. Sau Sony. Adica PlayStation 3 fata in fata cu urmatoarea generatie de Xbox, consola de jocuri a Microsoft. Compania japoneza nu s-a sfiit sa anunte ca PS3 este de zece ori mai puternica decat un home PC (nu a precizat dotarea acestuia sau anul fabricatiei, pentru ca enuntul poate fi adevarat numai in cazul compararii cu un computer fabricat cu cativa ani in urma) sau ca „trucuri digitale“ au permis inginerilor sa randeze imaginile jocurilor la o calitate apropiata celei din filme. Trucuri? Imagine de film? Si cine sunt misteriosii ingineri? – se intreaba, pe buna dreptate, jurnalistul Keith Stuart. Compania de cercetare a pietei IT Gartner a conceput o imagine grafica a ciclului hype, divizat in cinci parti. Prima – technology trigger, declansatorul – e linia abrupt-ascendenta a asteptarilor initiale. Urmeaza varful inflatiei de asteptari, caderea la fel de brusca a asteptarilor neimpartasite, linia mult mai lin ascendenta a egalizarii asteptarilor cu realitatea tehnologica si continuarea la fel de lina in zona productiei si distributiei uzuale. Sa luam, pentru exemplicare, tot Segway. Perioada de pregatire a iscat curiozitati maxime, iar interesul oamenilor a ajuns la cote maxime. Prezentarea publica a stins curiozitatea, Segway intrand pe panta deziluziilor – e OK pentru un vehicul urban, poate reduce poluarea si transforma orasele in parcuri cu alei zumzaind de motorase electrice cu giroscop, dar (coboram abrupt) nu are viteza prea mare, nu are o autonomie foarte mare, isi lasa pasagerul in bataia vantului sau a ploii. Multe din aceste temeri au fost depasite de la data lansarii vehiculului si acesta poate fi deja vazut pe strazi. Uzual, hype are totusi un sens peiorativ, explicatiile, facile altfel, tinand atat de psihologia umana, cat si de aspectele financiare ale patimilor consumatorului.

     

    In Romania hype se practica, dar nu in zona tehnologiei (unde impactul este redus din cauza puterii de cumparare limitate), si de aici incurcatura de care vorbeam. Termenul poate fi usor extrapolat, trecerea din zona IT in cea politica sau in cea sociala fiind fireasca. Aici hype este pretutindeni, de la promisiunile politicienilor la o serie de campanii publicitare, dar este mai greu de dovedit. Pentru ca, spre deosebire de curbele si analizele celor de la Gartner, bazate pe un cumul de date concrete, masurabile – de la numarul de aparitii in articole de presa ale unei noi tehnologii pana la valori ale vanzarilor -, in zona politicului hype este mai greu de cuantificat. Si mai greu de analizat. Nu-i asa ca aveti impresia ca am insirat pana aici niste truisme, adevaruri la mintea cocosului? Trebuie sa spun, in acest caz, ca, in baza analizei Hype Cycle cei de la Gartner au fost in stare sa prezica, inca din vara anului 1999, prabusirea dot.com la bursa inregistrata in primavara anului 2000.

     

    Oricum, daca e sa scot termenul din samizdatul forumurilor tot se cheama ca am facut ceva. Nici adevar, dar nici minciuna, greu de descris si de definit, hype mai e si o sabie cu doua taisuri – cu cat generezi mai mult, cu atat produsul trebuie sa fie mai bun (sau promisiunile mai abitir respectate). Paradox romanesc: ai fenomenul, dar nu-l poti evidentia pentru ca nu se aplica unde trebuie.

  • Pesedisti, vi se pregateste ceva!

    Confuziile sunt precum greselile. Ba mai mult, fata de greseli confuziile prezinta unele avantaje. Daca n-as fi crezut asta, n-as fi inceput sa scriu acest text. As fi putut scrie, bunaoara, despre… fosta-planeta Pluto. Nu radeti, ca nu e de ras!

     

    A facut ex-planeta capul de pagina a majoritatii gazetelor din tara si din strainatate? A facut! Newsweek-ul de acum doua saptamani avea pe coperta titlul „Epitaf Pentru o Planeta“ – o planeta cu, pardon, care ne obisnuiseram cu totii – o planeta, vorba unuia cu, pardon, care ne mandream. (Of, si sa mai zica, pardon, cineva ca Heidegger n-avea dreptate, atunci cand zicea ca nu noi ne vorbim limba, ci limba ne vorbeste pe noi.)

