BusinessMagazin

Author: adison

  • BABYSITTING: Concurenta pentru copii

     

    Toamna a adus o crestere pe piata serviciilor de babysitting. Pare banal, daca n-am sti ca aceasta s-a intamplat in plin paradox. Desi dintre toate categoriile de varsta, cea a copiilor a inregistrat cea mai mare descrestere in 2004 fata de 2003, numarul de firme de babysitting a crescut, iar concurenta abia se face simtita.

     

    Fata de toamna lui 2004, numarul comenzilor de babysitteri la agentia Blu Servicii a crescut acum cu 30%. Pentru Agentia de Babysitting Ramona Dima, cresterea din aceasta toamna fata de anul trecut a fost inca mai spectaculoasa: 200%.

    In urma cu doar cativa ani, astfel de cifre ar fi parut de neconceput; putinele firme care ofereau prin 2001 servicii de babysitting recunosteau ca nu se putea trai din asa ceva si ca plasarea de bone pentru copii era doar o activitate pe langa altele mai banoase – servicii de curatatorie, cursuri de ingrijire a copiilor, cursuri de menaj sau de cosmetica. De atunci, situatia s-a schimbat, firmele s-au specializat, iar oferta lor s-a rafinat, in special in privinta modului de selectare si de calificare a bonelor.

     

    Dar cel mai important factor care a alimentat piata a fost cresterea puternica a cererii. Majoritatea clientilor, spune Ramona Dima, patroana agentiei cu acelasi nume, sunt oameni care au business-uri proprii si muncesc pana la 6 seara sau chiar mai tarziu. Rucsandra Mihail, director de servicii cu clientii la Blu Servicii, spune la randul sau ca parintii cu care lucreaza firma au programe de lucru solicitante si acesta este “principalul motiv al cresterii pietei”.

    Firma Blu Servicii s-a infiintat in urma cu trei ani, iar media de varsta a celor trei proprietari este de 25 de ani. Acum are incasari lunare intre 200 si 250 de milioane de lei vechi, iar nivelul lor creste pe luna, in medie, cu minim 1%. Si aceasta in ciuda concurentei de pe piata, ceea ce dovedeste ca domeniul are in continuare potential destul de castig: in Capitala sunt aproape 20 de firme de babysitting, intre care se numara Mary Poppins Family, On Time, Agentia Ioana, Agentia de Babysitting Ramona Dima.

     

    Aceasta din urma a fost infiintata in 2002 de fosta educatoare Ramona Dima, din propria nevoie: “Imi trebuia o bona pentru baietelul meu de doi ani, urgent – si nu o persoana oarecare, aveam pretentii”. Dupa Dima, piata s-a format in timp, in virtutea increderii dobandite de clienti pentru lucrul cu agentiile. Oamenii au “sesizat avantajele oferite de selectia bonelor prin intermediul agentiilor”, afirma Ramona Dima. Intre avantaje se numara economia de timp si siguranta mai mare in angajarea unei persoane care este testata psihologic de agentie.

     

    Schimbarea stilului de viata, care a limitat timpul disponibil al parintilor, a mers in paralel cu cresterea veniturilor acestora, spune reprezentanta Blu Servicii. Iar cresterea veniturilor si siguranta financiara stimuleaza cresterea natalitatii, adauga Ramona Dima. Deocamdata, e vorba mai mult de o perspectiva pentru urmatorii ani: desi anul trecut s-au nascut cu aproape 4.000 de copii mai mult decat in 2003, numarul copiilor de pana la 14 ani a scazut cu peste 7% fata de anul anterior. Totusi, “piata pentru bone” este si acum destula.  Conform datelor de la Institutul National de Statistica si Studii Economice (INSSE), numai in Bucuresti erau, in 2004, peste 160.000 de copiii cu varste cuprinse intre 0 si 9 ani. Adica exact intervalul de vasta care necesita atentia unei bone.

     

    Cresterea cererii pentru serviciile oferite de bone vine si din schimbarea mentalitatii. Chiar daca “bunicii sau alte rude sunt disponibile si pot avea grija de un copil, multi parinti prefera un sistem de educatie mai putin traditionalist”, explica Rucsandra Mihail. De ce atunci bona si nu o gradinita cu un program modern de educatie? In opinia lui Mihail, gradinitele traditionale pierd teren din doua motive. Unul este ca la gradinite atentia unei educatoare se imparte la 20 de copii, asa incat “potentialul unui copil nu poate fi valorificat la maxim”. Pe de alta parte, in primii ani de gradinita, copiii se imbolnavesc destul de des. “Un copil bolnav trebuie ingrijit acasa, si-atunci multi parinti prefera sa angajeze o bona buna, care sa se preocupe exclusiv de copilul lor”, sustine Mihail.

     

    Cat costa o bona? Preturile si modalitatea de intermediere intre clienti si bone difera de la agentie la agentie. Punctul comun al agentiilor este ca se ocupa de recrutare (care implica testarea psihologica), fac recomandarile si aranjeaza intalnirile dintre clienti si babysittere. De aici incolo apar diferentele.

     

    La Agentia de Babysitting Ramona Dima, preturile sunt clare: pentru un program de opt ore pe zi, salariul bonei este de 5 milioane pe luna, pentru zece ore pe zi – 6 milioane pe luna, iar pentru 12 ore pe zi – 8 milioane pe luna. Serviciile de babysitting includ si serviciile de menaj legate de copil. La agentia On Time, tot din Bucuresti, pentru un program de opt ore pe zi, cinci zile pe saptamana, salariile bonelor variaza in general intre 4 si 6 milioane de lei, spune Augustin Iordache, pshiholog la agentia On Time, care functioneaza din 2003, tot in Bucuresti.

     

    Blu Servicii, in schimb, doar mijloceste semnarea unui contract intre cele doua parti, “iar plata se negociaza intre bona si angajatori”. Nivelul salarizarii variaza, in principal, in functie de program si atributiile bonei, adauga Rucsandra Mihail. Totusi, media salariala se plaseaza in jurul valorii de 5 milioane de lei pe luna.

     

    Ca mai toate pietele in formare, cererea pentru serviciile de babysitting este concentrata in Capitala. Aici “sunt job-urile cele mai solicitante pentru parinti, dar si veniturile sunt mai mari decat in provincie”, spune Rucsandra Mihail. E adevarat, solicitari pentru babysitteri vin si din provincie, “dar e greu sa convingi o bona sa plece din Bucuresti sa lucreze la Constanta, spre exemplu”, adauga Mihail. Solutia? Urmatorul pas logic pentru o afacere cu pretentii: sa deschida un birou in provincie.

  • Care-i miza, doctore?

    Se dau urmatoarele piese dintr-un puzzle: un fond de investitii, un grup de presa medicala si o proiectie optimista de business. Din acest puzzle, lipseste insa o piesa. Care?

    Daca s-ar face un sondaj printre publisheri si investitori, probabil ca multi ar fi curiosi sa stie daca fondul de investitii Gemisa a facut o afacere buna anul trecut, cand a cumparat pachetul majoritar al Press Pro International, editor de presa medicala (valoarea declarata a tranzactiei depasind 100.000 de euro).

    A facut sau nu Gemisa o miscare desteapta? Curiozitatea este cu atat mai mare cu cat Gemisa este singurul fond de investitii de pana acum care a bifat capitolul publishing pe lista sa de extindere din Romania. Dar si pentru ca segmentul atacat este unul specializat, ermetic: presa medicala (cele mai cunoscute titluri editate de Press Pro fiind  Medic.ro si Farmacist.ro).

    Din spusele lui Dragos Rosca, CEO al Gemisa, reiese ca afacerea merge ca pe roate si creste precum printul din poveste. Grupul s-a impus repede ca lider al publicatiilor de profil, spune el, iar cifra de afaceri are sanse mari sa se tripleze anul acesta: de la  la 300.000 de euro – cat a fost anul trecut, la 1 milion de euro – cat este previziunea pentru 2005. Mai mult, proiectiile de business sunt ambitioase. “Ne uitam si la pietele din jurul Romaniei, tot pe categoria presei profesionale. In plus, vrem sa ne extindem si in afara domeniului pharma,” spune Rosca.

