BusinessMagazin

Author: adison

  • Maestrul si Internetul

    Aparent, in cazul liniilor de cod HTML sau PHP se poate vorbi cel mult de arta programatorului, dar si aici parerile sunt impartite. In schimb, paginile de Internet scrise in HTML sau PHP pot fi locul ideal pentru o galerie de arta. O abordare pragmatica pentru un domeniu in care acest atribut nu-si gaseste cel mai bine locul.

     

    Frumusetea e in ochii privitorului“, spunea Shakespeare in ale sale „Zadarnice chinuri ale dragostei“. Parafrazandu-l pe batranul Will, s-ar putea spune azi ca frumusetea e in ochii internautului, a vizitatorilor galeriilor de arta online. Dar de ce si-ar expune un artist opera in lumea aflata de cealalta parte a monitorului?

     

    In primul rand, pentru usurinta cu care isi poate gasi un loc in care sa-si prezinte lucrarile, dar si pentru faptul ca poate face acest lucru fara sa plateasca chirie si comisioane si fara spaima ca altii ar putea sa i-o ia inainte. Cu 7.000 de membri cu patalama – dintre care aproximativ 4.000 doar in Bucuresti -, Uniunea Artistilor Plastici din Romania (UAPR) are in administrare la nivelul intregii tari doar 13 spatii expozitionale. Luand ca exemplu Capitala, unde exista in jur de 40 de galerii de arta,  reiese o medie de 100 de potentiali expozanti/galerie. Ducand calculul mai departe si alocand fiecarei expozitii personale un minim de o saptamana, ar insemna ca anul ar trebui sa aiba in jur de 700 de zile pentru ca fiecare artist in parte sa-si poata avea momentul sau de vizibilitate.

     

    Lucrarile care nu isi gasesc locul intr-o galerie traditionala au insa sansa Internetului, un loc unde granitele dintre artistii amatori si cei profesionisti se estompeaza, iar valoarea se masoara in traficul de pe site si in vanzari. Dar cum sa atragi oamenii intr-un spatiu expozitional de care nimeni nu stie nimic si in care nu poti intra din intamplare, doar pentru ca esti atras de lucrarile din spatele vitrinei, asa cum se intampla in cazul galeriilor din lumea reala?

     

    Madalina Iordache e o tanara studenta din Iasi, pasionata de fotografie, care si-a deschis in urma cu doi ani propria galerie virtuala – www.madyiordache.com. Primele fotografii si le-a publicat tot pe Internet, pe cateva site-uri de specialitate, intrand astfel in atentia internautilor amatori de arta. „Celor mai multi nu le venea sa creada ca fotografiile mele sunt facute cu un aparat compact, de 3 megapixeli“, spune Madalina, o practicanta a fotomanipularii, adica a prelucrarii imaginilor digitale cu programe de editare grafica.

     

    Astazi, Madalina marturiseste ca a inceput sa castige suficient de bine de pe urma lucrarilor postate pe pagina sa de internet. Fotografiile pot fi comandate direct de pe site, la preturi intre 55 si 120 de euro, clientii urmand sa primeasca acasa una dintre piesele in editie limitata (doar 30 de copii ale fiecarei fotografii), inseriata si semnata de autoarea din Iasi.

     

    O alta zona prolifica, ca numar de site-uri, este cea a galeriilor de arta traditionala romaneasca. Adrese web ca romaniancraft.com sau art-ro.com exploateaza cererea de „produse autentice“ si vand mai ales strainilor care vor sa detina piese artistice cu specific romanesc. De la vase ceramice si icoane bisericesti la goblenuri sau piese din lemn, toate pot ajunge in cateva zile in orice colt al lumii.

     

    Se mai pune insa o problema: cum poate un cumparator de ocazie sa faca diferenta intre arta autentica si kitsch? Arta privita ca investitie trebuie sa aduca valoare cumparatorului. Pe Internet, poate cel mai simplu e in cazul fotografiilor. Site-uri specializate, pe care artistii sau simpli amatori isi publica lucrarile, provoaca reactii in randul utilizatorilor, care comenteaza fiecare imagine. Un exemplu local este site-ul badorgood.com, la care comentariile celor mai titrate fotografii sunt facute in unele cazuri de mai mult de 5.000 de persoane diferite. La nivel international, unul dintre cele mai cunoscute site-uri de acest gen, www.deviantART.com, contine pe langa opiniile vizitatorilor si o rubrica speciala unde lucrarile considerate bune sunt puse in vanzare, la fel ca intr-o galerie.

