BusinessMagazin

Author: adison

  • Un horror elegant

    M. Night Shyamalan este unul dintre putinii regizori moderni care mai au curajul si viziunea de a realiza un film de groaza psihologic, „elegant“. Este si cazul celui mai recent film al sau – „Satul“ („The Village“).

    Inca de cand Boris Karloff a avut inspiratia sa accepte rolul lui Frankestein, toata lumea a avut de castigat de pe urma filmelor de groaza: producatorii care si-au vazut conturile crescand, actorii care s-au trezit ca personajele lor malefice sunt adorate in cadru organizat, in fan-cluburi, dar si spectatorii care au descoperit ca sperietura la cinema e o reala relaxare. 

    Destul de repede, genul horror s-a divizat in doua categorii: filmele psihologice, care isi sperie spectatorii prin aluzii si mijloace care nu implica neaparat violenta, si cele sangeroase, cu monstri, mutanti si alte creaturi atat de respingatoare, incat publicul nu stie daca sa se ingrozeasca sau sa se scarbeasca.

    Filmele lui M. Night Shyamalan induc groaza, o sugereaza subtil. Cu toate acestea, spectatorul pleaca profund tulburat din sala de cinematograf, iar actiunea, personajele si sensurile ascunse raman subiecte de dezbatere multa vreme. Din pacate, Shyamalan pare a fi singurul sau, in orice caz, unul dintre putinii regizori occidentali care indraznesc sa mizeze pe intelectul si curiozitatea cinefililor, spre deosebire de majoritatea realizatorilor, care nu doresc sa suprasolicite spectatorul cu prea multe intorsaturi de situatie.

    Din acest punct de vedere, omul din spatele filmului „Al saselea simt“ poate fi asemanat mai degraba cu regizorii japonezi, care, in ultimii ani, au dat nastere unor filme de groaza extrem de introvertite si de sarace in efecte speciale, bazandu-se mai ales pe efectul psihologic. 

    Cel mai recent film semnat de Shyamalan, „Satul“ („The Village“), este singurul horror „elegant“ de anul acesta, in opozitie cu „Dimineata mortii“ („Dawn of the Dead“), „The Texas Chainsaw Massacre“ sau „Alien vs. Predator“, care se bazeaza, aproape in exclusivitate, pe efectele speciale infricosatoare, nu pe scenariu sau distributie. „Satul“, pe de alta parte, are o distributie impecabila – William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody si cvasi-debutanta Bryce Dallas Howard. Toti actorii reusesc sa redea sentimentul de angoasa cumplita, in confruntarea cu fiintele malefice care salasluiesc in padurea ce inconjoara satul. Atmosfera este cat se poate de sumbra, oamenii vorbesc parca intr-o limba veche (de fapt ni se si comunica prin intermediul unei placi funerare ca actiunea se petrece in 1897), iar teroarea se impregneaza atat in oameni cat si in mediul inconjurator.

    S-au avansat diverse interpretari ale filmului – izolarea satenilor si teama de a explora lumea inconjuratoare (padurea populata de fiintele monstruoase) ar fi de fapt o trimitere la starea de spirit din America de dupa 11 septembrie. Sau ar putea fi vorba despre dorinta parintilor de a-si izola copiii si de a-i proteja de lumea din exterior, ceea ce da nastere insa la probleme extrem de grave. Si ipotezele continua. Dar, la urma urmei, fiind o pelicula semnata M. Night Shyamalan, acesta este tot farmecul: filmele sale se vad, se „gandesc“ si se discuta.

    Regia: M. Night Shyamalan.
    Cu: William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody.
    Durata: 120 de minute.
    Ruleaza in Romania din 29 octombrie.

  • Aceste cifre care ne dor

    Ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti?

    Una dintre disputele televizate ale celor doi candidati la functia de prim-ministru al Romaniei mi-a adus aminte de o reclama ce a rulat de curand. Tot la televizor. In reclama, un grup de traficanti de carne vie incheia in hohote de ras un anunt publicitar de „recrutare“ cu expresia: „Rugam seriozitate!“.

    Din prestatiile celor doi candidati, cam astfel imi imaginez eu ca s-au desfasurat sedintele prin care aliantele ce ii sustin au hotarat cum vor arata bugetele asumate prin programele electorale. „Cat sa punem, mai, la invatamant?“; „Lasa si tu o crestere de 20% pe an… Oricum nu se uita nimeni! Vedem dupa aia daca-si mai aduce aminte cineva si de unde luam bani“. 

    Poate nu s-a intamplat chiar asa, insa modul in care viitorii potentiali „directori generali“ ai Romaniei isi sustin „planul de afaceri“ in fata actionarilor (electoratul) nu imi permite sa sper la altceva.

    Prima surpriza neplacuta am avut-o cand Calin Popescu-Tariceanu, care prezinta drept atu personal si faptul ca are afaceri proprii, a fost intrebat ce cresteri salariale sunt prevazute in Sanatate. Nonsalant, Tariceanu a replicat ca nu cunoaste bugetul pe capitole. Sunt sigur ca orice manager care a auzit replica liberalului a fost neplacut impresionat. Probabil pentru ca si-a amintit ce efort inseamna constructia unui buget: sedinte peste sedinte, nopti nedormite, dileme aferente reducerilor de cheltuieli sau cresterii de profituri. Orice crestere de cateva procente la salarii poate duce de la profit la pierdere, orice materie prima cumparata mai ieftin poate salva situatia. Dupa cateva saptamani in care fiecare ajunge sa viseze chiar si cheltuielile cu tonerul de la imprimanta, nici un manager de nivel mediu sau superior nu va spune ca „nu cunoaste bugetul pe capitole“.

    In aceste conditii, ce impresie poate lasa Tariceanu chiar in randul celor pe care se presupune ca ii reprezinta partidul sau: oamenii de afaceri?

    De cealalta parte, Mircea Geoana nu s-a desprins nici acum de imaginea de „stingher“ lasata in campania de la alegerile locale. Nu este deloc convingator cand vorbeste de protectia sociala si nu pare mai bine pregatit decat Tariceanu cand se ajunge la detalii. Se multumeste sa repete aceleasi platitudini, indiferent de televiziunea la care este invitat, si lasa impresia unui elev care a invatat pe de rost lectia fara sa inteleaga prea clar despre ce este vorba.