    Acestea ar fi piesele de puzzle aduse in discutie in introducerea articolului: fondul de investitii, grupul de presa si optimismul investitorilor. Puzzle din care lipseste o piesa: miza afacerii. De ce s-a uitat un fond de investitii la presa medicala? De ce merge afacerea ca unsa? Si mai ales de ce pariaza Gemisa pe acest business? Rezumand: care este miza in publishingul medical?

    Probabil ca primul raspuns care i-ar veni in minte unui publisher ar fi “bugetele de publicitate”. Rationamentul acestuia nici nu ar fi gresit: acolo e miza in businessul de presa. Dar un cunoscator al businessului pharma – asa cum este el denumit in “slangul” de specialitate – ar spune ca miza ar consta mai degraba in altceva: in bugetele impresionante pe care companiile pharma le aloca in publicitatea neconventionala, adica cea care nu se vede. In cazul de fata, principlalele directii de publicitate neconventionala ar fi promovarea medicamentelor etice prin intermediul conferintelor medicale, a reprezentantilor medicali in discutiile cu medicii/farmacistii si prin articole de specialitate in presa medicala (medicamentele etice sunt cele care se vand pe baza de prescriptie medicala, iar promovarea acestora in mass-media este interzisa).

    Care ar fi legatura dintre presa medicala si bugetele de promovare neconventionala, in cazul de fata? Raspunsul e simplu: in seria de conferinte pe care Press Pro le organizeaza periodic, in premiile de excelenta pe care grupul le acorda medicilor pentru performanta medicala (premii sponsorizate de marile companii de pharma) si articolele care vorbesc despre inovatiile medicale, tratamentele indicate in anumite boli, etc. Toate “musca”, direct sau indirect, din bugetele de promovare ale marilor companii.

    Desi Dragos Rosca ezita sa spuna cat din veniturile Press Pro provin din publicitate si cat din conferintele pe care le organizeaza, el admite ca ponderea veniturilor din conferinte este “importanta”. Si totusi, ce castiguri poate atrage organizarea unei astfel de conferinte? Surse BUSINESS Magazin spun ca o conferinta bine marketata poate aduce in buzunarul organizatorului circa 6-7.000 de euro. Iar prin conferinta bine marketata se intelege o locatie buna, numar mare de participanti, speakeri de calitate si sponsori renumiti.

    Dar conferintele medicale reprezinta doar un canal prin care curg banii de promovare de care dispun companiile pharma. Cati curg? Si cati in mass-media (ATL), cati in promovarea neconventionala (BTL)? Cunoscatorii fenomenului sunt rezervati in a face estimari. Ei invoca lipsa unor date statistice relevante, dar si imposibilitatea de a evalua o piata pe care jucatorii nu declara nicaieri valoarea proiectelor sau a business-ului pe care-l fac, si asta si datorita faptului ca piata de pharma in general este guvernata de un “foarte, foarte inalt grad de confidentialitate”: businessul are o miza “foarte mare, iar profiturile si competitivitatea sunt pe masura”.

    Oana Cociasu, managing director al Medic One (agentie specializata in publicitatea medicala) mai aduce un element in discutie: faptul ca doar bugetele pentru promovarea medicamentelor non-etice (deci cele care pot fi cumparate fara reteta) sunt vizibile. “Este foarte greu sa faci o estimare a dimensiunii pietei publicitatii medicale in orice tara, atat timp cat singurele cifre <la vedere> tin de bugetele de OTC-uri cheltuite pe media <laica> (OTC inseamna “over the counter”, medicamente care pot fi cumparate direct din farmacii, n.r.)”.

    Ea reaminteste ca piata medicala este impartita in doua. Pe de o parte, sunt medicamentele etice – ce pot fi cumparate pe baza de prescriptie medicala si al caror target principal este doctorul, cu care companiile comunica “intens”. Si, pe de cealalta parte, sunt OTC-urile, adica produse de “self-medication”, care targeteaza consumatorul / pacientul sau farmacistul. 

    Care este proportia fiecarei piete in parte? Din datele Cegedim, piata medicamentelor eliberate pe baza de prescriptie medicala (deci nu a publicitatii) a reprezentat 665,18 milioane de dolari din vanzarile prin farmacii, OTC-urile aducand venituri de 185,173 milioane de dolari. Fiecare dintre cele doua categorii beneficiaza de mijloace de promovare diferite, in functie de specificul target-ului si al produsului respectiv. Spre exemplu, la “etice”, bugetul de promovare alocat partii de advertising efectiv este “foarte, foarte mic”, spune Cociasu, fie ca acest buget merge catre publicatiile medicale profesionale sau catre materialele de promovare cu care reprezentantii medicali se duc in vizita la specialisti.

    In schimb, spune directorul Medic One, partea care tine de pregatirea stiintifica si profesionala a specialistilor targetati de un anumit medicament, de prezentarea si sustinerea dovezilor stiintifice care au stat la baza dezvoltarii acestuia, beneficiaza de o parte “mult mai semnificativa” (aici ar intra, printre altele, si conferintele, n.r.). In ce priveste promovarea OTC-urilor, aceasta se face foarte asemanator cu cea a FMCG (Fast Moving Consumer Goods, bunuri de larg consum), “cu mentiunea ca morala si etica profesionala necesare atunci cand ne <jucam> cu sanatatea oamenilor, reprezinta un lucru obligatoriu si este reglementata foarte clar prin legile care domina acest tip de publicitate”, completeaza Cociasu.

    Desi nu exista statistici care sa arate ponderea bugetelor de promovare a celor doua tipuri de produse medicale – etice si OTC-uri – specialistii spun ca sunt situatii in care un produs strategic din categoria eticelor poate avea un buget de promovare mai mare decat al unui OTC. Cociasu explica de ce: este nevoie de un efort continuu, targetat si sustinut pentru a impune o molecula noua pe o  piata virgina, este nevoie de foarte multe dovezi si de mesaje foarte clare, rationale, pe care fiecare producator de etice le arunca in batalia pe o anumita piata.

    “Concurenta este foarte mare, concurentii sunt foarte mari, produsele sunt din ce in ce mai competitive si asemanatoare, deci diferentierea facuta printr-o strategie de comunicare mai bine gandita si eficienta, va face diferenta”. Iar pentru a realiza acest obiectiv, este nevoie de resurse umane si financiare “pe masura”. Poate parea paradoxal, spune Oana Cociasu, dar, cu toate ca un produs de masa (OTC) pare sa inghita bugetele cele mai mari, situatia este tocmai invers: o “mana” de oameni – specialistii si asa-numitii “Key Opinion Leaders” – inghit bugete mai mari pentru a fi convinsi de superioritatea unui anumit produs.

    Liderii de opinie despre care vorbeste directorul de la Medic One par sa fie cei pe care Pro Press incearca sa ii promoveze prin intermediul revistelor sale sau prin premiile de excelenta pe care le acorda. Aceasta poate explica de ce medicii care semneaza articolele in publicatiile Pro Press nu sunt remunerati: pozitionarea lor ca lideri de opinie le poate genera sume importante de bani, pe termen lung.

    In termeni de costuri pentru editor, lipsa remuneratiei s-ar traduce printr-o imensa economie in bugetul trustului (este deja binecunoscut faptul ca in business-ul de publishing salarizarea jurnalistilor atarna greu in balanta cheltuielilor). Ce spun editorii? “Medicii care scriu in publicatiile noastre primesc un punctaj de la Colegiul Medicilor, pe baza articolelor pe care le scriu. In cariera medicala, ca sa fie promovati, medicii trebuie acumuleze un anumit numar de puncte, prin participari la diverse conferinte, contributii editoriale s.a.m.d.”, explica Jacques Delaleuf, director general si actionar minoritar la Press Pro.

    O opinie interesanta insa vine chiar de la un medic, neutru de acest fenomen. Gabriel Constantinescu este medic specialist in boli interne si gastroenterologie la Spitalul de Urgenta Floreasca si crede ca acesti medici au interesul sa isi popularizeze numele, sa capete prestigiu. Dar pentru a scrie in mod frecvent in presa de specialitate e nevoie de timp. “Or nu toti medicii au timp. Noi, aici, la Urgente…” – Constantinescu nu termina fraza, dar da de inteles ca locul medicului e la spital. Cu toate acestea, el nu contesta aceste contributii. “Articolele de acest gen sintetizeaza ce se scrie pe larg in tratatele de specialitate. Tratate care costa destul de mult, cateva sute de euro fiecare – si pe care nu multi medici si le pot permite”, spune el.