     

    Revenind (si lasand gluma la o parte), intregul scandal din jurul „decaderii“ planetei Pluto de la statutul de planeta „cu norma-ntreaga“ la cel de planeta-pitica (dwarf-planet) a izbutit sa faca vizibil ceea ce altminteri zeci de reviste pentru femei n-au izbutit: respectiv, sa ne demonstreze „stiintific“ ca suntem o turma de oi numai buna de sacrificiu. Re-etichetarea unui corp ceresc dintr-o categorie intr-alta a ajuns sa provoace nu doar isteria copiilor de gradinita sau cea a educatoarelor, ci si cea a intregii omeniri. Cum poti sa le distrugi celor mici imaginea unui sistem planetar compus din opt planete in loc de noua? Cine sa smulga a noua planeta de pe „cerul“ camerei copilului american? Ce se vor face planetariile nevoite sa-si schimbe software-ul? Dar astro-fizicienii – nu radeti, ca, din nou, nu e de ras – care muncesc de ani buni la trimiterea unei sonde pe Pluto? Ce congressman va mai avea tupeul de a iesi in fata electoratului militand pentru cheltuirea catorva sute de milioane de dolari pentru studierea unei planete pitice cata vreme pretul galonului de benzina depaseste doi dolari si jumatate?

     

    Si uite-asa, m-a luat gura pe dinainte. Am scris despre ceea ce voiam sa fie o simpla metafora de final – o gaselnita. Cum, insa, inapoi nu mai pot da, nu-mi mai ramane decat sa imping discursul inainte. Vorba unei iubiri din tinerete – „mai bine sa-ti fie rau decat sa-ti para rau“. Si rau mi-ar parea daca n-as apuca sa va impartasesc ceea ce cred despre ultimele evolutii ale partidului care, pana nu de mult, incerca sa ne controleze destinele – PSD. Ma intrebati ce are soarta PSD-ului de-a face cu soarta ingrata a ex-planetei Pluto? Pai atat intr-un caz, cat si in celalalt, asistam la consecintele, cat se poate de concrete a ceea ce s-ar putea numi o banala schimbare de eticheta. Magiunul din borcan e acelasi, dar faptul ca pe eticheta scrie „de prune“ in loc de „caise“ il face sa aiba un gust diferit. De parca n-am mai manca magiun, ci etichete. Iar noua „eticheta“ pe care atat Mircea Geoana, cat si grupul de la Cluj vor s-o impuna subconstientului electoral este cea a unui PSD curatat de dinozauri. Asa sa fie? Haideti sa ne lingem degetele si sa vedem.

     

    Scriam, hat, de multisor, ca soarta PSD-ului este cruda de-asta data. Marea lui ostire zace sfaramata, iar singura solutie pentru o eventuala resuscitare ar presupune masuri radicale. Pana aici s-ar parea ca am avut dreptate si ca asistam in aceste zile la o operatiune dureroasa, dar necesara – taierea in carne vie.

     

    Saptamana trecuta doi fosti ministri si alti doi demnitari si-au dat demisia din partid. Si, totusi, ceea ce pana la un punct era explicabil devine, dintr-o data, ciudat peste masura. Cum se face ca atatia dintre oamenii lui Iliescu parasesc, dintr-o data, partidul, fara de vreo remuscare a duhului launtric? Dan Ioan Popescu – barbat voinic, sigur pe milioanele sale de euro cata vreme nimeni nu le cauta provenienta; d-na Rodica Stanoiu, care – sunt sigur de asta – are impresia ca e victima fara sa stie foarte bine de ce s.a.m.d. Suspicios cum sunt din ‘89 incoace, suflu si-n magiun. O asemenea unire-n cuget si simtiri e de natura sa starneasca suspiciuni. De aici si confuzia de care pomeneam la inceput.

     

    In Morometii lui Preda exista un personaj – Cocosila – a carui expresie favorita e „pe ce te bazezi?“ O intrebare plina de bun-simt. Pe ce se bazeaza alde DIP sau Stanoiu atunci cand renunta la umbrela protectoare a partidului taman in momentul in care putina protectie politica ar putea reprezenta diferenta dintre puscarie si o pensie tihnita? Chiar daca – sa presupunem de dragul argumentatiei – noua conducere a PSD si-a „luat mana“ de pe ei, e limpede ca simpla apartenenta la principalul partid de opozitie ofera mai multa protectie decat statutul de independent. Si-atunci pe se bazeaza, totusi, acesti oameni atunci cand ii dau cu tifla lui Geoana? O posibila explicatie cred ca poate fi gasita in refuzul lui Ion Iliescu de a comenta aceste decizii. Si asta pentru ca, in ciuda defectelor sale, Iliescu e un politician de moda veche – adica unul care se face luntre si punte pentru a nu se afla in situatia in care, inghesuit intr-un colt, sa fie lipsit de optiuni.