     

    Pe langa avantajul audientei de masa, Internetul il are in cazul artistilor si pe acela al comisioanelor reduse. Dupa implementarea unei solutii prin care achizitionarea lucrarilor sa poata fi facuta online, la fiecare tranzactie, serviciul utilizat incaseaza un comision mediu de aproximativ 5% din valoarea lucrarii. In schimb, in cazul unei galerii „fizice“, proprietarul galeriei percepe comisioane intre 15% si 40%.

     

    Dar nu pentru toti „shopping-ul“ de arta online este o solutie. Cu toate avantajele sale, Internetul te lipseste de apropierea de opera, de contactul intim cu aceasta. „Nici o galerie adevarata nu vinde arta online, ci o prezinta doar. Arta e prea scumpa“, este de parere Marilena Mihail, director artistic al galeriei Nemtoi. In plus, atunci cand pretul unei singure piese este de ordinul a mii de euro, cel mai probabil, cumparatorul va prefera sa vada „in carne si oase“ lucrarea care i-a trezit interesul. Anul trecut cea mai scumpa lucrare purtand semnatura lui Ioan Nemtoi, proprietarul galeriei, s-a vandut cu 6.000 de euro. Potrivit datelor afisate pe pagina de internet a Ministerului Finantelor, in 2004 galeria Nemtoi a avut o cifra de afaceri de peste cinci miliarde de lei vechi. Cei mai multi cumparatori au fost, si in acest caz, straini.

     

    Fara-ndoiala, a devenit o realitate faptul ca Internetul a inceput sa produca artisti. Site-urile pe care poti sa postezi orice din cateva click-uri, digitalul si audienta masiva i-a facut pe multi sa fie atenti in jur, sa-si perfectioneze stilul si sa publice opere facute de amatori. Daca intrati pe site-uri de acest gen ca Flickr.com in cazul fotografiei sau Youtube.com in cel al filmelor, destinatii care initial isi propuneau sa pastreze amintiri, veti avea surpriza sa observati ca procentul pozelor „de familie“ sau al filmelor de la ziua de nastere e din ce in ce mai mic.

     

    Puteti pierde ore in sir privind la fotografiile altora, iar o parte dintre ele pot fi catalogate drept profesioniste. De aceasta noua generatie de artisti digitali, de puterea de creatie a maselor de zeci de milioane, au inceput sa se foloseasca si companiile. In locul unui pitch cu 4-5 agentii de branding, acestea prefera sa lanseze o provocare, fie ca e un concurs de design sau o dezvoltare de software, primind mii de propuneri. Madalina Iordache de exemplu, a facut o serie de fotografii cu un personaj feminin purtand o palarie rosie, pe care cei de la Red Hat Linux le-au cumparat pentru a-si completa identitatea vizuala. La randul sau, producatorul de masini Fiat a lansat recent un concurs la care a invitat comunitatea artistica de pe Internet sa vina cu idei pentru designul accesoriilor ce vor echipa noul model 500. Premiul este de 5.000 de euro, insa acestia nu sunt bani aruncati. Fiat va avea o siguranta mai mare ca forma lui Fiat 500 va prinde la public. Nu de alta, dar va fi chiar opera publicului.

  • Fiziologia nesimtirii

    Radu Paraschivescu a simtit ca o agentie de sondare a opiniei publice avea sa intocmeasca o surprinzatoare harta a nesimtirii mondiale. Un soi de top al badaraniei din satul global, in care, contrazicandu-si vocatia locurilor codase de la alte categorii, Romania avea sa urce tocmai pe piscuri.

     

    Cartea lui Radu Paraschivescu avea sa iasa pe piata doar doua saptamani mai tarziu, intarind in formule scanteietoare ceea ce statisticienii rezumasera in cifre inodore. Nu alta era, cu un veac in urma, lumea personajelor lui Caragiale. Daca acesta, insa, le punea in scena, le facea sa vorbeasca si sa-si dezvaluie nesfarsitele abisuri de mitocanie, lasand concluziile in grija cititorilor/spectatorilor, Radu Paraschivescu le priveste in tihna, le scormone naravul cu atentia si lipsa de sila a medicului legist, iar apoi ni le povesteste pe-ndelete, in mizerabila lor alcatuire. Tocmai pentru ca subiectul nu e placut la vedere, iar inalta scara a nuantelor nesimtirii poate cu greu sa scuteasca pe cineva sa se recunoasca la vreun etaj ori altul, Radu Paraschivescu are intelepciunea (sau prudenta) sa-si nesocoteasca propriile bufeuri moralizatoare si sa-si stavileasca gesturile corectoare. El descrie ce vede in speranta, drapata in ironie subtire, cum ca vom vedea la fel de monstruos si vom simti la fel de enorm ca si dansul.

