Formula esecului

Casa Alba a ignorat, in septembrie 2003, un avertisment urgent de la un inalt consilier in problema irakiana, care ii spunea ca e nevoie disperata de alte cateva mii de soldati americani pentru a potoli insurgenta din Irak. Asta reiese din ultima carte a lui Bob Woodward, unul dintre jurnalistii veterani ai Washington Post – care, impreuna cu Carl Bernstein, a scris seria de articole care au declansat scandalul Watergate, soldat cu demisia presedintelui Richard Nixon. In ultima sa carte, Woodward infatiseaza o Casa Alba sfasiata de disfunctionalitati si diviziuni in privinta razboiului. Avertismentul este descris in „Etapa negarii“ („State of Denial“), publicata pe 1 octombrie de editura Simon & Schuster. Bob Woodward sustine ca unii dintre consilierii de frunte ai presedintelui Bush au fost adesea la cutite; uneori, abia isi vorbeau si avea cu totii tendinta de a califica drept prea pesimiste relatarile comandantilor militari americani – si ale altora – despre situatia din Irak.

Chiar si in noiembrie 2003, Bush este citat spunand despre situatia din Irak: „Nu mai vreau ca nimeni din membrii guvernului sa spuna ca e o insurgenta. Nu cred ca am ajuns inca acolo“.

Din carte reiese ca secretarul apararii, Donald H. Rumsfeld, a fost prea putin conectat cu detaliile practice al ocuparii si reconstructiei Irakului si atat de ostil fata de Condoleezza Rice, pe atunci consilier pentru securitate nationala, incat Bush trebuia sa-i ceara sa-i raspunda acesteia la telefoane. Iar comandantul american al trupelor din Orientul Mijlociu, generalul John P. Abizaid, este citat ca marturisindu-le apropiatilor ca „Rumsfeld nu mai are credibilitatea“ sa militeze public pentru o strategie a victoriei.    

Cartea este a treia pe care Woodward a consacrat-o dezbaterilor interne din Casa Alba dupa 11 septembrie, invadarea Afganistanului si ulterioara decizie de invadare a Irakului. Ca si precedentele titluri ale lui Woodward, cartea include citate lungi din conversatii – si descrie cum gandeau oficialii administratiei in anumite momente, desi nu identifica intotdeauna sursele de informatie. Unii dintre cei intervievati, inclusiv Rumsfeld, sunt citati – dar nici presedintele Bush si nici vicepresedintele Dick Cheney nu au fost de acord sa dea interviuri, se mai spune in carte. Despre Robert D. Blackwill, pe atunci consilierul-sef pe dosarul irakian la Consiliul de Securitate Nationala, se spune ca si-a expus avertismentul privitor la nevoia de mai multe trupe intr-un memoriu cuprinzator trimis Condoleezzei Rice. Memoriul conchidea ca era nevoie disperata de 40.000 de soldati. Se mai dezvaluie ca Blackwill si Paul Bremer III, pe atunci cel mai inalt oficial american in Irak, i-au informat atat pe Rice, cat si pe Stephen J. Hadley, adjunctul ei, despre nevoia presanta de mai multi oameni in timpul unei teleconferinte din Irak. Casa Alba nu a facut nimic in schimb, spune Woodward.

„Etapa negarii“ mai descrie prapastia dintre Colin Powell, primul secretar de stat al lui Bush, si Rumsfeld: cand Powell a fost scos din functie dupa alegerile din 2004, i-ar fi spus lui Andrew H. Card jr., seful administratiei de la Casa Alba, referindu-se la Rumsfeld: „Daca eu plec, si Don ar trebui sa plece“. Card a facut apoi tot ce i-a stat in putere ca sa-l elimine pe Rumsfeld la sfarsitul lui 2005, potrivit cartii, dar a fost oprit de Bush, care se temea ca asta ar tulbura apropiatele alegeri din Irak si operatiunile de la Pentagon. Cheney, la randul lui, e infatisat drept un om atat de hotarat sa gaseasca dovezi ca acuzatiile lui privind armele de distrugere in masa din Irak au fost corecte incat, in vara lui 2003, trimitea sefului echipei de inspectori, David Kay, coordonate obtinute prin satelit privind posibilele locatii – dupa cum se stie, nu s-a descoperit nimic.