    Sa fie acest aspect singura contributie de valoare a revistelor de acest gen? Rasfoindu-le atent, Constantinescu admite valoarea data de accesul la informatie pe care il ofera, dar constata cu tristete ca, din pacate, in Romania nu se face cercetare medicala. Deci nu se poate vorbi de “originalitate” a informatiei de calitate, intrucat nu exista medicina de calitate. “Tarile in care se face medicina cu adevarat pot fi numarate pe degetele de la o mana”.

    Cu alte cuvinte, sa ne multumim cu sinteze si cu traduceri. Contributiile reale ale medicilor romani la stiinta medicala sunt practic nule, data fiind starea precara a sistemului medical romanesc. Dar nu acelasi lucru se poate spune si despre contributiile lor la cresterea vanzarilor marilor companii pharma. Acestea au nevoie de ambasadori de brand si de sustinatori ai produselor pe care le arunca pe o piata “mult prea aglomerata”, dupa cum admit chiar cunoscatorii ei. De fapt, aici e miza.

  • Am intrat in afaceri imobiliare

    In zodiacul chinezesc, editorialistul Cornel Nistorescu se afla sub semnul sobolanului. Se regaseste fondatorul Evenimentului Zilei in caracteristicile zodiei? “Intotdeauna am 5 gauri pe unde sa fug si 10 idei pe unde sa scap”, spune el. Incepand cu saptamana trecuta, Nistorescu este liber de contractul cu Evenimentul Zilei. Unde “fuge” Nistorescu si ce “idei” are?

    BUSINESS MAGAZIN: Din momentul in care ati spus ca pe 28 septembrie va inceteaza contractul cu Evenimentul Zilei, multa lume s-a intrebat ce veti face dupa. Asadar?

    CORNEL NISTORESCU: Nu stiu exact. Eu sunt ardelean si am urmatorul principiu, invatat in copilarie: daca incepi un lucru, il duci pana capat. Si atunci, in mod sigur ca ce fac saptamana asta – in care expira contractul – voi face si saptamana viitoare. Voi duce la capat un lucru pe care l-am inceput in anul asta de anonimat.

    BUSINESS Magazin: Adica?

    CORNEL NISTORESCU: Am inceput niste proiecte in imobiliare. De ce imobiliare? Romania a traversat un val extrem de propice in domeniul respectiv. Nu puteam sa stau deoparte. Ar fi fost unul dintre cele mai neinspirate lucruri din viata mea sa ratez acest val. Si, pe de alta parte, ce era sa fac? Sa traiesc din dobanzile de 0,95% date de marile banci? Sa ma uit la luna?

    BUSINESS MAGAZIN: Nici un proiect in presa?

    CORNEL NISTORESCU: Nu stiu. Este o perioada extrem de confuza in mass-media. Parerea mea este ca piata nu se consolideaza, ci ca se pulverizeaza. Avem de-a face cu o faramitare a presei, cu o pierdere de credibilitate, o reasezare…. Exceptand Pro TV-ul si, in oarecare masura Antena 1, restul inca este supus unei mari confuzii. Si in audio-vizual, si in publishing. Este o diversitate mediatica nebuna dusa pana la iresponsabilitate.

    BUSINESS MAGAZIN: Adica nici dupa 15 ani presa din Romania nu a reusit sa-si gaseasca directia?

    CORNEL NISTORESCU: Care directie? Apele nu s-au clarificat in nici un fel. Nici chiar prezenta marilor trusturi internationale nu a reusit sa profesionalizeze industria. Ca stiu sa faca business, asta e altceva. Dar mass-media nu inseamna numai profit. Si fabricile de caramida alearga dupa bani, nu? Si bisericile alearga dupa bani… Mass-media mai inseamna si etica, deontologie, ideal.

    BUSINESS MAGAZIN: Spuneti ca nu stiti daca veti ramane in media. Cauza este “pulverizarea” despre care vorbeati mai devreme? Lipsa de etica? Sau este o alta cauza?

    CORNEL NISTORESCU: Nu stiu pentru ca, in primul rand, mai am de lucru la proiectul despre care iti povesteam mai devreme. Doi: nu stiu daca este momentul sa incerci un proiect nou intr-o asemenea confuzie. Intre 20 de ziare cate exista acum, merita sa incerci sa mai lansezi un ziar? Este asta solutia? Este asta atitudinea inteleapta sau inteligenta a unui om care stie ce se intampla? Nu fac parte dintre cei care sunt atat de siguri de ei si atat de auto-suficienti incat sa zic ca as reusi in orice conditii. Nu cred asta.

    BUSINESS MAGAZIN: Dar ar mai exista o varianta. Sa va indreptati catre un ziar existent, cu notorietate. Prin vara se vehicula ca ati fi in negocieri cu Romania Libera…

    CORNEL NISTORESCU: Nu am fost in negocieri cu nimeni. Oferte, discutii si apropo-uri au fost. Din mai multe parti. Nu am avansat discutiile pentru ca nu mi se parea corect sa incerc sa pacalesc contractul pe care l-am avut. Si nici nu aveam energie pentru asta. Multi mi-au propus sa deschid o firma pe numele mamei sau sa treaca pe numele unei prietene un procentaj dintr-o companie de media, pe care sa incep sa o construiesc dinainte.  Sa fac trucuri de felul asta. Nu m-a interesat. Pentru asta iti trebuie spirit duplicitar, capacitate de disimulare. Dimineata sa fac pe constructorul, iar seara sa fac pe omul de media. Nu pot, nu am motivatie sa cobor intr-un asemenea registru de comportament care tine mai degraba de subconstientul unora decat de inclinatia mea.

    BUSINESS MAGAZIN: Noua ne-a mai trecut pe la urechi o informatie. Cum ca ati fi in discutii cu Gruner und Jahr, pentru un proiect comun, o revista… Cum comentati?

    CORNEL NISTORESCU: Nu pot sa spun acum ce se va intampla, nu stiu. Eu am o vorba: vulpea cu clopotei nu prinde niciodata iepuri. Si in al doilea rand, eu discut abia dupa ce am sarit santul. Nu pot sa spun mai multe. Am fost de curand la Hamburg, am vorbit cu ei.. Gruner und Jahr – care este deja in Romania prin revista Auto Motor si Sport – va creste in mod cert aici. Vorbim de unul dintre cei mai mari actori de media ai Europei si ai lumii, care detine branduri precum Geo, Capital din Franta sau Financial Times… Au know-how, experienta. Si nu au cum sa lipseasca de aici.

    BUSINESS MAGAZIN: De pe ce pozitie ati mentine contactul cu media?

    CORNEL NISTORESCU: Cred ca mai am resurse de creativitate sa gasesc o modalitate de exprimare. Asta nu inseamna ca trebuie sa recurg la media neaparat. De pilda, as putea sa plec prin tara si sa ma intorc cu o carte – nu cu un ziar, o revista sau o emisiune. Vorbind de media, ce sa-ti zic? As fi de-a dreptul nefericit sa nu gasesc un loc in care sa ma exprim macar din cand in cand. Dar sa mai conduc sau sa ma supun unui infern de a gestiona o companie complicata, este un gand la care voi renunta mai repede decat la acela de a ma opri din scris. Nu am avut nici un fel de aspiratie sa conduc oameni in media. Dimpotriva, mi se parea o corvoada. Mi se parea mult mai important sa ma conduc pe mine insumi.

    BUSINESS MAGAZIN: Ati simtit aceasta corvoada la Ringier?

    CORNEL NISTORESCU: Cu Ringier am lucrat foarte putin si nu e relevant… Doar am avut moduri diferite de a vedea lucrurile, din cauza diferentei de cultura. E tarziu acum sa ma preocupe tipul de organizare a lui Ringier. Daca as fi avut 25 de ani, m-as fi gandit sa invat… sau sa-i descoper avantajele si plusurile. Si sa evit minusurile. Nu ma mai preocupa. Experienta Evenimentul Zilei s-a incheiat cu o echipa si cu un tip de a face presa.

    BUSINESS MAGAZIN: Cand?