     

    Daca e sa-l ascultam, zisa lui Descartes potrivit careia „le bon sens est la chose du monde la mieux partagée“ s-ar transforma in opusul ei. Lucrul cel mai drept impartit pe lume ar fi nesimtirea. Desigur, in for- me, culori si vibratii cu grade de nocivitate di- ferite. Nesimtitul roman nu este acelasi cu nesimtitul neamt, dupa cum mitocanul din Regat nu are acelasi grad de necivilitate cu mai-putin-mitocanul-din-Ardeal. „Nesimtitul roman este inimitabil si greu clasificabil“, dar, precizeaza autorul, acelasi nesimtit, intrucatva impotriva propriei sale naturi, care este aceea de a face porcarii fara sa-si dea seama, fara sa le simta, poseda un „decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa le zdruncini“.

     

    Nesimtirea romaneasca („blestemul nostru zilnic“) nu ar mai fi, prin urmare, doar indolenta sau purtare rezultata din proasta crestere, ci o bine asumata ideologie. O filosofie de viata si pe viata, cata vreme pare intratabila. Iata cateva „intrari“ din Decalog: „4. Fa prozeliti. O sa vezi ca nu e greu; 5. Batjocoreste lucrurile grave. Practica persiflarea mai ales cand nu e cazul; 8. Evita sa-ti pui intrebari. Drumul tau e unul al certitudinilor“. Excursia prin viroagele nesimtirii autohtone conduce insa si la clasificari, macar formale. Iata de ce Radu Paraschivescu vorbeste despre „nesimtitul calator“, despre „nesimtitul la bloc“, la restaurant, la teatru, la film si la opera, despre nesimtitul sindicalist, nesimtitul politician si nesimtitul moderator. Dar nu faptul ca ii surprinde pe toti in plin exercitiu de nesimtire este remarcabil, nici tipologiile, ci felul admirabil, din punct de vedere literar, in care panorameaza fenomenul si in care isi dozeaza efectele discursului. Ca te simti ori ba cu musca pe caciula, la finalul lecturii nu poti sa nu izbucnesti intr-un urias hohot de ras, chiar daca nu e rasul tau.        

     

    Radu Paraschivescu, Ghidul nesimtitului,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

  • Fiziologia nesimtirii

    Radu Paraschivescu a simtit ca o agentie de sondare a opiniei publice avea sa intocmeasca o surprinzatoare harta a nesimtirii mondiale. Un soi de top al badaraniei din satul global, in care, contrazicandu-si vocatia locurilor codase de la alte categorii, Romania avea sa urce tocmai pe piscuri.

     

    Cartea lui Radu Paraschivescu avea sa iasa pe piata doar doua saptamani mai tarziu, intarind in formule scanteietoare ceea ce statisticienii rezumasera in cifre inodore. Nu alta era, cu un veac in urma, lumea personajelor lui Caragiale. Daca acesta, insa, le punea in scena, le facea sa vorbeasca si sa-si dezvaluie nesfarsitele abisuri de mitocanie, lasand concluziile in grija cititorilor/spectatorilor, Radu Paraschivescu le priveste in tihna, le scormone naravul cu atentia si lipsa de sila a medicului legist, iar apoi ni le povesteste pe-ndelete, in mizerabila lor alcatuire. Tocmai pentru ca subiectul nu e placut la vedere, iar inalta scara a nuantelor nesimtirii poate cu greu sa scuteasca pe cineva sa se recunoasca la vreun etaj ori altul, Radu Paraschivescu are intelepciunea (sau prudenta) sa-si nesocoteasca propriile bufeuri moralizatoare si sa-si stavileasca gesturile corectoare. El descrie ce vede in speranta, drapata in ironie subtire, cum ca vom vedea la fel de monstruos si vom simti la fel de enorm ca si dansul.

     

    Daca e sa-l ascultam, zisa lui Descartes potrivit careia „le bon sens est la chose du monde la mieux partagée“ s-ar transforma in opusul ei. Lucrul cel mai drept impartit pe lume ar fi nesimtirea. Desigur, in for- me, culori si vibratii cu grade de nocivitate di- ferite. Nesimtitul roman nu este acelasi cu nesimtitul neamt, dupa cum mitocanul din Regat nu are acelasi grad de necivilitate cu mai-putin-mitocanul-din-Ardeal. „Nesimtitul roman este inimitabil si greu clasificabil“, dar, precizeaza autorul, acelasi nesimtit, intrucatva impotriva propriei sale naturi, care este aceea de a face porcarii fara sa-si dea seama, fara sa le simta, poseda un „decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa le zdruncini“.

     

    Nesimtirea romaneasca („blestemul nostru zilnic“) nu ar mai fi, prin urmare, doar indolenta sau purtare rezultata din proasta crestere, ci o bine asumata ideologie. O filosofie de viata si pe viata, cata vreme pare intratabila. Iata cateva „intrari“ din Decalog: „4. Fa prozeliti. O sa vezi ca nu e greu; 5. Batjocoreste lucrurile grave. Practica persiflarea mai ales cand nu e cazul; 8. Evita sa-ti pui intrebari. Drumul tau e unul al certitudinilor“. Excursia prin viroagele nesimtirii autohtone conduce insa si la clasificari, macar formale. Iata de ce Radu Paraschivescu vorbeste despre „nesimtitul calator“, despre „nesimtitul la bloc“, la restaurant, la teatru, la film si la opera, despre nesimtitul sindicalist, nesimtitul politician si nesimtitul moderator. Dar nu faptul ca ii surprinde pe toti in plin exercitiu de nesimtire este remarcabil, nici tipologiile, ci felul admirabil, din punct de vedere literar, in care panorameaza fenomenul si in care isi dozeaza efectele discursului. Ca te simti ori ba cu musca pe caciula, la finalul lecturii nu poti sa nu izbucnesti intr-un urias hohot de ras, chiar daca nu e rasul tau.        

     

    Radu Paraschivescu, Ghidul nesimtitului,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Eternul W

     

    „Blugi, sigur ca da! Pai poate cineva sa-si imagineze o viata fara blugi? Blugii sunt cei mai nobili pantaloni din lume. Pentru blugi puteam sa renunt in fond la orice, in afara poate de cel mai frumos lucru. Si de muzica. Nu ma refer acum la nu-s‘ ce Handelsohn Bacholdy, ci la muzica adevarata, fratilor!“ Iata una dintre cugetarile tanarului W. (Edgar Wibeau, pe numele lui intreg), care, pe la jumatatea anilor ‘70 ai veacului trecut, ridica in picioare publicul romanesc in salile de la Bulandra. Dramatizarea romanului lui Ulrich Plenzdorf facea figura unui veritabil manifest al rebeliunii tinerei generatii fata de tabuurile, prejudecatile si gusturile unei lumi crepusculare. Humanitas editeaza o traducere a textului care a stat la baza acestei minirevolutii, facandu-ne sa-i descoperim o noua prospetime, o vitalitate si o forta de seductie vadit neconjuncturale.

     

    Ulrich Plenzdorf, Noile suferinte ale tanarului W,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

     

     

    Carlos the Kid

    Maestru al dialogului, Elmore Leonard a fost poreclit „Dickens din Detroit“. Ca sa nu mai spunem ca, in 1998, Martin Amis, finul editor si admirabilul autor satiric britanic, spunea: „Proza lui il face pe Raymond Chandler sa para stangaci“. Specializat, in prima tinerete, in westernuri, Leonard pare a-si aminti, in acest al 40-lea roman al sau, de norii de praf din Oklahoma, pe care ii muta insa in vremurile lui Bonnie si Clyde si in lumea gangsterilor americani ai anilor ‘30, pe cand pachetul de Lucky Strike costa doar cincisprezece centi. Personajul principal este Carlos Webster, un tanar care se trezeste pentru prima oara implicat intr-un schimb de focuri la varsta de 15 ani, varsta la care este jefuit de talharul Emmet Long. Dupa circa 7 ani, devenit ajutor de serif, are prilejul sa-l infrunte pe talhar de pe o pozitie oficiala si sa-si atraga simpatia neconditionata a publicului american.

     

    Elmore Leonard, Hot Kid, Trag ca sa ucid,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Eternul W

     

    „Blugi, sigur ca da! Pai poate cineva sa-si imagineze o viata fara blugi? Blugii sunt cei mai nobili pantaloni din lume. Pentru blugi puteam sa renunt in fond la orice, in afara poate de cel mai frumos lucru. Si de muzica. Nu ma refer acum la nu-s‘ ce Handelsohn Bacholdy, ci la muzica adevarata, fratilor!“ Iata una dintre cugetarile tanarului W. (Edgar Wibeau, pe numele lui intreg), care, pe la jumatatea anilor ‘70 ai veacului trecut, ridica in picioare publicul romanesc in salile de la Bulandra. Dramatizarea romanului lui Ulrich Plenzdorf facea figura unui veritabil manifest al rebeliunii tinerei generatii fata de tabuurile, prejudecatile si gusturile unei lumi crepusculare. Humanitas editeaza o traducere a textului care a stat la baza acestei minirevolutii, facandu-ne sa-i descoperim o noua prospetime, o vitalitate si o forta de seductie vadit neconjuncturale.