    Ambii potentiali prim-ministri arunca cu cifre (subventii, salarii, venituri, reduceri de taxe etc.) cu o lejeritate uimitoare, profitand de slaba cultura financiara a majoritatii electoratului si a interlocutorilor/moderatorilor. Am auzit de nenumarate ori ca o taxa unica pe venitul global va creste veniturile bugetare prin imbunatatirea colectarii (PNL – PD). La fel, ca o relaxare treptata a actualului tip de impozitare in trepte va aduce si ea venituri suplimentare la buget (PSD). Nu am vazut insa pe nimeni in stare sa demonstreze toate astea.

    Si daca exista astfel de oameni, ma indoiesc ca Tariceanu si Geoana se afla printre ei. Cel putin la momentul actual. Si atunci, ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti? Cat de usor va fi de manipulat un sef care stie mai putine decat subalternii?

    Pentru prima data in istoria Romaniei de dupa ‘90, pentru Cotroceni si Palatul Victoria se lupta in tandem in campania electorala, dupa modelul american. Diferenta este insa uriasa: daca la americani, coechipierul presedintelui ii aduce acestuia voturi suplimentare, probabilitatea ca acest lucru sa se intample si la noi pare destul de mica. Tariceanu va reusi sa impresioneze electoratul antreprenorial in aceeasi masura in care Geoana este convingator in fata celui cu valente sociale. Adica aproape deloc.

  • Mall-ul, moda sau afacere?

    In Varsovia sunt 70 de mall-uri. Praga are peste 40. Bucurestiul doar 2. Deocamdata. Aparent exista un loc imens pentru dezvoltare, insa nici puterea de cumparare nu este chiar comparabila.

    Incercand sa profite de oferta mica de spatii, concomitent cu o crestere a apetitului de consum al romanilor, tot mai multi investitori si-au anuntat intentia de a deschide mall-uri. Iar cei care activeaza deja pe aceasta piata, precum Anchor Mall – proprietarul celor doua complexuri de tip mall din Bucuresti -, vor sa-si extinda afacerile in domeniu. Anchor a inaugurat saptamana trecuta Plaza Romania, in urma unei investitii de 45 de milioane de euro. Complexul are o suprafata de circa 100.000 de metri patrati, fiind astfel cel mai mare complex comercial din Romania. Iar cum pofta vine mancand, Anchor nu se multumeste cu atat. Potrivit lui Ali Ergun Ergen, directorul general al companiei, Anchor ar putea ajunge, la orizontul anului 2010, la cinci-sase mall-uri, pe langa Bucuresti fiind vizate si principalele orase din tara. Adica inca 3-4 mall-uri in 6 ani.

    Alte companii si-au anuntat, de asemenea, intentia de a construi complexuri comerciale de tip mall in Bucuresti, dar, pentru moment, au ramas la stadiul de intentii.  In schimb, au fost terminate proiecte de dimensiuni mai mici, precum Jolie Ville in Baneasa, in timp ce City Mall, care va fi amplasat in sudul Bucurestiului a fost deja vandut cu 25 de milioane de euro, desi inca nu au fost finalizate lucrarile de constructie. Si in marile orase din tara, lucrurile s-au miscat. Iasiul, Constanta sau Brasovul se numara printre orasele cu propriile mall-uri, de dimensiuni mai mici sau mai mari, in urma unor investitii de milioane de euro.

    Ce ar putea determina totusi aceasta „inflatie“ de centre comerciale? Oferta de spatii comerciale, care este redusa atat ca dimensiuni, cat si ca amenajari si dotari, si insuficienta pentru a acoperi cererea, afirma specialistii imobiliari.

    Pe de alta parte, pasiunea pentru „shopping“ a romanilor a fost dovedita de cresterile extraordinare obtinute de lanturile de retail intrate pe piata romaneasca, dar si de explozia consumului, care sustine cea mai mare parte din cresterea economica. Si cand banii nu au mai fost de ajuns, romanii au inceput sa se imprumute, ceea ce a dus la o expansiune fara precedent a creditului de consum.

    In ultimii ani, s-a inregistrat si o usoara crestere a puterii de cumparare, iar multe companii straine considera deja ca Romania este o piata prea importanta pentru a fi ignorata, chiar daca veniturile populatiei par inca mici. Practic, dupa Polonia, Romania este a doua tara din Europa Centrala si de Est, dupa numarul de locuitori. Adica, un potential imens, dar inca neexploatat din cauza problemelor de dezvoltare economica.  Evolutia din ultimul timp insa poate face Romania mult mai atractiva in ochii investitorilor. Ca urmare, multe marci straine intentioneaza sa intre pe piata autohtona, avand nevoie insa de spatii reprezentative pentru expunerea produselor.

    Cu toate acestea, pana acum estimarile analistilor nu prea s-au adeverit. Inca de acum doi ani, specialistii imobiliari apreciau ca, data fiind cererea ridicata si oferta foarte mica de pe piata, investitiile se vor concentra spre sectorul de retail, in special catre spatii de calitate superioara, amplasate in centre comerciale. Pana acum insa, investitiile se lasa asteptate, desi planurile de dezvoltare raman valabile. Iar doua proiecte mult mai complexe, care includeau ca parte esentiala cate un complex comercial de mari dimensiuni, dar si amestecul statului, stagneaza. 

    Anuntatele propuneri de parteneriat public-privat pentru constructia unor complexuri multifunctionale la Casa Radio si in apropiere de Piata Unirii par pentru moment impotmolite.

    Si fara a avea pretentia ca este simptomatic pentru Romania, ci doar pentru a dovedi, o data in plus, ca Romania este diferita de restul Europei Centrale, atat cele doua mall-uri bucurestene finalizate pana saptamana trecuta, cat si alte doua aflate in diverse stadii de executie (City Mall si Chirigiu Mall) sunt amplasate pe locul unor foste constructii din perioada comunista, cunoscute sub apelativul de „Circul foamei“.

  • Constitutia UE – o platitudine „istorica“

    Liderii celor 25 de membri ai UE au semnat la sfarsitul saptamanii trecute textul Constitutiei europene – un document care reuneste toate tratatele Uniunii.

    Porniti cu ambitia de a da Uniunii prima Constitutie din istoria sa, liderii UE au sfarsit prin a semna un text care a pierdut pe drum multe initiative indraznete. Documentul nu se numeste nici macar „Constitutie“, ci Tratat constitutional – ceea ce spune multe despre temerile statelor natiune privind diluarea suveranitatii proprii intr-o noua constructie institutionala.

    Uniunea pare in acest moment un organism adult, dar imatur. In loc sa se concentreze cu seriozitate pe alcatuirea unui proiect comun pentru un organism care se extinde din ce in ce mai mult, liderii UE au preferat sa mearga pe calea destelenita a disputelor pentru putere.

