BusinessMagazin

Category: Special

  • Studiu de caz: FINCA

    FINCA (Foundation for International Community Assistance), agentie nonprofit infiintata in 1994 de un grup de economisti si oameni de afaceri americani, este cunoscuta pentru pionieratul in materie de „village banking“ – microcreditare in mediul rural. La ora actuala, FINCA acorda microfinantari in peste 20 de tari, numai in zona Eurasiei (fostul spatiu sovietic plus Afganistanul si Kosovo) avand 130.000 de clienti.

    • „Village banking“ se bazeaza pe recrutarea unui grup de 10-50 de membri ai comunitatii, de obicei mame de familie – contractantul colectiv al finantarilor – care se intalnesc o data pe saptamana sau la doua saptamani ca sa controleze modul cum sunt folosite microcreditele (inclusiv de 50 sau de 100 de dolari), sa administreze situatia economisirilor si pe cea a rambursarilor. Garantia oferita de grup (membrii garanteaza unii pentru altii rambursarea) este necesara atata vreme cat debitorii nu pot oferi garantia niciunor active pentru banii capatati. Grupurile au liderii lor, scriptele lor contabile si propriile standarde in privinta penalizarii celor ce nu sunt in stare sa achite la timp imprumuturile.
    • FINCA nu acorda niciodata finantari nerambursabile, ci numai credite. Pe de o parte e vorba de implicarea debitorului, care va fi astfel stimulat sa scoata bani din propria sa afacere, pe de alta parte ca sa asigure circuitul fondurilor: un credit este contractat, investit, rambursat, dupa care banii sunt folositi pentru alta afacere, a altui debitor. In plus, observatiile economistilor arata ca in special primele credite luate de o familie sunt folosite cu precadere pentru consum (cumpararea de mai multe alimente, de exemplu), astfel incat stimulentul furnizat de faptul ca e vorba de sume care trebuie inapoiate creditorului conteaza pentru comportamentul de mai tarziu al beneficiarilor de finantare.
    • Cele mai multe din programele de creditare ale FINCA implica dobanzi de 3-4% pe luna, iar rata de rambursare ajunge la 97% pe luna. Pana acum, programele genereaza suficiente castiguri ca sa-si acopere toate costurile in tari ca Armenia, Georgia, Rusia, Tanzania, Congo, El Salvador, Honduras, Mexic si Nicaragua, in timp ce in Ecuador, Uganda si Kirgizstan s-au transformat deja in institutii financiare de sine statatoare, care capteaza depozite. In privinta surselor de fonduri, FINCA se finanteaza din dobanzile la creditele acordate, din imprumuturi de la bancile comerciale si din donatii de la USAID, Departamentul de Stat al SUA pentru Agricultura, donatii private.

  • Olimpiada Coranului

    Cu decorurile costisitoare, generoasele premii in bani si juriul ursuz, care face grimase la orice greseala, competitia din Dubai, Emiratele Arabe Unite, ar putea fi una din multimea de talent-show-uri de televiziune.

     

    Dar concursul transmis prin satelit in toata lumea musulmana cu prilejul ultimului Ramadan nu e deloc un alt „American Idol“. Castigatorii, cei care au recitat cel mai bine pe de rost din Coran, nu vor ajunge subiect de barfe in revistele glossy. In loc de asta, vor ajunge vedete de un alt calibru – vor castiga respectul musulmanilor evlaviosi si vor primi invitatii sa recite textele sfinte in timpul reuniunilor religioase. Competitia, „Dubai International Holy Quran Award“ („Concursul International al Sfantului Coran“, Dubai) este deschisa tinerilor cu varste pana in 21 de ani, iar anul acesta 80 de tineri musulmani s-au infruntat in peste doua saptamani de probe nocturne. Participantii au venit din toata lumea pentru a-si reprezenta tarile, printre care s-au numarat Iran, Irak, Brazilia, Australia si SUA.

     

    Omul care conduce Dubaiul, seicul Mohammed bin Rashid al Maktoum, e cel care a sponsorizat competitia – unul dintre cele mai prestigioase concursuri de recitat versete din Coran din lume -, iar scopul lui e acela de a-i incuraja pe tinerii musulmani sa inteleaga esenta credintei lor. Mohammed bin Rashid al Maktoum ofera echivalentul a aproape 700.000 de dolari in premii; premiul cel mare valoreaza aproximativ 70.000 de dolari.

     

    Concursul, aflat la a zecea editie anuala, este numai bun pentru un loc ca Dubaiul, cu apetitul sau pentru tot ce e sclipitor si ia ochii. Publicitarii din Dubai au inecat orasul cu reclame prin care au promovat competitia intocmai ca pe un show ce nu trebuie ratat; de altfel, „Olimpiada Coranului“ a si fost indeajuns de populara incat ceremonia decernarii premiilor sa atraga demnitari si personalitati proeminente.  

     

    „Aceasta este Olimpiada recitarilor din Coran“, a spus Ahmad al Suwiedi, seful comitetului de organizare al competitiei. „Asa ca oricine urca pe scena aceea trebuie sa ne faca mandri pe noi si pe cei din tara sa.“

     

    Intr-o seara, Khubaib Muhammad – in varsta de zece ani – a pasit pe scena cu tenisii si imbracamintea lui traditionala din Kenya, s-a asezat in scaunul suficient de mare incat sa-i ascunda constitutia firava si s-a pregatit pentru sansa lui la glorie si avere.

     

    In ultimii trei ani, Khubaib a stat zilnic ore intregi memorand Coranul. Ca sa ajunga la concursul din Dubai, a participat mai intai la o serie de calificari locale in Kenya. „A fost o munca grea, dar pana la urma a meritat, pentru ca acum sunt aici“, a spus el chiar inainte de a urca pe scena. „Nu am emotii. Sunt gata si sunt pregatit.“ „A fi pregatit“ inseamna, in acest caz, sa fii gata sa reciti Coranul in araba – sa incepi de oriunde iti indica membrii juriului si sa reciti pana iti spun ei sa te opresti. „Judecatorii“ aleg capitolele la intamplare, recita inceputul si apoi se asteapta de la concurent sa reia exact din locul din care au ramas ei. Concurentii trebuie sa stie textul intr-atat de bine incat sa recunoasca rapid capitolul din care recita cei din juriu.

     

    Dupa ce Khubaib, baiatul de 10 ani din Kenya, si-a ocupat locul pe scena, unul dintre cei cinci membri ai juriului a inceput sa recite textul. La semnalul lui, Khubaib a preluat recitarea, vocea lui ascutita revarsandu-se asupra aglomeratei sali de concurs. Pentru urmatoarele 15 minute, baiatul a continuat sa recite pe de rost, cu ochii inchisi, profund concentrat, leganandu-si picioarele. La un moment dat, unul dintre membrii juriului a sunat din clopotel, avertizandu-l pe Khubaib ca a facut o greseala. Pentru o clipa, baiatul a amutit. Dar s-a corectat repede si si-a reluat recitarea. Pentru musulmani, Coranul e cuvantul lui Dumnezeu revelat Profetului Mahomed – iar in cadrul concursului, textul trebuia recitat intr-o incantatie melodica care respecta o serie de reguli cunoscute ca „tajweed“; acestea stabilesc pe care litere trebuie pus accentul, care trebuie pronuntate domol sau care nu trebuie pronuntate deloc. Cei mai buni recitatori intra in legenda, iar inregistrarile audio cu vocile lor se vand in toata lumea musulmana. In timpul unei vizite a reporterului The New York Times, tinerii au lasat sa se vada o camaraderie construita in jurul credintei si au parut sa lase in afara salii de concurs rivalitatile dintre diversele tari participante.

     

    „Acesta este un lucru pozitiv care se intampla intr-o lume dificila“, a spus Ahmad Nasser Rabbaj, un musulman a carui familie s-a stabilit in Brazilia de trei generatii. Concurentii sunt evaluati mai intai in privinta respectarii textului original, apoi a calitatii recitarii potrivit „tajweed“ si, in fine, in ce ceea priveste calitatea vocilor lor. Unii dintre recitatori, printre care se numara Khubaib, nu vorbesc araba – dar au reusit sa memoreze mecanic tot textul. „Am avut mari emotii cand am urcat pe scena, dar de indata ce m-am asezat, frica a disparut“, a spus Mohammed Lawa Muhammed, un concurent din Nigeria. Totusi, putini dintre concurenti spun ca ar alege o viata in slujba lui Allah. Mohammed vrea sa ajunga doctor, Khubaib spera sa devina pilot pentru Crucea Rosie, iar Ahmed Khorsid din America  jucator de baschet. Castigatorul competitiei a fost Abed al Hamid Abdullah al Gwail, un tanar de 20 de ani din Libia.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Cum arata o criza

    Episoadele de turbulenta de pe pietele in curs de dezvoltare, aparute in cursul acestui an dupa o perioada destul de lunga de acalmie, au readus in amintirea investitorilor perioada de crize financiare din a doua jumatate a deceniului trecut. Turcia, Ungaria, Ecuadorul sau Thailanda sunt puse pe acelasi plan, ca si atunci, iar investitorilor li se recomanda prudenta, intr-un context in care orice veste proasta sosita de pe una din aceste piete pare sa le influenteze direct pe toate celelalte.