     

    Ulrich Plenzdorf, Noile suferinte ale tanarului W,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

     

     

    Carlos the Kid

    Maestru al dialogului, Elmore Leonard a fost poreclit „Dickens din Detroit“. Ca sa nu mai spunem ca, in 1998, Martin Amis, finul editor si admirabilul autor satiric britanic, spunea: „Proza lui il face pe Raymond Chandler sa para stangaci“. Specializat, in prima tinerete, in westernuri, Leonard pare a-si aminti, in acest al 40-lea roman al sau, de norii de praf din Oklahoma, pe care ii muta insa in vremurile lui Bonnie si Clyde si in lumea gangsterilor americani ai anilor ‘30, pe cand pachetul de Lucky Strike costa doar cincisprezece centi. Personajul principal este Carlos Webster, un tanar care se trezeste pentru prima oara implicat intr-un schimb de focuri la varsta de 15 ani, varsta la care este jefuit de talharul Emmet Long. Dupa circa 7 ani, devenit ajutor de serif, are prilejul sa-l infrunte pe talhar de pe o pozitie oficiala si sa-si atraga simpatia neconditionata a publicului american.

     

    Elmore Leonard, Hot Kid, Trag ca sa ucid,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Natura vie cu perspectiva

    Bernard Werber descrie in „Furnicile“ o conversatie intre un gandac de bucatarie si o furnica. Ascunsi intr-o ghena de gunoi, gandacii cred ca sunt zei si ca adoratorii lor (hm, oamenii) le arunca zilnic ofrande delicioase. Mai mult decat hazul nebun al ideii, Werber reuseste o inedita schimbare de perspectiva.

     

    Dintr-o data, personajul principal nu mai este omul, ci animalul ascuns, camuflat, dar foarte prezent, inzestrat cu darul ratiunii si cu un spirit critic exarcerbat. De aici si pana la satirizarea fiintelor umane nu este decat un pas, pe care il face ultimul film de animatie al celor de la Dreamworks, „Over the Hedge“ („Peste tufis“).  Cu o pleiada de voci celebre pe generic, filmul lui Tim Johnson si al lui Karey Kirkpatrick este o avalansa de glume si ironii la adresa oamenilor, „cele mai ciudate animale de pe pamant“, dupa cum le place celor doi regizori sa declare.

     

    Povestea tufisului echipei Johnson/Kirkpatrick se concentreaza pe RJ (Bruce Willis), un raton manipulator si plin de initiativa care intra in bucluc cand fura proviziile de peste iarna ale ursului Vincent (Nick Nolte).

     

    Prins asupra faptului si cu proviziile distruse de un camion, RJ promite sa-i returneze lui Vincent toate alimentele in doar doua saptamani. Pentru aceasta, RJ apeleaza la un grup de animale tocmai iesite din hibernare si uimite peste poate sa-si afle coltul de padure distrus de o cocheta suburbie aparuta peste noapte. Impreuna cu RJ, testoasa Verne (Garry Shandling), veverita hiperactiva Hammy (Steve Carell), opossumul care „moare“ cu orice ocazie Ozzie si celelalte animale din grup fac tot mai dese incursiuni dupa alimente in teritoriul oamenilor, care pun la cale o adevarata operatiune de exterminare a „pradatorilor“.

     

    Chiar daca vine dupa o avalansa de alte filme cu o ceata de animale in vizor (vezi cele doua „Ice Age“ si foarte asemanatoarele „Madagascar“ si „The Wild“), „Peste tufis“ aduce nou tocmai acest dinte impotriva societatii umane, obsedata de un singur lucru: sa consume (indiferent ca e vorba de mancare sau spatiul vital al animalelor). Un alt lucru special la „Peste tufis“ este si faptul ca nu este produsul imaginatiei scenaristilor de la Dreamworks, ci al unei serii de benzi desenate aparute in Statele Unite la mijocul anilor ‘90.    

     

    OVER THE HEDGE/PESTE TUFIS R: TIM JOHSON, KAREY KIRKPATRICK

    CU: BRUCE WILLIS, NICK NOLTE, GARRY SHANDLING, STEVE CARELL, WILLIAM SHATNER, WANDA SYKES, AVRIL LAVIGNE, THOMAS HADEN CHURCH DIN 14 IULIE

  • Natura vie cu perspectiva

    Bernard Werber descrie in „Furnicile“ o conversatie intre un gandac de bucatarie si o furnica. Ascunsi intr-o ghena de gunoi, gandacii cred ca sunt zei si ca adoratorii lor (hm, oamenii) le arunca zilnic ofrande delicioase. Mai mult decat hazul nebun al ideii, Werber reuseste o inedita schimbare de perspectiva.