     

    Politicienii de moda veche sunt precum vechii greci – trebuie sa te pazesti de ei atunci cand iti fac daruri. Faptul ca Ion Iliescu a inceput sa i se adreseze lui Mircea Geoana cu apelativul „domnule presedinte“ si ca, dupa alegerea lui Vasile Dancu in functia de vicepresedinte a  grupului PSD de la Senat, l-a invitat pe acesta la o cafea e de natura sa ma puna pe ganduri. Va mai amintiti grafitti-ul de pe zidul Universitatii din iarna lui ‘89? Scria acolo: „Romani, vi se pregateste ceva!“ Mircea Geoana de-as fi, as sufla si-n magiun.

  • Cum sa te imiti pe tine insuti

    Mintea individului contemporan a fost „fotografiata“ de unul dintre cele mai haotice, dar inovatoare creiere literare ale ultimilor 30 de ani: Bret E. Ellis. Da, a scris „American Psycho“, un roman care nu e mare lucru, dar si „Lunar Park“, un roman care e mare lucru.

     

    O fraza obsedanta a scriitorului american amintit: „Reusesti sa te imiti pe tine insuti de minune“. Sa nu uitam ca personajele lui Ellis poarta tot timpul cu ele un meniu obligatoriu: linia de cocaina, alcoolul, reviste si ceva tabloide. Pare a fi fraza care i se poate atribui, prin excelenta, unui dependent care este doborat de viciu. Dar e ceva mai mult decat atat. E fraza care li se potriveste de minune, de exemplu, acelor intelectuali onorabili care au turnat candva la Securitate si acum isi recunosc greseala. Sau a vedetelor de televiziune care trebuie sa intretina figura onorabila in orice conditii, oricate ar afla presa de scandal despre ele. Mai mult, cuvintele lui Ellis arata cat de schematizata si de „retetizata“ a devenit atitudinea publica sau comportamentul social banal in lumea contemporana. Pana si indivizii haotici, incoerenti primesc imediat stampila de „loser“ sau „creativ“, dupa locul in care se afla. Obsesia avangardistilor de la inceputul secolului XX era cum sa-i epateze pe burghezi. Acum, aceasta obsesie nu e decat o alegere, un model comportamental, un soft. Cine reuseste cel mai bine „sa se imite pe sine“ are castig de cauza cam peste tot.

     

    Una dintre cele mai grave blasfemii in campul muncii moderne este sa fii imprevizibil. Adica sa fii trei zile serios, o zi glumet, doua ore furios etc. Cu alte cuvinte, cum suntem cam toti, de fapt. O alta mare blasfemie, de data asta nu in campul muncii, este sa nu fii imprevizibil in timpul liber. Pe masura ce se doreste robotizarea angajatului in orele de lucru, se doreste din ce in ce mai mult dezinhibarea lui in timpul liber. Nu ai voie sa fii plicticos cand iesi de la job. Trebuie sa-ti gasesti intotdeauna lucruri cel putin funny de facut, trebuie ce sa ai de povestit (la acelasi job plicticos, eventual). E o banalitate: viata imprevizibila inseamna consum. Asa se face ca devine din ce in ce mai evidenta o schizoidie perfecta a omului contemporan: din ce in ce mai obedient in munca, din ce in ce mai neastamparat in timpul liber. Tot ce are legatura cu loisir-ul se defineste in functie de imprevizibil: vedetele de cinema, muzica, TV trebuie tot timpul sa-si contruiasca vieti palpitante, sa se expuna, altfel sunt pierdute. Tot ce are legatura cu munca serioasa presupune o cat mai mare scortosenie, cat mai multe tabieturi, un limbaj cat mai uniformizat. Nu intamplator multi CEO practica sportul extrem. Nu e o defulare, cum pare, ci e o buna intelegere a retetei moderne de succes in viata, a schizoidiei succesului, de fapt. 