     

    Dar daca introducerea euro nu aduce decat inflatie, scaderea puterii de cumparare si stirbirea suveranitatii nationale? Ar trebui sa convocam un referendum pentru adoptarea euro, cel mai probabil in 2010, a declarat saptamana trecuta presedintele Poloniei, Lech Kaczynski. Anul 2010 coincide cu sfarsitul mandatului pentru Kaczynski si guvernarea sa conservatoare, dar si cu momentul cand Polonia ar trebui sa fie pregatita pentru aderarea la euro.

     

    Din 2005, de cand au venit la putere, conservatorii condusi de fratii Kaczynski (actualul presedinte si actualul premier) n-au incetat sa le faca probleme partenerilor din UE, fie cu promisiuni de nationalizare a marilor companii preluate de straini, fie cu amenintari pentru independenta bancii centrale. Nici cu adoptarea euro („un experiment“, in opinia presedintelui) n-a fost mai simplu, avand in vedere ca pana anul trecut, calendarul de pregatire a Poloniei pentru intrarea in zona euro parea sa se incheie prin 2009 cel mai tarziu. Acum, declaratiile liderului polonez consolideaza o temere care plutea in aer de cateva luni in cercurile de la Bruxelles, aceea ca tarile din Est acceptate in 2004 in UE nu vor ori nu sunt in stare sa se apropie de zona euro. Or, convingerea oficialilor de la Bruxelles e ca numai adoptarea monedei unice va pecetlui integrarea acestor tari in UE, atata vreme cat conditiile stricte cerute pentru intrarea in uniunea monetara europeana sunt cea mai buna garantie de disciplinare a economiilor din Est.

     

    La ora actuala, numai Slovenia (care o sa adopte euro la anul) indeplineste criteriile de deficit fiscal, datorie publica si inflatie, in timp ce restul „noii Europe“ tinde mai curand sa se departeze de momentul trecerii la moneda unica. Analistii constata ca perioada de crestere economica impresionanta din cele zece tari noi membre ale UE a parut sa se cam incheie odata cu momentul aderarii din 2004, iar economiile care cresc inca o fac sacrificand stabilitatea macro. Ungaria e cel mai bun exemplu in acest sens, nu numai din cauza deficitului bugetar de peste 10% din PIB, atras de o larghete fiscala nefireasca pentru o tara care se pregateste sa adopte euro, dar si din cauza umflarii riscante a preturilor pe o piata imobiliara sustinuta de cumparari pe baza de credite in valuta. Polonia va avea si ea in curand probleme cu deficitul bugetar, apreciaza Financial Times, din cauza politicilor populiste ale guvernului, cu Cehia inca nu se stie ce se va intampla dupa actuala criza guvernamentala, iar Lituaniei tocmai i-a fost respinsa cererea de aderare la euro in 2007, fiindca inflatia de acolo ramane inca peste pragul admis pentru zona euro.

     

    Financial Times sustine ca aceste tari ar fi trebuit sa-si defineasca politicile economice de la bun inceput in functie de obiectivul trecerii la euro, iar aceasta le-ar fi ajutat sa nu ajunga in situatia incerta de acum. In speta, noile membre ale UE ar fi trebuit sa urmeze exemplul Italiei si al Spaniei in anii ‘90, care au facut din adoptarea euro obiectivul central, ceea ce le-a impins sa faca reforme pe care altfel probabil le-ar fi evitat.

     

    Astfel de observatii apar intr-un context de crestere a neincrederii investitorilor fata de toate pietele in curs de dezvoltare, nu numai fata de cele din Europa de Est. In prima jumatate a acestui an, dupa o perioada de calm relativ, volatilitatea pe pietele in curs de dezvoltare a crescut brusc – mai intai in februarie-martie la bursele din Orientul Mijlociu, apoi au intrat sub presiune monedele nationale din Islanda si Noua Zeelanda, tari cu deficite externe destul de mari in ultimii ani. Mai apoi, in luna mai, cresterea dobanzilor pe principalele piete dezvoltate, din cauza temerilor ca scumpirea petrolului ar stimula prea rapid inflatia in aceste economii, i-a scos pe investitorii speculativi aproape de pe toate pietele in curs de dezvoltare, din Turcia si Ungaria pana in Columbia sau Africa de Sud. Cele mai abrupte corectii (in traducere, prabusiri ale pretului actiunilor sau ale monedelor nationale) s-au intamplat acolo unde investitorii au avut expuneri mari si unde activele s-au scumpit cel mai mult pe parcursul lui 2005.

     

    Una peste alta, la nivelul fondurilor de investitii pentru pietele in curs de dezvoltare, scurgerea de capital a fost de 15,8 miliarde de dolari numai intre jumatatea lui mai si sfarsitul lui iunie, raportat la un aflux de capital de peste 50 de miliarde de dolari intre inceputul lui 2005 si jumatatea lunii mai 2006. Dupa o scurta perioada de liniste datorata varfului de sezon de vacanta, turbulentele au reinceput, de data aceasta alimentate de evenimente concrete de pe pietele in curs de dezvoltare, evenimente care s-a nimerit sa se intample aproape in acelasi timp. E vorba de revoltele de strada din Ungaria, perspectiva unor crize de guvern la Budapesta si Praga, declaratiile belicoase ale fratilor Kaczynski la adresa ortodoxiei economice a UE, apropierea unor alegeri decisive pentru viitorul economic al Braziliei (una din cele patru piete in curs de dezvoltare „fetis“, alaturi de China, India si Rusia), lovitura de stat din Thailanda si anuntul guvernului din Ecuador ca e posibil sa solicite o restructurare a datoriei externe, pentru ca statul e incapabil s-o plateasca. La anul ajung la scadenta obligatiuni externe in dolari ale Ecuadorului in valoare de 1 miliard de dolari, dintr-un total al datoriei externe de 11 miliarde de dolari.

     

    Asa s-a ajuns ca investitorii sa asocieze acum situatia generica de pe pietele in curs de dezvoltare cu ceea ce se intampla in a doua jumatate a deceniului trecut in Asia de Sud-Est, in America Latina si in Rusia. In ultima saptamana a lui septembrie, dupa violentele de strada din Budapesta, anuntul Ecuadorului si lovitura de stat din Thailanda, indicele Dow Jones CDX Emerging Markets, care masoara perceptia in privinta solvabilitatii a 40 de tari in curs de dezvoltare, de la Brazilia la Turcia, a scazut cu 1,8% – cea mai mare scadere pe parcursul unui singure saptamani, din martie incoace. „Au fost o serie de stiri proaste intr-un timp scurt. Odata ce se intra intr-un climat de aversiune fata de risc, investitorii vand tot ce pot sa vanda“, spune Kaushik Rudra, analist la banca de investitii Lehman Brothers din Londra.

     

    Si intr-adevar, investitorii au vandut tot ce au putut; retragerile de capital de pe piata ungureasca au continuat, dupa ce in vara iesisera deja 2,5 miliarde de euro, iar tendinta de a parasi monedele, actiunile si obligatiunile din categoria „emerging markets“ s-a manifestat, ca de obicei, nediferentiat: daca in primavara tusea Rezerva Federala a SUA si racea Turcia, acum a tusit Thailanda si a racit Polonia. Cu alte cuvinte, e foarte posibil ca declaratiile mai ciudate ale unui Kaczynski sa nu fi atras atentia atat de intens analistilor si investitorilor daca ele n-ar fi fost precedate de evenimente nefavorabile pe alte piete in curs de dezvoltare, nici macar neaparat din aceeasi zona geografica.

     

    Cu atat mai mult deci functioneaza vecinatatea ca factor de risc. „Politicile din regiune se indreapta intr-o directie eronata, iar in perspectiva unei restrangeri in continuare a conditiilor in materie de lichiditati, Europa Centrala se profileaza in fata investitorilor ca o regiune care se comporta mai curand gresit decat corect“, afirma Lars Christensen, ana-list la Danske Bank din Copenhaga. Institutia a lansat de curand un raport extrem de critic la adresa situatiei de pe pietele din Europa Centrala si de Est, sugerand investitorilor sa-si reduca in mod semnificativ expunerile pe aceste piete, in special in Polonia, Ungaria, Slovacia si Romania, care „par cu deosebire fragile“, precum si sa-si mai reduca din expunerea pe pietele foarte volatile, ca Turcia si cele din America Latina.

     

    Iar ca tabloul sa fie complet, exista analisti care incep sa sustina ca nici cele patru piete principale in curs de dezvoltare – Brazilia, Rusia, India si China (BRIC) – nu mai sunt ce-au fost sau, mai exact, ca asocierea lor se dovedeste o abstractie fara legatura cu realitatea. Ar fi vorba de faptul ca diferentele, inclusiv conjuncturale, dintre aceste tari fac imposibila considerarea lor in continuare ca o categorie aparte printre tarile in curs de dezvoltare. Pe de o parte, daca economia globala incepe sa-si reduca usor din turatie, in virtutea epocii de ciclu economic pe care o traverseaza, Rusia si Brazilia ar avea de pierdut, in primul rand, ca furnizori de materii prime, in timp ce India si China, recipiente de materii prime, n-ar fi decat avantajate, dupa ce atata vreme analistii s-au temut de o supraincalzire a economiilor lor, in  special in China.

     

    Pe de alta parte sunt factorii conjuncturali: alegerile din Brazilia l-ar putea readuce la conducerea tarii pe populistul presedinte Ignacio Lula da Silva, ceea ce nu slujeste deloc sa-i atraga pe investitori, iar recentele asasinate de bancheri din Rusia si excluderea investitorilor straini de la o serie de proiecte energetice au trezit din nou vechile temeri fata de riscurile la care se expun strainii care vin sa-si plaseze banii pe piata ruseasca. In schimb, India si China cresc deocamdata in continuare in preferintele investitorilor: in saptamana incheiata la 27 septembrie, de pilda, fondurile de investitii specializate pe actiuni din aceste piete au avut intrari de capital de 377 de milioane de dolari, in timp ce pe ansamblul BRIC a fost o a treia saptamana consecutiva de iesiri nete de fonduri. In cazul Indiei si Chinei, dimensiunea pietelor a fost decisiva, intrucat n-a avut cum sa apara vreun efect de contagiune din partea, sa zicem, a evenimentelor din Thailanda.

     

    In cazul unor piete infinit mai mici insa, cum sunt cele din „Europa emergenta“, peisajul de ansamblu si efectul de contagiune conteaza intotdeauna mai mult decat nuantele. E adevarat insa ca sensul acestor nuante depinde de cine le interpreteaza. Toate analizele, de la cea a FMI la cea a Danske Bank, vorbesc in cazul Romaniei, de pilda, de deficitul de cont curent ca principala amenintare pentru echilibrul macro si deci ca principal semnal de alarma pentru investitorii tematori de o criza. FMI recunoaste insa ca deficitul de cont curent este consecinta unei cresteri economice rapide, necesara pentru o tara in plin efort de recuperare a decalajului fata de UE si sustinuta de investitii straine importante. Viceguvernatorul BNR, Cristian Popa, accentua si el recent ca deficitul de cont curent (estimat de banca centrala acum la 9-10% din PIB, dar nu peste 10%, asa cum il vede FMI) este sustenabil, fiindca e acoperit in proportie de 80% de investitii straine directe si echilibrat de perspective macro favorabile.

     

    Prin urmare, desi nu exclude o influenta in cursul leului de pe urma celorlalte monede din regiune, Popa nu vede posibila o depreciere abrupta a leului. „Am vazut deprecieri acolo unde investitorii au considerat ca deficitele externe sunt nesustenabile“, era sugestia viceguvernatorului. Esential este insa, inca o data, ca si investitorii sa perceapa ca atare situatia, avand in vedere ca totusi, pe ansamblul regiunii, Romania are cel mai inalt deficit de cont curent, iar analistii mai prudenti tind sa vada mai curand un pericol de supraincalzire a economiei decat avantajul ca economia a crescut rapid, in conditii de inflatie tinuta sub control si de deficit fiscal inca relativ redus. Sau sa fie atenti in primul rand la avertismentul FMI ori al agentiilor de rating, care vad in lasarea unui deficit bugetar mai mare (e vorba de 2,5% din PIB in 2006 si 2007) o premisa sigura a cresterii inflatiei.

     

    In acelasi timp, indiferent de temerile investitorilor si de ce anume aleg ei sa vada din tabloul economic al fiecareia din pietele unde au plasamente, prezumatul pericol al unei crize financiare de ansamblu trebuie privit intr-un context concret, pe care comentatorii care prevad exoduri de capital si prabusiri de monede il ignora. Ultimul raport al FMI despre perspectivele economiei mondiale remarca faptul ca resursele de capital privat speculativ, adica acelea care in cazul perceptiei de risc pleaca primele, sunt la ora actuala doar o mica parte din totalul influxurilor de capital catre tarile in curs de dezvoltare. Chiar in 2005, cand aceste plasamente au atins un maxim pentru ultimele doua decenii, de 15% din totalul influxurilor de capital, volumul lor ramane de mai bine de sapte ori mai redus decat cel al investitiilor straine directe. Expertii FMI afirma deci, reducand la absurd demonstratia, ca o iesire masiva a celorlalte capitaluri decat cele speculative ar fi mult mai nociva pentru pietele respective decat plecarea „banilor fierbinti“. Or, evenimentele negative din acest an cu impact asupra comportamentului investitorilor s-au reflectat prea putin in evolutia celorlalte capitaluri, ceea ce indeparteaza spectrul unei crize.

     

    Nuanta introdusa in discutie de FMI e in alta parte, anume la acea parte din influxurile de capital constituita de cresterea datoriilor private contractate de aceste piete in strainatate. Cresterea indatorarii private in strainatate, in detrimentul celei publice, se manifesta din 2003 incoace in special sub forma creditelor oferite de bancile din economiile dezvoltate catre pietele din Europa Centrala si de Est, apoi din Asia Centrala si intr-o mai mica masura Asia de Est (in principal China). FMI noteaza ca in „Europa emergenta“, indatorarea privata in strainatate a inceput chiar sa ia locul investitiilor straine directe ca sursa de baza pentru finantarea cresterii economice. Iar aceasta apropie, intr-adevar, conditiile de acum din Europa Centrala si de Est de cele ale crizei asiatice din 1997, atata vreme cat atunci punctul de plecare a fost excesul de indatorare privata.

     

    Totusi, lucrurile se opresc aici cu comparatia. China si Rusia, unde a intrat cea mai mare cantitate de credite private in ultimii ani, au investitii solide in strainatate, rezerve valutare abundente si un nivel general redus al datoriei externe; la randul lor, central-europenii se bucura acum de prezenta unor grupuri bancare straine puternice pe piata si de perspectiva aderarii la zona euro, care presupune reglaje macro suficient de fin executate incat sa-i linisteasca pe investitori. Cu aceasta ne intoarcem insa la inceputul articolului de fata, respectiv la lipsa de interes a tarilor din zona pentru adoptarea monedei unice si pentru a se conforma la conditiile pregatitoare impuse de UE. Cerc vicios? Vom vedea. Deocamdata, singura certitudine e ca Slovenia o sa adopte euro la anul. Si despre ea nu vorbeste nici o analiza care recomanda investitorilor sa plece de pe pietele din Est.

  • Mica Asie din Europa Centrala

    In raportul sau de prognoza din 2 octombrie asupra pietelor in curs de dezvoltare, analistii Danske Bank sustin ca vad „anumite paralelisme“ intre situatia de acum din Europa Centrala si de Est si criza financiara asiatica din 1997, „in special pe baza marilor dezechilibre externe“ care domina tabloul macro din tarile central-europene. Raportul apreciaza ca, desi tarile respective au cursuri de schimb flexibile, ceea ce le face mult mai putin vulnerabile la eventuale atacuri speculative, nu poate fi exclusa „o corectie negativa mai serioasa“ daca investitorii vor tine cont de dezechilibrele externe si isi vor reduce pozitiile in regiune.

     

    POLONIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Crestere economica solida si care se accelereaza, in conditii de echilibru extern

    – Inflatia si cresterile de salarii sub control

    Politica monetara si valutara     

    – Recent, inflatia s-a accelerat peste 1,5%, facand probabila o majorare a dobanzilor

    – Incertitudinea politica mareste riscul unor vanzari masive de zloti

    Alti factori

    – Guvernul polonez este de facto in criza si alegerile anticipate apar foarte probabile

    – Incertitudinea politica va ramane foarte probabil accentuata pentru inca o perioada.

     

    REPUBLICA CEHA

    Perspectiva macroeconomica

    – Deficitul bugetar pe 2007 depaseste mult nivelul de 3,3% vizat prin programul de convergenta necesar tranzitiei la euro

    – Cresterea alarmanta a cheltuielilor sociale va impulsiona cererea de consum

    Politica monetara si valutara

    – Relaxarea fiscala poate duce la o inasprire suplimentara a conditiilor monetare

    – Situatia politica incerta va pune presiune in continuare asupra coroanei cehe

    Alti factori

    – Impasul politic continua, guvernul e pe punctul de a pierde votul de incredere al Parlamentului (predictie confirmata – n.red.)

    – Aderarea la euro in 2010 este deja exclusa. O noua data de aderare ar putea fi anuntata spre sfarsitul anului.

     

    SLOVACIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Crestere solida, sustinuta de exporturi

    – Presiunile inflationiste raman puternice. Deficit de cont curent inalt

    Politica monetara si valutara

    – Banca centrala trebuie sa reduca presiunile inflationiste, fiind deci de asteptat o inasprire a politicii monetare

    – Exista riscul unei deprecieri a coroanei

    Alti factori

    – Stilul populist al noului guvern slovac ramane un motiv de ingrijorare

    – Bugetul pe 2007 va trebui sa fie prezentat parlamentului pana la 15 octombrie.


    UNGARIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Tabloul macro ramane incert si va depinde in mare masura de situatia politica

    – Cresterea economica va incetini semnificativ, indiferent de politica fiscala

    Politica monetara si valutara     

    – Situatia politica incerta mentine riscul unor noi vanzari masive de forinti

    – Politica monetara va cunoaste noi restrictii, dupa toate probabilitatile

    Alti factori

    – Rezultatul alegerilor locale a fost o lovitura pentru guvernul socialist

    – Reformele fiscale promise vor fi foarte greu de promovat.