    CORNEL NISTORESCU: La sfarsitul anului trecut, cand echipa a si plecat. S-a schimbat si puterea… S-a incheiat o epoca. O epoca de politic, o epoca de a face presa si chiar de a te comporta in societate. Aveam de-a face cu un progres firesc. Daca ar fi evoluat altfel situatia – din toate analizele mele – lucrurile nu puteau sa mearga decat prost. Trebuia sa plec.

    BUSINESS MAGAZIN: In tot acest an, ati evitat sa vorbiti, sa va exprimati… Cat de complicat era contractul?

    CORNEL NISTORESCU: Unul extrem de complicat, care nu putea fi rupt peste noapte. Cu tot cu anexe, avea 1.600 de pagini. Data de pe vremea nemtilor (Gruner und Jahr) si ma obliga la un an de non-concurenta. A existat si o scrisoare de garantie de 500.000 de dolari… Da, se vorbeste in industrie despre “clauza Nistorescu” – ca n-ai voie sa aduci prejudicii companiei, nici sa iei clienti sau sa faci o activitate cu acelasi specific ce ar putea “rupe” din cota de piata a companiei pentru care ai lucrat.

    Toate astea sunt rezultatul unei experiente germane si a unei practici internationale. In Romania, nici jurnalistii, nici companiile nu stiu sa-si negocieze contractele. Este normal sa nu poti lasa la intamplare comportamentul unui om dupa ce rupe o relatie profunda cu o companie. Sa iti ia clientela, sa-ti dinamiteze relatiile, sa-ti arunce pe piata contracte, sa le faca oferte oamenilor-cheie, sa iti paralizeze centrii nervosi ai companiei. E prea mult amatorism in contractele din Romania. Prea multa tafna si prea mult urechism.

    BUSINESS MAGAZIN: In afara de proiectul imobiliar, in ce alte companii mai sunteti implicat?

    CORNEL NISTORESCU: In agentia de publicitate TBWA, din care detin 10%, la Radio Total – 7%, Europa FM – 3%, Alfa Cont – 60%. Dar pot sa vand… Am stiut din primul moment ca singura modalitate de a ma ridica la un anumit standard profesional si de management este asocierea cu grupurile straine. Si, asociindu-ma cu grupurile straine, am descoperit ca singura modalitate de a ramane pe piata este sa nu te asociezi cu ele. Pentru ca grupurile straine sfarsesc prin a te reduce la conditia de angajat. Asa merg lucrurile in Romania. Din lipsa unei filozofii si strategii economice pe termen lung, riscul Romaniei este sa transforme poporul roman intr-un popor care presteaza servicii. Nimic mai mult.

    BUSINESS MAGAZIN: Revenind la confuzia din mass-media despre care vorbeati la inceput, la lipsa de etica ce marcheaza industria… Cum vedeti contributia Clubului Roman de Presa la indreptarea lucrurilor?

    CORNEL NISTORESCU: Nu cred ca va avea vreo contributie. CRP s-a nascut pentru a-si apara propriile interese, patronale. Nu e o comunitate profesionala cu adevarat. Intre timp, unii dintre membri tot vanzand sau pierzand din interese, au incercat sa faca o schimbare de directie. Dar atata timp cat fundamentul nu a fost pus pe principii profesionale si etice, ci din alte ratiuni, rolul CRP nu se va schimba. E ca si cum ai ridica o constructie ca sa-i schimbi fundatia, pentru a o pune pe cea corecta.

    BUSINESS MAGAZIN: Numiti un lider de opinie in presa romaneasca. Pe cel mai important, in viziunea dv – daca acest grad de comparatie este permis.

    CORNEL NISTORESCU: Nu ma pune sa fac asta. Vrei o discutie transanta? As prefera sa nu dau nume. Stii cu ce m-am ales dupa 20 de ani de discutii transante? Cu o stampila ca sunt ciufut, incomod, ca n-am simtul umorului… Pot doar sa spun ca scena duce lipsa de oameni care sa tinteasca cauze, nu interese.

  • Sfarsit de capitol in Irak

    Chiar si o vizita pe fuga in portul Umm Qasr, din sudul Irakului, ma convinge ca suntem aproape de un sfarsit de capitol. Apropiatele scrutinuri din Irak – cel din octombrie asupra noii constitutii si cel din decembrie asupra noului parlament – vor lamuri America daca merita sau nu sa mai ramana pe aici.

     

    In ciuda tuturor gafelor rusinoase ale lui Donald Rumsfeld, Irakul va fi intotdeauna, pana la urma, ceea ce irakienii doresc sa faca din el. Iar majoritatea din Irak – siitii si kurzii care alcatuiesc cam 80% din populatia tarii – si-au spus cuvantul. Ei vor un Irak descentralizat si care sa permita fiecareia dintre comunitati sa-si administreze singura treburile si cultura – fara teama de a fi din nou dominata si brutalizata de un regim minoritar sunit de la Bagdad, a carui putere se intemeiaza pe posesiunea asupra petrolului.

     

    La fel de important, atat kurzii, cat si siitii au aratat ca nu au nici un interes in a le comanda sunitilor cum sa traiasca; au aratat doar ca vor sa imparta cu ei veniturile din petrol si ca vor sa pastreze identitatea esential araba a Irakului.

     

    Prin urmare, stim ce gen de majoritate doresc sa reprezinte kurzii si siitii; intrebarea e ce gen de minoritate vor dori sa fie sunitii irakieni. Intentioneaza cumva sa devina palestinieni si sa-si petreaca urmatoarea suta de ani incercand sa mobilizeze lumea arabo-musulmana sa intoarca mersul istoriei si sa reconstituie dreptul “lor” de a conduce Irakul in calitate de minoritate – ceea ce i-ar distruge si pe ei, si Irakul? Sau vor sa accepte viitorul?

     

    Stiu ca sunitii sunt ingroziti de influenta Iranului in regiunile din sud, numai ca, dupa cum o pot confirma britanicii care controleaza zona Basra (unde se gaseste acest oras-port, Umm Qasr), arabii siiti din Irak sunt ferm decisi sa nu se lase dominati de Iran. Cu toate legaturile culturale si comerciale in crestere cu Iranul, ei sunt in primul rand irakieni. Aceasta atitudine nu se poate decat accentua daca sunitii irakieni, in loc sa permita sau sa puna umarul la uciderea siitilor, ar accepta noua constitutie si ar lasa SUA sa le imparta sunitilor o parte echitabila din felia puterii.

     

    “Avem o multime de interese care se suprapun cu cele ale sunitilor din Irak”, a declarat un oficial american din Bagdad. Intr-adevar, in ultimele faze ale negocierilor constitutionale din Irak, talentatul ambasador american la Bagdad, Zalmay Khalilzad, a actionat de fapt ca un avocat al sunitilor in discutiile cu siitii si kurzii. Problema a fost ca sunitii n-au stiut niciodata cand sa spuna “gata, e de-ajuns”, iar SUA s-au saturat de cererile lor exagerate.

     

    Inteleg oare sunitii din Irak care sunt interesele lor? Are oare lumea sunita vreun centru moral? Pana acum, lumea araba sunita a ramas tacuta, in timp ce fostii adepti suniti ai Partidului Baas si jihadistii din Irak au trecut la ceea ce nu poate fi numit decat purificare etnica: uciderea in masa a civililor siiti numai pentru ca acestia sunt siiti, cu speranta de a reintrona o structura a puterii dominata de suniti, care insa nu mai poate fi reintronata. De curand a fost emisa o fatwa impotriva unei jucatoare indiene de tenis, de religie musulmana, condamnand-o ca poarta fusta scurta, dar pana acum n-am vazut din partea clericilor suniti nici o fatwa de condamnare a lui Al-Zarqawi fiindca macelareste copii si profesori siiti din Irak.

     

    Exista si suniti curajosi care au inceput sa ridice glasul. “Unul din cele mai bizare fenomene ale ultimei perioade a fost refuzul din partea guvernelor arabe de a condamna actiunile teroriste din Irak sau de a se solidariza cu victimele”, a scris Abdul Rahman Al-Rashed in ziarul saudit Asharq Al-Awsat. Si tot el a adaugat: “Uitati-va la cele mai recente atrocitati, in care si-au pierdut viata peste 200 de irakieni, in doua zile de macel. Nici un stat arab nu s-a ridicat impotriva a ceea ce s-a intamplat, desi cele mai multe s-au impotrivit cu stridenta cand noua constitutie irakiana nu a mentionat ca tara face parte din natiunea araba. Pozitia oficiala a lumii arabe fata de Irak a fost intotdeauna lipsita de coloana vertebrala”.

     

    Asa incat, oameni buni, noi nu reusim sa ducem inainte lucrurile in Irak – in parte din cauza incompetentei dovedite de echipa lui Bush, dar si din cauza vidului moral din lumea araba sunita, unde cei mai rai sunt prinsi in actiuni de purificare etnica – si incearca sa naruie aici orice sansa de democratie – iar restul sunt prea tematori, prea slabi, prea pierduti sau prea anti-siiti ca sa faca ceva in privinta asta.

    Poate ca europenii cei cinici au avut dreptate. Poate ca zona asta pur si simplu nu se poate schimba. E un lucru care se va lamuri in urmatoarele cateva luni, cand vom vedea ce fel de minoritate intentioneaza sa devina sunitii din Irak. Daca ei isi schimba modul de gandire, inca mai este posibil un deznodamant decent, iar noi trebuie sa ramanem acolo, ca sa-i ajutam sa ajunga la el. Daca nu, atunci ne pierdem timpul. N-avem decat sa-i inarmam pe siiti si pe kurzi si sa-i lasam pe sunitii din Irak sa culeaga furtuna. Nu trebuie sa mai pierdem vieti americane una dupa alta pentru niste oameni care se urasc mai mult unii pe ceilalti decat isi iubesc propriii copii.

     

    C.2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-first Century” (2005).

     

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Thomas Friedman in numarul BUSINESS Magazin care apare la 12 octombrie.

  • Lobby pentru BCR

     Mai putin de doua saptamani, atat a mai ramas pana la termenul de depunere a ofertelor angajante pentru privatizarea BCR. 17 octombrie este momentul adevarului, cand cei noua jucatori ramasi in cursa vor pune cartile pe masa in lupta pentru preluarea celei mai mari banci romanesi. Pana atunci, in vorbe mari, fiecare isi anunta planurile.

     

    Pe ultima suta de metri, motoarele sunt turate la maximum. Aproape fara exceptie, toti candidatii care au ramas in cursa pentru preluarea BCR au relocat in Romania echipe impresionante de specialisti. Ei incearca acum sa evalueze cat mai bine “in ce ape se scalda” cea mai mare banca romaneasca, pentru a pune pe masa comisiei de privatizare “oferta corecta”. Ce inseamna, mai precis, corect, nu se aventureaza insa nimeni sa spuna, pentru ca lupta este apriga, iar surprizele nu sunt excluse.

     

    Pretendentii se impart, cel putin la nivel declarativ, in doua categorii. Nu putini sunt cei care spun ca vor include in oferta lor o suma ce nu va putea fi refuzata, “peste orice concurenta”. A doua categorie, mai moderata, vorbeste despre un “pret care sa ii multumeasca si pe actionari”. Guvernul roman stie insa foarte bine ce vrea: in grila de evaluare, 90% din punctaj se va baza pe oferta financiara. Doar 10% din punctaj se va baza pe criteriile tehnice, potrivit comisiei de privatizare a BCR.

     

    Pana vom ajunge sa cunoastem noul proprietar al bancii ce detine in prezent mai bine de un sfert din piata bancara romaneasca, va mai trece insa ceva timp. Calendarul initial a fost deja devansat cu o luna, la cererea jucatorilor ramasi in cursa pentru procesul de due-dilligence. Initial, comisia de privatizare estima ca desemnarea câstigatorului si semnarea contractului va avea loc pâna la 21 noiembrie. Acum un termen realist pentru finalizarea procesului ar fi mai degraba inceputul anului viitor, spun cei implicati.

     

    Pana la deschiderea ofertelor, un adevarat “moment al adevarului”, lupta se duce la fel de aprig pe un alt ring. La comunicare, armele s-au incins, pentru ca si imaginea conteaza, nu?

     

    Rand pe rand, la rampa au iesit aproape fiecare dintre cele noua grupuri ramase in cursa, incercand care mai de care sa convinga ca el este cel mai potrivit pentru BCR. Sau ca BCR se potriveste “perfect” profilului lor. Oricare dintre variante, la fel de bune. Astfel ca, in ultimele doua-trei luni, au curs declaratii oficiale peste declaratii oficiale, dineuri de afaceri, vizite la sediile centrale ale bancilor – fiecare a aratat presei ce a avut de aratat. Presa, la randul ei, a preluat si a anuntat mai departe. Cat va conta in decizia finala a comisiei de privatizare acest lobby, ramane de vazut. Cert este ca, oricine va cumpara pana la urma mult-ravnita banca romaneasca, nu va mai fi un necunoscut total nici publicului larg si nici presei de specialitate.

    In prezent, doar unul dintre candidatii aflati in cursa este prezent in Romania – Banca Nationala a Greciei, care a cumparat in urma cu doi ani Banca Romaneasca.

     

    Alaturi de el, pentru BCR se lupta belgienii de la Fortis, Dexia si KBC, portughezii de la Millennium Banco Comercial Portugues (bcp), italienii de la Banca Intesa, Deutsche Bank AG din Germania, austriecii de la Erste Bank AG si francezii de la BNP Paribas.

     

    Nume mai mari sau mai putin rasunatoare pe piata bancara central si est europeana, au preferat sa nu se implice prea mult in Romania.

     

    Astfel ca, in urma cu trei ani, cand statul roman a incercat sa privatizeze pentru prima data BCR, nici unul dintre cei prezenti acum in cursa nu s-a aratat interesat. In 2002, doar doua oferte, respinse in final de comisia de privatizare, au stat pe masa guvernantilor. In lipsa unor oferte convingatoare, guvernul roman a “privatizat” partial BCR, vanzand catre IFC si BERD un pachet de 25% din BCR. Pentru actiunile respective statul roman a incasat 222 milioane de euro, ceea ce ducea valoarea bancii romanesti la aproximativ 888 milioane de euro sau 1 miliard de dolari, la acea vreme). Intre timp insa, banca a crescut subtantial, doar in ultimul an activele majorandu-se cu peste 40%, exprimate in euro. Implicit, si valoarea, ca si pretul bancii au crescut.

     

    De ce s-au tinut insa departe de Romania pana acum aceste grupuri financiare? Si ce s-a schimbat atat de mult, incat nici unul dintre actorii inscrisi in cursa nu vrea sa admita o posibila infrangere? Ba mai mult, pentru unii dintre ei, intrarea pe piata romaneasca este acum atat de importanta incat s-au inscris, concomitent, si in cursa pentru BCR si in cea pentru CEC. Dexia, Erste Bank si Banca Nationala a Greciei se regasesc pe ambele liste. Pentru cei care vor ramane “pe dinafara” dupa incheierea privatizarilor de la BCR si CEC, mai exista doar optiunea de a cumpara o banca privata, mult mai mica. Mai direct sau mai voalat, cativa dintre pretendentii la BCR sau CEC au inclus si aceasta posibilitate in discursul lor.

     

    Cand vine vorba de interesul pentru piata romaneasca toti cei noua vorbesc practic aceeasi limba. Romania este oportunitatea perfecta de a-si consolida pozitia in aceasta regiune, sau chiar de a patrunde pe piata est europeana. Economia locala creste, climatul (cel putin cel economic) este cu mult mai stabil si previzibil decat in urma cu trei ani, iar apropierea de Uniunea Europeana reprezinta si ea un plus important. Decizia de a investi in România tine insa si de ritmul spectaculos de dezvoltare a pietei bancare din ultimul an, care a adus profituri consistente in visteriile bancilor prezente deja aici. Ritmuri de crestere la care occidentalii mai pot, acum, doar sa viseze “la ei acasa”.

     

  • Puterea detaliilor

    Intalnirea cu Arun Sarin, directorul general al celui mai mare operator de telefonie mobila din lume, grupul britanic Vodafone, iti starneste acelasi seniment ca vederea celebrului Big Ben, atunci cand ajungi pentru prima data in Londra. In fotografii pare mult mai mare, iti vine sa spui ajuns in capitala fostului imperiu, chiar daca bunul simt te trage de maneca. Ceva cladit cu secole in urma nu are cum sa fie mai mare decat Palatul Parlamentului din Bucuresti!