     

    Dintr-o data, personajul principal nu mai este omul, ci animalul ascuns, camuflat, dar foarte prezent, inzestrat cu darul ratiunii si cu un spirit critic exarcerbat. De aici si pana la satirizarea fiintelor umane nu este decat un pas, pe care il face ultimul film de animatie al celor de la Dreamworks, „Over the Hedge“ („Peste tufis“).  Cu o pleiada de voci celebre pe generic, filmul lui Tim Johnson si al lui Karey Kirkpatrick este o avalansa de glume si ironii la adresa oamenilor, „cele mai ciudate animale de pe pamant“, dupa cum le place celor doi regizori sa declare.

     

    Povestea tufisului echipei Johnson/Kirkpatrick se concentreaza pe RJ (Bruce Willis), un raton manipulator si plin de initiativa care intra in bucluc cand fura proviziile de peste iarna ale ursului Vincent (Nick Nolte).

     

    Prins asupra faptului si cu proviziile distruse de un camion, RJ promite sa-i returneze lui Vincent toate alimentele in doar doua saptamani. Pentru aceasta, RJ apeleaza la un grup de animale tocmai iesite din hibernare si uimite peste poate sa-si afle coltul de padure distrus de o cocheta suburbie aparuta peste noapte. Impreuna cu RJ, testoasa Verne (Garry Shandling), veverita hiperactiva Hammy (Steve Carell), opossumul care „moare“ cu orice ocazie Ozzie si celelalte animale din grup fac tot mai dese incursiuni dupa alimente in teritoriul oamenilor, care pun la cale o adevarata operatiune de exterminare a „pradatorilor“.

     

    Chiar daca vine dupa o avalansa de alte filme cu o ceata de animale in vizor (vezi cele doua „Ice Age“ si foarte asemanatoarele „Madagascar“ si „The Wild“), „Peste tufis“ aduce nou tocmai acest dinte impotriva societatii umane, obsedata de un singur lucru: sa consume (indiferent ca e vorba de mancare sau spatiul vital al animalelor). Un alt lucru special la „Peste tufis“ este si faptul ca nu este produsul imaginatiei scenaristilor de la Dreamworks, ci al unei serii de benzi desenate aparute in Statele Unite la mijocul anilor ‘90.    

     

    OVER THE HEDGE/PESTE TUFIS R: TIM JOHSON, KAREY KIRKPATRICK

    CU: BRUCE WILLIS, NICK NOLTE, GARRY SHANDLING, STEVE CARELL, WILLIAM SHATNER, WANDA SYKES, AVRIL LAVIGNE, THOMAS HADEN CHURCH DIN 14 IULIE

  • Dupa 20 de ani

    „See you in twenty“ („Ne vedem peste douazeci de ani“) ii striga Superman lui Lex Luthor in cea de-a patra parte a seriei dedicate supereoului de pe planeta Krypton. Era anul 1987.

     

    „Nu exista vreo tara in care sa te duci in care lumea sa nu stie cine este Superman“, spunea regizorul filmului „Superman Returns“, Bryan Singer, celebru pentru ai sai suspecti de serviciu – „Usual Suspects“. „Ai putea probabil sa iei scutul cu S in jungla si tot vei avea 50% sanse ca litera sa fie recunoscuta.“

     

    De data asta, rolul lui Christopher Reeve – cel care i-a dat viata eroului in primele productii ale seriei  – este preluat de un tanar de doar 26 de ani, al carui nume nu spune mai nimic marelui public – Brandon Routh. Chiar daca o buna parte din critica de peste ocean l-a considerat pe Routh mult prea tanar pentru rolul lui Superman, succesul noului film se bazeaza pe tehnologii revolutionare gratie carora eroul zburator poate sa faca absolut orice.

     

    Deci, mai putina atentie la scenariu (nu foarte profund) si la actori (prea tineri), dar ochii larg deschisi la minunatiile iesite din laboratoarele de CGI (computer generated images) ale  Warner Bros.

     

    SUPERMAN RETURNS/SUPERMAN REVINE R: BRYAN SINGER CU: BRANDON ROUTH, KEVIN SPACEY, KATE BOSWORTH, JAMES MARSDEN, PARKER POSEY, FRANK LANGELLA DIN 14 IULIE

  • Dupa 20 de ani

    „See you in twenty“ („Ne vedem peste douazeci de ani“) ii striga Superman lui Lex Luthor in cea de-a patra parte a seriei dedicate supereoului de pe planeta Krypton. Era anul 1987.