Doi membri ai cercului de apropiati ai lui Bush, Powell si ai directorului CIA, George J. Tenet, au fost, reiese din carte, ambivalenti in privinta deciziei de a invada Irakul. Cand Powell a consimtit, fara tragere de inima, in ianuarie 2003, Bush i-ar fi spus intr-o intrevedere in Biroul Oval ca „e timpul sa-ti pui uniforma de razboi“ – facand referire la cariera lui de militar. Tenet, omul care i-a spus la un moment dat lui Bush ca „mai mult ca sigur“ exista arme de distrugere in masa in Irak, nu a impartasit direct cu presedintele indoielile in privinta invadarii Irakului, potrivit marturiei lui Woodward. Primele doua carti ale lui Woodward despre administratia americana, „Bush in razboi“ si „Plan de atac“, infatisau un presedinte ferm si o echipa loiala, bine condusa, raspunzand unui atac. Dupa cum arata si titlul, „Etapa negarii“ urmareste o linie narativa cu totul diferita, a unei administratii care pare sa fi avut doar o vaga idee ca succesul militar timpuriu in Irak lasase loc resentimentelor armatei de ocupatie. Volumul de 537 de pagini descrie tensiuni intre oficialii de rang inalt inca de la inceputurile administratiei. Woodward scrie ca in saptamanile de dupa atacurile de la 11 septembrie, Tenet credea ca Rumsfeld frana efortul de elaborare a unei strategii coerente de capturare si ucidere a lui bin Laden. La randul lui, Rumsfeld punea la indoiala semnalele electronice de la suspectii de terorism pe care le interceptase Agentia Nationala de Securitate, intrebandu-se daca nu cumva sunt parte a unui plan de intoxicare al Al-Qaida.

Pe 10 iulie 2001, se spune in carte, Tenet si seful diviziei antiteroriste a CIA, J. Coffer Black, s-au intalnit la Casa Alba cu Rice pentru a-i semnala gravitatea informatiilor pe care agentia le culesese cu privire la un iminent atac. Ambii au plecat de la intalnire cu sentimentul ca Rice nu a luat prea in serios avertismentele. Pe langa asta, in saptamanile dinainte ca razboiul din Irak sa inceapa, parintii lui Bush nu impartaseau increderea fiului lor ca invazia Irakului era decizia cea mai potrivita, se sustine in carte.

Woodward scrie despre o intalnire privata in ianuarie 2003 intre mama lui Bush, Barbara Bush, si David L. Boren, un fost presedinte al comitetului pentru servicii secrete al Senatului si un prieten al familiei Bush. Barbara Bush l-a intrebat pe Boren daca trebuia sa fie ingrijorata despre o posibila invazie a Irakului, destainuind apoi ca tatal presedintelui, fostul presedinte George H.W. Bush, „e ingrijorat si nu mai doarme din cauza asta“. Volumul descrie o intalnire la inceputul lui 2003 intre generalul locotenent Jay Garner, ofiterul in retragere numit de Bush sa administreze Irakul dupa razboi, Bush si altii intr-un birou din Casa Alba – reiese ca principalii planificatori ai razboiului ar fi fost complet dezinteresati de detaliile misiunii post-conflict. Dupa ce Garner si-a terminat prezentarea in PowerPoint – in care si-a inclus planurile de a folosi pana la 300.000 de soldati din armata irakiana pentru a ajuta la securizarea Irakului dupa incheierea razboiului, spune cartea – nu au fost puse nici un fel de intrebari de nici unul dintre cei prezenti; iar presedintele l-a aprobat cu entuziasm.

Dar Garner avea sa fie curand indepartat si inlocuit cu Bremer. Cartea mai sugereaza ca inalti oficiali din serviciile secrete au fost luati prin surprindere in primele zile ale razboiului, cand luptatorii civili irakieni erau angrenati in atacuri sinucigase impotriva blindatelor americane. Intr-o intalnire cu Tenet de la CIA, cativa oficiali de la Pentagon au vorbit despre atacuri, iar Tenet ar fi recunoscut ca nu stie ce sa creada despre ele. Cautarile zadarnice pentru descoperirea arsenalului neconventional au starnit tensiuni intre Cheney, CIA si oficialii din Irak. Seful inspectorilor din Irak, Kay, le-a trimis e-mailuri principalilor responsabili din CIA; a avertizat ca e posibil ca irakienii sa fi avut capacitatea de a produce asemenea arme, dar sa nu le fi produs, asteptand in schimb pana in momentul in care ar fi fost nevoie de ele.

Cartea sustine ca John McLaughlin, directorul adjunct al CIA, i-ar fi spus lui Kay: „Nu mai spune nimanui asta. Ar putea fi suparator. Fii foarte atent. Nu putem sa-i dam drumul pana nu suntem siguri“.

Deocamdata, Casa Alba se straduieste sa dezminta imaginea pe care cartea o creeaza, cea a unei administratii macinate de  discordie, sugerand ca informatiile ar fi fost oferite de fosti consilieri suparati ca sfaturile lor cu privire la numarul de trupe si alte probleme de strategie ar fi fost ignorate. „Uitati ce e, avem de-a face cu un razboi si o sa gasiti o gramada de oameni cu adevarat destepti cu pareri complet diferite“, a spus purtatorul de cuvant al Casei Albe, Tony Snow.

Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica