BusinessMagazin

Author: adison

  • Ecourile lui Eco

    • ECOURILE LUI ECO 

    Autor a numeroase studii de semiotica, estetica medievala, comunicare in masa, lingvistica si filosofie, Eco si-a castigat reputatia universala ca romancier, dupa publicarea faimoaselor „Numele Trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Opera sa continua sa starneasca valuri masive de simpatie (vezi prezenta sa la Targul de carte de la Paris – dedicat Italiei -, de acum doi ani, cand a confiscat, autoritar, toate privirile), iar reeditarile volumelor sale sunt un prilej de bucurie nu doar pentru specialisti. Este si cazul „Jurnalului sumar“ („Diario minimo“, 1963), recent editat de Humanitas, care reprezinta o inlantuire de „pastise si postise“.

    Umberto Eco, Jurnal sumar, Editura Humanitas, 2004 

    • DICTIONAR DE AMERICANOLOGIE

    Statele Unite ale Americii, intre ironie si anticipatie. Statele Unite intre blestemul unui optimism nefondat si binecuvantarea unei deziluzii revigorante. Cei mai importanti artisti, oameni de litere si filosofi din SUA – in numar de aproape 150 – isi dau mana si alcatuiesc un dictionar al „starii natiunii americane“ de-acum, dar asa cum va fi ea vazuta peste 30 de ani. De fapt, un dictionar science-fiction alcatuit astazi, dar facut sa para o viziune despre trecut, despre America lui Bush II.

    Totul privit dintr-o epoca in care toate tensiunile globale se vor fi fost anihilat si din care actualul presedinte nu este decat o amintire (dupa cum se va vedea, neagra). Dintre zecile de definitii (intelepte, hilariante, in raspar, zeflemitoare, grotesti sau, pur si simplu, obiective) iat-o pe cea data de Paul Auster, la termenul „Burning Bush“ (tufisul aprins): „arbust spinos aparut pentru intaia oara in Egiptul antic si ultima oara pe 2 noiembrie 2004 (data scrutinului prezidential din acest an – n.n.). Ultima oara cand un popor s-a lasat calauzit de sfaturile unui «tufis aprins», acest popor a ratacit vreme de patruzeci de ani in desert“.

    The Future Dictionary of America, McSweeny’s, 2004

  • Un horror elegant

    M. Night Shyamalan este unul dintre putinii regizori moderni care mai au curajul si viziunea de a realiza un film de groaza psihologic, „elegant“. Este si cazul celui mai recent film al sau – „Satul“ („The Village“).

    Inca de cand Boris Karloff a avut inspiratia sa accepte rolul lui Frankestein, toata lumea a avut de castigat de pe urma filmelor de groaza: producatorii care si-au vazut conturile crescand, actorii care s-au trezit ca personajele lor malefice sunt adorate in cadru organizat, in fan-cluburi, dar si spectatorii care au descoperit ca sperietura la cinema e o reala relaxare. 

    Destul de repede, genul horror s-a divizat in doua categorii: filmele psihologice, care isi sperie spectatorii prin aluzii si mijloace care nu implica neaparat violenta, si cele sangeroase, cu monstri, mutanti si alte creaturi atat de respingatoare, incat publicul nu stie daca sa se ingrozeasca sau sa se scarbeasca.

    Filmele lui M. Night Shyamalan induc groaza, o sugereaza subtil. Cu toate acestea, spectatorul pleaca profund tulburat din sala de cinematograf, iar actiunea, personajele si sensurile ascunse raman subiecte de dezbatere multa vreme. Din pacate, Shyamalan pare a fi singurul sau, in orice caz, unul dintre putinii regizori occidentali care indraznesc sa mizeze pe intelectul si curiozitatea cinefililor, spre deosebire de majoritatea realizatorilor, care nu doresc sa suprasolicite spectatorul cu prea multe intorsaturi de situatie.

    Din acest punct de vedere, omul din spatele filmului „Al saselea simt“ poate fi asemanat mai degraba cu regizorii japonezi, care, in ultimii ani, au dat nastere unor filme de groaza extrem de introvertite si de sarace in efecte speciale, bazandu-se mai ales pe efectul psihologic. 

    Cel mai recent film semnat de Shyamalan, „Satul“ („The Village“), este singurul horror „elegant“ de anul acesta, in opozitie cu „Dimineata mortii“ („Dawn of the Dead“), „The Texas Chainsaw Massacre“ sau „Alien vs. Predator“, care se bazeaza, aproape in exclusivitate, pe efectele speciale infricosatoare, nu pe scenariu sau distributie. „Satul“, pe de alta parte, are o distributie impecabila – William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody si cvasi-debutanta Bryce Dallas Howard. Toti actorii reusesc sa redea sentimentul de angoasa cumplita, in confruntarea cu fiintele malefice care salasluiesc in padurea ce inconjoara satul. Atmosfera este cat se poate de sumbra, oamenii vorbesc parca intr-o limba veche (de fapt ni se si comunica prin intermediul unei placi funerare ca actiunea se petrece in 1897), iar teroarea se impregneaza atat in oameni cat si in mediul inconjurator.

    S-au avansat diverse interpretari ale filmului – izolarea satenilor si teama de a explora lumea inconjuratoare (padurea populata de fiintele monstruoase) ar fi de fapt o trimitere la starea de spirit din America de dupa 11 septembrie. Sau ar putea fi vorba despre dorinta parintilor de a-si izola copiii si de a-i proteja de lumea din exterior, ceea ce da nastere insa la probleme extrem de grave. Si ipotezele continua. Dar, la urma urmei, fiind o pelicula semnata M. Night Shyamalan, acesta este tot farmecul: filmele sale se vad, se „gandesc“ si se discuta.

    Regia: M. Night Shyamalan.
    Cu: William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody.
    Durata: 120 de minute.
    Ruleaza in Romania din 29 octombrie.

  • Aceste cifre care ne dor

    Ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti?

    Una dintre disputele televizate ale celor doi candidati la functia de prim-ministru al Romaniei mi-a adus aminte de o reclama ce a rulat de curand. Tot la televizor. In reclama, un grup de traficanti de carne vie incheia in hohote de ras un anunt publicitar de „recrutare“ cu expresia: „Rugam seriozitate!“.

    Din prestatiile celor doi candidati, cam astfel imi imaginez eu ca s-au desfasurat sedintele prin care aliantele ce ii sustin au hotarat cum vor arata bugetele asumate prin programele electorale. „Cat sa punem, mai, la invatamant?“; „Lasa si tu o crestere de 20% pe an… Oricum nu se uita nimeni! Vedem dupa aia daca-si mai aduce aminte cineva si de unde luam bani“. 

    Poate nu s-a intamplat chiar asa, insa modul in care viitorii potentiali „directori generali“ ai Romaniei isi sustin „planul de afaceri“ in fata actionarilor (electoratul) nu imi permite sa sper la altceva.

    Prima surpriza neplacuta am avut-o cand Calin Popescu-Tariceanu, care prezinta drept atu personal si faptul ca are afaceri proprii, a fost intrebat ce cresteri salariale sunt prevazute in Sanatate. Nonsalant, Tariceanu a replicat ca nu cunoaste bugetul pe capitole. Sunt sigur ca orice manager care a auzit replica liberalului a fost neplacut impresionat. Probabil pentru ca si-a amintit ce efort inseamna constructia unui buget: sedinte peste sedinte, nopti nedormite, dileme aferente reducerilor de cheltuieli sau cresterii de profituri. Orice crestere de cateva procente la salarii poate duce de la profit la pierdere, orice materie prima cumparata mai ieftin poate salva situatia. Dupa cateva saptamani in care fiecare ajunge sa viseze chiar si cheltuielile cu tonerul de la imprimanta, nici un manager de nivel mediu sau superior nu va spune ca „nu cunoaste bugetul pe capitole“.

    In aceste conditii, ce impresie poate lasa Tariceanu chiar in randul celor pe care se presupune ca ii reprezinta partidul sau: oamenii de afaceri?

    De cealalta parte, Mircea Geoana nu s-a desprins nici acum de imaginea de „stingher“ lasata in campania de la alegerile locale. Nu este deloc convingator cand vorbeste de protectia sociala si nu pare mai bine pregatit decat Tariceanu cand se ajunge la detalii. Se multumeste sa repete aceleasi platitudini, indiferent de televiziunea la care este invitat, si lasa impresia unui elev care a invatat pe de rost lectia fara sa inteleaga prea clar despre ce este vorba.

    Ambii potentiali prim-ministri arunca cu cifre (subventii, salarii, venituri, reduceri de taxe etc.) cu o lejeritate uimitoare, profitand de slaba cultura financiara a majoritatii electoratului si a interlocutorilor/moderatorilor. Am auzit de nenumarate ori ca o taxa unica pe venitul global va creste veniturile bugetare prin imbunatatirea colectarii (PNL – PD). La fel, ca o relaxare treptata a actualului tip de impozitare in trepte va aduce si ea venituri suplimentare la buget (PSD). Nu am vazut insa pe nimeni in stare sa demonstreze toate astea.

    Si daca exista astfel de oameni, ma indoiesc ca Tariceanu si Geoana se afla printre ei. Cel putin la momentul actual. Si atunci, ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti? Cat de usor va fi de manipulat un sef care stie mai putine decat subalternii?

    Pentru prima data in istoria Romaniei de dupa ‘90, pentru Cotroceni si Palatul Victoria se lupta in tandem in campania electorala, dupa modelul american. Diferenta este insa uriasa: daca la americani, coechipierul presedintelui ii aduce acestuia voturi suplimentare, probabilitatea ca acest lucru sa se intample si la noi pare destul de mica. Tariceanu va reusi sa impresioneze electoratul antreprenorial in aceeasi masura in care Geoana este convingator in fata celui cu valente sociale. Adica aproape deloc.

  • Mall-ul, moda sau afacere?

    In Varsovia sunt 70 de mall-uri. Praga are peste 40. Bucurestiul doar 2. Deocamdata. Aparent exista un loc imens pentru dezvoltare, insa nici puterea de cumparare nu este chiar comparabila.

    Incercand sa profite de oferta mica de spatii, concomitent cu o crestere a apetitului de consum al romanilor, tot mai multi investitori si-au anuntat intentia de a deschide mall-uri. Iar cei care activeaza deja pe aceasta piata, precum Anchor Mall – proprietarul celor doua complexuri de tip mall din Bucuresti -, vor sa-si extinda afacerile in domeniu. Anchor a inaugurat saptamana trecuta Plaza Romania, in urma unei investitii de 45 de milioane de euro. Complexul are o suprafata de circa 100.000 de metri patrati, fiind astfel cel mai mare complex comercial din Romania. Iar cum pofta vine mancand, Anchor nu se multumeste cu atat. Potrivit lui Ali Ergun Ergen, directorul general al companiei, Anchor ar putea ajunge, la orizontul anului 2010, la cinci-sase mall-uri, pe langa Bucuresti fiind vizate si principalele orase din tara. Adica inca 3-4 mall-uri in 6 ani.

    Alte companii si-au anuntat, de asemenea, intentia de a construi complexuri comerciale de tip mall in Bucuresti, dar, pentru moment, au ramas la stadiul de intentii.  In schimb, au fost terminate proiecte de dimensiuni mai mici, precum Jolie Ville in Baneasa, in timp ce City Mall, care va fi amplasat in sudul Bucurestiului a fost deja vandut cu 25 de milioane de euro, desi inca nu au fost finalizate lucrarile de constructie. Si in marile orase din tara, lucrurile s-au miscat. Iasiul, Constanta sau Brasovul se numara printre orasele cu propriile mall-uri, de dimensiuni mai mici sau mai mari, in urma unor investitii de milioane de euro.

    Ce ar putea determina totusi aceasta „inflatie“ de centre comerciale? Oferta de spatii comerciale, care este redusa atat ca dimensiuni, cat si ca amenajari si dotari, si insuficienta pentru a acoperi cererea, afirma specialistii imobiliari.

    Pe de alta parte, pasiunea pentru „shopping“ a romanilor a fost dovedita de cresterile extraordinare obtinute de lanturile de retail intrate pe piata romaneasca, dar si de explozia consumului, care sustine cea mai mare parte din cresterea economica. Si cand banii nu au mai fost de ajuns, romanii au inceput sa se imprumute, ceea ce a dus la o expansiune fara precedent a creditului de consum.

    In ultimii ani, s-a inregistrat si o usoara crestere a puterii de cumparare, iar multe companii straine considera deja ca Romania este o piata prea importanta pentru a fi ignorata, chiar daca veniturile populatiei par inca mici. Practic, dupa Polonia, Romania este a doua tara din Europa Centrala si de Est, dupa numarul de locuitori. Adica, un potential imens, dar inca neexploatat din cauza problemelor de dezvoltare economica.  Evolutia din ultimul timp insa poate face Romania mult mai atractiva in ochii investitorilor. Ca urmare, multe marci straine intentioneaza sa intre pe piata autohtona, avand nevoie insa de spatii reprezentative pentru expunerea produselor.

    Cu toate acestea, pana acum estimarile analistilor nu prea s-au adeverit. Inca de acum doi ani, specialistii imobiliari apreciau ca, data fiind cererea ridicata si oferta foarte mica de pe piata, investitiile se vor concentra spre sectorul de retail, in special catre spatii de calitate superioara, amplasate in centre comerciale. Pana acum insa, investitiile se lasa asteptate, desi planurile de dezvoltare raman valabile. Iar doua proiecte mult mai complexe, care includeau ca parte esentiala cate un complex comercial de mari dimensiuni, dar si amestecul statului, stagneaza. 

    Anuntatele propuneri de parteneriat public-privat pentru constructia unor complexuri multifunctionale la Casa Radio si in apropiere de Piata Unirii par pentru moment impotmolite.

    Si fara a avea pretentia ca este simptomatic pentru Romania, ci doar pentru a dovedi, o data in plus, ca Romania este diferita de restul Europei Centrale, atat cele doua mall-uri bucurestene finalizate pana saptamana trecuta, cat si alte doua aflate in diverse stadii de executie (City Mall si Chirigiu Mall) sunt amplasate pe locul unor foste constructii din perioada comunista, cunoscute sub apelativul de „Circul foamei“.

  • Constitutia UE – o platitudine „istorica“

    Liderii celor 25 de membri ai UE au semnat la sfarsitul saptamanii trecute textul Constitutiei europene – un document care reuneste toate tratatele Uniunii.

    Porniti cu ambitia de a da Uniunii prima Constitutie din istoria sa, liderii UE au sfarsit prin a semna un text care a pierdut pe drum multe initiative indraznete. Documentul nu se numeste nici macar „Constitutie“, ci Tratat constitutional – ceea ce spune multe despre temerile statelor natiune privind diluarea suveranitatii proprii intr-o noua constructie institutionala.

    Uniunea pare in acest moment un organism adult, dar imatur. In loc sa se concentreze cu seriozitate pe alcatuirea unui proiect comun pentru un organism care se extinde din ce in ce mai mult, liderii UE au preferat sa mearga pe calea destelenita a disputelor pentru putere.

    Asa s-a renuntat la intentia initiala de a reduce numarul de comisari ai Comisiei Europene de la 20, cati existau in acea vreme, la 15. La fel si la ideea ca, in domenii cheie – fiscalitate, politica externa si de aparare -, o decizie sa poata fi luata cu majoritatea simpla si nu cu unanimitate, ca in prezent. 

    Intr-o batalie de doi ani, nationalistii si-au impus punctul de vedere in fata federalistilor. Uniunea nu va fi, asadar, „Statele Unite ale Europei“ si nu va fi condusa de un guvern federal, cum au dorit unii. Statele nationale isi pastreaza in domeniile cheie dreptul de veto, ceea ce face, evident, posibila aparitia blocajelor.

    Pana in 2014, cel putin, fiecare tara a UE va avea in Comisia Europeana un membru, ceea ce va face din acest organism o constructie din ce in ce mai stufoasa. Invocat initial ca o necesitate pentru debirocratizarea UE, Tratatul sfarseste prin a consacra, constitutional, o stare pe care multi o considera intolerabila.

    Exista o serie de inovatii – dar ele nu sunt spectaculoase. UE va avea un presedinte al Consiliului European, ales de sefii de state si de guverne, pentru un mandat de 2,5 ani.  El va reprezenta Uniunea, dar puterile sale nu sunt chiar extraordinare. Este o functie creata mai degraba ca o contrapondere la puternicul  presedinte al Comisiei Europene.

    UE va avea, de asemenea, un ministru de externe, care ar trebui sa fie vocea unica a Uniunii in materie de politica externa. Dar el nu poate vorbi decat in conditiile existentei unui acord al tuturor membrilor UE.

    In ceea ce priveste mecanismul de luare a deciziilor in Consiliul de ministri (in domenii unde dreptul de veto a fost eliminat), el a fost stabilit in asa fel incat sa nu existe posibilitatea coalizarii tarilor mari impotriva celor mici sau invers. O decizie poate fi luata doar daca sunt de acord 55% din numarul membrilor UE care sa reprezinte 65% din populatia Uniunii. Nu este exact ceea ce s-a dorit, dar, oricum, este un pas inainte, in fata consensului inrobitor.

    Prezentat initial ca o initiativa „istorica“, documentul sfarseste prin a fi o dovada vie a lipsei de imaginatie si de viziune a actualilor lideri ai Uniunii.

    Dupa semnare, Tratatul constitutional trebuie supus ratificarii parlamentelor nationale – in unele tari precum Spania, Franta sau Marea Britanie vor fi organizate referendumuri. Neincrederea crescanda a cetatenilor in institutiile Uniunii poate avea in unele state – mai cu seama in Marea Britanie – drept rezultat respingerea textului. Nu exista solutii de iesire din aceasta fundatura. Unii au dorit ca tara care nu ratifica documentul sa fie considerata exclusa din UE, dar nu s-a acceptat. Probabil ca vor fi organizate noi si noi consultari populare, avand drept consecinta amanarea intrarii in vigoare a Constitutiei.

    Exista precedente in istoria UE cand cetatenii au votat impotriva dorintelor liderilor. Danezii au respins Tratatul de la Maastricht (1992), iar irlandezii, intr-o prima faza, Tratatul de la Nisa (2001), care institutionaliza functionarea Uniunii extinse.  Iulian Anghel este redactor al departamentului Politica la Ziarul Financiar.

  • Zambetul investitional al lui I.L. Caragiale

    Cel care a pariat in ultimii trei ani pe Caragiale, Vlaicu si Grigorescu a castigat mai mult decat cel care a mizat pe Benjamin Franklin.

    In fiecare zi inventatorul si diplomatul Benjamin Franklin iti da buna dimineata din portofel. El se afla acolo pentru a te ajuta cand ai nevoie, in vremuri de restriste. Dar in ultimul timp ai inceput sa-l urasti. Ti-a fost prieten apropiat mai bine de un deceniu, dar in ultimii doi ani locul lui a fost luat pe neasteptate de Ion Luca Caragiale.

    Pe 19 ianuarie 2002, pe o bancnota de 100 de dolari, cu chipul lui Benjamin Franklin ai fi platit 3.203.900 de lei. Vineri, pe 29 octombrie 2004, pe aceeasi bancnota ai fi dat 3.205.700 de lei. De aproape trei ani, Benjamin Franklin nu ti-a mai adus nici un castig. In schimb, daca ai fi pariat pe Caragiale (bancnota de 1.000.000 de lei), pe Aurel Vlaicu (500.000 de lei), pe Nicolae Grigorescu (100.000 de lei), pe George Enescu (50.000 de lei) sau pe Nicolae Iorga (10.000 de lei), ei ti-ar fi adus un castig de peste 50% daca i-ai fi avut in depozitele bancare.

    Dolarul nu mai este de mult o varianta buna pentru investitii, cel putin in Romania. Bancnota verde a pierdut puternic teren in lume, cat si la noi. Daca facem comparatie cu perioada 1990-2002, cand dolarul american crestea intr-una, stabilitatea din ultimii ani a leului pare ceva iesit din comun. Vremurile se schimba, iar cresterile puternice ale bancnotei verzi devin o amintire. Si probabil ca nu vom mai vedea astfel de cresteri decat in situatii exceptionale, pe fondul atacurilor asupra monedei nationale, atunci cand toti cei care si-au plasat resursele financiare in lei, pentru a castiga din dobanda mare, vor dori sa-si repatrieze profiturile si vor schimba leii in dolari.

    Cristian Popa, viceguvernator al BNR, responsabil cu politica monetara, estimeaza ca in acest an au intrat fonduri speculative de 1,2 miliarde de dolari in Romania, care si-au gasit adapost in depozite bancare sau in titluri de stat in lei, care au adus o dobanda de 15-18% pe an. 

    Daca cineva ar dori sa iasa acum de pe piata si ar incasa dobanda de, spre exemplu, 15% in cea mai slaba varianta, la care s-ar adauga si un castig de 1,6% din scaderea dolarului (la inceputul anului un dolar era cotat la 32.595 lei, iar vineri, 29 octombrie, a ajuns la BNR la 32.057 lei), in total ar castiga aproape 17%, ceea ce inseamna dobanda pe patru-cinci ani la dolar in Occident.

    Pentru la anul, o data cu liberalizarea integrala a contului de capital, in Romania vor intra fluxuri financiare din ce in ce mai mari. Estimarile de acum indica faptul ca peste 2,5 miliarde de dolari vor poposi la anul pe piata financiara romaneasca. Acesti dolari vor presa pe curs, de data asta in sensul scaderii. In acest moment este mai probabil ca bancnota americana sa scada pana spre 30.000 de lei decat sa urce spre 35.000-36.000 de lei. In aceste conditii, ar fi bine ca toti cei care il tin pe Benjamin Franklin in portofel sa-l converteasca in Caragiale si sa-l depuna la banca fara nici un fel de remuscare.

    Chiar daca dobanzile la lei vor scadea, tot se va castiga mai bine din plasamentele in moneda nationala. Chiar daca se vor inregistra fluctuatii mult mai ample de curs, asa cum au fost cele de saptamana trecuta, cand dolarul pierdea 500 de lei intr-o zi si recupera 100 dupa doua zile, pe termen lung scaderea monedei americane nu va fi mai mare decat dobanzile la un depozit bancar. Daca dolarul va scadea si mai mult pe pietele externe fata de nivelul actual (un euro – 1,28 dolari), asa cum merg toate previziunile, atunci si la Bucuresti vom vedea scaderi de curs. 

    In vara lui 2002, guvernatorul BNR Mugur Isarescu se intreba: „Ce-ar fi daca dolarul ar ramane la 33.000 de lei?“. Timpul i-a raspuns la intrebare. 

    Cristian Hostiuc este redactor-sef al cotidianului Ziarul Financiar.

  • Ce a lovit dolarul

    Moneda americana pierde teren continuu de doi ani si nimic nu pare ca poate opri scaderi viitoare. Iata doar cativa din factorii care au contribuit la scadere: 

    • recesiunea economiei americane in perioada 2000 – 2003
    • atentatele din 11 septembrie 2001
    • politica monetara a FED, care a redus dobanzile la dolar pentru a stimula consumul si investitiile
    • deficitul bugetar urias al SUA: exporturile americane a trebuit stimulate, prin ieftinire, pentru a tine pasul cu importurile

  • Zarurile electorale inca nu au fost aruncate

    In Olanda, 19% dintre alegatori se razgandesc in ultima luna dinaintea alegerilor. Soarta alegerilor se decide, asadar, in saptamanile ce urmeaza.

    Si uite asa, avem, in sfarsit, consens. Majoritatea analistilor politici sunt de acord ca, in premiera pentru politica post-decembrista, campania electorala poate influenta decisiv soarta alegerilor. Spre deosebire de toate celelalte scrutinuri, diferenta dintre principalii candidati la Presedintie, dar si dintre fortele politice care-i sustin, se apropie de marginea de eroare a sondajelor. Prin urmare, greul bataliei „pentru inimile romanilor“ de-abia acum incepe. Aidoma unei curse de maraton, in aceste conditii, cruciala este ultima suta de metri. Nu zecile de procente din voturile electoratului captate pana acum, ci acele cateva procente care despart victoria de esec. Cel care va gasi suficiente resurse pentru a sprinta inainte de finis va fi declarat invingator.

    Iar daca se mai indoieste cineva de faptul ca zarurile nu au fost, inca, aruncate, il poftesc sa lectureze un deosebit de interesant articol al profesorului Andre Blais, de la Universitatea din Montreal, publicat luna trecuta (octombrie) in revista Political Science & Politics. Articolul cu pricina isi propune sa raspunda exact la intrebarea care ii „frige“ cel mai tare pe politicieni in aceste zile, si anume: cati alegatori isi schimba optiunea politica in luna premergatoare alegerilor? 

    Folosind metode de analiza statistica pe diferite tari si numeroase alegeri, autorul ajunge la o concluzie surprinzatoare: chiar si in Statele Unite, recunoscute pentru procentajul redus al asa-numitului „electorat volatil“, 8% dintre alegatori isi schimba optiunea in ultimele 30 de zile de campanie. Iar in unele tari europene sau „europenizate“, precum Olanda sau Canada, procentul acestora ajunge la 18-19%. Ca sa nu mai spunem ca intre 7 si 10 procente se razgandesc chiar in preziua alegerilor. Iar calculul nici macar nu ii ia in considerare pe cei nehotarati cu o luna inaintea scrutinului.

    Spatiu de manevra in aceste saptamani este, prin urmare, berechet. Decisive, de acum inainte, raman capacitatea de reactie rapida, mentinerea initiativei si canalele de comunicare cu electoratul. Iar toate acestea pot fi rezumate sub o unica sintagma – batalia pentru imagine. Discutiile de substanta, pe probleme de fond – cate au fost, daca au fost – si-au trait traiul si si-au mancat malaiul. E timpul persuasiunii ce scurtcircuiteaza, in buna masura, creierul si, din acest punct de vedere, nici o arma nu este mai eficienta decat televiziunea. De aici si importanta deosebita, acordata de staffurile de campanie videoclipurilor si, mai cu seama, dezbaterilor televizate.

    Pericole pandesc, insa, si aici, destule, la tot pasul. Primul, evitat momentan doar din motive de deces „natural“, a fost cel al excesului. In urma cu doua-trei saptamani, Uniunea PSDaPUR si Alianta D.A. se intreceau in declaratii care mai de care mai vitejesti, provocandu-se reciproc la dezbateri „zilnice“. Si asta, inaintea inceperii oficiale a campaniei electorale. O asemenea strategie nu-i poate avantaja decat pe cei care, in realitate, se tem de asemenea confruntari. O stiu pana si copiii: nu poti manca inghetata de ciocolata de trei ori pe zi fara sa te doara burta. La fel, nu poti asalta electoratul cu dezbateri zilnice, intinse pe saptamani la rand, decat daca tii mortis sa le arunci in derizoriu si sa declansezi o reactie de respingere. Pentru a fi eficiente, asemenea confruntari au nevoie de un preludiu. De o perioada de „atatare“ a electoratului. Iar numarul lor trebuie limitat. Daca diamantele s-ar gasi la tot pasul, nimeni n-ar mai intoarce capul dupa ele.

    Pericolul pacatuirii prin exces de zel – capcana de-a dreapta, cum ar spune Sfintii Parinti – nu este, si nici nu poate fi, inlaturat complet. Dupa cum a declarat deja Adrian Nastase, ar fi firesc ca, inaintea primului tur de scrutin, dezbaterea televizata sa-i adaposteasca pe toti candidatii la Presedintie, oricat de infime sau de nerealiste ar fi sansele acestora de victorie. Ii dau dreptate. Parte din farmecul democratiei e reprezentata de exercitiile de aparenta inutilitate. (Spunea Eugen Ionescu: „Arta este absolut inutila. Dar acest inutil este absolut necesar“.) De la sublim la ridicol nu e, insa, decat un pas. Iar a-i provoca pe toti candidatii la dezbateri repetate, pe teme de politica interna, externa si integrare europeana reprezinta, cu siguranta, un pacat prin exces.

    In sfarsit, dar nu in cele din urma, ramane sa vedem care va fi cadrul organizatoric al dezbaterilor – atat a celor „de grup“, cat si a celor „de cuplu“. Dupa cum doar regulile stabilite de englezi despart boxul de o paruiala in toata regula, am avea si noi nevoie de cineva care sa asigure o infruntare civilizata, strict regularizata, pana la detalii, pentru a nu a avea parte de o cearta ca la usa cortului, din care nimeni sa nu mai inteleaga nimic. Painea ramane la candidati, dar cutitul se afla in mana ziaristilor. 

    ALIN FUMURESCU activeaza in prezent la Departamentul de Studii Politice din cadrul Universitatii Missouri (Columbia, SUA). Este jurnalist si dramaturg,  absolvent al facultatilor de Medicina  (Universitatea „Iuliu Hatieganu“, Cluj) si Filosofie (Universitatea „Babes-Bolyai“, Cluj). Este laureat al premiului de  excelenta pentru teorie politica „J.G. Heinberg“ (conferit de Universitatea Missouri in 2002).

  • Am negociat cu UE sau am capitulat?

    Romania a acceptat in intregime, fara perioade de tranzitie, aquis-ul comunitar pentru 20 dintre cele 27 de capitole pentru care negocierile au fost inchise.

    In anii ‘90 circula o gluma amara privind sansele Romaniei de a intra in randul tarilor dezvoltate. Raspunsul era simplu: sa declaram razboi Statelor Unite si sa capitulam imediat ce americanii vin in Romania. Astfel se sugera ca numai administrarea Romaniei ca un stat american ar fi putut sa ne aduca in randul lumii bune. Anii au trecut, ca si „pericolul“ – imaginar – ocuparii Romaniei de catre americani.  Cu toate acestea, nu sunt putini cei care se intreaba daca integrarea in Uniunea Europeana nu este o capitulare economica.

    Romania a inceput negocierile de aderare in anul 2000, an in care au fost deschise 9 capitole de negociere (dintr-un total de 31 de capitole), pentru ca la sfarsitul anului sa se consemneze inchiderea provizorie a 6 capitole. Dupa mai bine de 5 ani de negocieri (inca se mai negociaza pentru 4 capitole), simpla lectura a documentelor de pozitie arata ca pentru marea majoritate a capitolelor negociate (20 din cele 27 pentru care negocierile au fost inchise provizoriu), Romania a acceptat in intregime acquis-ul comunitar, fara perioade de tranzitie. Asadar, Romania a negociat in 5 ani 31 de capitole pentru a accepta fara rezerve legislatia comunitara pentru un numar de 20 de capitole. Facand o evaluare „fara suflet“, negocierile de aderare seamana mai mult cu o capitulare decat o negociere reala.

    Asa cum era de asteptat, acceptarea integrala a acquis-ului comunitar nu este intotdeauna cea mai buna solutie. De exemplu, Romania a acceptat, fara rezerve acquis-ul comunitar aferent Capitolului 13 – Politica sociala si de ocupare a fortei de munca. Dar spre deosebire de alte capitole de negociere, tocmai preluarea integrala a legislatiei comunitare, inclusiv a recomandarilor (acte normative care nu sunt obligatorii!) in noul Cod al muncii nemultumeste atat intreprinzatorii romani, cat si pe cei straini. 

    Unul dintre aspectele controversate ale Codului muncii a fost si este fondul de garantare a platii salariilor in caz de insolvabilitate a angajatorilor. Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei a pregatit un proiect de lege care prevede o noua majorare a contributiilor sociale (chiar daca din proiect lipseste esentialul: cota contributiei platite de angajatori). Iata ca in locul unui simplu amendament la legea somajului pentru alocarea unor sume din bugetul asigurarilor pentru somaj in vederea constituirii acestui fond, se propune o noua contributie. Este evident o noua bataie de cap pentru angajatori (un nou ordin de plata si o noua declaratie). 

    Un alt aspect interesant este acela ca principalele state europene promotoare ale economiei sociale de piata (Franta si Germania) se confrunta cu o deteriorare a pietei fortei de munca. Aceasta deteriorare este determinata, asa cum sustin unii analisti, tocmai de inflexibilitatea legislatiei comunitare privind politica sociala. Codul muncii a introdus aceasta inflexibilitate a pietei muncii si in Romania. Din pacate, avertismentele investitorilor sunt ignorate de dragul unei iluzorii „paci sociale“. Insistenta mentinerii unei legislatii a muncii inflexibile nu ia in considerare caracterul global al economiei mondiale. Investitorii straini (si chiar si cei romani) au de unde alege, ceea ce inseamna ca am putea fi, in continuare, ocoliti de fluxurile investitionale. Consecinta este lesne de banuit: mai putine locuri de munca.

    Trecand peste aceste comentarii (din pacate, tardive) privind modul de adoptare a acquis-ului comunitar, romanii ar trebui sa stie daca integrarea europeana va aduce castiguri sau pierderi.  Multi ar fi tentati sa raspunda ca vom iesi in castig. Intr-adevar, Romania va primi fonduri in valoare de circa 5,9 miliarde de  euro in perioada 2007 – 2009, dar aceste miliarde vor reprezenta un castig numai daca vor exista programe viabile – experienta SAPARD ar trebui sa ne ingrijoreze. Scepticii vor sustine varianta pierderilor, pentru ca Romania va ceda o parte din veniturile sale bugetare in favoarea bugetului comunitar.

    In fine, potrivit oficialilor, diferenta va fi favorabila Romaniei, adica vom primi de la bugetul comunitar mai mult decat platim. Nimeni nu a luat, insa, in considerare cheltuielile uriase pe care ni le-am asumat ca urmare a adoptarii acquis-ului comunitar, in special in domeniul infrastructurii, mediului si agriculturii. Daca nu ne pregatim bine lectiile s-ar putea sa constatam ca nu putem plati nota de plata.  

    Emil Duca este consultant fiscal,  doctor in Economie. Pe langa activitatea publicistica la Ziarul Financiar, Emil Duca este autorul lucrarii in format electronic „Noua legislatie fiscala. Editia 1“.

  • Ce castigam si ce cheltuim

    CASTIGURI

    • economie de piata
    • modernizarea legislatiei
    • acces la piata comuna
    • fonduri comunitare nerambursabile (aproximativ 5,9 miliarde € in 3 ani)

     CHELTUIELI

    • cedarea unei parti din veniturile bugetare (TVA, accize)
    • cheltuieli uriase pe termen scurt pentru infrastructura, refacerea/protectia mediului si modernizarea agriculturii