     

    ROMANIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Cresterea economica se mentine puternica, dar cu riscul supraincalzirii. Deficitul de cont curent ramane un risc major

    – Inflatia este inca inalta, dar este de asteptat o reducere a acesteia

    Politica monetara si valutara

    – Reducerea inflatiei inseamna ca banca centrala nu va impune noi restrictii de politica monetara in viitorul apropiat

    Alti factori

    – Stirea pozitiva principala este decizia UE de a accepta Romania ca membru din 2007

    – Guvernul este angajat in promovarea reformelor, dar exigentele UE raman dure.

     

    TURCIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Cresterea economica este solida, insa deprecierea lirei si cresterea ulterioara a dobanzilor ar putea s-o incetineasca. Deficitul de cont curent este riscant de mare

    – Inflatia a fost impulsionata semnificativ de la deprecierea lirei pana in prezent

    Politica monetara si valutara

    – Cresterea inflatiei si-a atins varful si va scadea in curand sub 10%. Sunt de asteptat noi cresteri de dobanzi pe termen scurt

    Alti factori

    – Politica fiscala ramane sanatoasa

    – Exista totusi riscul adoptarii unor masuri populiste in anul electoral 2007.

     

    CHINA

    Perspectiva macroeconomica

    – Economia isi reduce din crestere, in contextul fazei de recul al ciclului industrial global si al restrictiilor monetare si de credit

    – Presiunile inflationiste sunt minore

    Politica monetara si valutara     

    – Autoritatile au ajuns la finalul ciclului de inasprire a politicii monetare si de credit

    – Luna trecuta autoritatile au lasat yuanul sa se aprecieze rapid fata de dolar, situatie care insa nu e de asteptat sa dureze

    Alti factori

    – Conducerea de stat continua lupta impotriva coruptiei si a abuzurilor in privinta drepturilor de proprietate funciara.

     

    INDIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Cresterea economica ramane solida, sustinuta de cererea interna. Situatia contului curent s-a ameliorat

    – Presiuni inflationiste inca in crestere

    Politica monetara si valutara

    – Rupia devine mai putin vulnerabila, odata cu imbunatatirea situatiei contului curent

    – Este de asteptat ca banca centrala sa inaspreasca in continuare politica monetara

    Alti factori

    – Lipsa de unitate a guvernului face dificila promovarea reformelor structurale.

     

    BRAZILIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Cresterea economica este lenta din cauza cererii interne slabe. Excedentul de cont curent este un factor favorabil, dar preturile in scadere ale materiilor prime pun presiune pe balanta comerciala

    – Presiunile inflationiste sunt sub asteptari, iar tendinta este de scadere in continuare

    Politica monetara si valutara

    – Declinul productiei industriale si al inflatiei indica probabilitatea unor noi reduceri ale ratelor dobanzilor

    – Realul brazilian a fost sustinut pana nu de mult de o balanta comerciala solida si de dobanzi inalte, dar in ultimele saptamani s-a depreciat din cauza incertitudinii politice si a ieftinirii materiilor prime

    Alti factori

    – Alegerile prezidentiale se indreapta spre al doilea tur de scrutin, la 29 octombrie

    – Este de asteptat o anumita nervozitate a pietelor in perioada electorala si pana dupa stabilizarea situatiei politice

     

    RUSIA

    Perspectiva macroeconomica

    – Scumpirea petrolului pe piata externa a alimentat cresterea economica si a mentinut o balanta de cont curent solida

    – Presiuni inflationiste. Cresterea masei monetare si a creditului s-a accelerat

    Politica monetara si valutara

    – Rubla a fost lasata sa se aprecieze, pentru a contracara presiunile inflationiste. Tendinta este de asteptat sa continue

    – Rubla este complet convertibila, iar piata valutara se maturizeaza

    Alti factori

    – Asasinarea vicepresedintelui bancii centrale este un indicator al riscului pietei

    – Presedintele Vladimir Putin nu va mai candida pentru al treilea mandat.

  • Riscuri si avantaje

    In ultima editie a World Economic Outlook, publicata luna trecuta, Fondul Monetar International se dovedeste reticent fata de temerile in privinta unei posibile crize financiare pe pietele in curs de dezvoltare.

     

    In particular, pentru Europa Centrala si de Sud-Est, FMI considera ca riscurile sunt amortizate de doi factori importanti: faptul ca pe pietele respective sunt prezente banci straine puternice si perspectiva aderarii la Uniunea Economica si Monetara Europeana (EMU), de natura sa intretina increderea investitorilor straini suficient incat sa faca putin probabil un exod de capital de pe aceste piete. FMI subliniaza ca o comparatie cu crizele financiare din a doua parte a deceniului trecut ar fi eronata, intrucat nici in Asia de Sud-Est, nici in America Latina, nici in Rusia nu au existat astfel de factori care sa atenueze riscul pentru pietele respective. In acelasi timp, FMI atrage atentia ca riscul specific pentru Europa Centrala si de Sud-Est tine de faptul ca mare parte din influxurile de capital strain au sosit aici sub forma de plasamente speculative (incadrate la categoria „alte influxuri de capital privat“), incluzand aici datorii pe termen scurt, in loc de investitii straine directe. Mai mult, dintre toate regiunile cu piete in curs de dezvoltare, aceasta zona a fost anul trecut de departe cea mai importanta destinatie pentru astfel de fonduri. Totusi, dupa o primavara si o vara agitate, FMI anticipeaza acum o posibila intoarcere la un context financiar global ceva mai linistit. Influxurile private de capital spre pietele in curs de dezvoltare nu vor mai atinge in nici un caz nivelurile impresionante din 2005, apreciaza FMI, iar presiunile inflationiste vor fi in general bine controlate. Din analiza FMI reies urmatorii factori de risc pentru pietele in curs de dezvoltare:

     

    FACTORI EXTERNI DE RISC

    • Rate crescute ale dobanzilor si volatilitate pe pietele financiare din tarile dezvoltate
    • Scaderea preturilor la materiile prime, altele decat petrolul
    • Tendinta investitorilor ca in perioadele cu mai putin apetit pentru risc sa-si diminueze expunerea in primul rand pe activele ale caror preturi au crescut rapid (cum s-a intamplat in mai si iunie cu pietele de actiuni din Columbia si India)

    FACTORI INTERNI DE RISC

    • Asocierea intre o crestere a deficitului balantei de plati si o crestere rapida a creditarii, in conditiile in care se schimba situatia in privinta resurselor de finantare externa disponibile (cazurile recente – Ungaria, Africa de Sud, Turcia)
    • Dezechilibre in sectorul public, indisciplina fiscala (Ungaria, dar si Polonia si Slovacia)
    • Expectatii de inflatie insuficient ancorate
    • Inrautatirea perspectivei de crestere a PIB.

  • Intrarile de capital in Europa Centrala si de Est (mld. dolari)

    1995-97

    2004

    2005

    2006

    2007

    Influxuri nete de capital privat

    27,2

    70,4

    113,5

    88,8

    84,8

    Investitii directe private

    11,7

    34,4

    47,7

    57,7

    44,4

    Influxuri private nete de portofoliu

    4,5

    26,2

    20,4

    1,5

    11,4

    Alte influxuri de capital privat

    10,9

    9,8

    45,4

    30,6

    29,1

    Finantari contractate public

    0,5

    -6,7

    -8,5

    -3,2

    -2,2

     

    Sursa: FMI

  • Intrarile de capital in Europa

    Perspectivele pentru „Europa emergenta“ (variatie anuala %; pentru rata inflatiei, FMI calculeaza media anuala, nu rata decembrie/decembrie; pentru balanta de cont curent, % din PIB)

     

    PIB

    2006

    2007

    Europa Centrala

    5,2

    4,6

    – Cehia

    6,0

    4,7

    – Ungaria

    4,5

    3,5

    – Polonia

    5,0

    4,5

    – Slovacia

    6,5

    7,0

    – Slovenia

    4,2

    4,0

    Europa de Est

    5,3

    5,4

    – Bulgaria

    5,6

    6,0

    – Croatia

    4,6

    4,7

    – Romania

    5,5

    5,5

     

    Inflatie

    2006

    2007

    Europa Centrala

    2,2

    3,2

    – Cehia

    2,9

    3,3

    – Ungaria

    3,5

    5,8

    – Polonia

    0,9

    2,3

    – Slovacia

    4,7

    3,6

    – Slovenia

    2,5

    2,3

    Europa de Est

    6,9

    4,7

    – Bulgaria

    7,4

    3,8

    – Croatia

    3,5

    2,8

    – Romania

    7,8

    5,7

     

    Balanta de cont curent

    2006

    2007

    Europa Centrala

    -3,4

    -3,1

    – Cehia

    -1,9

    -1,6

    – Ungaria

    -9,1

    -8,0

    – Polonia

    -1,7

    -1,9

    – Slovacia

    -7,7

    -5,9

    – Slovenia

    -2,0

    -2,3

    Europa de Est

    -10,3

    -10,4

    – Bulgaria

    -12,4

    -12,2

    – Croatia

    -6,8

    -6,8

    – Romania

    -10,9

    -11,1

     

    Sursa: FMI

  • Formula esecului

    Jurnalistul Bob Woodward de la Washington Post dezvaluie, in ultimul sau volum, premisele esecului din Irak: o administratie divizata, cu consilieri-cheie care aproape nu-si vorbeau, avertismente ignorate, informatii esentiale tratate cu superficialitate si subestimarea permanenta a adversarului.

