BusinessMagazin

Blog

  • DVD vs. DVD

    Ceea ce nici vanzatorii de electronice, nici studiourile de filme si mai ales nici producatorii de electronice nu ar fi vrut sa se intample nu mai poate fi evitat. Razboiul formatelor pentru urmasul DVD-ului este pe cale sa se transforme, cel putin intr-o prima faza, intr-o lupta cu nici un castigator si o intreaga suita de perdanti.

     

    Saptamana trecuta, in magazinele americane au aparut primele filme pe suport Blu-Ray, la doua saptamani distanta de lansarea in premiera a celor pe discuri HD-DVD.  Lansarea in paralel a celor doua formate – in fond, dovada cea mai clara a esecului negocierilor de a ajunge la o tehnologie cu un standard comun –  pare sa reprezinte apogeul celei mai mari crize ale formatelor media din vremurile in care VHS batea Betamax-ul incoace. Coabitarea lor pe rafturile magazinelor va crea probabil confuzie in randul consumatorilor, ceea ce va fi frana clara in cresterea vanzarilor. „Am incercat cu disperare sa ii fac sa se lupte pe acelasi teren, in loc de doua“, declara pentru presa de dincolo de ocean Brad Anderson, CEO-ul retailerului american Best Buy. „Nu este deloc o solutie fericita sa existe doua alternative.“ Totusi, Best Buy va vinde electronice pentru ambele tipuri de formate media.

     

    Printre primele titluri lansate pe suport Blu-Ray se numara „Al cincilea element“, „Hitch“ si „Terminator“, filme care au iesit de mult timp din programul cinematografelor. Pare mai degraba un test pentru a observa cat de mare este interesul consumatorilor si in acelasi timp un santaj asupra producatorilor de echipamente care sa citeasca noile formate, presate acum de timp sa lanseze inaintea concurentei. Este cu siguranta un razboi al nervilor, iar din cate se pare studiourile de filme sunt primele care au capitulat. Fapt cu atat mai surprinzator cu cat, pana nu demult, tot ele au fost cele care au incercat sa intarzie adoptarea unuia sau altuia dintre cele doua formate.

     

    Sau cel putin nu inainte de a se asigura ca sistemul de protectie impotriva copierii ilegale este suficient de puternic pentru a rezista atacurilor din partea hackerilor. Ambele formate sunt fortificate cu sofisticate programe DRM (digital rights management) care chiar daca nu vor opri permanent hackerii, cel putin le va da batai serioase de cap. Exercitiu de memorie: la cateva ore dupa lansarea Windows XP, pe Internet incepea sa circule un software capabil sa treaca peste etapa activarii produsului pe site-ul Microsoft, indispensabila pentru instalarea sistemului de operare; acum sase ani, un norvegian de 16 ani reusea sa sparga sistemul de protectie impotriva copierii al DVD-urilor, pentru a le putea folosi si in Linux. Cu un ochi la toate antecedentele de acest gen, studiourile de filme, cele care au cel mai mult de pierdut in eventualitatea unei repetitii a istoriei, au pus un accent deosebit pe problemele legate de securitate. Si asta pentru ca sunt intr-o pozitie care le-o permite. Cu toate aparatele ultramoderne de citire ale noilor DVD-uri, fie ele Blu-Ray sau HD-DVD, fara un disc introdus in ele sunt doar mobila scumpa pe care se asaza praful.

     

    Faptul ca pana la urma studiouri de filme din ambele tabere au lansat discuri in noul format, inainte ca AACS (Advanced Access Content System) sa publice normele de securitate comune, inseamna ca au ajuns deja la o solutie multumitoare tehnic. Iar datele preliminare furnizate de AACS arata ca drepturile de autor sunt luate mai in serios ca niciodata. Ba chiar atat de in serios incat risca sa devina o problema si pentru cei care cumpara discuri legal si vor sa copieze continutul de pe un device pe altul. De exemplu, de pe DVD player pe calculator sau de pe calculator pe un dispozitiv portabil. HDCP (High Bandwidth Digital Content Protection), un sistem inventat de Intel, nu permite vizionarea filmelor in format high-definition daca nu este folosit un cablu special care face legatura intre player si monitor. Cand sistemul detecteaza lipsa acestuia, se face automat trecerea la rularea in format normal, cu o rezolutie mult mai mica.

     

    Iar Blu-Ray, versiunea promovata in special de Sony, merge chiar si mai departe de specificatiile AACS, incorporand alte doua metode „antifurt“. Toate discurile Blu-Ray vor purta un logo care, daca nu este recunoscut de aparatul care le citeste, nu va rula deloc acel disc. O solutie si mai complexa se ascunde in spatele numelui BDA, care vine cu o solutie si dupa ce dezastrul (in cazul de fata piratarea reusita a discului) a avut loc. Acest software descarca automat de pe Internet un nou cod care re-cripteaza discul. Micul program este in acelasi timp si calcaiul lui Ahile pentru utilizatorii legali. Daca un anumit model de player video este decriptat de hackeri, toate aparatele de acest fel vor fi temporar scoase din functiune via internet. Se poate ajunge astfel in situatia de a fi intrerupt din vizionarea unui film pentru ca un pusti istet din cine stie care parte a lumii a dat de capat sistemului de protectie.

     

    Si consumatorii care si-au luat deja unul dintre deja zecile de modele de televizoare pe care apare sta scris „HD ready“, si dupa ce toata lumea a inceput sa vorbeasca, poate prematur despre subiect, incep acum sa-si puna intrebarea, complet justificata, daca merita sa opteze pentru vreunul dintre formate acum. Lansate cu o mica intarziere fata de versiunea rivalilor sai, filmele produse de Sony Pictures pe discuri Blu-Ray au iesit pe piata pe 20 iunie, dupa ce Samsung, a anuntat o schimbare in graficul lansarii playerului sau de 1.000 de dolari, de la sfarsitul lui mai la 25 iunie. Cu toate acestea, ambii spun ca se incadreaza in plan. Jim Sanduki, vicepresedinte in cadrul Samsung, spune ca „vom fi in mai mult de 2.000 de magazine inca din prima zi si vom avea echipe de oameni in fiecare dintre aceste magazine. Vom vinde pana la epuizarea stocurilor? Sper ca da. Ne lansam cu mai multe magazine si avand mai multa marfa decat Toshiba“.

