Fiziologia nesimtirii

Cartea lui Radu Paraschivescu avea sa iasa pe piata doar doua saptamani mai tarziu, intarind in formule scanteietoare ceea ce statisticienii rezumasera in cifre inodore. Nu alta era, cu un veac in urma, lumea personajelor lui Caragiale. Daca acesta, insa, le punea in scena, le facea sa vorbeasca si sa-si dezvaluie nesfarsitele abisuri de mitocanie, lasand concluziile in grija cititorilor/spectatorilor, Radu Paraschivescu le priveste in tihna, le scormone naravul cu atentia si lipsa de sila a medicului legist, iar apoi ni le povesteste pe-ndelete, in mizerabila lor alcatuire. Tocmai pentru ca subiectul nu e placut la vedere, iar inalta scara a nuantelor nesimtirii poate cu greu sa scuteasca pe cineva sa se recunoasca la vreun etaj ori altul, Radu Paraschivescu are intelepciunea (sau prudenta) sa-si nesocoteasca propriile bufeuri moralizatoare si sa-si stavileasca gesturile corectoare. El descrie ce vede in speranta, drapata in ironie subtire, cum ca vom vedea la fel de monstruos si vom simti la fel de enorm ca si dansul.

Daca e sa-l ascultam, zisa lui Descartes potrivit careia „le bon sens est la chose du monde la mieux partagée“ s-ar transforma in opusul ei. Lucrul cel mai drept impartit pe lume ar fi nesimtirea. Desigur, in for- me, culori si vibratii cu grade de nocivitate di- ferite. Nesimtitul roman nu este acelasi cu nesimtitul neamt, dupa cum mitocanul din Regat nu are acelasi grad de necivilitate cu mai-putin-mitocanul-din-Ardeal. „Nesimtitul roman este inimitabil si greu clasificabil“, dar, precizeaza autorul, acelasi nesimtit, intrucatva impotriva propriei sale naturi, care este aceea de a face porcarii fara sa-si dea seama, fara sa le simta, poseda un „decalog de la care nu se abate si un set de convingeri pe care ti-e cu neputinta sa le zdruncini“.

Nesimtirea romaneasca („blestemul nostru zilnic“) nu ar mai fi, prin urmare, doar indolenta sau purtare rezultata din proasta crestere, ci o bine asumata ideologie. O filosofie de viata si pe viata, cata vreme pare intratabila. Iata cateva „intrari“ din Decalog: „4. Fa prozeliti. O sa vezi ca nu e greu; 5. Batjocoreste lucrurile grave. Practica persiflarea mai ales cand nu e cazul; 8. Evita sa-ti pui intrebari. Drumul tau e unul al certitudinilor“. Excursia prin viroagele nesimtirii autohtone conduce insa si la clasificari, macar formale. Iata de ce Radu Paraschivescu vorbeste despre „nesimtitul calator“, despre „nesimtitul la bloc“, la restaurant, la teatru, la film si la opera, despre nesimtitul sindicalist, nesimtitul politician si nesimtitul moderator. Dar nu faptul ca ii surprinde pe toti in plin exercitiu de nesimtire este remarcabil, nici tipologiile, ci felul admirabil, din punct de vedere literar, in care panorameaza fenomenul si in care isi dozeaza efectele discursului. Ca te simti ori ba cu musca pe caciula, la finalul lecturii nu poti sa nu izbucnesti intr-un urias hohot de ras, chiar daca nu e rasul tau.        

Radu Paraschivescu, Ghidul nesimtitului,

Editura Humanitas, Bucuresti, 2006