Blog

  • Cum reuşeşte o jucărie veche de secole să devină fenomenul noii generaţii?

    Kendama denumeşte atât jucăria din lemn, cu trei cupe şi o bilă prinsă cu o sfoară, cât şi jocul de îndemânare construit în jurul ei. Pare un paradox cum această jucărie simplă, inventată în urmă cu sute de ani, a reuşit să cucerească în valuri succesive copii, adolescenţi şi adulţi, inclusiv într-o lume dominată de ecrane, aplicaţii şi gadgeturi tot mai sofisticate. Fascinaţia este cu atât mai greu de explicat cu cât kendama propune exact opusul divertismentului digital: coordonare, repetiţie, greşeală şi progres lent.

    Într-un articol de copertă publicat de Business Magazin în 2017, fenomenul Kendama era deja vizibil şi pus în oglindă cu diferenţele dintre generaţii. Dacă „generaţia cu cheia de gât” îi reuneşte pe cei care au copilărit în România anilor ’70–’80, iar tinerii de azi sunt etichetaţi drept millennials sau generaţia Z, noile generaţii puteau fi denumite „Generaţia cu kendama de gât”. Jocul presupune coordonarea corpului pentru a prinde tama (bila) în diferite părţi ale mânerului (ken), iar performanţa nu ţine de tehnologie, ci exclusiv de îndemânarea jucătorului. 

    Din punct de vedere istoric, kendama nu este o invenţie modernă. Prima menţiune a unei jucării similare, numită bilboquet, datează din secolul al XVI-lea, fiind practicată la curtea regelui Henri al III-lea al Franţei. Jucăria cu origini europene a ajuns ulterior în Japonia, unde a cunoscut un succes major şi unde a primit şi denumirea consacrată: ken. După acest „ocol” asiatic, kendama a revenit pe continentul european şi s-a extins ulterior şi în SUA, câştigând popularitate în rândul tinerilor. Jocul era deja prezent în România din 2008–2009, intrând în magazine specializate începând cu 2012–2013, iar în 2017, Google Trends indica un maxim de interes pentru acest cuvânt.

    La acel moment, jucăria devenise vizibilă pe rafturile retailerilor mari, cât şi în magazine online sau chiar la tarabele de ziare.  Opt ani mai târziu, datele din 2025 arată că fenomenul nu doar că a revenit, ci s-a amplificat. Din perspectiva eMAG, kendama a depăşit clar statutul de jucărie clasică. „Kendama a evoluat de la zona clasică de jucărie la un fenomen cultural, deci din perspectiva noastră este, mai degrabă, un produs de lifestyle”, explică Răzvan Acsente, CMO, eMAG România, Bulgaria şi Ungaria. În acelaşi timp, produsul rămâne relevant şi în zona de sport şi performanţă, prin modelele dedicate trickurilor şi competiţiilor.

    Creşterea este susţinută de cultura online şi de comunităţi active: „Kendama este un exemplu de categorie care s-a dezvoltat puternic prin trenduri din social media, datorită creatorilor de conţinut şi din dorinţa tinerilor de a încerca jocuri analog, dar cu o componentă puternică de apartenenţă la comunitate”, mai spune Acsente. Datele comerciale confirmă această transformare: în 2025, cererea pentru kendame pe eMAG a crescut de 130 de ori într-un singur an, iar de Black Friday au fost vândute peste 18.000 de bucăţi într-o singură zi, unele la preţuri promoţionale de 10 lei.

    Portofoliul s-a diversificat şi include de la modele entry-level sub 50 de lei până la produse de colecţie care ajung la aproape 5.000 de lei, diferenţiate prin brand, materiale, finisaje, design, coating şi performanţă. „Utilizatorii pot începe cu un model simplu şi pot evolua spre variante mai performante”, explică reprezentantul eMAG, subliniind că pentru publicul tânăr contează tot mai mult şi componenta vizuală, colecţiile limitate şi colaborările cu creatori recunoscuţi din comunitate. În 2026, kendama nu mai este doar un joc cumpărat pentru copii, ci şi un obiect de colecţie, cu o rată de recurenţă de aproximativ 90% în rândul pasionaţilor. Valoarea medie a unei comenzi care include kendama a ajuns la 247 de lei, iar în luna decembrie interesul a atins un vârf: în medie, o kendama a fost adăugată în coş la fiecare 1 minut şi 14 secunde. Din această perspectivă, concluzia eMAG este că fenomenul a depăşit statutul de microtrend de moment: „Din ce vedem în comportamentul de consum, kendama a depăşit stadiul de curiozitate de moment şi are caracteristicile unei categorii care se poate deveni stabilă. Creşterea accelerată confirmă interesul publicului tânăr, orientat către cumpărături online şi experienţe”.

    Kendama, noul tamagotchi

    După ce istoria recentă a fenomenului Kendama arată că nu vorbim despre o apariţie întâmplătoare, ci despre un val care revine şi se amplifică, explicaţia sociologică mută accentul de pe obiect pe oameni. Pentru Romulus Oprica, sociolog şi Managing Partner, BrandBerry, kendama nu este, în esenţă, o excepţie generaţională, ci o reluare a unor mecanisme vechi, recognoscibile pentru orice adult care îşi aminteşte copilăria. „În esenţă, kendama este ţeava cu cornete sau kartul cu rulmenţi de dinainte de ’89, tunul cu cuişoare şi carbid, «trainingul de foiţă» din anii ’90 sau tamagotchiul cu care noi, cei care azi suntem adulţi, ne jucam când eram mici”, explică sociologul. Cu alte cuvinte, este acel obiect-simbol care face vizibilă apartenenţa la un grup şi la o generaţie – în acest caz, grupul preadolescenţilor.