    Asa s-a renuntat la intentia initiala de a reduce numarul de comisari ai Comisiei Europene de la 20, cati existau in acea vreme, la 15. La fel si la ideea ca, in domenii cheie – fiscalitate, politica externa si de aparare -, o decizie sa poata fi luata cu majoritatea simpla si nu cu unanimitate, ca in prezent. 

    Intr-o batalie de doi ani, nationalistii si-au impus punctul de vedere in fata federalistilor. Uniunea nu va fi, asadar, „Statele Unite ale Europei“ si nu va fi condusa de un guvern federal, cum au dorit unii. Statele nationale isi pastreaza in domeniile cheie dreptul de veto, ceea ce face, evident, posibila aparitia blocajelor.

    Pana in 2014, cel putin, fiecare tara a UE va avea in Comisia Europeana un membru, ceea ce va face din acest organism o constructie din ce in ce mai stufoasa. Invocat initial ca o necesitate pentru debirocratizarea UE, Tratatul sfarseste prin a consacra, constitutional, o stare pe care multi o considera intolerabila.

    Exista o serie de inovatii – dar ele nu sunt spectaculoase. UE va avea un presedinte al Consiliului European, ales de sefii de state si de guverne, pentru un mandat de 2,5 ani.  El va reprezenta Uniunea, dar puterile sale nu sunt chiar extraordinare. Este o functie creata mai degraba ca o contrapondere la puternicul  presedinte al Comisiei Europene.

    UE va avea, de asemenea, un ministru de externe, care ar trebui sa fie vocea unica a Uniunii in materie de politica externa. Dar el nu poate vorbi decat in conditiile existentei unui acord al tuturor membrilor UE.

    In ceea ce priveste mecanismul de luare a deciziilor in Consiliul de ministri (in domenii unde dreptul de veto a fost eliminat), el a fost stabilit in asa fel incat sa nu existe posibilitatea coalizarii tarilor mari impotriva celor mici sau invers. O decizie poate fi luata doar daca sunt de acord 55% din numarul membrilor UE care sa reprezinte 65% din populatia Uniunii. Nu este exact ceea ce s-a dorit, dar, oricum, este un pas inainte, in fata consensului inrobitor.

    Prezentat initial ca o initiativa „istorica“, documentul sfarseste prin a fi o dovada vie a lipsei de imaginatie si de viziune a actualilor lideri ai Uniunii.

    Dupa semnare, Tratatul constitutional trebuie supus ratificarii parlamentelor nationale – in unele tari precum Spania, Franta sau Marea Britanie vor fi organizate referendumuri. Neincrederea crescanda a cetatenilor in institutiile Uniunii poate avea in unele state – mai cu seama in Marea Britanie – drept rezultat respingerea textului. Nu exista solutii de iesire din aceasta fundatura. Unii au dorit ca tara care nu ratifica documentul sa fie considerata exclusa din UE, dar nu s-a acceptat. Probabil ca vor fi organizate noi si noi consultari populare, avand drept consecinta amanarea intrarii in vigoare a Constitutiei.

    Exista precedente in istoria UE cand cetatenii au votat impotriva dorintelor liderilor. Danezii au respins Tratatul de la Maastricht (1992), iar irlandezii, intr-o prima faza, Tratatul de la Nisa (2001), care institutionaliza functionarea Uniunii extinse.  Iulian Anghel este redactor al departamentului Politica la Ziarul Financiar.

  • Zambetul investitional al lui I.L. Caragiale

    Cel care a pariat in ultimii trei ani pe Caragiale, Vlaicu si Grigorescu a castigat mai mult decat cel care a mizat pe Benjamin Franklin.

    In fiecare zi inventatorul si diplomatul Benjamin Franklin iti da buna dimineata din portofel. El se afla acolo pentru a te ajuta cand ai nevoie, in vremuri de restriste. Dar in ultimul timp ai inceput sa-l urasti. Ti-a fost prieten apropiat mai bine de un deceniu, dar in ultimii doi ani locul lui a fost luat pe neasteptate de Ion Luca Caragiale.

    Pe 19 ianuarie 2002, pe o bancnota de 100 de dolari, cu chipul lui Benjamin Franklin ai fi platit 3.203.900 de lei. Vineri, pe 29 octombrie 2004, pe aceeasi bancnota ai fi dat 3.205.700 de lei. De aproape trei ani, Benjamin Franklin nu ti-a mai adus nici un castig. In schimb, daca ai fi pariat pe Caragiale (bancnota de 1.000.000 de lei), pe Aurel Vlaicu (500.000 de lei), pe Nicolae Grigorescu (100.000 de lei), pe George Enescu (50.000 de lei) sau pe Nicolae Iorga (10.000 de lei), ei ti-ar fi adus un castig de peste 50% daca i-ai fi avut in depozitele bancare.

    Dolarul nu mai este de mult o varianta buna pentru investitii, cel putin in Romania. Bancnota verde a pierdut puternic teren in lume, cat si la noi. Daca facem comparatie cu perioada 1990-2002, cand dolarul american crestea intr-una, stabilitatea din ultimii ani a leului pare ceva iesit din comun. Vremurile se schimba, iar cresterile puternice ale bancnotei verzi devin o amintire. Si probabil ca nu vom mai vedea astfel de cresteri decat in situatii exceptionale, pe fondul atacurilor asupra monedei nationale, atunci cand toti cei care si-au plasat resursele financiare in lei, pentru a castiga din dobanda mare, vor dori sa-si repatrieze profiturile si vor schimba leii in dolari.

    Cristian Popa, viceguvernator al BNR, responsabil cu politica monetara, estimeaza ca in acest an au intrat fonduri speculative de 1,2 miliarde de dolari in Romania, care si-au gasit adapost in depozite bancare sau in titluri de stat in lei, care au adus o dobanda de 15-18% pe an. 

    Daca cineva ar dori sa iasa acum de pe piata si ar incasa dobanda de, spre exemplu, 15% in cea mai slaba varianta, la care s-ar adauga si un castig de 1,6% din scaderea dolarului (la inceputul anului un dolar era cotat la 32.595 lei, iar vineri, 29 octombrie, a ajuns la BNR la 32.057 lei), in total ar castiga aproape 17%, ceea ce inseamna dobanda pe patru-cinci ani la dolar in Occident.

    Pentru la anul, o data cu liberalizarea integrala a contului de capital, in Romania vor intra fluxuri financiare din ce in ce mai mari. Estimarile de acum indica faptul ca peste 2,5 miliarde de dolari vor poposi la anul pe piata financiara romaneasca. Acesti dolari vor presa pe curs, de data asta in sensul scaderii. In acest moment este mai probabil ca bancnota americana sa scada pana spre 30.000 de lei decat sa urce spre 35.000-36.000 de lei. In aceste conditii, ar fi bine ca toti cei care il tin pe Benjamin Franklin in portofel sa-l converteasca in Caragiale si sa-l depuna la banca fara nici un fel de remuscare.

    Chiar daca dobanzile la lei vor scadea, tot se va castiga mai bine din plasamentele in moneda nationala. Chiar daca se vor inregistra fluctuatii mult mai ample de curs, asa cum au fost cele de saptamana trecuta, cand dolarul pierdea 500 de lei intr-o zi si recupera 100 dupa doua zile, pe termen lung scaderea monedei americane nu va fi mai mare decat dobanzile la un depozit bancar. Daca dolarul va scadea si mai mult pe pietele externe fata de nivelul actual (un euro – 1,28 dolari), asa cum merg toate previziunile, atunci si la Bucuresti vom vedea scaderi de curs. 

    In vara lui 2002, guvernatorul BNR Mugur Isarescu se intreba: „Ce-ar fi daca dolarul ar ramane la 33.000 de lei?“. Timpul i-a raspuns la intrebare. 

    Cristian Hostiuc este redactor-sef al cotidianului Ziarul Financiar.

  • Ce a lovit dolarul

    Moneda americana pierde teren continuu de doi ani si nimic nu pare ca poate opri scaderi viitoare. Iata doar cativa din factorii care au contribuit la scadere: 

    • recesiunea economiei americane in perioada 2000 – 2003
    • atentatele din 11 septembrie 2001
    • politica monetara a FED, care a redus dobanzile la dolar pentru a stimula consumul si investitiile
    • deficitul bugetar urias al SUA: exporturile americane a trebuit stimulate, prin ieftinire, pentru a tine pasul cu importurile

  • Zarurile electorale inca nu au fost aruncate

    In Olanda, 19% dintre alegatori se razgandesc in ultima luna dinaintea alegerilor. Soarta alegerilor se decide, asadar, in saptamanile ce urmeaza.

    Si uite asa, avem, in sfarsit, consens. Majoritatea analistilor politici sunt de acord ca, in premiera pentru politica post-decembrista, campania electorala poate influenta decisiv soarta alegerilor. Spre deosebire de toate celelalte scrutinuri, diferenta dintre principalii candidati la Presedintie, dar si dintre fortele politice care-i sustin, se apropie de marginea de eroare a sondajelor. Prin urmare, greul bataliei „pentru inimile romanilor“ de-abia acum incepe. Aidoma unei curse de maraton, in aceste conditii, cruciala este ultima suta de metri. Nu zecile de procente din voturile electoratului captate pana acum, ci acele cateva procente care despart victoria de esec. Cel care va gasi suficiente resurse pentru a sprinta inainte de finis va fi declarat invingator.

    Iar daca se mai indoieste cineva de faptul ca zarurile nu au fost, inca, aruncate, il poftesc sa lectureze un deosebit de interesant articol al profesorului Andre Blais, de la Universitatea din Montreal, publicat luna trecuta (octombrie) in revista Political Science & Politics. Articolul cu pricina isi propune sa raspunda exact la intrebarea care ii „frige“ cel mai tare pe politicieni in aceste zile, si anume: cati alegatori isi schimba optiunea politica in luna premergatoare alegerilor? 

    Folosind metode de analiza statistica pe diferite tari si numeroase alegeri, autorul ajunge la o concluzie surprinzatoare: chiar si in Statele Unite, recunoscute pentru procentajul redus al asa-numitului „electorat volatil“, 8% dintre alegatori isi schimba optiunea in ultimele 30 de zile de campanie. Iar in unele tari europene sau „europenizate“, precum Olanda sau Canada, procentul acestora ajunge la 18-19%. Ca sa nu mai spunem ca intre 7 si 10 procente se razgandesc chiar in preziua alegerilor. Iar calculul nici macar nu ii ia in considerare pe cei nehotarati cu o luna inaintea scrutinului.

    Spatiu de manevra in aceste saptamani este, prin urmare, berechet. Decisive, de acum inainte, raman capacitatea de reactie rapida, mentinerea initiativei si canalele de comunicare cu electoratul. Iar toate acestea pot fi rezumate sub o unica sintagma – batalia pentru imagine. Discutiile de substanta, pe probleme de fond – cate au fost, daca au fost – si-au trait traiul si si-au mancat malaiul. E timpul persuasiunii ce scurtcircuiteaza, in buna masura, creierul si, din acest punct de vedere, nici o arma nu este mai eficienta decat televiziunea. De aici si importanta deosebita, acordata de staffurile de campanie videoclipurilor si, mai cu seama, dezbaterilor televizate.

    Pericole pandesc, insa, si aici, destule, la tot pasul. Primul, evitat momentan doar din motive de deces „natural“, a fost cel al excesului. In urma cu doua-trei saptamani, Uniunea PSDaPUR si Alianta D.A. se intreceau in declaratii care mai de care mai vitejesti, provocandu-se reciproc la dezbateri „zilnice“. Si asta, inaintea inceperii oficiale a campaniei electorale. O asemenea strategie nu-i poate avantaja decat pe cei care, in realitate, se tem de asemenea confruntari. O stiu pana si copiii: nu poti manca inghetata de ciocolata de trei ori pe zi fara sa te doara burta. La fel, nu poti asalta electoratul cu dezbateri zilnice, intinse pe saptamani la rand, decat daca tii mortis sa le arunci in derizoriu si sa declansezi o reactie de respingere. Pentru a fi eficiente, asemenea confruntari au nevoie de un preludiu. De o perioada de „atatare“ a electoratului. Iar numarul lor trebuie limitat. Daca diamantele s-ar gasi la tot pasul, nimeni n-ar mai intoarce capul dupa ele.

    Pericolul pacatuirii prin exces de zel – capcana de-a dreapta, cum ar spune Sfintii Parinti – nu este, si nici nu poate fi, inlaturat complet. Dupa cum a declarat deja Adrian Nastase, ar fi firesc ca, inaintea primului tur de scrutin, dezbaterea televizata sa-i adaposteasca pe toti candidatii la Presedintie, oricat de infime sau de nerealiste ar fi sansele acestora de victorie. Ii dau dreptate. Parte din farmecul democratiei e reprezentata de exercitiile de aparenta inutilitate. (Spunea Eugen Ionescu: „Arta este absolut inutila. Dar acest inutil este absolut necesar“.) De la sublim la ridicol nu e, insa, decat un pas. Iar a-i provoca pe toti candidatii la dezbateri repetate, pe teme de politica interna, externa si integrare europeana reprezinta, cu siguranta, un pacat prin exces.

    In sfarsit, dar nu in cele din urma, ramane sa vedem care va fi cadrul organizatoric al dezbaterilor – atat a celor „de grup“, cat si a celor „de cuplu“. Dupa cum doar regulile stabilite de englezi despart boxul de o paruiala in toata regula, am avea si noi nevoie de cineva care sa asigure o infruntare civilizata, strict regularizata, pana la detalii, pentru a nu a avea parte de o cearta ca la usa cortului, din care nimeni sa nu mai inteleaga nimic. Painea ramane la candidati, dar cutitul se afla in mana ziaristilor. 

    ALIN FUMURESCU activeaza in prezent la Departamentul de Studii Politice din cadrul Universitatii Missouri (Columbia, SUA). Este jurnalist si dramaturg,  absolvent al facultatilor de Medicina  (Universitatea „Iuliu Hatieganu“, Cluj) si Filosofie (Universitatea „Babes-Bolyai“, Cluj). Este laureat al premiului de  excelenta pentru teorie politica „J.G. Heinberg“ (conferit de Universitatea Missouri in 2002).

  • Am negociat cu UE sau am capitulat?

    Romania a acceptat in intregime, fara perioade de tranzitie, aquis-ul comunitar pentru 20 dintre cele 27 de capitole pentru care negocierile au fost inchise.

    In anii ‘90 circula o gluma amara privind sansele Romaniei de a intra in randul tarilor dezvoltate. Raspunsul era simplu: sa declaram razboi Statelor Unite si sa capitulam imediat ce americanii vin in Romania. Astfel se sugera ca numai administrarea Romaniei ca un stat american ar fi putut sa ne aduca in randul lumii bune. Anii au trecut, ca si „pericolul“ – imaginar – ocuparii Romaniei de catre americani.  Cu toate acestea, nu sunt putini cei care se intreaba daca integrarea in Uniunea Europeana nu este o capitulare economica.

    Romania a inceput negocierile de aderare in anul 2000, an in care au fost deschise 9 capitole de negociere (dintr-un total de 31 de capitole), pentru ca la sfarsitul anului sa se consemneze inchiderea provizorie a 6 capitole. Dupa mai bine de 5 ani de negocieri (inca se mai negociaza pentru 4 capitole), simpla lectura a documentelor de pozitie arata ca pentru marea majoritate a capitolelor negociate (20 din cele 27 pentru care negocierile au fost inchise provizoriu), Romania a acceptat in intregime acquis-ul comunitar, fara perioade de tranzitie. Asadar, Romania a negociat in 5 ani 31 de capitole pentru a accepta fara rezerve legislatia comunitara pentru un numar de 20 de capitole. Facand o evaluare „fara suflet“, negocierile de aderare seamana mai mult cu o capitulare decat o negociere reala.

    Asa cum era de asteptat, acceptarea integrala a acquis-ului comunitar nu este intotdeauna cea mai buna solutie. De exemplu, Romania a acceptat, fara rezerve acquis-ul comunitar aferent Capitolului 13 – Politica sociala si de ocupare a fortei de munca. Dar spre deosebire de alte capitole de negociere, tocmai preluarea integrala a legislatiei comunitare, inclusiv a recomandarilor (acte normative care nu sunt obligatorii!) in noul Cod al muncii nemultumeste atat intreprinzatorii romani, cat si pe cei straini. 

    Unul dintre aspectele controversate ale Codului muncii a fost si este fondul de garantare a platii salariilor in caz de insolvabilitate a angajatorilor. Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei a pregatit un proiect de lege care prevede o noua majorare a contributiilor sociale (chiar daca din proiect lipseste esentialul: cota contributiei platite de angajatori). Iata ca in locul unui simplu amendament la legea somajului pentru alocarea unor sume din bugetul asigurarilor pentru somaj in vederea constituirii acestui fond, se propune o noua contributie. Este evident o noua bataie de cap pentru angajatori (un nou ordin de plata si o noua declaratie). 

    Un alt aspect interesant este acela ca principalele state europene promotoare ale economiei sociale de piata (Franta si Germania) se confrunta cu o deteriorare a pietei fortei de munca. Aceasta deteriorare este determinata, asa cum sustin unii analisti, tocmai de inflexibilitatea legislatiei comunitare privind politica sociala. Codul muncii a introdus aceasta inflexibilitate a pietei muncii si in Romania. Din pacate, avertismentele investitorilor sunt ignorate de dragul unei iluzorii „paci sociale“. Insistenta mentinerii unei legislatii a muncii inflexibile nu ia in considerare caracterul global al economiei mondiale. Investitorii straini (si chiar si cei romani) au de unde alege, ceea ce inseamna ca am putea fi, in continuare, ocoliti de fluxurile investitionale. Consecinta este lesne de banuit: mai putine locuri de munca.

    Trecand peste aceste comentarii (din pacate, tardive) privind modul de adoptare a acquis-ului comunitar, romanii ar trebui sa stie daca integrarea europeana va aduce castiguri sau pierderi.  Multi ar fi tentati sa raspunda ca vom iesi in castig. Intr-adevar, Romania va primi fonduri in valoare de circa 5,9 miliarde de  euro in perioada 2007 – 2009, dar aceste miliarde vor reprezenta un castig numai daca vor exista programe viabile – experienta SAPARD ar trebui sa ne ingrijoreze. Scepticii vor sustine varianta pierderilor, pentru ca Romania va ceda o parte din veniturile sale bugetare in favoarea bugetului comunitar.

    In fine, potrivit oficialilor, diferenta va fi favorabila Romaniei, adica vom primi de la bugetul comunitar mai mult decat platim. Nimeni nu a luat, insa, in considerare cheltuielile uriase pe care ni le-am asumat ca urmare a adoptarii acquis-ului comunitar, in special in domeniul infrastructurii, mediului si agriculturii. Daca nu ne pregatim bine lectiile s-ar putea sa constatam ca nu putem plati nota de plata.  

    Emil Duca este consultant fiscal,  doctor in Economie. Pe langa activitatea publicistica la Ziarul Financiar, Emil Duca este autorul lucrarii in format electronic „Noua legislatie fiscala. Editia 1“.

  • Ce castigam si ce cheltuim

    CASTIGURI

    • economie de piata
    • modernizarea legislatiei
    • acces la piata comuna
    • fonduri comunitare nerambursabile (aproximativ 5,9 miliarde € in 3 ani)

     CHELTUIELI

    • cedarea unei parti din veniturile bugetare (TVA, accize)
    • cheltuieli uriase pe termen scurt pentru infrastructura, refacerea/protectia mediului si modernizarea agriculturii

  • CAND VOM TRAI CA EI?

    Romania va ajunge abia peste zece ani la nivelul de trai al tarilor central- si est-europene care au aderat la UE in 2004. Cel putin asa a prezis de curand Anand Seth, directorul Bancii Mondiale pentru Europa Centrala si de Est. Iar aceasta se va intampla numai in regim de inflatie mica si de crestere economica simtitor mai mare decat cea de care e in stare acum Romania. Nu cumva e prea pesimista estimarea? Sau poate prea optimista?

     

    Dupa decernarea celor mai importante premii ale celei de-a saptea arte, oameni din intreaga lume au dat fuga la cinematograf sa o vada pe blonda de la Drept intr-un rol de Oscar. Numai ca vizionarea capricioasei Reese Witherspoon intr-un rol de sotie mai mult sau mai putin iubitoare i-a costat pe romanii care s-au dus la cinematograf un pic mai mult decat pe vecinii nostri mai de la vest.

     

    Daca noi am platit la Multiplex pentru avanpremiera „Walk the Line“ 5,5 euro, echivalentul a 19,5 RON (daca am mai avut rabdare cateva saptamani, pretul a coborat la 4,2 euro – 15 RON), vecinii din Budapesta au platit pentru a urmari viata lui Johnny Cash aproximativ 5 euro, cehii intre 4 si 6 euro, letonii 5,7 euro, iar polonezii 5,8 euro.

     

    La prima vedere, un bilet la film in Romania pare relativ ieftin. La o privire mai atenta, vedem insa ca banii dati la casa de bilete reprezinta un efort financiar mult mai mare in valoare absoluta, raportat adica la puterea de cumparare a cinefililor din tarile central-europene, atata vreme cat statisticile arata diferente semnificative de nivel de trai intre noi si ei.

     

    Mai precis, punand cap la cap preturi, salarii, impozite si calitatea vietii in general, vedem ca nivelul de trai din Romania este cu 33% mai scazut decat in Ungaria, cu 53% mai scazut decat in Ungaria si cu 47% mai mic decat in Cehia. Cifrele apartin Coface Romania, care a facut aceste calcule pentru BUSINESS Magazin. „Ca raport intre venituri si salarii, este clar, si cu ochiul liber, si cu datele in fata, si cu etaloane fixe, ca suntem sub ei“, declara pentru BUSINESS Magazin Cristian Ionescu, managing partner la Coface Romania.

     

    Suntem sub ei, asadar, deoarece, desi avem preturi relativ asemanatoare, avem salarii nu doar mai mici, dar cu care putem cumpara mai putin. Pentru ca, „pana la urma, e absolut irelevant pentru mine, roman, cat costa o casa in Praga“, observa Liviu Voinea; „conteaza cat costa casa in Romania si cum pot sa o cumpar cu venitul meu din Romania“. In UE, pretul unui metru patrat de casa construit trebuie sa fie egal cu salariul mediu net pe economie, spune Cristian Ionescu. Iar fostii nostri vecini de tranzitie – cehii, polonezii si ungurii – chiar incep sa se apropie de acest raport. Asadar, pentru un ungur care castiga un salariu mediu de  848 euro, cumpararea unei case noi la care metrul patrat construit costa intre 1.000 si 1.700 euro, pe segmentul de locuinte medii, nu este chiar o utopie. La noi insa (tinand cont de faptul ca un salariu mediu este de 236 euro, iar un metru patrat de apartament nou construit costa intre 600 si 1.000 euro), acest etalon nu poate fi, deocamdata, decat prilej de nedumeriri: ce a facut pretul sa creasca? Si cat va mai creste?

     

    „Preturile au crescut, in afara de explozia creditului de acum cativa ani, foarte mult din specula si din cauza ca aceia care au dat tonul si au cumparat locuinte supraevaluate nu au facut-o nicidecum cu banii castigati lunar din salariu“, spune Liviu Voinea. Mai pe scurt, „in Romania, pretul caselor nu are nici o legatura cu veniturile. Si nici nu va avea in curand“.

     

    Companiile de pe piata imobiliara spun ca preturile din Romania sunt inca sub nivelul regiunii si ca acestea vor mai creste. Preturile inca mai pot creste pe toate segmentele (clasa medie, clasa low si clasa lux), iar aceasta este in stransa legatura cu faptul ca in mod constant cererea depaseste oferta, afirma pentru BUSINESS Magazin Raluca Covic, consultant in cadrul departamentului rezidential al Colliers International. Cu cat va mai creste nu se poate aproxima deocamdata, dar Cristian Ionescu spune ca „ritmul de crestere in imobiliare este mult mai mare decat ritmul de crestere al salariilor, astfel incat intr-un an o persoana cu venituri medii nu poate economisi atat cat sa acopere aceasta crestere“.

     

    Daca ne putem consola cu asta, nici in Bulgaria lucrurile nu stau altfel. Conform studiului Market Research Development al Colliers International Bulgaria din februarie 2006, piata bulgara s-a stabilizat in ultima parte a anului trecut. La aceasta au contribuit cei un milion de metri patrati de locuinte nou construite anul trecut, dar si faptul ca locuintele in blocuri vechi s-au ieftinit usor, cu maximum 5%. Acum, locuintele de lux noi costa aproximativ 1.900 euro/mp, iar locuintele medii costa intre 650 si 750 euro/mp. Aceste preturi se raporteaza la un salariu mediu de 203 euro.

     

    Imobiliarele nu sunt singurul segment din Romania unde preturile nu se intalnesc cu puterea de cumparare. La bunurile importate, adaosurile comerciale pot varia intre 50 si 300%, iar la alimente, atat cele de import, cat si de productie romaneasca, preturile sunt mai mari decat in UE, deoarece in Romania nu se practica deocamdata cota de TVA redusa pentru alimente. Este posibil ca aceasta masura sa fie adoptata si de Romania dupa integrare, ceea ce ar face ca 2007 sa nu aduca numai preturi mai mari. Asa s-a intamplat si in Ungaria dupa integrare, cand bunuri precum carnea de porc sau conservele au scazut putin (un kilogram de carne de porc s-a ieftinit cu 30 de centi, ajungand sa coste 4,45 euro).