     

    Casa Alba a ignorat, in septembrie 2003, un avertisment urgent de la un inalt consilier in problema irakiana, care ii spunea ca e nevoie disperata de alte cateva mii de soldati americani pentru a potoli insurgenta din Irak. Asta reiese din ultima carte a lui Bob Woodward, unul dintre jurnalistii veterani ai Washington Post – care, impreuna cu Carl Bernstein, a scris seria de articole care au declansat scandalul Watergate, soldat cu demisia presedintelui Richard Nixon. In ultima sa carte, Woodward infatiseaza o Casa Alba sfasiata de disfunctionalitati si diviziuni in privinta razboiului. Avertismentul este descris in „Etapa negarii“ („State of Denial“), publicata pe 1 octombrie de editura Simon & Schuster. Bob Woodward sustine ca unii dintre consilierii de frunte ai presedintelui Bush au fost adesea la cutite; uneori, abia isi vorbeau si avea cu totii tendinta de a califica drept prea pesimiste relatarile comandantilor militari americani – si ale altora – despre situatia din Irak.

     

    Chiar si in noiembrie 2003, Bush este citat spunand despre situatia din Irak: „Nu mai vreau ca nimeni din membrii guvernului sa spuna ca e o insurgenta. Nu cred ca am ajuns inca acolo“.

     

    Din carte reiese ca secretarul apararii, Donald H. Rumsfeld, a fost prea putin conectat cu detaliile practice al ocuparii si reconstructiei Irakului si atat de ostil fata de Condoleezza Rice, pe atunci consilier pentru securitate nationala, incat Bush trebuia sa-i ceara sa-i raspunda acesteia la telefoane. Iar comandantul american al trupelor din Orientul Mijlociu, generalul John P. Abizaid, este citat ca marturisindu-le apropiatilor ca „Rumsfeld nu mai are credibilitatea“ sa militeze public pentru o strategie a victoriei.    

     

    Cartea este a treia pe care Woodward a consacrat-o dezbaterilor interne din Casa Alba dupa 11 septembrie, invadarea Afganistanului si ulterioara decizie de invadare a Irakului. Ca si precedentele titluri ale lui Woodward, cartea include citate lungi din conversatii – si descrie cum gandeau oficialii administratiei in anumite momente, desi nu identifica intotdeauna sursele de informatie. Unii dintre cei intervievati, inclusiv Rumsfeld, sunt citati – dar nici presedintele Bush si nici vicepresedintele Dick Cheney nu au fost de acord sa dea interviuri, se mai spune in carte. Despre Robert D. Blackwill, pe atunci consilierul-sef pe dosarul irakian la Consiliul de Securitate Nationala, se spune ca si-a expus avertismentul privitor la nevoia de mai multe trupe intr-un memoriu cuprinzator trimis Condoleezzei Rice. Memoriul conchidea ca era nevoie disperata de 40.000 de soldati. Se mai dezvaluie ca Blackwill si Paul Bremer III, pe atunci cel mai inalt oficial american in Irak, i-au informat atat pe Rice, cat si pe Stephen J. Hadley, adjunctul ei, despre nevoia presanta de mai multi oameni in timpul unei teleconferinte din Irak. Casa Alba nu a facut nimic in schimb, spune Woodward.

     

    „Etapa negarii“ mai descrie prapastia dintre Colin Powell, primul secretar de stat al lui Bush, si Rumsfeld: cand Powell a fost scos din functie dupa alegerile din 2004, i-ar fi spus lui Andrew H. Card jr., seful administratiei de la Casa Alba, referindu-se la Rumsfeld: „Daca eu plec, si Don ar trebui sa plece“. Card a facut apoi tot ce i-a stat in putere ca sa-l elimine pe Rumsfeld la sfarsitul lui 2005, potrivit cartii, dar a fost oprit de Bush, care se temea ca asta ar tulbura apropiatele alegeri din Irak si operatiunile de la Pentagon. Cheney, la randul lui, e infatisat drept un om atat de hotarat sa gaseasca dovezi ca acuzatiile lui privind armele de distrugere in masa din Irak au fost corecte incat, in vara lui 2003, trimitea sefului echipei de inspectori, David Kay, coordonate obtinute prin satelit privind posibilele locatii – dupa cum se stie, nu s-a descoperit nimic.

     

    Doi membri ai cercului de apropiati ai lui Bush, Powell si ai directorului CIA, George J. Tenet, au fost, reiese din carte, ambivalenti in privinta deciziei de a invada Irakul. Cand Powell a consimtit, fara tragere de inima, in ianuarie 2003, Bush i-ar fi spus intr-o intrevedere in Biroul Oval ca „e timpul sa-ti pui uniforma de razboi“ – facand referire la cariera lui de militar. Tenet, omul care i-a spus la un moment dat lui Bush ca „mai mult ca sigur“ exista arme de distrugere in masa in Irak, nu a impartasit direct cu presedintele indoielile in privinta invadarii Irakului, potrivit marturiei lui Woodward. Primele doua carti ale lui Woodward despre administratia americana, „Bush in razboi“ si „Plan de atac“, infatisau un presedinte ferm si o echipa loiala, bine condusa, raspunzand unui atac. Dupa cum arata si titlul, „Etapa negarii“ urmareste o linie narativa cu totul diferita, a unei administratii care pare sa fi avut doar o vaga idee ca succesul militar timpuriu in Irak lasase loc resentimentelor armatei de ocupatie. Volumul de 537 de pagini descrie tensiuni intre oficialii de rang inalt inca de la inceputurile administratiei. Woodward scrie ca in saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie, Tenet credea ca Rumsfeld frana efortul de elaborare a unei strategii coerente de capturare si ucidere a lui bin Laden. La randul lui, Rumsfeld punea la indoiala semnalele electronice de la suspectii de terorism pe care le interceptase Agentia Nationala de Securitate, intrebandu-se daca nu cumva sunt parte a unui plan de intoxicare al Al-Qaida.

     

    Pe 10 iulie 2001, se spune in carte, Tenet si seful diviziei antiteroriste a CIA, J. Coffer Black, s-au intalnit la Casa Alba cu Rice pentru a-i semnala gravitatea informatiilor pe care agentia le culesese cu privire la un iminent atac. Ambii au plecat de la intalnire cu sentimentul ca Rice nu a luat prea in serios avertismentele. Pe langa asta, in saptamanile dinainte ca razboiul din Irak sa inceapa, parintii lui Bush nu impartaseau increderea fiului lor ca invazia Irakului era decizia cea mai potrivita, se sustine in carte.

     

    Woodward scrie despre o intalnire privata in ianuarie 2003 intre mama lui Bush, Barbara Bush, si David L. Boren, un fost presedinte al comitetului pentru servicii secrete al Senatului si un prieten al familiei Bush. Barbara Bush l-a intrebat pe Boren daca trebuia sa fie ingrijorata despre o posibila invazie a Irakului, destainuind apoi ca tatal presedintelui, fostul presedinte George H.W. Bush, „e ingrijorat si nu mai doarme din cauza asta“. Volumul descrie o intalnire la inceputul lui 2003 intre generalul locotenent Jay Garner, ofiterul in retragere numit de Bush sa administreze Irakul dupa razboi, Bush si altii intr-un birou din Casa Alba – reiese ca principalii planificatori ai razboiului ar fi fost complet dezinteresati de detaliile misiunii post-conflict. Dupa ce Garner si-a terminat prezentarea in PowerPoint – in care si-a inclus planurile de a folosi pana la 300.000 de soldati din armata irakiana pentru a ajuta la securizarea Irakului dupa incheierea razboiului, spune cartea – nu au fost puse nici un fel de intrebari de nici unul dintre cei prezenti; iar presedintele l-a aprobat cu entuziasm.

     

    Dar Garner avea sa fie curand indepartat si inlocuit cu Bremer. Cartea mai sugereaza ca inalti oficiali din serviciile secrete au fost luati prin surprindere in primele zile ale razboiului, cand luptatorii civili irakieni erau angrenati in atacuri sinucigase impotriva blindatelor americane. Intr-o intalnire cu Tenet de la CIA, cativa oficiali de la Pentagon au vorbit despre atacuri, iar Tenet ar fi recunoscut ca nu stie ce sa creada despre ele. Cautarile zadarnice pentru descoperirea arsenalului neconventional au starnit tensiuni intre Cheney, CIA si oficialii din Irak. Seful inspectorilor din Irak, Kay, le-a trimis e-mailuri principalilor responsabili din CIA; a avertizat ca e posibil ca irakienii sa fi avut capacitatea de a produce asemenea arme, dar sa nu le fi produs, asteptand in schimb pana in momentul in care ar fi fost nevoie de ele.

     

    Cartea sustine ca John McLaughlin, directorul adjunct al CIA, i-ar fi spus lui Kay: „Nu mai spune nimanui asta. Ar putea fi suparator. Fii foarte atent. Nu putem sa-i dam drumul pana nu suntem siguri“.

     

    Deocamdata, Casa Alba se straduieste sa dezminta imaginea pe care cartea o creeaza, cea a unei administratii macinate de  discordie, sugerand ca informatiile ar fi fost oferite de fosti consilieri suparati ca sfaturile lor cu privire la numarul de trupe si alte probleme de strategie ar fi fost ignorate. „Uitati ce e, avem de-a face cu un razboi si o sa gasiti o gramada de oameni cu adevarat destepti cu pareri complet diferite“, a spus purtatorul de cuvant al Casei Albe, Tony Snow.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Vreo cateva Europe

    La 1 ianuarie 2007, Romania si Bulgaria adera la Uniunea Europeana, adica la un acquis comunitar si la o piata unica. Viitorul Uniunii ca spatiu economic distinct pare sa fie insa imposibil de definit in ciuda tentativelor din ultimii ani de a-l contura. Care e cel mai bun model economic pentru Europa? Liberalismul anglo-saxon sau etatismul francez? Modelul social al nordicilor sau religia estica a cotei unice?