     

    Am mai scris, una dintre cele mai perfide gaselnite ale anilor ‘90 imi pare a fi sloganul „Be yourself“, un mesaj tipic pentru, sa-i zicem asa, generatia MTV. Spun „perfida“ pentru ca acest „be yourself“ e de fapt extrem de costisitor: inseamna nu sa-ti asumi o responsabilitate anume, o atitudine riscanta sau mai stiu eu ce, ci desemneaza mai degraba o lista de shopping. Nu prea poti sa fii „yourself“ fara niste marci sport asortate cu ceva accesorii surprinzatoare, fara sa cumperi o anumita muzica, anumite filme, fara sa vorbesti intr-un anumit fel (cu mult „cool“, eventual). „Be yourself“ este o forma subtila de a spune „fa precum ceilalti“. De aceea Bret Ellis foloseste cuvantul „a imita“. Nu poti sa te imiti pe tine, imiti intotdeauna pe altcineva. Schizoidia contemporana este rezumata intr-o fraza de geniu.

     

    Dar sa trecem la un scriitor mult, mult mai mare: Salinger. In „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“ un personaj spune la un moment dat o poveste orientala (habar n-am daca e chiar „orientala“ sau e inventata de scriitor). Expertul in cai al imparatului Chinei orbeste. Si ii recomanda imparatului sa apeleze la serviciile unui alt expert. Oamenii stapanirii merg la acesta din urma si-l roaga sa caute un cal deosebit pentru imparat. Dupa un timp de cautari, expertul le spune ca a gasit o iapa murga extraordinara. Imparatul ramane stupefiat cand vede insa ca „iapa murga“ era de fapt un armasar negru. Ii cere socoteala batranului orb care-i recomandase asa un expert jalnic. Acesta aude povestea si exclama uimit ca noul expert e de mii de ori mai bun decat se astepta si ca vede doar esente, nu mai e preocupat de amanunte precum culoarea sau sexul animalului. Pare o poveste filozofica, dar cred ca Salinger o foloseste mai ales pentru umorul ei grav si irezistibil. Imi place cu atat mai mult cu cat, de fapt, acel expert este imprevizibil la locul de munca. E altceva decat acel „«be yourself» dupa ce ai terminat programul de lucru“ al omului contemporan. E eroul perfect care nu imita, care nu are dependente fatale. Nu face eforturi sa se imite pe sine, nu are nevoie de defulari pentru a-si asigura senzatia de echilibru. Il prefer pe chinezul lui Salinger. Bret Ellis e prea „be yourself“ pentru gustul meu.

  • Adevarul central

    Daca ai asculta ultimele discursuri Bush-Cheney-Rumsfeld, ai crede ca cea mai mare problema a SUA in Irak e o minoritate violenta de „extremisti“ care sfideaza aspiratiile democratice ale irakienilor. As vrea sa fi fost asa.

     

    Daca-i asculti in continuare, ai crede ca cea mai mare problema interna a Statelor Unite e un grup de democrati gata sa intre in cea mai mare batalie totalitara a secolului al XXI-lea. As vrea sa fi fost asa. Din pacate, avem probleme in Irak acum nu din pricina ca exista extreme ale spectrului acolo – sau aici -, ci din pricina a ceea ce centrul a fost dispus sa tolereze sau n-a fost dispus sa schimbe in fiecare dintre cele doua tari. Avem, deci, „o problema de centru“.

     

    Sa ma explic: suntem intr-un blocaj in Irak nu din cauza unor critici marginali care au spumegat impotriva razboiului, ci din cauza felului in care echipa Bush, centrul politicii americane, a abordat Irakul de la bun inceput. In vreme ce eu am spus publicului – corect, dupa parerea mea – ca a construi un exemplu de societate toleranta, pluralista, democratica, in inima lumii arabo-musulmane e un lucru important in mai largul razboi de idei impotriva radicalismului islamic, administratia a actionat ca si cum acest lucru era usor de facut si nu presupunea sacrificii.

     

    Bush-Cheney-Rumsfeld ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva unui nou fascism islamic, asa ca e bine sa avem o reducere de taxe fara precedent in vreme de razboi si sa ne micsoram fortele armate. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva noului fascism islamic, dar ca e bine sa trimitem trupe suficiente doar pentru a-l da jos pe Saddam – nu si pentru a controla granitele Irakului, depozitele de munitii si jefuitorii. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre, dar in loc sa aduca impreuna democratii si republicanii intr-o coalitie nationala de razboi, au socotit ca e mai bine sa foloseasca razboiul drept tema pentru a-i pune in incurcatura pe democrati, pentru a-i inspaimanta pe alegatori si pentru a castiga alegerile. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva noului fascism islamic – care e finantat tocmai din achizitiile noastre de petrol -, dar ca e mai bine sa nu facem nimic serios pentru a scapa de dependenta de petrol. Donald Rumsfeld ii demonizeaza pe cei care critica razboiul, acuzandu-i de „confuzie morala“.