     

    Primul lucru care ne vine in minte cand ne gandim la aderare si la explozia preturilor este: daca acum vedem un film la aproximativ acelasi pret cu polonezii, cehii si ungurii – pentru care preturile au crescut cu procente importante dupa intrarea in UE -, ce se va intampla la noi din 2007? Conform unui studiu publicat in in septembrie anul trecut de Associated Press, preturile au crescut dupa aderare in Letonia cu 9,8%, in Ungaria cu aproximativ 7%, in Estonia cu 5%, in Cehia cu 4%. „In Romania, preturile vor mai creste din cauza inflatiei, a cresterii accizelor, precum si a importantei marcilor premium“, rezuma Marius Caluian, deputy general manager al companiei de cercetare a pietei MEMRB.

     

    Pe piata romaneasca a bunurilor de larg consum, anul trecut a avut loc o crestere de aproape 30%, segmentul bauturilor a reprezentat aproape jumatate din piata, iar produsele alimentare au acoperit mai putin de 39% din volumul total si 31% ca valoare, arata un studiu MEMRB. Diferenta mare intre cresterea in volum si cea valorica este determinata de o serie de factori: „Este vorba in primul rand de inflatie, apoi de cresterea pretului pentru bauturile alcoolice, care detin cea mai mare pondere in totalul pietei, dar si de cresterea vanzarilor pe segmentul pre-mium“, spune Marius Caluian. Aceasta stratificare a pietei a avut loc in Ungaria imediat dupa integrare, dat fiind ca inainte de 2004 aceste diferente nu erau atat de vizibile.

     

    Dar daca piata din Romania incepe sa capete reactiile specifice post-integrare inca dinainte de momentul 2007, in Bulgaria lucrurile se manifesta diferit. „Piata bunurilor de larg consum a crescut continuu din 2003, dar o mare parte a produselor s-au ieftinit in comparatie cu a doua parte a anului trecut“, arata un studiu GFK publicat in toamna anului trecut. Bulgarii s-au orientat catre produse mai ieftine, pentru a putea ca din banii alocati bunurilor de larg consum sa beneficieze de mai multe produse.

     

    Studiul arata ca produsele ieftine vor fi preferatele bulgarilor si dupa aderare: „Este de asteptat ca, din cauza cresterilor de preturi la electricitate, benzina si alte utilitati, costurile de productie sa creasca. Familiile vor cheltui mai multi bani chiar pentru a-si cumpara aceleasi produse ieftine“.

     

    Produsele ieftine, in special cele alimentare, explica in parte si faptul ca o serie de servicii, printre care si turismul, s-au dezvoltat mai bine in Bulgaria decat in Romania. „Cazarea pe litoralul bulgar este comparabila ca pret cu cea din Romania. Diferenta este insa facuta de pretul alimentelor: cu aceiasi bani, la bulgari mananci mai bine, te distrezi mai bine si per total iesi mai ieftin“, explica Dragos Raducan, vicepresedintele Federatiei Patronatelor din Turismul Romanesc si directorul Magest Travel.

     

    Pe langa mancarea mai accesibila, litoralul bulgar mai beneficiaza si de scutiri de taxe pentru incoming, venirea turistilor straini fiind taxata de Ministerul de Finante din Bulgaria drept export de servicii, ceea ce face ca, pentru straini, ofertele de pret sa fie competitive. „Bulgarii au salarii mai mici si un nivel de trai mai scazut decat al nostru. Pentru ei, litoralul lor nu este accesibil, de-spre al nostru nu mai vorbim. Iar ei se bazeaza pe turisti straini, care le domina litoralul“, mai spune Dragos Raducan. Si, ca ultim argument, o alta comparatie intre nivelul serviciilor este facut de tipul de management: Bulgaria a privatizat litoralul pe concept de statiune, iar marii operatori germani au luat statiuni intregi, astfel ca atmosfera are un concept integrat de cum intri in statiune pana in camera de hotel, lucru despre care nu putem vorbi in Romania.

     

    Revenind la efectele integrarii, urmatoarea intrebare care se pune e cand se va intampla asa de asteptata echilibrare a preturilor cu veniturile. Cristian Ionescu de la Coface sustine ca in aproximativ zece ani. Anii urmatori vor fi poate mai grei din acest punct de vedere: „Cam la anul pe vremea asta, daca totul merge conform planului, preturile vor creste abrupt, salariile vor creste si ele, dar mai incet, urmand ca undeva intr-un orizont de timp de cativa ani, cele doua categorii sa se intalneasca“.

     

    Cresterile de salarii prognozate pentru anii urmatori nu sunt insa tocmai incurajatoare. Conform Comisiei Nationale de Prognoza, salariul mediu va creste pana in 2008 cu 60%. Reprezentantii companiilor de resurse umane, contactati de BUSINESS Magazin pentru un articol anterior, spun insa ca salariul mediu pe economie in 2010 va fi cel putin dublu, daca nu chiar triplu fata de cel din 2005. Nimeni nu poate nega ca sunt zone din tara (Capitala, Timisoara, Clujul) si segmente ale economiei unde salariile vor avea cresteri mari. Insa pentru celelalte zone si pentru locurile de munca nu foarte bine platite, lucrurile nu vor sta la fel. „Impactul urmatorilor ani va fi extrem de puternic, mai ales in provincie, unde veniturile medii si mici nu vor creste decat foarte tarziu“, spune Cristian Ionescu.

     

    Deocamdata, in Romania anului 2005, cresterea salariilor n-a fost prea fericita: in primul rand, n-a ajutat prea mult la cresterea puterii de cumparare, care a crescut cu un modest 1%, iar in al doilea rand a afectat considerabil competitivitatea productiei.

     

    „Calculele care combina impactul aprecierii RON si al cresterii salariilor arata ca rata reala de schimb (ce se bizuie pe costul unei unitati de munca) a urcat cu mai mult de 30% din noiembrie 2004. Aceasta inseamna ca, cu cat piata interna se aliniaza mai mult la UE, cu atat mai greu este pentru companii sa se supuna si sa reziste noilor conditii de piata – ceea ce s-a vazut in cresterea mai mica a productiei si a PIB“, arata ultimul raport al Societatii Academice Romane.