     

    Diferenta dintre Arun Sarin si Chief Executiv Officer-ii nostri e exact aceeasi ca dintre respectul impus de detaliile arhitecturale fine ale Big Ben-ului, de unde se da ora exacta in telecomunicatiile mobile si aroganta magaoaiei, neterminata de 20 de ani, in care ploua peste fumurile parlamentarilor nostri.

     

    Cand il auzi vorbind pe CEO-ul lui Vodafone nu ramai doar cu impresia ca iti spune ceva. Chiar daca esti tentat sa fii furat de simplitatea cuvintelor, de gesturile largi si de zambetul prietenos. Daca o spune el, iti vine sa il crezi pe cuvant ca romanii vor cumpara, cu unul sau doi euro, melodii direct din reteaua Vodafone, intr-o tara in care pana nu demult pirateria cu CD-uri, casete si mp3-uri, batea pe umar suta de procente. Sau, macar poti fi aproape convins ca daca isi pune in cap asta, o sa reuseasca. Iar daca spune ca rosul lui Vodafone va impanzi si Romania “curand”, asta inseamna mai putin de un an. Iar daca spune “vom deveni din nou numarul unu in Romania“, atunci intelegi ca omul asta a venit aici ca sa se bata.

     

    Privind dinspre Est spre Vest, probabil ca e normal ca lucrurile sa para mai mari decat sunt in realitate, din cauza ca noi confundam inca forma cu fondul. Pe cartile de vizita ale unui director general de-al nostru scrie tot “CEO”, ca si pe cele ale lui Arun Sarin, iar costumul e tot Armani.

     

    Dar, parafrazand, puterea sta in detalii. Poate ca dungile costumului sunt mai finute, aproape imperceptibile, la indiano-britanicul din fruntea colosului telecom. Dar nu e vorba despre asta. In vocea sa nu percepi nici apasarea, nici importanta faptului ca e in fruntea unei companii care are o capitalizare de peste 170 de miliarde de dolari sau ca raspunde de mai mult de 70.000 de oameni din 27 de tari. Fiindca o face firesc, de asta e acolo si nu in alta parte.

     

    Agasat, sau poate doar nedumerit de insistenta cu care Arun Sarin vorbeste tot timpul despre 3G si viitoarele servicii pe care noua generatie de telefonie mobila le va aduce, adica minute mai ieftine de convorbire, videocall, Internet si TV pe mobil si asa mai departe, un jurnalist l-a intrebat ce va aduce Vodafone pentru utilizatorii obisnuiti ai retelei GSM Connex, pe care britanicii au cumparat-o. De parca nu ar fi inteles intrebarea, boss-ul lui Vodafone a raspuns, in trei fraze, care sunt avantajele 3G: minute mai ieftine de convorbire, videocall, Internet si TV pe mobil si asa mai departe. Iar daca il intrebi ce parere are despre faptul ca un alt operator de telefonie mobila de la noi vrea sa ajunga in scurt timp, de pe ultima pozitie, liderul pietei, Sarin raspunde simplu, “Good luck!”

     

    La 50 de ani, in fruntea uneia dintre cele mai mari companii din lume,  Arun Sarin a ramas ceea ce a fost dintotdeauna. Inginerul absolvent din 1970 al Indian Institute of Thechnology si posesorul diplomelor de masterat si MBA al Universitatii Berckley din California. Adica un bun profesionist. Restul, sunt detaliile unei cariere de exceptie, care i-au adus puterea de acum fara a stirbi naturaletea si simplitatea profesionistului.

     

    Comparand discursul sau cu cel al unui CEO de-al nostru, care iti repeta ca o placa stricata acelasi refren, despre compania dinamica, in crestere, cu grija fata de clienti, in fruntea careia se afla, nu iti poti scoate din minte comparatia dintre Big Ben si Palataul Parlamentului. Intre miez si coaja. Intre ei si noi. Intre inginerul Arun Sarin si domnul Cutare. Sau, mai bine zis, intre ce avem impresia ca suntem si ceea ce suntem.

     

    In dimineata in care trebuia sa ne intalnim cu Arun Sarin, un patron si-a expimat la telefon indignarea ca l-am citat drept Cutarescu si nu Cutare Cutarescu. Pe cuvant, e mult mai usor sa ii spui Arun, asa cum ii spun angajatii sefului de la Vodafone, decat Sarin.

     

    Puterea sta in detaliile cu care vii de acasa, ca om. Respectul si autoritatea stau tot acolo.

     

  • Tridentul descentralizarii

    Toata lumea vorbeste despre regionalizare, dar nimeni nu se inghesuie s-o faca. Iar cand se va face, exista mari sanse sa se faca prost.

     

    “I want my money back!” – iata o exclamatie pe care o pot intelege atat Margaret Thatcher cat si Sabin Gherman. Atat englezul nemultumit de cat de mult cotizeaza la fondurile Uniunii Europene, raportat la cat primeste inapoi de la acelasi buget, cat si ardeleanul aflat fata de Capitala intr-un raport fiscal oarecum asemanator. Nu-i de mirare asadar ca prima miscare de “regionalizare” a Romaniei a inceput – hat, de multisor, pe cand Sabin Gherman se satura de Romania si se puneau bazele grupului “Provincia” – predominant sub auspiciile unei “autonomii financiare”. O vizune care, din pacate, a supravietuit pana-n ziua de astazi. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

     

    Daca acum problema regionalizarii/decentralizarii se pune mai acut decat niciodata e tot din cauza banilor. Leonard Oprea, negociatorul-sef al Romaniei, a declarat, alarmat, saptamana trecuta ca “tara nu e pregatita sa absoarba fondurile de dezvoltare regionala” puse la dispozitia noastra de catre UE. Iar aici nu vorbim de mizilicuri, ci de sute de milioane de euro. Ne putem astepta asadar ca, in buna traditie romaneasca, problema regionalizarii Romaniei sa fie fuserita pe ultima suta de metri, in speranta ca astfel vom reusi sa ne capatuim cu fondurile UE. Procedand asa, riscam sa ne trezim, pe termen lung, cu o problema mult mai serioasa. O regionalizare de mantuiala se poate transforma, peste noapte, intr-o noua centralizare, de toata frumusetea.

     

    Pe cand miscarea regionalista abia incepea sa inmugureasca in Transilvania, fiind  intampinata cu tipete isterice si acuzatii de separatism, imi instrainam o sumedenie de prieteni ardeleni, sustinand public, in repetate randuri, pozitia “reactionara”, conform careia “acum nu e momentul”. Motivul, spuneam, e accentul pus pe motivatia economica a regionalizarii – o motivatie gresita din start. Abia in preajma acceptarii Romaniei in Uniunea Europeana, sustineam, centrul de greutate al intregului demers s-ar putea muta acolo unde ii e, de fapt, locul – in sfera politicului. Istoria a fost de-asta data blanda cu mine, dandu-mi, macar partial, dreptate. Ce-i drept, apropierea integrarii nu a reusit sa mute accentul dinspre economic spre politic. Dar, pe de alta parte, ultimele studii de specialitate nu fac decat sa imi confirme ipoteza. Si, cu acelasi drum, si temerile.

     

    In numarul din august 2005 (Vol. 99, nr. 3) al American Political Science Review – revista de capatai a Asociatiei Americane de Stiinte Politice – Tullia G. Falleti publica un foarte convingator articol despre posibilele efecte perverse ale descentralizarii. Pe scurt, studiul cu pricina (realizat pentru perioada 1978-1999, in Argentina, Brazilia, Columbia si Mexic, in functie de o sumedenie de indicatori si de statistici atat de dragi cercetarii empirice) ajunge la concluzia ca procesul de descentralizare, prost orchestrat, poate avea ca efect de fapt scaderea puterii de decizie a autoritatilor locale – prefecti, primari, presedinti de consilii judetene, etc.

     

    Fenomenul in sine e lesne de inteles cata vreme descompunem procesul in trei tipuri distincte: descentralizarea administrativa (transferul administratiei si a serviciilor publice – educatie, sanatate, etc); cea fiscala (cresterea transferurilor de fonduri spre regiuni, dar si crearea unor noi taxe locale/regionale); in fine, cea politica (modificari constitutionale si reforme electorale desemnate sa creeze noi spatii de reprezentare la nivel subnational/regional). Concluzia la care ajunge Falleti e cat se poate de logica: ordinea in care sunt introduse aceste trei descentralizari, conteaza.

     

    O descentralizare “de la centru” va incepe cu aspectele administrative si fiscale, sporind, in fapt, dependenta factorilor de decizie locali de conducerea centrala. In momentul in care decizia descentralizarii politice este, in sfarsit, luata, ea va avea chipul si asemanarea guvernului national. Obisnuiti sa depinda, intr-un fel sau altul, de centru, decidentii locali nu vor avea nici un interes in taierea “cordonului ombilical”. Centralizarea de facto nu se va perpetua doar, dar chiar va spori in intensitate. Daca, in schimb, descentralizarea politica reprezinta primul pas, e foarte probabil ca descentralizarea administrativa si fiscala sa intareasca aceasta tendinta. Dupa cum remarca Katherine O””””””””Neill, intr-un articol publicat in 2003 in Comparative Political Studies, descentralizarea politica reprezinta un punct critic care, odata trecut, face dificila, chiar daca nu imposibila, recentralizarea – cel putin intr-un sistem democratic.

     

    Din pacate, daca stam prost cu economia, cu politica descentralizarii stam catastrofal. Dinspre partea lui Ludovic Orban, participant activ, in 2004, la elaborarea “Legii privind dezvoltarea regionala”, nu ne putem astepta la minuni. In Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala, cu 32 de membri, guvernul are 15 reprezentanti plus presedintele care este ministrul Integrarii. Restul, sunt reprezentanti ai judetelor. Regiunile au ramas fictiuni pe hartie. Mai mult. Recentele propuneri de modificare a legii electorale nu pomenesc nimic despre reprezentarea politica a regiunilor. Pedistii vor (daca mai vor) parlament unicameral, asa ca reprezentarea regionala e exclusa din start. Liberalii ar vrea mentinerea sistemului bicameral, dar in conditiile in care reprezentantii Senatului ar fi alesi la nivelul judetelor. Cum am da-o, cum am suci-o, reprezentarea politica a regiunilor, cheia descentralizarii, e mirifica, sublima, dar lipseste cu desavarsire din peisaj.

     

    A pomenit cineva de vot uninominal la Senat, pe baza reprezentarii regionale? Aud?

  • Un an de normalitate

    Un an, care va sa zica…Cand Dumneazeu a trecut? Parca mai ieri rasfoiam primul numar, iar intamplarile si sentimentele de atunci imi sunt mai proaspete in minte decat cele de acum doua luni. Dar numarul tiparit pe coperta ma contrazice.

     

    Inca prea tineri pentru a ne socoti maturi si totusi mai intelepti decat ne-ar recomanda varsta, implinirea unui an de la lansarea revistei ofera prilejul unei binevenite introspectii. Jurnalistic, sa folosim un reportofon…

    Play…”N-am discutat cu colegii mei despre aceasta, dar cred ca daca am reusit si ne-am impus pe piata nu este din cauza aspectului grafic, a formatului, a modului de prezentare, a calitatii articolelor si a selectiei acestora…sigur ca sunt si acestea, ba sunt foarte importante, dar sunt adunate toate in ceva mult mai complex si, paradoxal, mai simplu, dar destul de rar in Romania de astazi, in normalitate; oamenii cu care vorbim, temele discutiilor, vorbele noastre si ale lor apartin acelei normalitati care ar face din tara si din natia asta, in sfarsit, o tara si o natie acceptate fara compromisuri in lume, normalitatea dupa care, constient sau nu, tanjim cu totii…”.

     

    Stop.

    Fast Forward.

    Play: “…mie mi-a placut cel mai mult articolul acela cu noctambulii (nota mea: e vorba despre “Romania non-stop”), adica despre modul in care ni se schimba viata si cum nu realizam, pe moment, asta…”; “…si cand anuntati, acum aproape un an, un euro la 36.000 de lei, cred ca multi n-au crezut-o…”;

    Stop.

     

    Fast Forward cu scurte intreruperi.: “<Cum si cand se vinde o afacere>, <Omul de otel> si <Copilul meu, afacerea altuia>”…..”povestile petrolistilor din Romania, istoriile despre oligarhii rusi, afacerile fotbalistilor…”

     

    Ma opresc aici, ar suna deja a lauda. Ba nu, o sa continuu eu in locul reportofonului, nu inainte de a va asigura ca tot ceea ce este mai sus in ghilimele sunt opinii reale, culese de ici-colo. Si, cu tot respectul pentru colegii mei din presa si pentru competentele lor, nu o sa pot ignora faptul ca toate discutiile din media legate de brandingul de tara au fost iscate de un articol din Business Magazin sau ca am regasit in cotidiane idei din story-urile din revista privind muzica sau expansiunea economica a Timisoarei.

    Personal, am realizat faptul ca am capatat un loc in constiinta publica in momentul in care un cititor m-a sunat la redactie ca sa ma intrebe cine va ajunge sa conduca lumea din punct de vedere economic, cu referire directa la expansiunea chineza. Era neasteptat de curand dupa lansarea revistei si ineditul situatiei m-a bucurat, chiar daca nu eram atunci foarte convins de puterea mea de a arbitra meciul economic China – Restul Lumii si nici acum nu prea ma simt in stare – cateodata nu pot comenta sau interpreta corect, la moment, nici macar ceea ce se intampla pe malurile Dambovitei.

     

    Ce ar mai fi de spus? In primul rand despre echipa. Numai jumatate din oamenii de acum au aparut in caseta tehnica a primului numar, aparut la inceputul lunii octombrie 2004, actioneaza aici o cutuma: oamenii din presa, in special din cea economica, sunt vanati din ce in ce mai des de chiar sursele lor. Altii obosesc pur si simplu, pentru ca ritmul, cateodata, chiar la un saptamanal, il poate depasi pe cel de la un cotidian, sau cred ca se pot realiza mai bine in alta parte. Asa ca i-am pierdut pe Laurentiu, pe Calin sau pe Florenta, dar nu numai pe ei; nu au disparut insa din retea folderele cu numele lor, asa ca intr-un fel subtil ii intalnim in fiecare zi.

     

    Cam acesta e Business Magazin, un an mai tarziu: o suma de nopti nedormite (multe, sa stiti), de idei mai bune sau mai rele (cele bune le bat la scor pe cele rele), de realizari si frustrari (si aici primele conduc detasat), de cautari asidue si de scormoneli trandave (n-are sens sa mai detaliez).

    Dar mai ales, asa cum am scris si mai sus, este un produs normal, ce cultiva o normalitate binevoitoare chiar si atunci cand critica. Aici e, de fapt, paradoxul nostru: cu un an in urma eram de fapt, cu cativa ani inaintea societatii. Acum, un an mai tarziu, va lasam pe dumneavoastra, cititorii, sa decideti daca societatea s-a mai apropiat de timpuri.

  • Wanted! Dead or alive?

    Parca nu exista nici un semn de intrebare pe afisele din western-urile “made in Hollywood”, nu e asa? Ei bine, nu ati gresit. V-ati inselat in schimb daca ati crezut ca vanatorii de recompense au fost “ingropati” intre decorurile prafuite ale marilor studiouri de film. Numai anul trecut, acestia au adus in fata instantelor americane 88% dintre infractorii eliberati pe cautiune care au “uitat” sa se mai prezinte la proces.

    Potrivit sistemului american, un individ acuzat de comiterea unei infractiuni are doua variante: fie sta in arest pana la judecarea cauzei, fie depune o cautiune si este eliberat provizoriu.

    O data declansata urmarirea penala, inculpatul apare in fata unui judecator care ii analizeaza dosarul si decide daca si cand va incepe un proces cu jurati.

    Intre hotararea judecatorului si data primei infatisari in proces, instrumentarea cazului, pregatirea strategiilor procurorului – “avocat public”, potrivit denumirii din sistemul american – si a avocatului apararii, selectarea membrilor juriului, toate acestea pot dura luni sau chiar ani.