     

    Dar tocmai „confuzia morala“ din inima politicii administratiei Bush – confuzie care apare intre scopurile importante pe care si le propune si mijloacele insuficiente pe care le aloca – ne-a facut sa ne impiedicam de la bun inceput. Ma stupefiaza cu adevarat faptul ca un presedinte care pariaza atat de mult pe mostenirea pe care o va lasa prin acest proiect n-a facut niciodata tot ce putea mai bine si a tolerat atat de multa incompetenta. Ne-a convocat la ziua debarcarii din Normandia si ne-a oferit echivalentul moral al penibilei noastre invazii din Panama.

     

    Dar probleme nu sunt doar in centrul politicii americane. Esuam in Irak si din cauza a ceea ce siitii si sunitii in general – si nu gruparile marginale ale acestora – tolereaza. Democratia esueaza cand fortele de centru nu se opun extremistilor si incearca sa foloseasca violenta de care acestia sunt raspunzatori pentru a-si atinge propriile scopuri.

     

    Scurta istorie a razboiului arata ca sunitii din Irak – si cei din statele arabe invecinate – au refuzat sa accepte conceptul de „un om, un vot“ tocmai pentru ca asta insemna aducerea majoritatii siite la putere in Irak pentru prima data. Sunitii obisnuiti, si nu cei extremisti, cred ca siitii sunt mai putin musulmani si nu trebuie sa aiba dreptul de a-i guverna niciodata pe suniti. La inceputul razboiului, un proeminent lider sunit mi-a spus, intre patru ochi: „Thomas, sa stii ca acesti siiti nu sunt musulmani adevarati“.

     

    De doi ani, „centrul“ siit din Irak a incasat barbarele violente ale sunitilor impotriva moscheilor si a pietelor lor – violente pe care Statele Unite nu le-au putut impiedica pentru ca nu aveau destui soldati acolo si din cauza ca „centrul“ sunit din interiorul tarii si din afara  le-a sprijinit tacit.

     

    Dar in cele din urma siitii s-au saturat, si-au format propriile comando-uri ale mortii, au cerut Iranului sprijin militar si s-au concentrat mai mult sa supravietuiasca decat sa faca democratia sa functioneze. Azi avem in cabinet partide sunite si siite, dar care au propriile lor militii – exact cum se intampla in Liban in actualul razboi civil. Asa ca nu mai e deloc clar unde se opreste „centrul“ si unde incepe extremismul violent.

     

    Lupta dominanta din Irakul de astazi, scrie analistul iraniano-american Vali Nasr in provocatoarea sa carte, „Renasterea Shia“, nu e „lupta libertatii impotriva opresiunii, ci mai degraba aceeasi lupta veche de secole dintre cele doua jumatati ale Islamului, siitii si sunitii. Acesta este conflictul pe care Irakul l-a resuscitat si acesta e conflictul care ii va determina viitorul“.

     

    Inainte de a ne lua mainile de pe Irak, de ce nu am incerca sa facem presiuni pentru a produce un acord mai solid intre siiti, suniti si kurzi pe tema impartirii puterii in tara? Ori a demobilizarii militiilor? Inca nu avem o astfel de intelegere in „centrul“ politicii irakiene. Poate nu vom reusi sa producem un asemenea acord, dar fara el cu siguranta nu vom avea o democratie unitara, care sa stea pe propriile picioare.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 27 septembrie al BUSINESS Magazin.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Elogiul balastierei

    Inchideti ochii si repetati, in gand, de cateva ori, „balastiera“. Nu simtiti deja in nari un iz de rau curgand domol si umezind malul salbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja intr-un covor scrasnitor de pietris? Balastiera are ceva primordial, de inceput de lume. Poate fi si inceput de cariera.

     

    Saptamana trecuta am stat de vorba cu un om interesant, candva personaj important, astazi numai impacat cu sine si cu problemele pe care le are, nu putine. Mi-a placut si am sporovait vreo trei ceasuri despre o multime de lucruri, pentru ca iesirea din viata sa-i spunem publica nu i-a alterat abordarea pragmatica a vietii.