     

    Amanarea este neglijabila insa fata de cea de aproape 5 luni a concurentilor de la Pioneer, adepti ai tehnologiei Blu-Ray. Pretul anuntat pentru lansarea din septembrie este de 1.500 de dolari, cu 300 de dolari mai putin decat daca playerele ar fi ajuns in magazine, conform primelor planuri, in ianuarie.

     

    Avantajul major cu care cele doua formate incearca sa-si faca loc in sufrageriile cumparatorilor este calitatea mult mai buna a imaginii fata de DVD-urile actuale. O diferentiere intre calitatea oferita de un HD-DVD si un Blu-Ray, spun unii specialisti, este greu de facut. „Ambele formate pot produce imagini excelente“, spune Richard Dean, unul dintre managerii producatorului de echipamente audio THX. „Pentru mine, ceea ce va face diferenta vor fi pretul si disponibilitatea continutului livrat pe aceste discuri.“ Tot el este de parere ca un utilizator obisnuit nu va sesiza nici o diferenta de calitate a imaginii intre cele doua formate. HD-DVD-ul ar putea veni cu avantajul pretului, actualele echipamente industriale care produc DVD-uri putand cu investitii minime sa treaca la productia in noul format. De cealalta parte, Blu-Ray vine cu o capacitate de stocare semnificativ mai mare, de 50 GB fata de „doar“ cei 30 GB pe care ii poate memora un disc HD-DVD.

     

    „Mai mult spatiu reprezinta intotdeauna un avantaj“, spune Richard Dean. Dar intrebarea este „de cat spatiu in plus avem intr-adevar nevoie“, adauga Dean. Cele doua tehnologii folosesc acelasi disc ca si vechiul DVD si sunt diferite fata de acesta prin faptul ca fasciculul laser este mai scurt si are culoarea albastra in loc de rosie (de unde si numele de Blu-Ray adoptat de cei de la Sony). Asemanarile se opresc aici. Diferentele principale sunt legate de codec-urile folosite pentru a rula filme (HD-DVD foloseste Mpeg 2, iar Blu-Ray Mpeg 4) si de rata de titrare. Sunt diferente majore, care nu vor permite folosirea unui player HD-DVD sa ruleze un film care a fost inregistrat in formatul Blu-Ray. Singurul care s-a aventurat sa produca un DVD player compatibil in ambele cazuri a fost Samsung, in speranta ca va crea presiune asupra celor doua tabere. Inca nu a fost lansat acest model despre care oficialii companiei spuneau ca „vom folosi o tehnologie costisitoare, dar credem ca va functiona pentru ambele formate“.

     

    Pretul este un alt subiect tabu. Producatorii de electronice din tabara HD-DVD, printre care si Toshiba, spun ca preturile pentru piata americana vor incepe de la  499 de dolari. De partea cealalta, fiind o tehnologie cu costuri superioare de fabricatie, playerele Blu-Ray vor pleca de la un pret aproximativ de 1.000 de dolari, pentru inceput. Modelul produs de Samsung care va fi lansat in aceasta luna si cel al Sony, disponibil incepand cu august, conform planurilor companiei, vor avea preturi in jurul acestei valori. Va fi nevoie de mult marketing din partea producatorilor pentru a convinge clientii sa cumpere niste electronice care au in continuare un viitor incert si care costa de cel putin cinci ori mai mult decat vechea generatie de DVD-playere. Dar, pe masura ce va creste cererea si numarul clientilor, iar gigantii asiatici de electronice vor incepe sa le produca pe banda rulanta, scaderea preturilor este mai mult ca sigura.

     

    Primul produs cu un pret accesibil care va putea rula filme intr-unul dintre cele doua formate nu va fi insa un dvd-player, ci o consola de jocuri. Anuntata versiune PlayStation a Sony, care citeste si discuri Blu-Ray va fi pozitionata la un pret de 600 de dolari. Cei de la Microsoft, care produc consola de jocuri concurenta Xbox, spun ca aceasta va avea parte de un face-lift care sa-i permita rularea discurilor de inalta definitie.

     

    Pretul nu a fost momentan comunicat, dar cea mai puternica versiune a Xbox 360 costa acum 400 de dolari. Povestea conflictelor pentru formatul unui nou mediu optic dateaza din 1969, an in care in urma unui parteneriat cu Sony, olandezii de la Philips lansau un disc citit de o raza laser numit simplu „laserdisc“. Mai tarziu, in 1979, acelasi produs, imbunatatit, devenea banalul CD de astazi. Ambele companii implicate au continuat sa lucreze in comun la prototipul unui disc comun de inalta densitate, numit MMCD (Multi Media Compact Disk), abandonat intr-un final in favoarea concurentului numit SD (Super Density Disk), dezvoltat de Toshiba. Compania era sustinuta de majoritatea producatorilor de la acea vreme: Hitachi, Panasonic, Mitsubishi, Pioneer, Thomson si Time Warner. Totusi, atunci, cele doua factiuni rivale au reusit sa ajunga la un acord, si acum rezultatul lor poarta numele de DVD. Toshiba nu a fost de acord cu termenii intelegerii, iar Sony si Philips, marginalizati de ceilalti producatori, au inceput sa lucreze impreuna la un nou format.

     

    La 10 ani distanta, povestea se repeta, pastrand o parte dintre jucatorii de atunci, chiar daca taberele au fost usor schimbate. Daca Blu-Ray are avantajul unei capacitati mai mare de stocare, HD-DVD vine cu cel al pretului. Dar, de data asta, Sony pare sa nu mai vrea sa cedeze atat de usor. Mai ales ca este si proprietarul unui studio de productie de filme, Sony Pictures, pe care il poate folosi in incercarea de a „crea piata“. Totusi, multi sunt in continuare ingrijorati. „Ar fi fost atat de bine sa iesim toti pe piata cu acelasi format“, spune Richard Doherty, managing director al Panasonic pentru Blu-Ray. „Suntem dezamagiti ca suntem in continuare in razboiul formatelor. Dar pe masura ce tensiunea creste, consumatorii sunt cei care vor hotari ce format rezista.“

  • Arsenalul tehnic

    Toshiba HD-XA1 este primul produs al conflictului dintre cele doua tabere. Lansat in Japonia la sfarsitul lui martie, poate citi discurile HD-DVD si majoritatea formatelor folosite astazi. In curand va fi lansat si pe piata americana, la un pret de 800 de dolari.

     

    TOSHIBA QOSIMO G30: primul laptop care are sub carcasa un player de discuri cu inalta rezolutie, folosind formatul HD-DVD. Are un ecran in format de cinematograf si rezolutie HD, un procesor Intel Core Duo de 2GHz. Poate fi achizitionat doar din Japonia, la un pret de 3.383 de dolari.

     

    SONY VAIO UX MICRO PC: este raspunsul Sony la concurenta celor care folosesc discuri HD-DVD. Laptop-ul are doua variante de pret, una de 3.500 de dolari, echipata cu unitate de citire a discurilor Blu-Ray de 50 GB, si una fara, la 1.800 de dolari. Modelul nu a fost inca lansat.

     

    PHILIPS BDP 9000: este numele sub care se ascunde principalul produs cu care vor fi concurati „partenerii“ Blu-Ray, Sony si Pioneer. A fost prezentat pentru prima data in ianuarie, dar nu au fost date specificatii tehnice. Va fi comercializat la un pret de 1.000 de dolari.

  • Care pe care

    Doua studiouri de productie de filme au renuntat sa mai sprijine cauza HD-DVD si au anuntat ca vor produce continut pentru ambele tabere.

     

    HD-DVD: Toshiba, Nec, Sanyo, Microsoft, Intel, Universal Studios

     

    BLU-RAY: Sony, Panasonic, Philips, Sharp, Pioneer, Apple, Dell, HP, Samsung, Twentieth Century Fox, Walt Disney

  • Marile esecuri

    Progresul tehnologic nu este intotdeauna un mars triumfal, iar istoria revolutiei digitale nu ar fi completa fara sa consemneze marile esecuri, ideile gresite si proiectele ratate. Poate ca fara ele calea ar fi fost mult mai lunga.

     

    Ne-am obisnuit sa privim lumea informaticii si comunicatiilor ca pe o lunga serie de povesti de succes, ca pe o cale mereu ascendenta care ne aduce pe zi ce trece tot mai aproape de un soi de nirvana tehnologica. Desi admit ca sunt un „tehno-optimist“, nu pot sa nu remarc faptul ca progresul tehnologic a lasat in urma o intreaga serie de „cadavre“ si ca nenumarate miliarde de dolari au fost cheltuite pentru proiecte care nu s-au dovedit viabile.

     

    Cu ocazia aniversarii unui sfert de secol de existenta, revista Network World a analizat doar sapte mari esecuri din lumea tehnologiilor, insa orice privire retrospectiva mai releva inca multe altele. Dar, cum valurile tehnologiei seamana cu cele ale modei, nu se stie niciodata daca nu cumva ceea ce ieri a fost aruncat la gunoi nu va reveni in actualitate in noi forme – asa cum s-a intamplat de pilda cu SGML, care a revenit intr-o forma simplificata numita XML. Sau, dimpotriva, ceea ce astazi pare avansat si incontestabil va deveni in cativa ani doar o proba concludenta ca… solutiile sunt in alta parte. Lista intocmita ramane deschisa.

     

    ATM (Asynchronous Transfer Mode) a reprezentat in anii ‘90 speranta intregii industrii ca un standard universal va unifica lumea retelelor, fie ele locale (LAN) sau de arie larga (WAN), fie cu comutare de circuite sau cu comutare de pachete etc. Retelele locale au preferat Ethernet, iar ATM nu mai este astazi un „buzzword“. Insa in vreme ce pentru ATM mai exista sperante in diverse domenii (de pilda Video over IP), un alt imens efort de standardizare, OSI (Open Systems Interconnection), e considerat de cei mai multi analisti mort si ingropat din orice perspectiva practica. Dupa ce zece ani s-au pompat sume imense, iar unele companii precum IBM si DEC au investit miliarde in incercarile de implementare, guvernul american a oprit finantarea si a admis ca TCP/IP e suficient de bun. Din toate acestea, invatamantul s-a ales cu un perfect model teoretic de referinta. Daca mai adaugam ISDN – care, din acronimul pentru „Integrated Services Digital Network“, a devenit in timp prescurtarea de la „I Still Don’t Need“ -, obtinem imaginea partii intunecate a lumii retelelor.

     

    Interesanta este si lista esecurilor marilor companii, dintre care se detaseaza IBM cu cateva ratari rasunatoare, incepand cu arhitectura de magistrala pentru PC-uri (Microchannel), trecand prin sistemul de operare OS/2 si ajungand pana la High-Speed Token Ring (considerat un exemplu clasic de „prea putin, prea tarziu“). Si Apple figureaza in lista marilor ratari, PDA-ul Newton fiind insa mai degraba sub zodia lui „prea mult, prea devreme“. Nici Microsoft nu putea sa lipseasca: pentru interfata utilizator numita Bob, atributul „ridicol“ este azi considerat un eufemism, in vreme ce Windows ME nici macar nu mai are parte de atribute.

     

    Exista insa si un esec major, la scala intregii industrii informatice: securitatea. Inca dinainte de aparitia marilor retele virusii au inceput sa se raspandeasca prin intermediul dischetelor, insa internetul a ridicat problema securitatii printre cele mai acute. Cursa permanenta dintre produsele menite sa asigure securitatea si noile amenintari nu pare sa se apropie de un final atata vreme cat aproape zilnic sunt descoperite noi brese si noi vulnerabilitati, nu doar in produse software ci chiar la nivelul fundamental al tehnologiilor care fac Reteaua sa functioneze. Va trebui inca multa vreme sa acceptam ideea ca nici unul dintre sistemele informatice pe care ne bazam nu este perfect protejat.

     

    Fara indoiala, lista marilor esecuri prezentate de Network World se rezuma la cele mai spectaculoase si cele mai costisitoare. Ultimul numar al revistei ACM Queue vine sa consemneze caderea unei alte tehnologii care a facut voga in ultimii ani ai deceniului trecut si care se anunta ca panaceul tuturor problemelor de inter-operabilitate a softurilor ruland in medii eterogene. CORBA (Common Object Request Broker Architecture) a rezultat dintr-un imens efort de standardizare a interfetelor de programare si declinul prin care trece nu se datoreaza unei proiectari defectuoase, ci mai degraba excesului de rigoare, care a dus la o constructie extrem de complexa. Intr-un domeniu atat de dinamic cum este informatica, excelenta tehnica este doar o conditie necesara a succesului, dar nu si suficienta.

     

    Astazi, vedetele lumii IT sunt serviciile web, Ajax, XML… Nu avem nici o garantie ca vor rezista multa vreme si ca alte abordari nu se vor dovedi mai eficiente, mai rentabile si mai sigure. Cert este ca fara atatea esecuri rasunatoare n-am fi ajuns aici.

  • Poet de Luxten

    Scrie poezie si proza si face fotografii. Spre deosebire de majoritatea „colegilor de breasla“, insa, nu se simte obligat sa-si caute inspiratia in tragicul existentei, ci mai degraba in marea pe care o priveste de la ferestrele apartamentului sau din Monte Carlo.

     

    Pentru multi, Zoltán Böszörményi este doar omul de afaceri ale carui conturi s-au rotunjit cu cel putin 15 milioane de dolari dupa ce si-a vandut actiunile de la grupul Luxten. Canadianul de origine romana si cu radacini maghiare, actualmente rezident al Principatului Monaco, a venit insa la Bucuresti pentru a-si lansa cea de-a doua editie a volumului de poezii „O suma de sonete“, la targul de carte Bookfest de la Romexpo. Aflat la standul editurii Brumar, care i-a publicat cartea, Böszörményi a povestit despre poezie, dar si despre viata sa dupa plecarea de la Luxten. Spre deosebire de perioada in care era om de afaceri, discursul lui este acum plin de fraze filozofice, asa cum ii sta bine unui poet in toata puterea cuvantului. Semneaza autografe pe prima pagina a volumului sau in timp ce sta inghesuit intr-un scaun pentru copii (pentru ca acesta era singurul liber), imbracat intr-un costum de jeansi si bronzat de soarele care lumineaza zilele milionarilor lumii. Pare dispus sa povesteasca despre poezie ore intregi.

     

    „Am inceput sa scriu cand aveam 8 ani. Atunci tata m-a pus sa scriu cate o pagina in fiecare zi si, pentru ca o poezie era cel mai usor de scris, am ales calea cea mai simpla“, spune Böszörményi. Pe masura ce discutia continua, frazele devin tot mai profunde. „Poezia este o alta lume, o splendoare care apare precum curcubeul, te face sa tresalti, te pune intr-o dilema sau satisface chiar o necesitate de comunicare“, spune fostul om de afaceri. Fie ca esti sarac lipit pamantului, fie ca ai in conturi milioane de euro, inspiratia este „un act spiritual care este propulsat de o idee, de ceva care trebuie spus“, explica Böszörményi. Nu uita totusi de lumea business si subliniaza ca poezia se construieste intr-un fel ca o companie, pentru ca o afacere necesita aceeasi ingeniozitate precum poezia. „Totusi, pe cand faceam afaceri nu scriam, pentru ca atunci cand te ocupi de afaceri esti inchistat, stresat, invadat de problemele cu care te confrunti. Poezia are nevoie de libertate, de un spatiu in care gandul sa se poata exprima, de o lume fara ziduri“, tine sa precizeze Böszörményi. Spune ca scrie in limba maghiara, iar volumul „O suma de sonete“ este primul editat in limba romana. „Prima editie a aparut in 1.000 de exemplare, iar cartea lansata la targ este de fapt o a doua editie, publicata tot in 1.000 de exemplare“, explica omul de afaceri/poet.

     

    Povestea vietii sale poate fi ea insasi subiect de poem epic. Nascut la Arad, Zoltán Böszörményi a plecat din Romania in 1983, „printr-o conjunctura, pentru ca in viata sunt momente la care omul nu participa“. Prima slujba in Canada a fost la un hotel in Calgary, in intretinere, facand tot felul de reparatii. „Nu stiam limba engleza si a trebuit sa parcurg si eu aceeasi experienta pe care o traieste orice imigrant care aspira sa urce pe scara ierarhica. Am lucrat apoi la o fabrica de automobile, am fost director de vanzari la Chevrolet“, isi aminteste el. Pentru ca de mic copil se gandea la afaceri („voiam sa am chiar o tipografie“), in Canada si-a deschis o firma de consultanta in marketing, En’Mark International LTD. In Romania s-a intors in 1991 si spune ca a gasit o „tara cenusie, care semana cu un tren deraiat“, dar cu multe oportunitati de afaceri. In 1992 infiinta la Arad un „SRL“ pentru a face comert cu becuri, asta dupa ce a renuntat la afacerile din Canada. Tot in Romania, Böszörményi spune ca a facut primul milion de dolari, „prin 1992-1993 din vanzarea de becuri“.

     

    In aceeasi perioada, omul de afaceri a hotarat sa nu mai fie un simplu comerciant si sa treaca la productia de becuri, decizie care a coincis cu hotararea statului roman de a initia un proiect de privatizare a mai multor companii, printre care Electrofar Bucuresti. Fabrica a fost cumparata  cu mai putin de un milion de dolari in iulie 1993, dupa care a investit 11 milioane de dolari pentru retehnologizarea companiei. Electrofar a trecut, in 1994, de la pierderi la un profit de aproape un milion de dolari, in conditiile unei cifre de afaceri de sapte milioane de dolari. Anii 1997 si 1998 au fost marcati de cateva evenimente care aveau sa contribuie la cresterea Luxten. Cu sprijin din partea unui nou actionar, fondul de investitii Société Générale Romania Fund, Luxten a participat la licitatia organizata pentru iluminarea publica a Bucurestiului si a castigat un contract cu o valoare de 75 de milioane de dolari si o durata de 15 ani. Luxten a fost sprijinita si de AIG New Europe Fund, care a intrat din 1999 in afacere, cumparand 22% din actiuni.

     

    Mai mult, Luxten a castigat contracte de iluminat pentru jumatate din Craiova, pentru Constanta, Ploiesti, Oradea, Galati, Medias, Roman, Baia Mare, Vatra Dornei, Timisoara (jumatate) si Alba-Iulia. Compania a construit nocturna stadioanelor din Giulesti si Craiova, precum si Timisoara, Baia Mare si Arad. In 1998, Luxten cumpara fabrica de contoare AEM Timisoara, in care Böszörményi spunea la acel moment ca a investit 22 de milioane de dolari.

     

    Cu afaceri in cinci domenii conexe de activitate (surse de iluminat, contoare, iluminat public, IT specializat, distributie de energie), Luxten avea in 2002 o cifra de afaceri de 100 de milioane de dolari (105,75 milioane de euro la cursul mediu afisat de BNR pentru 2002), iar in 2005 grupul a atins nivelul de  104,3 milioane de euro. Intr-un interviu acordat Ziarului Financiar in februarie 2002, Böszörményi, intrebat ce ar face cu banii daca ar vinde actiunile Luxten, spunea ca nu pune egal intre Luxten si semnul dolarului.

     

    „Pentru mine Luxten inseamna o munca de zece ani, proiecte duse la bun sfarsit, formarea unei mentalitati care nu accepta compromisuri de la calitate si mai presus de orice, oamenii. Nu m-am gandit, asadar, la cati bani as obtine pe Luxten sau ce as face cu ei“, declara el la acel moment.

     

    Totusi, in decembrie 2003 se anunta ca a vandut pachetul de 36-38% din actiuni, alaturi de cele doua fonduri de investitii, AIG New Europe Fund si Société Générale Romania Fund, care detineau impreuna 36%. Valoarea totala a tranzactiei a fost de peste 50 de milioane de dolari, dar surse din piata estimau ca Böszörményi a primit in schimbul pachetului sau 15 milioane de dolari.

     

    In 2006, cand este intrebat despre Luxten, Böszörményi se intristeaza subit si te priveste fix in ochi. „Pentru mine plecarea de la Luxten a reprezentat o experienta trista. Nu a fost o vanzare benevola, a fost o conjunctura trista“, explica el. Actiunile au fost cumparate de fostii sai parteneri, Claudiu Radulescu, Ionel Pepenica si Olimpia Moica, intr-un caz „cu pistoalele pe masa“.

     

    Detaliile despre viata sa la Monte Carlo, unde locuieste de 8 ani intr-un apartament cumparat de la Claudia Schiffer si care se afla undeva in zona palatului princiar, sunt oferite telegrafic. Iar raspunsurile filozofice revin cand este intrebat unde se simte cu adevarat acasa. „Casa mea este acolo unde sunt cartile mele.“ Böszörményi spune ca a facut „investitii financiare“ cu o parte din banii pe care i-a obtinut din vanzarea pachetului de actiuni de la Luxten. Cand i se cer mai multe lamuriri, isi priveste interlocutorul fix in ochi si repeta „am facut investitii financiare“. Böszörményi a cumparat actiuni la SIF-uri pe cand acestea se tranzactionau inca la 2.000 de lei vechi.

     

    La intrebarea cum arata ziua unui milionar poet, raspunsul e la fel de scurt: „Sunt in permanenta ocupat cu scrisul“. Viata sa se imparte intre Monte Carlo, Toronto si Romania, dar la Bucuresti spune ca vine din ce in ce mai rar „spre deosebire de perioada in care faceam afaceri aici si stateam luni intregi in Capitala“. Cat despre intoarcerea in Romania si deschiderea unei noi afaceri, Böszörményi nu se declara inca pregatit, insa nu exclude aceasta posibilitate.

     

    In Monaco, principatul in care rar vezi o masina mai ieftina decat Ferrari sau Lamborghini, Böszörményi declara ca are un Lexus. Singurul element care ofera un indiciu al statutului sau este trabucul pe jumatate fumat pe care il tine in mana pe tot parcursul interviului. „Este un Carlos Toranio“, spune el despre una dintre cele mai exclusiviste marci de trabucuri din lume. Nu il intereseaza iahturile, jucariile preferate in Monaco, pentru ca sotiei nu ii place marea, dar se gandeste la obtinerea permisului de zbor. Cine stie, poate experienta zborului il va face sa scrie alte poezii.

  • Fragmente dintr-un discurs indragostit

    De doua ori mai multe decat cele din filmul conationalului sau François Ozon („8 femmes“), femeile iscodite de Jérôme Clément in ultima sa carte au nu doar sarm si ascutime a judecatii, ci si o uluitoare expresivitate a inteligentei.

     

    Volumul este alcatuit din saisprezece interviuri stufoase, cu 16 femei celebre din spatiul francez, poate cele mai celebre ale momentului (scriitoare – Ircne Frain, Elisabeth Badinter, Edmonde Charles-Roux, Françoise Giroud, Catherine Clément, Catherine Millet, Dominique Rolin, Alice Ferney, Camille Laurens, Emmanuele Bernheim; artisti plastici – Lydie Arickx, Annette Messager; dansatoare – Karine Saporta; regizoare – Catherine Breillat; actrite – Genevicve Page). Jérôme Clément, autorul acestei antologii, este nimeni altul decat presedintele canalului Arte, inca de la infiintarea acestuia, in 1991. Informatia nu este intamplatoare, pentru ca ea poate da seama de stiinta fara cusur cu care acest manager media isi construieste si isi lanseaza intrebarile.

     

    Desi poarta intotdeauna semnele distinctive ale civilitatii, aceste intrebari nu raman insa niciodata politeturi de salon: ordoneaza fluxul confesiv al interlocutoarei, obliga la sinceritate, destabilizeaza pornirile spre afirmatii conventionale.

     

    Aventura acestei carti are o patroana cu un nume rasunator si o bio-bliografie pe masura: Laure Adler. Directoare de programe a postului France Culture, ea ii ofera lui Jérôme Clément, care dorea sa aiba, in vara lui 2001, propria sa emisiune radiofonica, posibilitatea sa opteze intre doua teme majore: Statele Unite sau Dragostea. A ales, stupefiant pentru toata lumea, Dragostea si, pret de cateva saptamani, a intors, impreuna cu faimoasele sale invitate, problema pe toate partile. Ce a rezultat este un minunat puzzle, care, odata asamblat, poseda coerenta si luxurianta, dar care ofera in acelasi timp fiecareia dintre piesele ce il constituie posibilitatea sa fie un obiect cu sens, suficient siesi. Aceasta particularitate a structurarii isi gaseste o „rima“ plina de semnificatii in afirmatiile pictoritei Anne Messanger (p. 316) care a ales sa-si marturiseasca gandurile despre dragoste prin urmatorul ricoseu: „Imi place mult cartea lui Barthes, Fragmente dintr-un discurs indragostit. El afirma ca nu se poate vorbi despre iubire decat fragmentar, ca trupul celuilalt este perceput doar pe bucati, de exemplu: Imi plac fesele tale. La fel cand suntem bolnavi: «Ma doare burta», «Ma dor urechile». Nu se spune: «ma doare corpul»“. Tot asa, trupul cartii lui Clément ne ofera posibilitatea sa ne indragostim de oricare dintre fragmentele sale, fie ca vorbeste despre zone niciodata pana acum dezvaluite de intimitate sufleteasca, despre sexul fara iubire, seductia ca lupta, singuratatea indragostitilor, triunghiurile amoroase, legatura dintre economie si erotism sau prietenia indragostita. O carte de care nu te poti plictisi, asa cum, uneori, te poti plictisi de dragoste.            

     

    Jérôme Clément, Femeile si dragostea,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Batranul si marea de femei

    Yasunari Kawabata (laureat al premiului Nobel pentru literatura in 1968) isi atinge in acest scurt roman un varf al maiestriei. Intr-o locuinta ciudata, cu perdele stacojii, niste batrani obisnuiesc sa-si petreaca noaptea, ca un fel de consolare iluzorie pentru tineretea lor demult apusa, in preajma unor superbe tinere, neatinse si de neatins, cufundate in somn. Impins la inceput de curiozitate, Eguchi, precum ceilalti, trece pragul casei crezand ca-i va afla apasatoarele taine, dar se lasa prins in acest joc. In preajma straveziilor trupuri de nimfe, Eguchi isi reface traseul vietii, isi aminteste de toate femeile din viata sa si spune retoric interogativ, intr-un tarziu: „Nu este oare frumusetea atinsa de sanii femeilor stralucirea cea mai desavarsita a evolutiei umanitatii?“

     

    Yasunari Kawabata , Frumoasele adormite,

    Editura Humanitas, 2006

     

    Mistere medievale

    Misterele nu denumesc, aici, celebrele puneri in scena prilejuite, in Evul de mijloc, de sarbatorile crestine si devenite una dintre primele forme de expresie dramatica europene, ci un gen de literatura politista cu tot mai multi adepti, in anii din urma. Personaje pline de istetime sunt coborate in cotloanele istoriei si puse sa desluseasca crime tenebroase. Este cazul lui Crowner („colonelul“) John, erou al romanelor galezului Bernard Knight. Acest al doilea roman din seria aventurilor sale publicate de editura RAO ne plaseaza in regiunea Exeter, in decembrie 1194. Doua sunt evenimentele pe urma carora acest detectiv sui generis incepe sa scormoneasca: Christina Rifford, fiica unui negustor bogat, este violata, iar Lady Adele de Courcy este gasita moarta intr-unul dintre cele mai sarmane cartiere ale orasului.

     

    Bernard Knight, Potirul otravit,

    Editura RAO, Bucuresti, 2006

  • Urmatoarea Chestie Tare

    Larrikin Love au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud

     

    E ora 21.30 la Kings College din Londra, iar sala de reuniuni studentesti e plina pana la refuz. Un afis, pus pe usa de catre Channel Four, presupus a fi un post de televiziune ceva mai intelectual al Marii Britanii, expune urmatorul text: „Spectacolul din aceasta seara va fi partial inregistrat pentru un documentar intitulat «The Search for Cool» («In cautarea a ceea ce este tare»). Daca nu doriti sa fiti filmat, spuneti-i acest lucru unui membru al echipei noastre“. Ceea ce ma face sa ma gandesc, pentru o clipa, la absurditatea acestui lucru: sa te duci la cei care umbla cu camera in mana si sa le zici: „Nu va suparati, se poate sa nu ma filmati asta-seara, ca am trac?“ Acest fapt da o idee despre cat de la moda este formatia pe care am venit s-o vedem asta-seara: Larrikin Love. Oricine se afla in cautarea celei mai tari trupe a momentului a nimerit bine.

     

    Probabil ca Larrikin nu va suna cunoscut. Majoritatea englezilor habar n-au ce inseamna. Chiar si eu a trebuit sa-l intreb pe tata, iar el, ca un izvor de intelepciune ce se afla, m-a informat ca este un cuvant victorian pentru „larking about“ – a face strengarii. Numele se dovedeste a fi foarte potrivit. La sedintele foto, Larrikin Love pot fi vazuti purtand frac si joben, precum si alte articole de vestimentatie specifice epocii victoriene. Pe scena par exact ceea ce sugereaza numele, niste copii ai strazii dickensieni, ce vor sa va distreze, desi (judecand) dupa aspectul lor, obraznicaturile n-ar ezita sa incerce sa va subtilizeze portofelul in acelasi timp.

     

    Vocalistul Edward Larrikin este, fara indoiala, vedeta trupei. Ceilalti membri aduc mai degraba a niste muzicieni obscuri de acompaniament, cu basistul care mai ca nu iese pe scena, rusinat sa imparta lumina reflectoarelor cu vocalistul hiperactiv a carui prezenta impune publicului sa-i acorde atentie deplina. Daca ati vazut vreodata muzicalul Oliver (inspirat, desigur, din cartea Oliver Twist a lui Dickens), atunci va puteti face o idee clara despre cum arata tanarul Edward. Cu un aspect baietesc, o prezenta scenica incredibila si un manierism excentric, vocalistul trupei iti da impresia ca e un pustan Cockney (londonez din cartierul East End) de sase ani cu deficit de atentie.

     

    Alearga pe scena lovind in talangi, da in tobe atunci cand n-ar trebui s-o faca si se poarta in general ca un mascarici, fiind un exemplu clar de „Larrikin“ (strengar). Si mie imi place. La fel si celorlalti din public, dupa cate se pare, care se arunca efectiv spre scena, ingreunand sarcina celor de la paza de a-i scoate cat mai repede de acolo.

     

    Din punct de vedere muzical, se aseamana foarte tare cu un indie post Libertines si post Pete Doherty. Ca si The Libertines, Larrikin Love sunt obsedati de ideea unei Anglii demult uitate – cum spunea Eddie Larrikin: „Anglia nu mai are nimic de oferit in ce ma priveste“ si „Toate lucrurile pe care le ador au aparut cu mult inainte de 1985“. Au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud. Nu e tocmai genul de comportament la care te-ai astepta din partea fratilor Gallagher care de-abia stiu sa citeasca si care n-au ajuns cu lectura mai departe de coperta-spate de pe albumele Beatles.

     

    La muzica haotica de chitara la care fiecare trupa pare nevoita sa recurga pentru a atrage atentia presei, mai adauga o doza zdravana de gypsy-ska. Pe alocuri, suna ca Goran Bregovic interpretand preluari dupa The Specials. Au chiar si un trompetist care sa faca si mai veridica atmosfera de taraf de tigani, desi, sincer sa fiu, nu pricep de ce s-au mai deranjat, acesta cantand cam trei note dupa care s-a retras cu o figura de om ce-si cere scuze pentru indrazneala de a fi distras atentia de la giumbuslucurile vocalistului Ed.

     

    Singurul risc cu care se confrunta Larrikin Love e exprimat de prezenta echipei de filmare: au fost considerati drept „The Next Big Thing“ (Urmatorea Chestie Tare) atat de repede incat publicitatea exagerata va umbri formatia in sine. Se vorbeste despre ei peste tot prin presa, desi n-au lansat decat vreo cateva single-uri. Ca atatea trupe noi, obsesia mass-media pentru cautarea a ceea ce este „cool“ risca sa ucida gasca cu ouale de aur. Ceea ce le trebuie este timp pentru a-si dovedi valoarea, nu o avalansa de atentie din partea presei si documentare pentru Channel 4. Tinand cont de aceste lucruri, ar fi bine sa ma opresc din scris.           

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • RESURSE UMANE: Departamentele de marketing vaneaza cercetatori de piata

    Cand se intelege foarte bine cu un angajat dintr-un departament de marketing al unei companii-client, Bogdan Florea – managerul general si proprietarul companiei de cercetare de piata Brennan – e aproape sigur: cel in cauza a lucrat candva intr-o companie de cercetare de piata. Doar i-au plecat si lui angajati la companii-client.

     

    Multi (n.r. – cercetatori) au trecut din tabara agentiilor in tabara clientilor“, spune Bogdan Florea. E un fenomen global, recunoscut acum si in peisajul romanesc de companiile de profil, fie ca sunt multinationale – ca GfK – fie ca sunt romanesti, precum Brennan sau Daedalus Consulting. „Exista o tendinta naturala la nivel mondial de migrare a researcherilor catre alte industrii, in special pe posturi de marketing sau marketing research“, explica Daniel Enescu, general manager al Daedalus Consulting, o firma a grupului Daedalus, cu o cifra de afaceri estimata la peste 2 milioane de euro din servicii de cercetare de piata in 2006, adica circa 10% din valoarea pietei de profil. De la Daedalus pleaca anual 3-5 oameni catre companiile-client, spune Enescu (ceea ce inseamna o fluctuatie de personal de pana in 10%).

     

    In Romania – a constatat Enescu – aceasta tendinta este accentuata de doua fenomene specifice pietei locale. Pe de o parte, ca urmare a cresterii economiei si a investitiilor directe, a crescut cererea de competente de marketing, cerere care in acest moment nu este acoperita. „Pe de alta parte, investitiile si angajamentul in formarea oamenilor este destul de redus in alte industrii, firmele de cercetare a pietei fiind printre cele mai active in aceasta directie“, spune Daniel Enescu. Ar mai putea fi adaugat un al treilea factor: companiile – atat cele straine, cat si cele romanesti – din ce in ce mai mult – incep sa inteleaga cat de important e sa verifice impactul campaniilor pe care le demareaza, performanta propriului brand, sa-si evalueze strategia de comunicare, sa-si testeze produsele si ambalajele, sa faca studii de pret sau mystery shopping (mystery shopping e un instrument de evaluare a performantei si a prestatiei angajatilor in retelele de retail). „Clientii nu mai iau decizii la intamplare, nu se mai bazeaza pe intuitie“, spune Florea. Iar pentru a se descurca cu atatea masuratori, un specialist in cercetare in propriul departament devine necesar.

     

    Astfel, fenomenul migrarii din tabara cercetarii in cea a marketingului nu a avut doar efectul negativ al pierderii de oameni valorosi de catre companiile de cercetare, ci si unul pozitiv: cresterea profesionalismului departamentelor de marketing din companii. Astfel, daca pana anul trecut tendinta companiilor-client era sa selecteze agentiile de cercetare si produsele acestora dupa criteriul pretului, „din acest an a crescut mult profesionalismul, companiile isi cunosc mai bine nevoia interna de cercetare, stiu ce sa ceara si cu ce sa interpreteze datele“, spune Bogdan Florea, fost trezorier, care, la sfarsitul lui 2001, intra pe piata cercetarilor ad-hoc (facute la cererea unui client – n.r.) cu un start-up de 20.000 de euro, pentru ca in acest an sa estimeze o cifra de afaceri de un milion de euro. Daca la intrarea lor pe piata companiile de cercetare aveau portofolii formate 100% din clienti straini, de un an-doi incoace companiile romanesti au inceput sa prinda gustul cercetarilor de piata, ajungand la 10-20% ca pondere in randul cumparatorilor de studii.

     

    „Exista o tendinta usoara de crestere a ponderii firmelor romanesti, crestere care vine in special din segmentul firmelor private medii, infiintate dupa 1990“, spune Daniel Enescu de la Daedalus. De asemenea, reprezentatii companiilor de cercetare spun ca tipurile de cercetare solicitate si industriile din care au venit solicitari s-au diversificat mult – „un indicator al dezvoltarii economice a tarii“, conform lui Andi Dumitrescu, managing director al celei mai mari companii de cercetare de piata – GfK – cu o cifra de afaceri estimata de companie pentru 2006 la 3 mil. euro.

     

    „In perioada 1992-1996 efectuam studii de cercetare de piata exclusiv in domeniul FMCG (produse de larg consum), aceasta fiind industria in care se investea semnificativ in acea perioada“, spune Andi Dumitrescu. „Economia a inceput sa se dezvolte, asa ca, in 1997, am fost in masura sa oferim servicii pe piata de telecom ca urmare a investitiilor pe care piata romaneasca le-a cunoscut in aceasta industrie. In anii care au urmat, am inceput sa oferim din ce in ce mai multe studii pe piata produselor financiare, a produselor farmaceutice, pe piata de retail si pe piata auto.“ Cele mai solicitate tipuri de studii de piata in ultima perioada sunt cele care ajuta la lansarea de noi produse sau servicii, cele de evaluare si pozitionare a unei marci, studiile de satisfactie a clientului si cele de mystery shopping, ajunse la o valoare totala de 500.000 de euro, potrivit unei estimari Brennan. Jumatate din valoarea cercetarilor de piata cumparate de companii sunt ad-hoc, adica facute la solicitarea clientilor, pentru folosul exclusiv al acestora.

     

    In ce priveste instrumentele de cercetare mai noi precum web-ul, Romania ramane inca in urma tarilor cu o rata mare de penetrare a Internetului (la sfarsitul anului trecut, potrivit unui studiu al ANRC, in Romania, numarul total al conexiunilor depasise 1,8 milioane). Astfel, cercetarile pe web au crescut mult in SUA, in UE au ajuns aproape de 15%, „in timp ce in Romania reprezinta sub 1% din totalul pietei“, spune Daniel Enescu de la Daedalus Consulting. Cazul tipic in care se apeleaza la webcam in Romania este cel in care o companie cu peste 1.000 de angajati vrea sa vada care este satisfactia angajatilor („employee satisfaction“) la locul de munca. Pentru asta insa ar trebui sa creasca intai preocuparea companiilor din Romania fata de nevoile angajatilor lor. O solutie in acest sens ar putea fi ca si departamententele de resurse umane din companii sa inceapa vanatoarea de cercetatori.

  • Studiu de pret

    Bogdan Florea de la Brennan spune despre studii ca sunt ca iaurtul: expira repede, ca atare trebuie refacute mereu. Sunt o fotografie a unei stari de moment, care permite companiilor sa-si ajusteze strategiile astfel incat investitiile lor sa fie corect directionate. Indirect, studiile aduc bani. Dar ce investitii necesita?

     

    CUSTOMER SATISFACTION: Tariful pentru un chestionar telefonic este de 5-40 de euro.

     

    MYSTERY SHOPPING: Un val de mystery shopping necesita minimum doua vizite, pentru ca una singura ar putea coincide cu o zi proasta, atipica. O vizita costa 25 de euro. Daca studiul implica 50 de locatii si doua vizite la fiecare locatie, un val de mystery shopping va costa 2.500 de euro. Cand o companie introduce noi standarde, sunt recomandate doua-trei valuri de mystery shopping.

     

    FOCUS GROUP: Costul unui focus group variaza intre 1.000 – 1.500 de euro.

     

    INTERVIU IN PROFUNZIME: O cercetare calitativa in care, spre deosebire de focus group, se sta de vorba cu fiecare participant in parte. Se utilizeaza fie cand prospectii sunt persoane ocupate – manageri de firme, medici, avocati – si nu pot fi adunati simultan pentru un focus group, fie cand tema e foarte sensibila sau persoanele nu trebuie sa se influenteze reciproc. Costul unui interviu este de 300 – 500 de euro.

     

    OBSERVATII PARTICIPATIVE: Tot o metoda calitativa prin care compania spioneaza un individ sau o familie in comportamentul „in-home“ (de acasa) sau in-shop (din magazin). Costul variaza intre 400-600 de euro pe prospect.

     

    ANCHETA: O cercetare calitativa sub forma sondajului de opinie. Tariful este de 7 – 40 de euro/ chestionar.