    Privită mai atent, kendama funcţionează ca un ritual de grup, nu doar ca joacă. „Este un ritual care indică nu doar apartenenţa, ci şi statusul copilului – sau, mai corect spus, efortul părinţilor”, punctează Oprica. Diferenţa dintre o kendama de 50 de lei şi una de peste 300 de lei nu este doar una de preţ, ci şi de performanţă simbolică: un „grip” mai bun al bilei permite mişcări mai spectaculoase şi, implicit, mai mult capital de imagine în faţa celorlalţi. Faptul că o jucărie aparent banală ajunge să fie adoptată masiv nu este o noutate. „Nici yo-yo-ul sau fidget spinnerul nu erau jucării complexe şi, totuşi, au devenit fenomene sociale”, aminteşte sociologul. Diferenţa este contextul. Kendama, o jucărie japoneză cu câteva sute de ani de istorie, a mai cunoscut un val de popularitate în urmă cu 8–10 ani, iar revenirea actuală este susţinută de un cumul de factori favorabili. În primul rând, vizibilitatea online. „Nişte jucători au reuşit să capteze atenţia în mediul online, făcând spectacol şi poziţionând activitatea ca fiind amuzantă şi relaxantă.”

    Apoi, accesibilitatea: costul relativ scăzut permite adoptarea rapidă de către mulţi copii, ceea ce facilitează experienţa împărtăşită. „Activităţile sunt mai amuzante atunci când ai cu cine să le împărtăşeşti”, subliniază Oprica. Portabilitatea şi vizibilitatea publică completează tabloul. Kendama poate fi luată oriunde, nu este voluminoasă, iar jocul se desfăşoară în spaţii deschise, sub privirea celorlalţi. „Te poţi juca în orice spaţiu şi ceilalţi te vor vedea – şi e chiar în interesul lor să te vadă, ca să se poată feri de bilă”, spune sociologul, într-o notă semiironică, dar revelatoare pentru dimensiunea publică a fenomenului.

    Una dintre explicaţiile centrale ale succesului este tocmai simplitatea kendamei. „Este ieftină, accesibilă şi, în acelaşi timp, permite performanţe spectaculoase. Deşi jucăria este foarte simplă, ea permite celor cu dexteritate bună să facă scheme complexe, chiar spectaculoase, ceea ce mută atenţia de la performanţa obiectului către performanţa jucătorului.” În acest sens, Kendama funcţionează ca un contraobiect la ecran. Nu tehnologia impresionează, ci îndemânarea. Sociologul compară fenomenul cu dance battle-urile: indiferent de stil, miza este competiţia măiestriei într-un instrument extrem de simplu, dar greu de stăpânit la nivel înalt. „Tot acest spectacol poate fi filmat şi încărcat pe reţelele sociale”, ceea ce leagă lumea analogică de cea digitală, fără a transforma kendama într-un gadget. Prin această mutare, kendama a fost dusă în zona de sport urban. „E simplu, ieftin, accesibil şi eficient, iar prin utilizarea ei pentru a-şi arăta îndemânarea, tinerii au dus-o într-o zonă foarte competitivă din punct de vedere simbolic, comparabilă cu orice gadget high-end”, explică Oprica. Fenomenul FOMO a jucat şi el un rol, dar sociologul subliniază că, în acest caz, beneficiile concrete au cântărit mai mult decât simpla teamă de a nu fi parte din trend. Din perspectivă sociologică, Kendama nu indică o schimbare radicală a copiilor şi adolescenţilor de azi. „Ei funcţionează fix ca noi când eram de vârsta lor: au aceeaşi nevoie de apartenenţă, aceleaşi dorinţe profund umane şi aceeaşi nevoie de recunoaştere”, spune Oprica. Diferenţa majoră este viteza. Accesul facil la canale de comunicare şi puterea algoritmilor au crescut intensitatea fenomenelor şi le-au redus durata de viaţă. „Dacă acum 30 de ani era mult mai dificil să comunici şi să impui un trend, astăzi termenul de valabilitate al trendurilor este mult mai scurt”, explică sociologul. În cazul kendama, verdictul rămâne deschis. „Este încă prematur să spunem dacă vorbim despre un trend – adică un fenomen durabil, cu efecte structurale – sau despre un fad, un moft cu adopţie şi abandon ultrarapid”, spune Oprica, amintind că istoria recentă e plină de exemple de entuziasm exploziv urmat de dispariţie la fel de rapidă.