     

    Printre altele mi-a vandut un pont la care recunosc ca nu m-as fi gandit sau poate ca da, dar dupa un consum serios de celule herculepoirotiste: „Vrei sa pui de-o afacere infloritoare rapid? Fa o balastiera!“ Pentru ca ritmul rapid al constructiilor din Bucuresti a creat un deficit de banal nisip si de banal pietris. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu putini pentru un jurnalist ca mine, nu multi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucata de mal de rau, poate ceva relatii, ca deh, traim unde traim, in Romania, ce vreti mai mult?

     

    Primul gand a fost ca am obtinut un secret pentru oricine vrea sa incerce marea afacerilor cu degetul – este vorba de simplitate si de privirea cu atentie a lumii.

     

    Luni intregi de zile am avut sub ochi, din statia de tramvai, un anunt al unora care vindeau nisip cu sacul, la un pret care m-a indignat, cam cat zece paini. M-am indignat ca fraieru’, afacerea era acolo, numai ca nu flutura stindarde – daca le merge lor, mie de ce nu mi-ar fi mers? – poate la pretul a opt paini, ca nu-s lacom.

     

    Ziua urmatoare balastiera ma obseda, stiti sentimentul – uite comertul exterior la sapte luni… balastiera… uite cu deconspirarea… da’ banca da oare bani pentru asa ceva?… uite cu ratingul imbunatatit al Romaniei… da’ un excavatorist bun se mai gaseste sau au plecat toti in Spania? Asa ca am zis sa dau un google.ro, sa vad ce si cum.

     

    Si am descoperit o lume fascinanta. Dupa opt pagini eram vrajit si convins ca m-am ratat. O lume fascinanta, repet.

     

    Am descoperit o asociatie culturala, spiritual crestina, infiintata de un preot romano-catolic, pentru pastrarea si raspandirea spiritului crestin prin activitati de caritate si servicii culturale, care avea deja balastiera, pe langa ateliere de tamplarie si reparatii auto.

     

    Am aflat despre putinta de a organiza partide de pescuit la crap, in Ungaria, pe o splendida balastiera, la preturi avantajoase.           

     

    O publicatie de specialitate m-a lamurit cum e cu utilajele. Aici nu prea mi-a placut stilul jurnalistic (mai stiti muzica aceea speciala care insotea jurnalele de stiri prezentate in cinematografe cu 30 de ani in urma, amestec de trompete victorioase cu toba mare in ritm alert? – mi-a sunat tot timpul in urechi), dar macar aveam informatia.

     

    Pagina unei parohii din zona Romanului facea si ea publicitate unei balastiere, ceea ce m-a facut sa cred ca fie preotimea are o afinitate pentru balastiere, fie proprietarii de balastiere sunt niste crestini mai buni decat detinatorii de, sa zicem, ateliere de fotolii din rachita sau altele asemenea.

     

    Pe o pagina de literatura un scriitor in devenire  marturisea ca „am vazut o balastiera sau cel putin asa cred, pentru ca nu stiu ce este o balastiera si nici cum arata, dar atunci mi s-a parut potrivit sa numesc acea constructie o balastiera. Hai sa spunem ca am avut sentimentul de balastiera“.

     

    Sentimentul ma incerca deja si pe mine.

     

    Tot balastiera m-a facut sa aflu ca exista decretul 135 din 17/04/84 privind retribuirea in acord global a personalului muncitor din transportul maritim, fluvial si activitatea portuara (Camera Deputatilor dixit), care spune negru pe alb: „contractul de acord global se incheie pentru executarea unor prestatii determinate constand din extractia si transportul unui volum de produse de balastiera“.

     

    M-am ingrijorat un pic cand am dat de un grup de sateni indignati de faptul ca masinile unei balastiere le strica locuintele, fapt relatat in presa, si cand am fost instiintat, de aceeasi presa, de faptul ca „balastierele distrug malurile raurilor cu acte in regula“. M-a remontat o pagina care clama ca detine secretul afacerilor cu boltari si unde era prezenta, cum altfel, o balastiera.

     

    Balastierele ii ajuta si pe arheologi: „La balastiera de pe malul din stanga Timisului s-a descoperit o spada medievala“.

     

    Scriind acest text am ratat, altruist, afacerea. Dar simt ca lumea din spatele balastierelor imi permite deja sa scriu Codul balastierei, iar epigonii mei se pot pregati, deja, sa conceapa Adevarul din Spatele (sau din partea stanga ori din partea dreapta) Codului Balastierei. Sa nu te cuprinda sentimentul de balastiera?