     

    Asadar, deocamdata, schimbarile nu-i afecteaza pozitiv pe angajati. Dar pe angajatori? „Natura competitivitatii in Romania, care tine de costul salarial scazut, nu se va schimba imediat. In timp, companiile vor plati mai bine, dar vor si incasa preturi mai mari pe produsul lor“, spune Liviu Voinea, care precizeaza insa ca scaderea profitului va avea alte cauze, care au inceput sa se simta din 2005: cursul de schimb, preturile la utilitati, dar si costurile adaptarii la acquis-ul Uniunii.

     

    La scara mica, salariile mai bune pentru angajati au inceput deja sa puna probleme angajatorilor. Dar deocamdata, trendul nu se poate extinde. „Ma gandesc la o companie de consultanta cu care lucram, al carei sef era destul de ingrijorat ca in curand va trebui sa-si reduca din personal din cauza cresterii accelerate a salariilor“, spune Cristian Ionescu, care adauga ca, pe termen scurt, solutia va fi sa fie mult mai selectivi in afaceri, sa lucreze numai pe zone de piata care aduc profituri mari. Iar acesta va fi trendul urmatorilor ani, cand companiile va trebui sa fuzioneze, sa se retraga de pe anumite sectoare si sa se concentreze asupra celor profitabile pentru a rezista pe piata.

     

    Astfel de schimbari au avut deja loc in tari ca Ungaria sau Cehia si incep sa se simta si in Polonia. Dar cele trei tari mai au si ele mult pana sa ajunga la nivelul de trai al tarilor din UE15: Slovacia si Republica Ceha vor atinge in trei, respectiv sapte ani, 75% din PIB pe cap de locuitor al tarilor din Europa Occidentala, in timp ce polonezii mai au de muncit 27 de ani. Iar pentru a ajunge la acelasi raport PIB/cap de locuitor, slovacii mai au de asteptat 17 ani, lituanienii, estonii si cehii – 18, iar polonezii nu mai putin de 41 de ani. Romania prefera sa nu se raporteze la UE15, ci la aceste tari care, din diverse motive, ne-au depasit.

     

    Iar argumentele pentru faptul ca am ramas in urma acestor tari sunt cunoscute: recesiunile din perioadele 1990-1992 si 1997-1999, restructurarea inceputa abia la 8-9 ani de la desfiintarea oficiala a economiei socia-liste, cresterea accelerata a datoriei externe pana in 1995, existenta pietei valutare paralele pana in 1997, inversarea raportului dintre angajati si pensionari prin pensionari timpurii in masa, politica permanenta de scutire de datorii a marilor datornici. Asa incat abia in 2005 Romania a izbutit sa ajunga aproximativ la acelasi PIB pe care l-a avut in 1989.

     

    Cu alte cuvinte, abia din acest an Romania porneste, intr-un fel, „de la zero“. Se pot recupera decalajele acestea vreodata cu adevarat? „Din nefericire, cresterea economica a Romaniei nu este una accelerata (exceptie a facut doar anul 2004), iar in ritmul acesta nu putem avea acelasi nivel de trai cu tarile din primul val de integrare nici dupa doua ge-neratii“, comenteaza pentru BUSINESS Magazin Liviu Voinea, directorul Grupului de Economie Aplicata (GEA). Dar vom ajunge in cativa ani la nivelul lor de trai de acum. „Diferenta dintre puterea de cumparare existenta la momentul actual in Romania si media puterii de cumparare din Polonia, Cehia si Ungaria va fi recuperata de Romania in aproximativ 10 ani. Mai precis, Romania va ajunge unde se afla astazi Polonia in sase ani si in 10-11 ani va atinge nivelul de trai din Ungaria si Cehia“, spune Cristian Ionescu.

     

    Desigur, desi aceste tari vor avea cresteri economice mai mici decat inainte sau imediat dupa integrare, vor creste in continuare, astfel ca Romania va atinge in urmatorii ani puterea de cumparare la care se afla ele acum. „Decalajul se va mentine la un nivel similar, in conformitate cu cresterea reala a PIB acestor tari“, spune seful Coface Romania. Ceea ce inseamna ca singurul mod de recuperare este de a obtine performante economice mari in timp scurt.

     

    „Adica afluenta de capital strain, antreprenori straini si fonduri europene absorbite“, spune Cristian Ionescu. Liviu Voinea intareste: „Restructurare si crestere industriala (desi nu vad de unde), mai multe investitii decat consum si, desigur, o crestere a exporturilor egala cu a importurilor“.

     

    Liviu Voinea precizeaza ca franarea consumului inflationist ar fi pozitiva pentru acest an, daca masurile bancii centrale ar determina intr-adevar acest lucru. Dar, desi un consum mai mic ca procent in PIB este de dorit, acesta nu da semne de scadere. „Consumul se justifica. Pe de o parte, au crescut veniturile reale, exprimate in euro, au crescut intrarile de capital, o parte importanta a acestora fiind bani de la romanii care muncesc in strainatate. Pe de alta parte, s-au imbunatatit conditiile de oferta – dobanzile sunt inca mari, e drept, dar sunt cele mai bune din cate au fost vreodata pe piata“, explica Voinea.

     

    Asadar, consumul va avea un rol important si in evolutia de anul acesta a PIB, care este estimat de Coface Romania sa urce cu 4,7%. Fata de celelalte tari din regiune, e adevarat ca Romania va avea cea mai mare crestere economica, inclusiv in urmatorii doi ani (peste 5%, fata de maxim 3,7% in Ungaria), dar insuficienta pentru a recupera decalajul. Anand Seth, directorul Bancii Mondiale pentru Europa Centrala si de Est, sustinea recent ca Romania se poate apropia in 10-15 ani de nivelul de dezvoltare a celor zece noi membri ai UE numai in conditiile in care ar avea o crestere economica de ordinul a 8% pe an, obtinuta in regim de inflatie scazuta si de stabilitate macroeconomica.

     

    Dincolo de constructiile teoretice incap insa o multime de variabile, care se manifesta sub ochii nostri. Anul acesta, de pilda, conform unui studiu al Societatii Academice Romana, cresterea economica are de luptat cu aprecierea leului, cu scumpirea energiei si, in cel mai rau caz, cu noi valuri de inundatii. Prin urmare, greul abia incepe; indife-rent daca integrarea oficiala in UE se intampla sau nu la termenul promis, ramane o intrebare serioasa: cu cat vom plati sa vedem filmul de Oscar la anul pe vremea asta?