    Dincolo de joacă

    Kendama pare, la prima vedere, o jucărie simplă, aproape austeră. Tocmai această simplitate este însă cheia succesului ei. Din perspectivă psihologică, fenomenul kendama „depăşeşte statutul de jucărie tradiţională japoneză şi poate fi înţeles ca un comportament ludic-motor cu valenţe cognitive, emoţionale şi sociale”, explică Daniel Popescu, psiholog şi psihoterapeut, fondator al aplicaţiei PSYnfo, în termeni specifici domeniului pe care îl reprezintă. Nu este vorba doar despre joacă, ci despre un sistem complex care structurează învăţarea, motivaţia şi relaţionarea. Psihologul subliniază că una dintre marile forţe ale kendamei este felul în care organizează progresul: „Din perspectivă psihologică, kendama funcţionează ca un sistem de învăţare procedurală bazat pe feedback imediat şi progres sistematic, incremental. Practic, fiecare mică reuşită îţi confirmă că eşti pe drumul bun şi activează circuitele dopaminergice asociate recompensei şi sentimentului de competenţă.” Această structură face ca eşecul să nu fie trăit ca o frustrare definitivă, ci ca parte firească din proces. „Simplitatea iniţială reduce foarte mult anxietatea de intrare. Nu ai impresia că jocul te copleşeşte. În acelaşi timp, dificultatea crescândă menţine angajamentul cognitiv şi emoţional. Creierul rămâne prins într-o buclă sănătoasă de încercare–ajustare–reuşită”, explică el. La nivel motor, kendama solicită un efort integrat: „Executarea mişcărilor implică integrarea percepţiei vizuale, a controlului postural şi a ajustărilor motorii fine într-un sistem dinamic stabil. Corpul şi mintea trebuie să lucreze împreună, în timp real, fără scurtături.” Un alt aspect esenţial este faptul că kendama funcţionează pe mai multe planuri simultan. „Kendama operează concomitent ca joc, ca formă de competiţie şi ca instrument de validare socială. Este un ecosistem psihologic hibrid”, spune psihologul. Iniţial, este un joc de îndemânare care aduce plăcere intrinsecă şi relaxare: „În primele etape, accentul este pus pe explorare motorie şi pe stăpânirea progresivă a mişcărilor. Vorbim despre o orientare spre mastery, nu spre comparaţie”. Pe măsură ce nivelul creşte, competiţia apare natural: „Când abilităţile sunt consolidate, kendama devine un cadru sportiv informal, în care performanţa este evaluată prin complexitatea şi consistenţa execuţiilor. Este o competiţie, dar una structurată şi predictibilă”. Motorul real al fenomenului rămâne însă validarea socială. „Observarea succesului altui jucător activează aceleaşi reţele neuronale de recompensă ca şi propria reuşită. Acest mecanism de recompensă vicarială explică de ce clipurile online şi comunităţile kendama sunt atât de atractive”, explică specialistul. În acest context, kendama devine „un limbaj comun prin care tinerii îşi negociază identitatea şi apartenenţa, folosind performanţa tehnică drept monedă simbolică de statut social”. Dincolo de popularitate, kendama este şi o oglindă a generaţiei actuale. „Este vorba despre o generaţie orientată spre feedback rapid, progres vizibil şi control personal asupra performanţei, dar care simte tot mai acut nevoia de reancorare în realitatea fizică”, explică psihologul. Astfel, kendama funcţionează diferit faţă de restul stimulilor, mai ales digitali, cu care ne-am obişnuit: „Aş spune că kendama este o formă de meditaţie activă. Te obligă să îţi concentrezi atenţia pe un singur punct, pe o succesiune clară de mişcări. Nu poţi face multitasking, nu poţi fi distras”. Spre deosebire de consumul pasiv de conţinut, recompensa nu este garantată: „Kendama activează cicluri rapide de recompensă dopaminergică, dar recompensa este condiţionată de efort, perseverenţă şi control inhibitor. Aici apare diferenţa majoră faţă de ecrane”.  La nivel emoţional, kendama răspunde unor nevoi fundamentale. „Conform teoriei autodeterminării, kendama satisface direct nevoile de competenţă, autonomie şi relaţionare”, explică psihologul. „Susţine sentimentul de autoeficacitate – ideea foarte puternică că pot realiza ceva dificil prin efort propriu. Într-un context social marcat de incertitudine şi lipsă de control, faptul că poţi influenţa vizibil traiectoria bilei este extrem de satisfăcător psihologic”. Dimensiunea comunitară adaugă un strat de siguranţă emoţională: „Apartenenţa la comunităţi de practică, unde succesul este recunoscut şi aplaudat, funcţionează ca un factor protector împotriva izolării sociale”. Din perspectivă clinică, beneficiile sunt şi mai clare: „Kendama poate acţiona ca instrument de autoreglare emoţională. Mişcarea ritmică repetitivă ajută la canalizarea energiei excesive şi la reducerea ruminării cognitive. Observăm efecte anxiolitice şi o îmbunătăţire a focalizării atenţionale, în special la copiii cu ADHD sau anxietate.” În acest sens, spune psihologul, kendama „poate funcţiona ca un obiect de siguranţă modern, care transformă frustrarea în perseverenţă şi oferă o descărcare structurată a tensiunilor interne”.

    Când ajută Kendama dezvoltarea şi când devine un risc?

    Privită dintr-o perspectivă echilibrată, kendama nu este nici „bună”, nici „rea” în sine. Efectele ei depind de context, structură şi de felul în care este integrată în viaţa copilului. „Într-un cadru echilibrat, kendama poate avea efecte pozitive reale”, explică Dana Zeicu, psiholog şi cofondator al centrului de psihologie şi wellbeing Anfold. „Dezvoltă coordonarea, atenţia, răbdarea şi perseverenţa. Îi învaţă pe copii să tolereze frustrarea şi să înveţe, din proprie experienţă, că progresul vine prin muncă şi repetiţie.” Un câştig important este legat de învăţarea prin efort, într-o perioadă în care multe activităţi oferă recompensă instantanee. „Copiii descoperă că nu reuşesc din prima şi că este în regulă să nu iasă. Este o lecţie valoroasă despre perseverenţă, pe care o pot transfera şi în alte domenii”, subliniază ea. În plus, atunci când jocul este practicat în grup, kendama aduce un beneficiu rar, socializarea faţă în faţă. „Oferă experienţe de implicare şi conectare reală, lucruri tot mai puţin prezente în viaţa copiilor.” Beneficiile apar însă doar atunci când activitatea nu devine exclusivă. „Kendama funcţionează bine atunci când este integrată într-un program care include şcoala, odihna şi alte interese. Dezechilibrul apare când ocupă tot spaţiul.” Problemele nu ţin astfel de obiect, ci de dominanţa lui în viaţa copilului. „Riscurile apar atunci când kendama interferează cu şcoala, somnul sau alte responsabilităţi, preluând masiv din timpul acestora”, explică Dana Zeicu. În aceste situaţii, pot apărea frustrare, oboseală, presiune de performanţă şi comparaţie excesivă, cu impact direct asupra imaginii de sine. Psihologul face o distincţie clară: „De cele mai multe ori, nu vorbim despre dependenţă în sens clinic, ci despre dificultăţi de autoreglare, specifice vârstei”. Tocmai de aceea, rolul adultului devine esenţial. „Este nevoie de intervenţie, ghidaj şi limite clare, nu de interdicţii bruşte.” Problema apare atunci când kendama devine singura sursă de satisfacţie şi principalul criteriu de validare. „În momentul în care ajunge să definească identitatea, nu mai vorbim despre joc, ci despre un dezechilibru care necesită atenţie şi intervenţie.” Astfel, tensiunea dintre şcoală şi familie este firească. „Ambele perspective sunt valide, dar incomplete”, explică psihologul. Profesorii pot observa scăderea atenţiei la clasă sau probleme de disciplină, în timp ce părinţii văd motivaţia, bucuria şi progresul copilului. Conflictul apare atunci când fenomenul este judecat unilateral. „Din perspectivă psihologică, soluţia nu este polarizarea, ci stabilirea unui cadru clar. Kendama nu este nici problema, nici soluţia în sine. Este un comportament care are nevoie de structură, reguli şi limite”, concluzionează Dana Zeicu. Exact acolo unde există structură, jocul poate deveni un aliat al dezvoltării; unde lipseşte, poate deveni o sursă de dezechilibru. Privită în timp, kendama are toate şansele să devină un simbol identitar al acestei generaţii de copii şi adolecenţi, la fel cum au fost yo-yo-ul sau Pokémon, după cum observă Romulus Oprica. Pentru cei care au practicat-o însă, kendama lasă o coordonare mai bună, răbdare, ambiţie, toleranţă la frustrare şi sentimentul apartenenţei la un „trib” care a împărtăşit aceeaşi experienţă.   

    Răzvan Acsente, CMO, eMAG România, Bulgaria, Ungaria

    „Din ce vedem în comportamentul de consum, kendama a depăşit stadiul de curiozitate de moment şi are caracteristicile unei categorii care se poate deveni stabilă. Creşterea accelerată confirmă interesul publicului tânăr, orientat către cumpărături online şi experienţe.”

    1. Cum se poziţionează kendama ca produs în platforma eMAG: este percepută mai degrabă ca jucărie, produs de lifestyle sau articol sportiv?

    Kendama a evoluat de la zona clasică de jucărie la un fenomen cultural, deci din perspectiva noastră este, mai degrabă, un produs de lifestyle. În acelaşi timp, rămâne relevantă şi în zona de sport/performanţă, prin modelele dedicate trickurilor şi competiţiilor. Kendama este, de fapt, un exemplu de categorie care s-a dezvoltat puternic prin cultura online – prin trenduri din social media, datorită creatorilor de conţinut şi din dorinţa tinerilor de a încerca jocuri analog, dar cu componentă puternică de apartenenţă la comunitate şi care oferă o provocare.

    2. Observaţi un comportament de recurenţă – clienţi care revin şi cumpără mai multe modele pe măsură ce evoluează în practică?

    Pentru pasionaţi, kendama este mai mult decât un joc – este un obiect de colecţie, iar dorinţa de a avea modele diferite sau mai performante creşte semnificativ probabilitatea de recurenţă. Datele arată că pasionaţii de kendama revin pe platformă într-o proporţie de 90% pentru a-şi extinde colecţia, ceea ce înseamnă că 9 din 10 clienţi care au cumpărat cel puţin o dată o kendama revin ulterior în aplicaţie sau pe site pentru a adăuga noi modele.

    3. Din perspectiva eMAG, este kendama un trend de moment sau are potenţialul de a deveni o categorie stabilă, de nişă, în portofoliul de produse? Este un produs-fenomen sau mai degrabă un early signal al unei tendinţe mai largi – revenirea către jocuri simple, analogice, cu componentă de concentrare şi competiţie personală?

    Categoria este susţinută de un ecosistem activ de creatori de conţinut şi de apetitul pentru colecţii variate, designuri diferite, ediţii speciale şi colaborări. În prezent, pe eMAG sunt disponibile peste 2.000 de modele de kendama, dezvoltate împreună cu partenerii din marketplace. Dintr-o perspectivă mai amplă, jocurile analoage, care stimulează interacţiunea offline, sunt de interes, dar la fel sunt şi jucăriile mai moderne, care integrează şi tehnologie. Cererea va continua să evolueze pentru ambele categorii.

    Romulus Oprica, sociolog, Managing Partner, BrandBerry

    „Aş afirma că Kendama va deveni o jucărie iconică a acestei generaţii, concurând cu brio cu yo-yo sau PokÉmon, exact aşa cum fiecare generaţie are propriile markere de identitate.”

    1. Cum se vede fenomenul prin prisma inegalităţilor sociale? Contează mediul urban–rural, nivelul de venit al familiei, accesul la resurse, tipul de şcoală?

    Inegalităţile se manifestă în absolut toate segmentele şi în cazul tuturor produselor, iar kendama nu face excepţie. Există kendame care costă câţiva zeci de lei, dar şi produse premium, de sute de lei, ceea ce induce o diferenţiere clară de status economic între copii.

    Totuşi, accesul la aceste obiecte este unul relativ facil şi diferenţa reală este dată de abilitatea de a mânui kendama, nu de costul ei. Ceea ce este apreciat în cazul acestei jucării este spectacolul pe care jucătorul îl poate face, iar dexteritatea bate valoarea materială, ceea ce face ca această jucărie să fie una foarte „democratică şi meritocratică”.

    2. Cât de mult aparţine acest fenomen reţelelor sociale? Dacă TikTok şi Instagram nu ar exista, am mai vorbi despre o isterie de asemenea proporţii?

    Cu siguranţă reţelele sociale au avut şi au un rol puternic în creşterea valului de adopţie a unui obiect care este, de fapt, din secolul XVII, acţionând ca un multiplicator. Jucătorii performanţi şi carismatici au devenit peste noapte adevărate pop-staruri pentru tinerii adolescenţi, iar viralizarea fenomenului este strâns legată de aceşti influenceri şi de reţelele de comunicare online. Cred că fără aceste platforme tinerii care ar fi avut şansa să descopere kendama ar fi fost la fel de încântaţi de versatilitatea ei, dar fenomenul ar fi fost mult mai puţin intens.

    3. Cum vedeţi raportarea adulţilor?

    – profesorii o văd ca pe o problemă

    – părinţii oscilează între mândrie şi panică

    Cine are dreptate? Sau greşim întrebarea?

    Recomand adulţilor să-şi dezvolte abilităţi de ninja, pentru a se feri din calea bilelor zburătore, şi să-i lase pe copii să se manifeste. Kendamele sunt nişte instrumente excelente de facilitare a socializării reale, fizice, având efecte pozitive în dezvoltarea coordonării, creşterea atenţiei şi gestionarea stresului. Da, există şi riscuri de accidente, dar dacă li se facilitează copiilor creează cadrul corespunzător, cu reguli clare de siguranţă, atunci toată lumea va avea doar de câştigat.

    Daniel Popescu, psiholog şi psihoterapeut, fondator al aplicaţiei PSYnfo

    „Din perspectivă psihologică,  Kendama funcţionează ca un sistem de învăţare procedurală bazat pe feedback imediat şi progres sistematic, incremental. Practic, fiecare mică reuşită îţi confirmă că eşti pe drumul bun şi activează circuitele dopaminergice asociate recompensei şi sentimentului de competenţă.”

    1. Cum ar trebui să reacţioneze părinţii?

    Literatura de specialitate recomandă o strategie de „încurajare controlată” bazată pe conectare emoţională şi coreglare. Se recomandă utilizarea jocului cu copilul (kendama sau orice altceva) în care părintele se implică activ, încurajează efortul şi validează frustrarea copilului atunci când nu reuşeşte. Interzicerea jocului nu ar trebui să intre în discuţie, pentru că  poate genera reacţii de opoziţie, rebeliune şi chiar izolare socială, având în vedere că kendama poate funcţiona frecvent şi ca simbol al apartenenţei la grup. Sigur este recomandat ca părinţii să stabilească limite clare privind timpul de practică (pentru a preveni partea obsesivă). O reacţie parentală optimă este una de curiozitate şi prezenţă: întrebând copilul despre progresul său, observându-l şi filmându-l ocazional, părintele construieşte siguranţă emoţională şi transmite copilului că este văzut şi apreciat pentru perseverenţă şi efort, nu doar pentru rezultatul final. Implicaţii aplicative: părinţii devin coregulatori şi ghizi ai autoreglării emoţionale, sprijinind dezvoltarea unei stime de sine stabile şi a unei relaţii sănătoase atât cu copilul cât şi cu ideea  performanţa.

    2. Cât aparţine jucăriei şi cât social media?

    Deşi mecanica jucăriei oferă beneficii intrinseci reale, amploarea fenomenului kendama poate fi legată de dorinţa de expunere. Jucăria furnizează să zicem, un conţinut, însă nu putem face abstracţie de social media, care oferă „scena cu lumini” unde performanţa primeşte un sens social. Comunităţile online au construit o cultură a provocărilor (challenges), în care vizibilitatea, distribuirea şi reacţiile publice devin recompense simbolice majore. Această dinamică poate deturna scopul iniţial al jocului: în locul bucuriei procesului de învăţare, copilul poate dezvolta anxietate atunci când performanţa nu este validată prin vizualizări sau aprecieri. Totuşi, expunerea are şi o funcţie pozitivă importantă: oferă modele de urmat, tutoriale şi feedback observaţional care accelerează învăţarea, transformând o activitate iniţial solitară într-un „sport de spectacol”. Astfel, kendama devine o practică culturală globală, în care tinerii se pot simţi parte a unei comunităţi. Implicaţii aplicative: educaţia media este esenţială pentru a ajuta copiii să diferenţieze între valoarea procesului personal de învăţare şi nevoia de validare publică.

    3. Contează filmarea şi validarea online?

    Filmarea performanţei adaugă un strat suplimentar de complexitate procesului de învăţare. Atunci când copilul se filmează, acesta devine propriul observator, analizându-şi critic mişcările şi corectându-le, ceea ce poate spori conştientizarea motorie şi capacitatea de autocorecţie. Din perspectiva motivaţională, „aplauzele” online (like-urile, distribuirea) funcţionează ca un sistem de recompensă dopaminergică externă, care poate susţine motivaţia pe termen scurt, dar care comportă riscul dezvoltării unei dependenţe emoţionale de feedback. La nivel social, filmarea şi partajarea performanţei activează mecanismele de empatie şi recompensă şi a celor ce privesc, putând crea o legătură psihologică  între jucători. Problema apare atunci când validarea externă devine scopul principal al activităţii, subminând satisfacţia internă a masterizării unei abilităţi noi. Implicaţii aplicative: părinţii şi educatorii ar trebui să încurajeze utilizarea filmării ca instrument de reflecţie şi învăţare, nu ca sursă principală de valoare personală sau statut social.

    4. Lecţia esenţială pentru societate?

    Cea mai importantă lecţie este că jocul rămâne limbajul fundamental al dezvoltării umane, indiferent de nivelul tehnologic al societăţii. Kendama arată că un copil are nevoie de provocări reale, fizice, care să activeze simultan corpul şi mintea, oferindu-i spaţii de control, explorare şi eroare permisă. Pentru părinţi, lecţia este una despre conectare: interesul autentic faţă de jocul copilului  este mai valoros decât orice strategie formală de parenting, deoarece transmite siguranţă emoţională prin prezenţă şi implicare. Pentru societate, fenomenul este un avertisment clar privind nevoia de a crea contexte în care tinerii să se poată exprima prin mişcare, îndemânare şi joacă liberă. În esenţă, kendama ne reaminteşte că rezilienţa, perseverenţa şi bucuria de a învăţa sunt „muşchi” psihologici care se dezvoltă cel mai bine atunci când disciplina se întâlneşte cu entuziasmul jocului.

    Dana Zeicu, psiholog şi cofondatoare, Anfold

    „Cea mai importante lecţie a acestui fenomen este că oamenii, indiferent de vârstă, au nevoie de  experienţe care îi fac să se simtă competenţi şi prezenţi si că funcţionează optim atunci când au obiective clare, feedback relevant, autonomie şi apartenenţă.  Într-o lume dominată de viteză, comparaţie şi recompense imediate, atractivitatea kendamEI arată cât de puternică rămâne nevoia de a construi ceva prin efort real, vizibil şi personal.”

    1. Cât de mult contează faptul că performanţa este filmată şi „aplaudată” online?

    Contează foarte mult pentru că filmarea mută accentul de la experienţă la expunere. Pentru multe persoane, deopotrivă copii si adulţi, motivaţia începe să fie legată mai mult de reacţia celorlalţi decât de plăcerea activităţii. Acest lucru poate aduce presiune şi anxietate, mai ales în contexte competitive şi, astfel, funcţia ludică, cu toate beneficiile ei, se pierde.

    2. Ce ar trebui să înţelegem noi, adulţii, din această „isterie”?

    Poate că ar fi util să ne întrebăm: „ce le lipseşte, de fapt, copiilor şi găsesc in acest joc?”. Într-o lume accelerată, dominată de ecrane, comparaţie şi recompense rapide, kendama oferă contrariul: concentrare, ritm propriu şi progres vizibil. Nu promite succes instant, ci cere răbdare,  şi toleranţă la eşec – lucruri tot mai rare în experienţa lor zilnică.  Asadar, este vorba despre societate în general şi, la modul cel mai onest, putem spune că fenomenul este şi o oglindă cam incomodă pentru lumea adultă, un mesaj despre ce lipseşte din mediul educaţional şi relaţional: timp, atenţie reală şi oportunităţi de a experimenta progresul autentic. Copiii nu resping efortul, ci lipsa de sens a efortului. Când activitatea are reguli clare, feedback imediat şi un progres vizibil, motivaţia apare natural, fără presiune externă.

    3. Ce se întâmplă după ce moda dispare? Rămâne ceva util?

    Rămâne experienţa psihologică trăită în acest proces. Dacă experienţa a fost echilibrată, rămân abilităţi reale: concentrare, răbdare, toleranţa la frustrare, încredere în capacitatea de a învăţa, ceea ce reprezintă nişte achiziţii extraordinare, mai ales pentru copii.

    Chiar şi atunci când moda dispare, ea lasă o amprentă de competenţă: „am fost capabil să învăţ ceva dificil”, un mesaj interior care poate susţine stima de sine pe termen lung.

  • Cine este omul care schimbă din umbră politica administraţiei Trump, şi fără de care nu se mişcă nimic în Silicon Valley

    Într-o seară rece de decembrie la Casa Albă, între lumini strălucitoare şi glasuri de politicieni şi investitori, Donald Trump a întors privirea către un invitat aproape necunoscut şi a spus: „Fără el, lucrurile – mai ales în zona de AI – nu ar funcţiona.” Omul la care se referea era Sriram Krishnan, un inginer şi investitor de 42 de ani care, în mai puţin de un an, a devenit unul dintre cei mai influenţi arhitecţi ai politicii tehnologice americane, ţesând punţi între Silicon Valley şi Washington.

    Numit consilier pentru inteligenţă artificială în decembrie 2024, Krishnan a reuşit să transforme relaţiile şi reţelele sale din tehnologie în instrumente de influenţă politică. Într-o perioadă în care AI şi semiconductorii sunt la intersecţia dintre securitatea naţională şi economia globală, el joacă rolul de „conector” între administraţie şi marile companii tech, potrivit Financial Times.

    „El este foarte bun la a înţelege şi a imita vocea celui pe care îl serveşte. Aşa a funcţionat în Silicon Valley şi face la fel în administraţie”, spune un antreprenor care a lucrat cu el.

    Krishnan a fost implicat în redactarea unui proiect de lege privind „Woke AI”, în definirea regulilor pentru exporturile de cipuri către China şi în formularea unui ordin executiv menit să limiteze reglementările impuse de statele americane. Motivaţiile sale sunt duble: dorinţa de a contracara China şi „doomerii AI”, dar şi ambiţia de a fi acolo unde se iau deciziile majore.

    Născut în Chennai, India, Krishnan a lucrat la Microsoft, apoi la Facebook, Twitter şi Snap, unde şi-a construit relaţii strânse cu elitele tech. Elon Musk şi Mark Zuckerberg au fost invitaţi timpurii la podcastul său „The Good Time Show”.

    Prin aceste contacte, Krishnan mobilizează directori tech în sprijinul politicilor Trump şi a facilitat întâlniri strategice, precum cea dintre preşedinte şi starul WWE Triple H sau între Musk şi fostul premier britanic Boris Johnson.

    Relaţia cu Musk datează de la achiziţia Twitter în 2022, când Krishnan a fost cooptat într-un „war room” secret pentru restructurarea companiei. David Sacks, investitor şi acum „ţar” AI şi crypto al administraţiei, l-a convins să se alăture echipei Trump după ce părăsise firma de venture capital Andreessen Horowitz.

    În 2023, Krishnan a deschis un birou în Londra pentru a convinge guvernul britanic să adopte reguli mai relaxate privind tehnologia şi criptomonedele, contracarând politica fermă a administraţiei Biden.

    Criticii din tabăra MAGA îl acuză că reprezintă interesele Silicon Valley mai degrabă decât pe cele ale alegătorilor lui Trump. A primit ameninţări pentru susţinerea imigraţiei calificate, iar influenceri precum Laura Loomer l-au denunţat drept „stângist de carieră care încearcă să se infiltreze în administraţie pentru profit personal”.

    Sriram Krishnan rămâne un jucător invizibil, dar indispensabil, în spatele deciziilor majore ale administraţiei Trump. Într-o epocă în care tehnologia modelează economia şi securitatea naţională, influenţa sa arată că puterea nu stă întotdeauna în titluri sau funcţii oficiale, ci în conexiuni, expertiză şi capacitatea de a fi prezent acolo unde se iau deciziile cheie.

  • Care sunt oraşele din România care oferă cea mai bună calitate a vieţii?

    Cluj-Napoca şi Sibiu sunt oraşelele care oferă cea mai bună calitate a vieţii, potrivit Indexului Storia, urmate de Braşov, în timp ce topul cartierelor este condus de două zone din Bucureşti, Primăverii şi Aviatorilor.

    Cluj a rămas şi în acest an oraşul cu cel mai mare scor obţinut pe baza indicatorilor obiectivi – precum traficul, reperele urbane, calitatea aerului şi preţurile imobilelor (44,5).

    În paralel, Sibiu a înregistrat cel mai bun rezultat în evaluarea criteriilor subiective (76,9), calculat pe baza a 13 criterii evaluate de locuitorii oraşului. Indicatorii subiectivi evaluaţi sunt: siguranţa, curăţenia, accesul la locuri de parcare şi mijloace de transport, pistele de biciclete, nivelul de zgomot, apa curentă, serviciul de salubrizare şi gaz, sistemul de canalizare, serviciul de încălzire termică, gradul de mulţumire, dar şi costul general al vieţii.

    Braşov se situează pe poziţia a doua în ambele clasamente, atât în privinţa criteriilor obiective (41,4), cât şi a celor subiective (74,2).

    Indexul Storia integrează atât informaţii obiective, obţinute din surse precum Google Traffic, Google Places, Airly şi Storia, cât şi părerile subiective ale peste 110.000 de locuitori din zonele incluse pe platformă.

    Luând în calcul criteriile obiective, topul oraşelor este completat de Constanţa (39,6), Sibiu (39,3) şi Craiova (38,7). Printre oraşele care s-au aflat în top anul trecut, dar care nu se mai regăsesc în clasament în acest an, se numără Târgu Mureş, Deva şi Călăraşi.

    În ceea ce priveşte cartierele din top, la fel ca anul trecut, Primăverii (Bucureşti) a ocupat prima poziţie cu un scor de 66,4, urmat de Aviatorilor (Bucureşti) cu 65,1, cartierul 13 Septembrie (Bucureşti) – 58,5, Gruia din Cluj-Napoca (57,3) şi Centrul Vechi din Cluj-Napoca, cu scorul de 57. Valorile finale au fost obţinute prin calcularea mediei celor patru indicatori obiectivi.

    „Analiza datelor din 2025 arată că, deşi apar unele schimbări punctuale în clasamente, profilul general al rezultatelor rămâne comparabil cu cel din 2024. Acest lucru sugerează că diferenţele dintre oraşe şi cartiere evoluează gradual, fără modificări majore de la un an la altul, aşa cum era de aşteptat. Criteriile care au înregistrat cele mai ridicate scoruri vizează aspecte esenţiale precum accesul la apă curentă, serviciile de gaz şi canalizare, siguranţa şi transportul public. În schimb, pistele de biciclete şi nivelul de zgomot se numără printre criteriile cu evaluări mai scăzute, indicând un grad mai redus de satisfacţie din partea locuitorilor”, a declarat Monica Dudău, Head of Marketing Real Estate Europe, OLX Group (Storia şi OLX Imobiliare în România).

    Luând în calcul datele subiective (percepţia locuitorilor), Sibiu rămâne oraşul cel mai apreciat, urmat de Braşov, Oradea, Râmnicu Vâlcea şi Cluj-Napoca.

    La capitolul siguranţă, Braşov rămâne oraşul unde locuitorii au declarat că se simt cel mai protejaţi (82,1). Dintre cartiere, Andrei Mureşanu din Cluj-Napoca (93,2) s-a evidenţiat ca fiind cel mai apreciat în acest sens.

    În ceea ce priveşte curăţenia, Râmnicu Vâlcea (75,1) a condus topul oraşelor, în timp ce, la nivel de cartiere, Trei Stejari din Sibiu (85,9) a obţinut cele mai bune evaluări.

    Întrebaţi despre disponibilitatea locurilor de parcare, locuitorii din Râmnicu Vâlcea s-au declarat cei mai mulţumiţi, cu un scor de 58,1. Totodată, cartierul Orizont din Buzău (79,7) este perceput ca o zonă în care locurile de parcare sunt uşor de găsit.

    În ceea ce priveşte transportul public, Braşov se află pe primul loc în clasamentul oraşelor, cu un scor de 83,7 rezultat din evaluările locuitorilor. La nivel de cartiere, zona Universitate din Bucureşti se remarcă prin cel mai ridicat scor, de 94.

    În ceea ce priveşte accesul la pistele de biciclete, Sibiu (68,4) înregistrează cel mai bun scor, locuitorii declarând că se pot deplasa cu uşurinţă cu bicicleta prin oraş.

    În privinţa nivelului redus de zgomot, Braşov (62,4) înregistrează cel mai bun scor la nivel de oraşe.

    Tot Sibiu (84,6) este oraşul perceput de locuitori ca având un sistem de încălzire bine pus la punct. La nivel de cartiere, zona Universităţii din Oradea (94,3) se remarcă drept zona în care locuitorii sunt cei mai mulţumiţi de acest aspect.

    În ceea ce priveşte accesul la apă curentă, locuitorii din Sibiu (96,9) se declară mulţumiţi, iar cartierele Lipoveni din Alba Iulia (99,6) şi Nicolina 2 din Iaşi (99,6) se evidenţiază ca zonele în care locuitorii sunt mulţumiţi de acest serviciu.

    Sibiu (91,9) conduce în topul oraşelor când vine vorba despre reţeaua de gaz, dar şi cea de canalizare.

    Conform Indexului Storia, Sibiu (80,6) este oraşul cu cel mai ridicat nivel de satisfacţie generală, alături de cartierul Orizont din Buzău (90,8), care a obţinut cel mai mare scor la nivel de cartiere.

    În ceea ce priveşte costul general al vieţii, locuitorii din Sibiu se declară cei mai mulţumiţi (66), iar la nivel de cartiere, Stejari din Botoşani se remarcă printr-un scor de 81,3, indicând o percepţie pozitivă asupra costurilor de trai.

    Din perspectiva pieţei rezidenţiale, Sibiu continuă să înregistreze o evoluţie temperată. La nivel anual, în 2025, preţul mediu al apartamentelor noi a fost de 1.873 euro/mp, comparativ cu 1.689 euro/mp în 2024, ceea ce reflectă o creştere de 11% de la un an la altul. O dinamică similară s-a observat şi în cazul apartamentelor vechi, unde preţul mediu a urcat la 1.855 euro/mp în 2025, faţă de 1.667 euro/mp în 2024, marcând, de asemenea, un avans anual de 11%.

    Platforma imobiliară Storia a lansat indexul în 2022. 

  • Câte băuturi alcoolice te pun în pericol real de cancer. Cifra exactă anunţată de medici

    Persoanele care consumau în medie 14 băuturi pe săptămână — sau două pe zi — aveau un risc cu 25% mai mare de a dezvolta cancer rectal şi cu 95% mai mare de a dezvolta cancer de colon.

    Studiul a fost publicat în revista Cancer.

    Cercetătorii au folosit date de la peste 88.000 de adulţi care au participat la studiul Prostate, Lung, Colorectal, and Ovarian Cancer Screening Trial.

    Persoanele care consumau în mod constant cantităţi mari de alcool aveau un risc dublu de a face cancer colorectal faţă de cele care consumau doar cantităţi mici.

    „Cu cât o persoană consumă alcool mai mult timp, cu atât colonul şi rectul său sunt expuse mai mult timp la leziuni şi la afectarea capacităţii de reparare. Ambele sunt mecanisme majore ale cancerului”, a declarat dr. Lynn O’Connor, şefa secţiei de chirurgie colonică şi rectală a Mercy Medical Center şi St. Joseph Hospital.

    Fostul chirurg general dr. Vivek Murthy a declarat că alcoolul ar trebui să aibă avertismente privind cancerul. Asta pentru că provoacă aproape 100.000 de cazuri de cancer şi aproximativ 20.000 de decese din cauza cancerului în fiecare an.

    Studiul vine pe fondul unei creşteri continue a cancerului de colon în rândul tinerilor. Tot mai mulţi oameni sub 50 de ani sunt diagnosticaţi cu această boală.

    An de an, numărul persoanelor cu vârsta sub 50 de ani diagnosticate cu cancer de colon creşte cu aproape 3%.

    În schimb, rata cancerului de colon la persoanele peste 50 de ani scade. În mare parte datorită screeningului precoce prin colonoscopie. Cancerul colorectal „începe ca mici aglomerări de celule numite polipi, care se formează în interiorul colonului”, potrivit Mayo Clinic.

    Polipii nu prezintă de obicei simptome. Din acest motiv, testele de screening regulate pentru depistarea şi îndepărtarea polipilor pot preveni boala.

    Deşi nu toţi polipii vor deveni cancer, „depistarea şi îndepărtarea polipilor ajută la prevenirea cancerului de colon”, afirmă Mayo Clinic.

    Adenoamele sunt un tip de polip din colon care sunt considerate precanceroase. Un polip poate dura până la 15 ani pentru a se transforma în cancer. „Cu ajutorul colonoscopiei, medicii pot depista şi îndepărta polipii înainte ca aceştia să aibă şansa de a se transforma în cancer”, subliniază American Cancer Society.

    Există însă veşti bune pentru consumatorii excesivi de alcool — dacă renunţă la băutură. Cercetătorii spun că „renunţarea la alcool poate reduce riscul de adenom neavansat, în timp ce consumul excesiv de alcool poate creşte riscul de adenom”.

    Acest lucru înseamnă că efectele negative ale alcoolului asupra colonului pot fi inversate prin oprirea consumului.

  • Botoşani. Un patron şi-a vândut firma, iar cu banii obţinuţi le-a cumpărat maşini foştilor salariaţi

    Un patron din Botoşani a decis să se retragă din afaceri şi-a vândut compania din domeniul agricol. Este vorba despre Viorel Nichiteanu care este şi primarul comunei Rădăuţi-Prut, potrivit publicaţiei Botoşani24.

    După ce a ieşit din compania pe care o deţinea de aproape trei decenii, primarul a făcut un gest neaşteptat. El le-a cumpărat câte o maşină foştilor săi angajaţi. În total, nouă oameni au beneficiat de cadoul motorizat, fiecare având dreptul să-şi aleagă marca.

    „Am stat şi m-am gândit mult cum aş putea să-i răsplătesc pe toţi aceşti oameni care au fost atât de aproape şi de dedicaţi alături de mine în toţi aceşti ani. Mi-au fost alături şi la bine şi la greu, şi când am obţinut rezultate frumoase, dar şi când am avut tragedii în familie. Măcar atât să fac pentru ei”, a declarat Viorel Nichiteanu, conform sursei menţionate.

    Compania agricolă a fost cumpărată de un investitor din Germania. Angajaţii vor rămâne în cadrul firmei. Fostul om de afaceri a mai dezvăluit că pe viitor vrea să se implice în proiecte comunitare.