    In aceste conditii, un acuzat poate solicita judecatorului sa fie pus in libertate pana la data procesului, contra unei sume de bani – cautiunea. Daca se prezinta la tribunal in ziua procesului, banii ii sunt inapoiati. Daca nu, banii intra in “buzunarul” statului. Sumele cerute de instante drept garantie pentru prezenta acuzatului la proces pot ajunge la milioane de dolari.

    In general, cautiunea este de ordinul zecilor de mii de dolari, dar, chiar si asa, putini sunt aceia care o platesc din buzunar. Acuzatul contribuie, de obicei, cu 10%, restul sumei fiind acoperit de firme specializate, asa-numitele “bail bond companies”. In schimb, invinuitul trebuie sa garanteze cu o masina, o casa, actiuni etc. Cum fuga acuzatului de la proces inseamna pierderea cautiunii, aceste firme apeleaza la vanatorii de recompense. Contra unui procent care merge pana la jumatate din valoarea cautiunii, acestia pornesc pe urmele fugarilor si, daca sunt profesionisti si au noroc, ii prind. Din acest moment, acuzatii nu mai pot beneficia niciodata de eliberarea pe cautiune.

    Vanatorii de recompense sunt, in general, fosti politisti. Dupa retragere, ei isi folosesc deprinderile si relatiile pentru a da de urma fugarilor si, nu de putine ori, castiga din capturarea unui acuzat mai multi bani decat au strans din salariu intr-un an de zile.

    Pentru a-i depista pe fugari, vanatorii de recompense asculta telefoane (de cele mai multe ori, ilegal), intercepteaza corespondenta, ancheteaza martori, recurg la cele mai neobisnuite siretlicuri si, uneori, coopereaza cu autoritatile.

    Dincolo de “succesele” statistice, nu putini sunt insa cei care le contesta utilitatea, si asta in primul rand din cauza metodelor folosite in timpul operatiunilor. Dupa ce cinci barbati au intrat in casa unui cuplu din Pheonix, Arizona si i-au ucis pe cei doi in timp ce dormeau, controverse legate de etica acestei “meserii” s-au aprins mai tare ca niciodata. Si nu e de mirare. Cu atat mai mult cu cat cele doua victime nu avusesera niciodata probleme cu legea. Iar “scuza” invocata de vanatorii de recompense – ca ar fi fost vorba despre o confuzie – nu a fost de natura sa calmeze spiritele. Dimpotriva.

    Pana la urma s-a descoperit ca cei cinci ucigasi erau de fapt spargatori de locuinte, care se dadusera drept vanatori de recompense pentru a scapa de condamnare. Chiar si asa, datele problemei de fond nu se modificau prea tare, iar una dintre “capturile” facute de Duane Lee “Dog” Chapman, unul dintre cei mai cunoscuti vanatori de recompense ai timpurilor noastre, a demonstrat pe deplin acest lucru. In urma cu doi ani, Chapman a reusit sa puna mana pe Andrew Lester, un personaj care a ajuns pe prima pagina a ziarelor dupa ce a incercat sa se ascunda de bratul lung al Legii  platind doar 10% dintr-o cautiune de 1 milion de dolari.

    Scandalul a izbucnit ca urmare a faptului ca Chapman l-a retinut pe Lester in Mexic, tara in care nu doar ca vanatoarea de recompense e ilegala, dar e si sinonima cu rapirea. De altfel, singura constitutie din lume care reglementeaza aceasta activitate este cea americana. Astfel, dintr-un servitor al legii, vanatorul de recompense s-a trezit in postura unui infractor periculos. Mai mult chiar, dupa ce si-a platit cautiunea si a fost eliberat de autoritatile mexicane, Chapman a “omis” sa se mai prezinte la proces, “amanunt” care l-a transformat intr-un urmarit general.

    Unele state americane au reglementat activitatea de vanatoare de recompense, pentru a raspunde numarului mare de critici cu privire la erorile comise. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Jrae Mason – 42 de ani, mama a 4 copii. Ea a fost rapita din New York, mutata din celula in celula si transportata peste 1.600 de kilometri, pana in Alabama. Cand s-a descoperit ca a fost retinuta din greseala, Jrae Mason a fost pusa in libertate si i s-au oferit… 24 de dolari, pentru a lua autobuzul pana acasa. Ulterior, in urma unui proces, ei i s-au acordat despagubiri de peste un milion de dolari.

    Paradoxal, vanatoarea de recompense a fost proclamata de catre U.S. News & World Report, in editia speciala “Cele mai bune meserii ale viitorului” drept una din cele mai in voga cariere din Statele Unite. Conform Asociatiei Nationale a Vanatorilor de Recompense, in SUA erau inregistrati anul trecut aproximativ 2.000 de vanatori de recompense. Dintre acestia, aproximativ 300 activau cu norma intreaga, iar restul cu jumatate de norma.

    Cum s-a ajuns aici? In primul rand, se castiga destul de bine. Venitul mediu al unui vanator de recompense full-time e in jurul a 36.000 dolari pe an, insa poate ajunge pana la 100.000 de dolari pe an. Pe langa castigurile financiare care pot rivaliza cu cele ale unui manager, atractia fata de aceasta meserie este data si de libertatea sau de portia sanatoasa de adrenalina pe care le ofera.

    Practic, legislatia americana in vigoare le confera vanatorilor de recompense o serie de avantaje inexistente in cazul unui ofiter de politie. De exemplu, “vanatorii” nu au nevoie de un mandat de perchezitie sa intre in casa cuiva, nu trebuie sa-si anunte prezenta cand intra pe o proprietate privata, si, mai ales, pot sa lase balta un caz fara riscul ca a doua zi sa fie dati afara.

    Pe de alta parte, tocmai libertatea oferita de legislatie e cea care pune sub semnul intrebarii etica meseriei de vanator de recompense.

    “Cautatorii” – o grupare de 14 vanatori de recompense, condusi de Joshua Armstrong – se lauda cu un procent formidabil: 99% dintre cei urmariti au fost prinsi. Si-au castigat renumele – si odata cu acesta sansa de a deveni subiectul unui film produs la Hollywood – dupa ce au reusit sa prinda un infractor pe care FBI-ul il urmarea de aproximativ 4 ani. “Totul tine de disciplina si rabdare” sustine Armstrong, intr-o descriere online a “Cautatorilor”. Un alt aspect care i-a scos in evidenta e si faptul ca n-au ranit niciodata pe nimeni.

    Nu le sta in fire. Inainte de a pleca intr-o misiune sau in timpul liber, “cautatorii” se intalnesc intr-un parc din New York, unde, timp de trei ore, efectueaza exercitii fizice si spirituale, dupa care discuta despre carti. De altfel, pentru a fi primit in grupul lor, orice candidat trebuie sa citeasca sapte carti recomandate de Armstrong, dintre care trei sunt despre filosofia religiei egiptene. Si nu de putine ori Armstrong ii indeamna pe cei prinsi sa citeasca, pe drumul spre sectia de politie din statul in care au fost condamnati, “Arta Samuraiului”, cartea scrisa de Tsunetomo Yamamoto.

    Totusi, dincolo de imaginea artistica, aceasta meserie a devenit o veritabila afacere. Atata timp cat guvernul american aloca sume consistente programului “Reward for justice”, din care s-au platit pana acum 62 de milioane de dolari doar pentru informatii legate de terorismul international, vanatorii de recompense vor avea o slujba stabila.

  • La Fourmi isi schimba proprietarul

    Operatorul de supermarketuri La Fourmi a fost preluat de fondul de investitii Black Sea Fund, detinut de compania elena Global Finance International, aceeasi care mai detine in Romania controlul firmei de software Total Soft si al producatorului de medicamente Sicomed. Black Sea Fund a cumparat 80% din actiuni de la proprietarii libanezi ai La Fourmi, tranzactia fiind aprobata de Consiliul Concurentei. Deschis in 1993, lantul La Fourmi opereaza acum 11 supermarketuri si detine controlul a doua societati (Gastro International si RafoCom Construct) cu care a incheiat contracte de franciza pe cinci ani. Consiliul Concurentei amendase recent compania La Fourmi cu 30 de milioane de lei vechi pentru ca nu a raportat preluarea celor doua firme. Conform datelor raportate la Ministerul Finantelor, lantul de magazine a avut anul trecut venituri de circa 540 de miliarde de lei vechi si un profit net de 692 de milioane de lei vechi, ambii indicatori in usoara crestere fata de 2003.