     

    Orice, numai sa rupa axa franco-germana“, spune Gordon Greenwood din Enfield, Middlesex, unul din cititorii care au comentat pe site-ul BBC un reportaj despre Romania publicat saptamana trecuta. Reportajul vorbeste, ca multe alte articole aparute in periodicele britanice, despre saracia extrema din anumite medii ale societatii romanesti, punand intrebarea in ce masura e oportuna o deschidere nediferentata a pietei britanice a muncii dupa 1 ianuarie 2007, adica dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

     

    Cititorul Greenwood se refera la binecunoscuta opozitie intre conceptul unei Europe sociale si protectioniste, cu inchiderea pietelor muncii si saptamana de lucru scurta (preferat in mod traditional de Franta si Germania), si cel al unei Europe liberale, care poate ajunge sa concureze SUA doar daca adopta filozofia economica anglo-americana (in afara de Marea Britanie, pe ansamblul UE doar tarile din Est tind sa aplice un astfel de model).

     

    Inmultirea familiei europene de la 15 la 25 de state si, in curand, la 27 asaza Uniunea Europeana intr-o pozitie periculos de vulnerabila. Institutiile create si regulile formulate pentru a asigura coabitarea a sase state in 1957 n-au cum sa mai ramana aceleasi in Uniunea actuala. Consiliul de ministri, Comisia, Parlamentul functioneaza destul de greoi, iar apropierea sistemelor administrative si legislative nationale se dovedeste dificila. Liderii de pe continent nu inceteaza sa spuna ca Europa are nevoie de o viziune unica si de vointa de a o pune in practica, lucru insa destul de anevoios, daca ne uitam la frecventele divergente intre partenerii din UE pe teme de interes comun, de la plafonul pentru deficitele bugetare si pana la contributia fiecarui stat la bugetul comunitar.

     

    In martie 2000, la Consiliul European de la Lisabona, sefii statelor din UE se raliasera ideii de a transforma economia Uniunii Europene, pana in 2010, in „cea mai competitiva si dinamica economie impulsionata de cunoastere“. Astazi, nobilul tel pare mai degraba o gluma. La jumatatea drumului, bilantul in privinta aplicarii directivelor adoptate in 2000 este negativ in aproape toate domeniile – piata muncii, progres social, transporturi, sanatate. In ultimele luni, politicieni reformatori precum Nicolas Sarkozy – ministrul de interne francez care spera sa devina urmatorul presedinte al Frantei -, cancelarul german Angela Merkel sau chiar presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au dat inapoi in ceea ce priveste propunerile de reforma, schimbandu-si discursul intr-unul despre necesitatea de a face fata globalizarii.

     

    Anul trecut crestin-democratii Angelei Merkel au venit la putere in Germania cu o platforma reformista, datatoare de speranta pentru o societate unde lipsa de mobilitate a fortei de munca a intretinut cea mai inalta rata a somajului din Europa. Acum insa, cel mai mare partid de opozitie, cel al liberal-democratilor, a inceput sa urce in sondaje, semn ca electoratul este dezamagit de guvernarea Merkel. Cancelarul vizeaza majorarea TVA cu 3%, pana la 19%, din ianuarie 2007, din nevoia de a aduce bani la buget, ceea ce va afecta cererea de consum si disponibilitatea pentru investitii.

     

    In Franta, Nicolas Sarkozy, ca si cel mai puternic contracandidat al sau la urmatoarele alegeri, Segolene Royal, au promis sa se rupa de trecut si de discursul politicianist care predomina pe scena politica a tarii. Dar discursul lor, extrem de asemanator, a fost axat mai mult pe etica muncii, disciplina si valorile familiei decat pe propuneri concrete de a reduce, de exemplu, o rata a somajului ajunsa la 8,9%. Ambii politicieni au motive solide sa discute vag despre reforma; o agenda reformatoare a doamnei Royal ar putea redeschide controversele ideologice in sanul socialistilor, aparute anul trecut cu ocazia referendumului privind constitutia europeana, in timp ce Sarkozy n-are prea mare libertate de a cere schimbari radicale, atata vreme cat el reprezinta, totusi, actualul guvern, ca ministru de interne. Nu-i clar deloc ce urmaresc de fapt cei doi: Sarkozy cel liberal a salutat recent majorarea destul de consistenta a salariului minim si a ajutoarelor pentru cei defavorizati, in timp ce Segolene Royal s-a dus in Suedia sa studieze modelul economic scandinav, dar in acelasi timp si-a exprimat admiratia pentru viziunea economica a premierului britanic Tony Blair.

     

    Analistii sunt de acord ca esenta problemei, cata vreme e vorba de model economic, sta in gasirea celui mai sanatos echilibru intre proiectele de dezvoltare si disciplina fiscala. Pactul de Stabilitate si Crestere in Europa, care a impus plafoane pentru datoria publica si pentru deficitele fiscale, s-a dovedit util in special pentru acele tari cu tendinta spre indisciplina bugetara, ca Italia, Grecia, inclusiv Germania, care a abordat chestiunea unificarii intre partea de vest si cea de est cu pretul unor cheltuieli publice enorme. Grecia (ca si Ungaria, mai nou) a raportat date false ca sa arate ca se incadreaza in plafoanele fixate prin Pactul de Stabilitate, in timp ce Italia a incercat sa obtina o modificare pur si simplu a acestor plafoane; Germania, in schimb, a depasit epoca de dezechilibru fiscal si isi reia cresterea. Aceeasi logica ar urma sa se aplice si la extinderea UE, sustin aceiasi analisti, din moment ce investitiile facute de statele occidentale in relansarea Estului ar urma sa aduca acum profit – inclusiv prin prisma faptului ca vesticii vor beneficia de un aflux de forta de munca ieftina si calificata.

     

    Cum ramane insa cu aspectul social al constructiei economice europene? In momentul semnarii tratatului de la Roma din 1957, de creare a Comunitatii Economice Europene, aspectul social a fost redus la statutul de accesoriu al dezvoltarii economice: „statele membre convin asupra necesitatii de a promova ameliorarea conditiilor de trai si de munca a mainii de lucru, permitand egalizarea lor in progres“. Anii ‘80 au fost marcati de doua socuri petroliere si de inceputul unei crize economice caracterizate de un somaj ridicat si de marginalizarea progresiva a unui numar tot mai mare de persoane. Aceasta criza cerea un raspuns comun la nivel european. „Comunitatea nu-si va putea consolida coeziunea economica in fata concurentei internationale daca nu-si va consolida concomitent coeziunea sociala“, se spunea, in iunie 1984, la Consiliul European de la Fontainebleau. Sefii de stat si de guvern adaugau ca „politica sociala trebuie deci sa fie dezvoltata, la nivelul Comunitatii, in acelasi fel ca si politicile economica, monetara si industriala“. Douazeci de ani mai tarziu Strategia de la Lisabona a plecat de la aceleasi ingrijorari. Formula avansata de europeni s-a referit nu numai la transformarea Uniunii in „cea mai dinamica si mai competitiva economie pana in 2010“; aceasta economie trebuia sa fie si „capabila de o crestere durabila, insotita de o ameliorare cantitativa si calitativa a pietei muncii si de o mai mare coeziune sociala“. Si vom vedea ca, de fapt, ceea ce face diferenta intre modelele economice este viziunea asupra aspectului social si nu decalajele temporare ale ritmului de crestere a PIB.

     

    Situatia economica din spatiul european este momentan stabila. Comisia Europeana a imbunatatit previziunile de crestere a PIB in zona euro la inceputul lunii septembrie, estimand o rata de expansiune de 2,5% pentru 2006. Prognoza pentru 2007 ramane incerta, cu toate ca economistii Bancii Centrale Europene prevad un salt al produsului intern brut de circa 2,2%, cu o rata a inflatiei tot peste 2%. Pretul ridicat al titeiului si al altor materii prime, incetinirea cresterii pe ansamblul economiei mondiale, dar si majorarea TVA cu 3% in Germania, cea mai mare economie din zona euro, sunt apreciate ca fiind de natura sa aiba un impact sensibil asupra perspectivei UE din 2007. UE are un produs intern brut de valoare aproximativ egala cu cel al SUA. Insa PIB european pe cap de locuitor este cu 25% mai mic, intrucat populatia UE depaseste cu 170 de milioane de persoane populatia SUA.

     

    Diferenta dintre cei doi indicatori s-a tot marit in ultimii 15 ani, iar daca aceasta tendinta va continua, OECD estimeaza ca un american va fi, peste 20 de ani, de doua ori mai bogat decat un german. Marea Britanie este intr-o situatie aparte, undeva la mijloc intre Europa continentala si SUA.

     

    Venitul pe cap de locuitor din SUA, calculat in functie de paritatea puterii de cumparare, este cu circa 30% mai ridicat decat media din UE-15. Totusi, acest indicator nu ia in calcul alte elemente care masoara calitatea vietii. Europenii isi acorda mai mult timp pentru relaxare decat americanii, fapt dovedit de orarele mai scurte de munca si concediile mai lungi, iar mamele europene se intorc mai tarziu la serviciu dupa concediul de maternitate decat angajatele din SUA. Aceasta nu inseamna ca europenii sunt mai putin productivi decat americani; masurata corect, productivitatea pe ora este aproximativ egala in cele doua zone. Din pacate pentru tabara europeana, sistemul economic din multe tari UE favorizeaza somajul in randul tinerilor, plecand de la premisa ca rolul principal al statului este sa puna la dispozitia populatiei ajutoare de somaj si asigurari de sanatate generoase, cresterea economica si locurile de munca venind abia pe locul al doilea. In septembrie 2005, 21,7% dintre tinerii francezi cu varste cuprinse intre 15 si 24 de ani nu aveau locuri de munca; Belgia, Spania, Grecia, Italia si Finlanda sunt intr-o situatie similara, cu rate ale somajului de peste 20% in randul tinerilor. Pentru comparatie, numai 11% dintre tinerii americani si 12,6% dintre cei britanici sunt someri. Mai ales din 2000 incoace, oficialii europeni au asistat fara placere la intalnirile internationale unde li se predica de catre americani necesitatea de a transforma economic Europa dupa modelul SUA. Dar conditiile din America nu sunt similare cu cele din Europa: integrarea sociala a imigrantilor e mult mai complicata pe vechiul continent, iar rezistenta culturala la deschiderea pietelor e sensibil mai mare. Un gest ca acela al premierului spaniol Zapatero, de a legaliza peste noapte situatia a mii de „clandestini“, a creat un precedent pe care alte guverne europene, in primul rand in Marea Britanie si Franta, nu stiu cum sa-l faca uitat mai repede, avand in vedere ca declinul demografic din Occident si cererea de forta de munca pentru slujbele prost remunerate au ramas fenomene neglijabile in raport cu valurile de imigranti din Africa, Asia si estul Europei.

     

    Astfel incat unii economisti propun masuri precum restrangerea imigratiei, protectionism moderat si, implicit, rezistenta la incercarile de restructurare economica rapida. Altii sustin, in schimb, ca modelul economic european ar trebui sa rezulte dintr-o sinteza intre liberalism si socialism sau intre utilitarismul anglo-saxon si principiile solidaritatii. Potrivit lui Vladimir Spidla, comisarul european in probleme de ocupare a fortei de munca, probleme sociale si egalitate de sanse, modelul economic european nu este cel liberal clasic – „laissez faire, laissez passer“, ci un sistem de economie de piata temperat de interventia puterilor publice. Modelul politic european, sustine Spidla, este cel al social-democratiei, ceea ce presupune un stat social dezvoltat, un cadru de reglementare a activitatii economice si un nivel relativ ridicat al cheltuielilor publice.

     

    Economistii semnaleaza insa existenta a trei sau patru modele sociale bine definite in Uniune. Unii vorbesc despre modelul anglo-saxon (Marea Britanie, Irlanda si cateva noi state membre), cel continental (Germania, Franta) si cel nordic (statele scandinave), iar altii afirma ca, pe langa modelul anglo-saxon si cel nordic, mai exista modelul zonei Rinului (Austria, Belgia, Franta, Germania si Luxemburg) si cel mediteranean (Grecia, Italia, Portugalia, Spania). Modelul nordic (Danemarca, Finlanda, Suedia si Olanda) este caracterizat de cel mai inalt nivel al cheltuielilor publice si de protectie sociala universala. Piata muncii nu este reglementata strict, dar administratia publica este activa, iar fortele sindicale puternice asigura o echitate a retributiilor salariale.

     

    Modelul anglo-saxon (Irlanda si Marea Britanie) ofera asistenta sociala de urgenta, in special pentru populatia activa. Sindicatele sunt lipsite de putere, iar piata muncii este slab reglementata. Modelul zonei Rinului se bazeaza pe asigurari sociale pentru someri si pe un sistem generos de pensii. Stabilitatea locului de munca este mai mare decat in nordul Europei, dar sindicatele sunt aproape la fel de puternice. Modelul mediteranean directioneaza cheltuielile publice spre pensiile de varsta. Regulile stricte ale pietei muncii protejeaza locurile de munca, iar sprijinul pentru pensionarea inainte de varsta legala incearca sa reduca numarul celor care isi cauta un loc de munca.

     

    Modelul scandinav a fost indelung admirat de restul Europei si inca exercita un farmec aparte pentru politicienii occidentali. In statele nordice, taxele relativ ridicate, un sector public puternic, salariile mari si protectia sociala generoasa n-au exclus cresterea economica si prosperitatea, ba chiar au sustinut-o. Cand se discuta despre modelul nordic, se aminteste deseori conceptul de flexicuritate, care urmareste reconcilierea obiectivelor de competitivitate si securitate sociala. Presedintia finlandeza a Uniunii Europene s-a angajat sa organizeze o reuniune extraordinara la nivel european in luna octombrie, ocazie cu care se va putea aprofunda discutia pe tema flexicuritatii.

     

    Totusi, modelul economic nordic a fost deseori laudat, dar niciodata cunoscut indeajuns. Opozitia din Suedia, de pilda, sustine ca performantele economice ale tarii nu sunt atat de stralucite pe cat se crede, iar toata cresterea economica relativ puternica din ultimul deceniu in statele scandinave n-ar fi decat o redresare dupa recesiunea profunda de la inceputul anilor ‘90. Daca teoria opozitiei suedeze e adevarata, atunci celelate state europene se iluzioneaza incercand sa se inspire dupa modelul urmat in nordul Europei. La inceputul anului curent, compania de consultanta McKinsey a analizat piata suedeza a muncii; una dintre concluzii a fost ca rata ocuparii in randul populatiei active a scazut in ultimul deceniu, iar somajul in randul tinerilor este printre cele mai insemnate din Europa. Potrivit McKinsey, rata reala a somajului este de circa 15-17% fata de rata oficiala de 6%, ceea ce inseamna ca peste un milion de persoane nu au locuri de munca.

     

    Explicatia tine de mecanismele care impiedica in mod constant crearea de locuri de munca si investitiile noi. Firmele nou infiintate sunt tratate aspru de legislatia fiscala; o singura companie din primele 50 din Suedia a fost infiintata dupa 1970. Parteneriatul ideal intre guvern, angajatori si sindicate functioneaza doar daca angajatorul este o companie mare; cele mici au parte doar de costuri mai ridicate. Impozitele apasatoare pe venit – de pana la 80% din venitul pe ultimii trei ani – descurajeaza cetatenii sa se angajeze, in timp ce angajarea de personal este descurajata de costurile demiterii angajatilor.

     

    Prin urmare, s-ar spune ca in alta parte ar trebui cautat un model mai viabil. Ultimii ani, marcati de extinderea UE cu inca 10 membri, au adus in prim-plan performantele economice ale statelor estice. Despre ratele mai inalte de crestere ale acestora s-a spus intai ca ele se datoreaza faptului ca pur si simplu au ajuns in situatia de a reusi sa recupereze ceea ce au pierdut in primii ani de tranzitie, daca nu chiar in toti anii de regim socialist; ar fi vorba, deci, cam de aceeasi iluzie optica valabila si in cazul nordicilor. Cine n-a pomenit de asa ceva s-a referit, in schimb, la „dumpingul“ esticilor, in special pe partea fiscala, prin incercarea de a atrage investitii straine uzand de regimuri fiscale avantajoase, dar si pe partea pietei muncii, avand in vedere ca, din aceeasi ratiune a atragerii de investitii straine, etica muncii in tarile est-europene a imbratisat de la bun inceput principiile anglo-saxone, cel putin in sectorul privat – flexibilitate cat cuprinde, avantaje pentru angajatori, sindicalizare slaba a fortei de munca si dereglementare in privinta programului de lucru.

     

    Presa financiara de pe continent si din SUA au vazut insa in avantul esticilor un posibil model pentru impulsionarea economiei din Europa. Cea mai mare atentie a capatat in ultima vreme zona baltica, unde Estonia traieste o poveste de succes asemanatoare cu cea a Irlandei. Aflata pe primul loc in clasamentul statelor cu cea mai mare libertate economica si politica din lume, inaintea Irlandei si la sapte locuri in fata SUA, Estonia s-a transformat dintr-o republica periferica a URSS intr-un stat unde cresterea economica a produs venituri atat de insemnate, incat impozitul unic a putut fi redus treptat de la 26% la 20%. Iar aceasta cota unica de impozitare a devenit rapid simbolul succesului economic al Estului: aplicata in tarile baltice inca de la jumatatea anilor ‘90, cota unica a fost introdusa in ultimii ani si de Rusia, Ucraina, Slovacia si Romania.

     

    Anul trecut, cand presa financiara abunda de articole despre miracolele cotei unice, ideea a prins si la politicienii occidentali: in Germania, Grecia, Olanda, Croatia, ba chiar si in Marea Britanie ori SUA s-au gasit politicieni care sa-si intemeieze discursul pe propunerea de adoptare a impozitului unic. Entuziasmul pare sa fi trecut insa, atata vreme cat dorinta de a scapa de birocratie si de a atrage investitii – motivatiile cotei unice in tarile estice – au mult mai putina priza la publicul occidental decat aspiratia spre o taxare echitabila a veniturilor. Altfel spus, occidentalii nu vad de ce impulsionarea economiei ar trebui neaparat sa se cladeasca pe o sacrificare a coeziunii sociale. Crestin-democratul Paul Kirchhof, sustinatorul cotei unice pentru Germania, a iesit din politica dupa infrangerea partidului sau in alegerile de anul trecut, tocmai fiindca propunerea sa a fost complet nepopulara. Iar mai nou, raspunzand unei initiative a conservatorilor de a introduce cota unica in Anglia, insusi Gordon Brown, ministrul de finante (si viitorul premier, dupa retragerea lui Tony Blair), a replicat ca nu-i corect ca milionarul, menajera sau lucratorul care incaseaza salariul minim pe economie sa verse la stat aceeasi cota din venituri.

     

    Prin urmare, nu numai ca nu se intrevede vreo convergenta de model economic intre membrii Uniunii (convergenta care ar fi nefireasca atata vreme cat UE nu e un stat), dar viitorul pare sa incline spre o accentuare a diferentelor, daca nu chiar a confuziei (ceea ce contribuie la senzatia ca proiectul european are lacune si in alt plan decat cel legat de absenta unei Constitutii unice). Evenimentele recente din Ungaria au pus la indoiala reteta standard a reformei, recomandata tuturor tarilor in tranzitie, iar marile schimbari asteptate de la politicienii reformatori din Germania si Franta tind sa se rezume mai curand la un sir de promisiuni contradictorii. In acest timp, la Bruxelles continua sa predomine discursul cu tenta sociala, pe baza premisei ca individualitatea Europei ca forta economica trebuie sa ramana legata de o privilegiere a aspectului social.

     

    In mai 2006, Comisia Europeana a adoptat o comunicare destinata Consiliului European si intitulata „Un proiect pentru cetateni – rezultate pentru Europa“. La Consiliul European din iunie 2006, ideea a fost dezvoltata, in dosul expresiilor de lemn privind „asocierea cetatenilor la dezbaterea privind directia Europei“ fiind de ghicit intentia institutiilor europene de a obtine un feedback mai corect in privinta politicilor economice aplicate pana acum pe ansamblul Uniunii.

     

    La urmatorul Consiliu European din martie 2007, sunt de asteptat alte discutii pe aceasta tema. Nu ca ele ar urma sa decida directia de dezvoltare a Europei. Dar e bine ca despre incertitudine sa se vorbeasca macar intr-un cadru organizat.

  • Nimeni nu-i perfect

    Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OECD) a lansat in februarie 2006 un raport privind reformele in domeniul politicii economice pe ansamblul tarilor membre, intitulat „Going for Growth“ („Promovarea cresterii“). OECD formuleaza pentru fiecare tara/regiune in parte recomandari privind ceea ce ar trebui facut pentru stimularea cresterii economice.

    Uniunea Europeana Diferenta dintre veniturile pe cap de locuitor din UE si cele din SUA s-a adancit in ultimul deceniu, ca urmare a incetinirii ritmului de crestere a productivitatii muncii de la mijlocul anilor ‘90 incoace si a cresterii prea lente a utilizarii resurselor.


    Recomandari OECD

    * Diminuarea obstacolelor legislative din calea comertului transfrontalier si a intrarii pe piata

    * Promovarea concurentei in retelele de infrastructura

    * Reducerea subventiilor pentru producatorii agricoli si ameliorarea accesului pe piata a produselor din afara Uniunii Europene

    * Ameliorarea mobilitatii fortei de munca intraeuropene

    * Continuarea integrarii pietelor financiare

     

    Masuri intreprinse

    * Un proiect de reglementare a pietei interne a serviciilor a fost transmis Parlamentului European in martie 2005

    * Un set de masuri de liberalizare a serviciilor portuare pana in 2020; anchete privind concurenta in sectorul electricitatii si gazelor

    * Separarea subventiei de productie a fost aplicata la hamei, bumbac, ulei de masline si tutun; reducerea sprijinului pentru producatorii de zahar a fost aprobata

    * Lansarea unei noi „agende sociale“ care ar face posibil transferul pensiilor si al drepturilor la asigurari sociale dintr-un stat in altul

    * Comisia a anchetat concurenta din serviciile bancare si a lansat o consultare publica referitoare la piata ipotecara din UE.

    Marea Britanie Performantele Marii Britanii au fost constante, insa exista o diferenta insemnata de productivitate fata de principalele economii din OECD – SUA si Japonia.

    Recomandari OECD

    * Scheme mai stricte pentru acordarea ajutoarelor pentru cei cu disabilitati

    * Imbunatatirea infrastructurii publice; descongestionarea traficului rutier

    * Stimulente pentru cresterea performantelor in serviciile publice

    * Rol mai mare pentru considerentele economice in procesul de planificare urbana


    Masuri intreprinse

    * Reforme pentru incurajarea revenirii la serviciu a persoanelor in incapacitate partiala sau temporara de munca

    * Finantarea spitalelor in functie de activitatea efectiva

    * Majorarea investitiilor publice in infrastructura; schema nationala de taxe de drum in stadiu de proiect

    * Masuri legislative pentru simplificarea sistemului de planificare urbana.

      

    Germania Conform OECD, cresterea economica a Germaniei a fost modesta timp de peste zece ani, ceea ce a adancit diferenta fata de SUA si de alte economii din UE.

    Recomandari OECD

    * Reducerea presiunii fiscale asupra veniturilor

    * Continuarea efortului de liberalizare a pietei muncii

    * Continuarea efortului de liberalizare a serviciilor profesionale

    * Incurajarea persoanelor de varsta a treia de a ramane in randul populatiei ocupate

    * Promovarea concurentei in domeniul achizitiilor publice

     

    Masuri intreprinse

    * Contributia la fondul de somaj va fi redusa cu 2%, dar pentru TVA se pregateste o crestere de 3%

    * Reduceri in durata beneficiilor asigurarilor de somaj, introduse in februarie 2006

    * Liberalizarea remunerarii pentru arhitecti si ingineri

    * Varsta legala de pensionare va fi marita de la 65 de ani la 67 de ani

    * Reducerea unei serii de subventii si concesii fiscale in sectorul constructiilor rezidentiale.


    Franta In ciuda cresterii ratei de ocupare a fortei de munca, somajul ramane ridicat. PIB pe cap de locuitor n-a crescut suficient ca sa reduca decalajul fata de cele mai performante economii ale OECD.

     

    Recomandari OECD

    * Reducerea costurilor de concediere si in privinta programului de lucru

    * Reducerea costului minim al fortei de munca

    * Reducerea costului tranzactiilor si a birocratiei pentru companii

    * Renuntarea la schemele de pensionare anticipata si reducerea duratei de acordare a ajutoarelor de somaj


    Masuri intreprinse

    * Restrictiile privind programul de lucru au fost reduse, cu exceptia celei privind plata suplimentara pentru peste 35 de ore pe saptamana

    * Planuri de impunere a reducerii contributiilor platite de angajatori pentru slujbele cu salarii mici si de stimulare a somerilor sa accepte slujbe cu salarii mici

    * Reglementarile detaliate privind stabilirea preturilor intre producatori si comercianti au inceput sa fie modificate in favoarea comerciantilor

    * Planuri de stimulare a ramanerii persoanelor de peste 57 de ani pe piata muncii.

     

    Italia De la jumatatea anilor ‘90, productivitatea muncii s-a redus. Rata de ocupare a fortei de munca a crescut, ramanand totusi una din cele mai reduse din OECD.

     

    Recomandari OECD

    * Reducerea controlului statului in economie, accelerarea privatizarii companiilor publice

    * Reducerea taxarii veniturilor salariale, mai ales pentru salariile mici si medii

    * Intarirea guvernarii corporatiste si a supravegherii financiare

    * Impunerea unor standarde de performanta pentru profesorii din invatamantul secundar si tertiar, descentralizarea in finantarea universitatilor

     

    Masuri intreprinse

    * Continuarea privatizarii in sectorul de electricitate (ENEL, Edison), promovarea outsourcing-ului in serviciile publice locale

    * Reducerea contributiei angajatorilor la asigurarile sociale, conform bugetului pe 2006

    * Reforma legii falimentului a fost aprobata

    de parlament, ca si o noua lege privind transparenta in raportarile financiare

    * Reforma invatamantului secundar continua, desi in ritm foarte lent.

     

    Suedia Cresterea productivitatii s-a accentuat in ultimul deceniu, permitand Suediei sa reduca decalajul de venit fata de SUA, apreciaza OECD.

     

    Recomandari OECD

    * Reformarea schemelor de ajutor pentru boala si incapacitate de munca pentru reducerea absentelor de la lucru

    * Prelungirea programului de lucru, renuntarea la intentia de introducere a dreptului la anul sabatic de absenta

    * Reducerea taxarii veniturilor salariale, in special a celor pe salariile mari

    * Liberalizarea pietei imobiliare, renuntarea la plafonarea chiriilor

     

    Masuri intreprinse

    * O parte din ajutoarele pentru boala au fost trecute in sarcina angajatorilor

    * Un nou pachet de masuri pentru ocuparea fortei de munca, in special in administratia locala

    * Inceputul relaxarii fiscale a vizat deocamdata salariile mici si medii

    * Planuri de revizuire a sistemului de alocare a locuintelor sociale