     

    „Nu exista vreo tara in care sa te duci in care lumea sa nu stie cine este Superman“, spunea regizorul filmului „Superman Returns“, Bryan Singer, celebru pentru ai sai suspecti de serviciu – „Usual Suspects“. „Ai putea probabil sa iei scutul cu S in jungla si tot vei avea 50% sanse ca litera sa fie recunoscuta.“

     

    De data asta, rolul lui Christopher Reeve – cel care i-a dat viata eroului in primele productii ale seriei  – este preluat de un tanar de doar 26 de ani, al carui nume nu spune mai nimic marelui public – Brandon Routh. Chiar daca o buna parte din critica de peste ocean l-a considerat pe Routh mult prea tanar pentru rolul lui Superman, succesul noului film se bazeaza pe tehnologii revolutionare gratie carora eroul zburator poate sa faca absolut orice.

     

    Deci, mai putina atentie la scenariu (nu foarte profund) si la actori (prea tineri), dar ochii larg deschisi la minunatiile iesite din laboratoarele de CGI (computer generated images) ale  Warner Bros.

     

    SUPERMAN RETURNS/SUPERMAN REVINE R: BRYAN SINGER CU: BRANDON ROUTH, KEVIN SPACEY, KATE BOSWORTH, JAMES MARSDEN, PARKER POSEY, FRANK LANGELLA DIN 14 IULIE

  • Ce inseamna viitorul bancilor mici?

    O spun statisticile: jumatate din cele aproape 40 de banci prezente pe piata romaneasca au o cota de sub 1%. Dar dimensiunea intr-adevar nu conteaza, mai ales din perspectiva celor care sunt potentiale tinte de achizitii. Cine vinde? Care sunt cumparatorii? Si mai ales cum vor supravietui cei care vor sa ramana independenti?

     

    Decizia bancii MKB (fosta banca de comert exterior a Ungariei) de a cumpara pachetul majoritar din Romexterra Bank a transformat 100.000 de mici actionari in oameni de afaceri. Banca maghiara, detinuta de nemtii de la Bayerische Landesbank, a anuntat saptamana trecuta ca acestia urmeaza sa primeasca prin posta oferte de cumparare pentru actiunile detinute. Romexterra (a 19-a banca din sistem dupa valoarea activelor in martie 2006) a fost evaluata in piata la 70-100 de milioane de euro. Cei 100.000 de actionari sunt in special angajati din industria de petrol si gaze, printre ei aflandu-se si sindicalistii de la FSLI Petrom; in total, persoanele fizice detin putin peste 77% din banca.

     

    Chiar daca am pleca de la premisa ca intre proprietari se gasesc si persoane fizice cu influenta care pot cataliza procesul de vanzare, dispersia actionariatului nu este deloc o problema usoara pentru cumparator. Acesta este insa cel mai mic „rau“ posibil care ti se poate intampla atunci cand iei in calcul varianta achizitionarii unei banci a carei cota de piata este infima.

     

    In prima jumatate a acestui an, pe piata am asistat la preluarea unor banci a caror activitate a fost inghetata (supravietuind doar din dobanzile la creditele acordate deja) sau care au intrat in regim special de decontare, pe fondul lichiditatii scazute. Este cazul Nova Bank, cumparata in mai 2006 de compania canadiana Mass Financial – parte a unui grup din industria de utilaj minier – de la cativa oameni de afaceri rusi.

     

    Sa facem apel la logica: de ce sa cumperi o banca ale carei dimensiuni sunt mai degraba liliputane? O posibila explicatie: asigurarea intrarii in sistemul bancar romanesc inainte de  aderarea tarii noastre la Uniunea Europeana. Surse din piata aduc in discutie in acest sens cazul celor de la Blom Bank (Liban) si Bank Leumi (una din primele doua banci din Israel), care au cumparat MISR, respectiv Eurom Bank. Rationamentul e simplu. Dupa aderare, investitorilor din afara UE le va fi greu sa obtina o licenta de operare pe piata romaneasca.

     

    Cu alte cuvinte, nici libanezii, nici israelienii nu au cumparat cote de piata de 0,2-0,3%, ci mai degraba o licenta si perspectiva unei dezvoltari sau vanzari ulterioare catre un nume cu greutate. „Mediul bancar romanesc va fi atractiv din perspectiva profiturilor si anul acesta“, explica Doru Lionachescu, partener principal la Capital Partners, apetitul investitorilor straini pentru bancile mici. Capital Partners (cu activitate in investment banking) a asistat recent Banca Agricola a Greciei (ATE) in achizitia a circa 57% din Mindbank (a 32-a banca din sistem) pentru 35,8 milioane de euro.

     

    „Domeniul bancar continua sa inregistreze profituri bunicele, pentru ca dobanda de refinantare este buna, iar nivelul salariilor si al costurilor cu real estate-ul sunt inca rezonabile“, adauga Lionachescu. Acestea ar putea fi si o explicatie a mirajului pe care l-a reprezentat pana acum mediul bancar romanesc. Avantajele au insa o importanta componenta conjuncturala.

     

    Cresterea competitiei prin intrarea pe piata a unor nume importante din Vest (80% din activele bancare sunt detinute de multinationale) a facut – si continua sa faca – viata grea micilor jucatori. Cum vor putea ei sa-si asigure pe viitor un trai linistit? Prin specializare sectoriala sau regionala, crede Doru Lionachescu. O parere impartasita si de Ionut Patrahau, directorul general ajunct la Banca Transilvania, conform caruia sansa de supravietuire a bancilor cu o cota de piata de sub 1% ar putea fi „specializarea intr-un sector, ramura sau chiar industrie anume“.

     

    Pe de alta parte, directorul adjunct al BT considera ca o „ajustare strategica in sensul specializarii este dificil de realizat in conditiile in care majoritatea bancilor mici au pretentii de banci universale“. De altfel, inclusiv Banca Transilvania (a noua banca din sistem) are in perspectiva vanzarea catre un jucator strategic. Banca, detinuta de un grup de oameni de afaceri din Cluj si cateva institutii financiare (BERD este cea mai importanta dintre ele), este listata la Bursa de Valori Bucuresti, avand o valoare de peste un miliard de euro. Luna trecuta, o parte a presei locale clujene a vehiculat ideea unei posibile preluari a Bancii Transilvania de catre grupul austriac Bank Austria Creditanstalt (BA-CA), dar informatia a fost infirmata de oficialii BT.

     

    Cert este ca Banca Transilvania nu se afla in situatia de a cauta solutii pentru supravietuire. Aceasta este mai degraba problema bancilor mici, al caror viitor Ionut Patrahau il pune sub semnul intrebarii. „Nu cred in viitorul pe termen lung al bancilor mici independente“, spune el transant.

     

    Privita cu scepticism de analisti, independenta reprezinta insa un motiv de mandrie pentru unii dintre jucatori autohtoni ai pietei bancare. Este cazul bancii Carpatica, controlata de cel mai bogat om din zona Sibiului, Ilie Carabulea. „Banca Carpatica trebuie sa reprezinte o imagine importanta in capitalul romanesc“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Nicolae Hoanta, presedintele bancii, explicand ca varianta unei posibile vanzari este exclusa din start, mizandu-se pe cartea extinderii.

     

    O idee intarita si de actionarul majoritar al bancii, Ilie Carabulea, conform caruia Carpatica isi va largi pana la sfarsitul anului reteaua de retail la peste de 200 de unitati. In acest sens, banca pregateste o majorare de capital in valoare de 10 milioane de euro pana in lunile noiembrie-decembrie.

     

    Achizitiile din ultimul timp nu reprezinta o surpriza pentru Daniel Weissman, country manager al TASC, o companie de consultanta strategica din Israel care si-a deschis recent birou in Romania. „Acest proces nu ar trebui sa fie o surpriza. Piata romaneasca este formata dintr-un numar limitat de banci mari universale si o multitudine de banci mici sau foarte mici“, explica Weissman. „Aceasta structura este specifica pietelor cu cresteri rapide, in care exista multe oportunitati, iar competitia este inca nedezvoltata.“

     

    Pe de alta parte, antreprenorii, fondurile de investitii sau investitorii strategici care au profitat de oportunitatile pietei si au creat o banca cu gandul ca o vor vinde unor jucatori mai mari nu se pot culca pe lauri in asteptarea unui exit profitabil. Pana la urma este vorba de un pariu. E adevarat ca o banca sanatoasa se poate vinde oricand, insa oricand poate aparea un factor „perturbator“, dupa cum spune acelasi Weissman.

     

    Totusi, posibilitatea vanzarii pachetului majoritar al unor banci cu cota de piata redusa catre un investitor strain, asa cum au facut-o anul acesta Daewoo Bank, Mindbank sau Romexterra (tranzactia este in curs de derulare) nu este insa singura cale de supravietuire atunci cand te afli sub pragul de 1% si trebuie sa faci fata mediului concurential.

     

    Doru Lionachescu de la Capital Partners aduce in discutie si scenariul unor fuziuni intre sucursalele unor banci straine, iar Egnatia (Grecia), Emporiki (Grecia), Garanti Bank (Turcia), Veneto Banca (Italia) sunt doar cateva exemple.

     

    Dar Romania nu este singura piata din regiune interesanta pentru investitorii strategici. Institutii bancare importante precum National Bank of Greece, EFG Eurobank, Raiffeisen International sau OTP au facut recent achizitii pe pietele din Ucraina, Turcia si Rusia. Atentie: toti cei patru jucatori si-au exprimat interesul si pentru CEC. Insa semnalul pe care il transmit prin achizitiile recente este ca nu mai au timp sa astepte.