BusinessMagazin

Blog

  • BANCI: Satul, ultima frontiera in calea bancilor, capituleaza cu pasi marunti

    Se lauda cu retele de sute si sute de unitati, dar pentru multe banci mediul rural si orasele de dimensiuni mai mici sunt un taram pe care n-au indraznit inca sa puna piciorul. Schimbarea se intrezareste insa la orizont.

     

    Lesne de inteles ca atunci cand investesc mai bine de 150.000 de euro intr-un punct de lucru (cat costa deschiderea unei unitati bancare dintre cele mai mici, cu doar 1-2 angajati), bancherii asteapta si un castig pe masura de pe urma lui. Iar zonele rurale, in care mare parte din populatie traieste inca din autoconsum, iar nivelul veniturilor e departe in multe cazuri chiar si de minimul inregistrat pe cap de orasean, castigurile nu sunt dintre cele mai promitatoare. Asa se face ca, dintr-o retea bancara de peste 4.400 de unitati, cat avea intreg sistemul bancar la finele lui 2006, mai putin de o mie sunt plasate in afara marilor orase.

     

    Dar lucrurile se schimba, iar bancherii incep sa se uite cu ceva mai mult interes si peste granita marilor orase. Simplist, cel putin doua sunt motivele pentru care si localitatile cu mai putin de 50.000 de locuitori („granita“ de netrecut pana de curand) devin si ele interesante pentru banci. Pe de o parte, agricultura romaneasca asteapta, in perioada 2007-2009, infuzii de aproape cinci miliarde de euro din fonduri europene, fara a mai pune la socoteala celelalte programe destinate dezvoltarii ei. Bani care pe de o parte va trebui distribuiti si insotiti de cofinantare prin credite bancare – si, poate mai important decat atat, vor crea „gustul“ si nevoia pentru servicii bancare suplimentare. Pe de alta parte, dupa mai bine de doi ani in care romanii ce muncesc in tari straine au trimis si au consumat in Romania miliarde de euro (cu precadere in sate si orase mici, de unde au plecat cei mai multi la munca), gradul de bunastare a crescut si el.

     

    Motivatia (cel putin teoretica sau de perspectiva) exista, asadar, iar primii pasi au fost deja facuti – mai ales de bancile mari, cu retele importante. Pana una-alta, din circa 40 de banci, cate numara sistemul bancar in prezent, sapte sunt prezente si in mediul rural, conform unui studiu recent realizat de site-ul www.no-cash.ro. Prezente mai importante (dar fara sa depaseasca insa nici una cateva zeci de unitati in aceste zone) aveau, potrivit aceleiasi surse, BCR, BRD, Banca Carpatica si Raiffeisen Bank. De departe, CEC ramane fruntasa, in conditiile in care din cele aproape 1.400 de sucursale, mai mult de jumatate sunt in mediul rural.

     

    Cum se impaca insa nevoia de a tine sub control costurile (sub presiunea extinderii agresive a retelelor de sucursale, dar si a reducerii marjelor de profit) cu dorinta de a cuceri noi teritorii, unde insa clientii sunt sensibil mai putini, iar castigurile pe masura?

     

    „Inovand“, raspunde Sorin Popa, directorul general adjunct al BRD-Société Générale, banca ce a lansat, spre finele anului trecut, asa-numitul proiect „plug and bank“. Inventia lor este, de altfel, una destul de simpla. Practic, ei folosesc pentru a-si construi prezenta in sate sucursale de mici dimensiuni, de 30-50 de metri patrati, prefabricate si asamblate la fata locului. Asemanatoare unor „mini boutique-uri“ ceva mai mari, sucursalele BRD de acest fel ofera toate categoriile de produse si servicii bancare din portofoliul bancii, subliniaza Popa. Iar costurile sunt, in acest caz, considerabil mai mici decat in cazul unei sucursale obisnuite: intre 70 si 90 de mii de euro, explica Popa pentru BUSINESS Magazin. Avantajele unui astfel de concept, inregistrat deja de BRD ca marca proprie, sunt evidente, sustine directorul general adjunct al bancii: personalul necesar pentru operarea unei astfel de sucursale este de „0-2 persoane“, dat fiind ca fiecare este echipata si cu automat bancar, iar amplasamentul este mai usor de gasit si mai ieftin. BRD concesioneaza sau cumpara terenul pe care instaleaza sucursala. La finele anului trecut, reteaua BRD (de aproape 600 de unitati in toata tara) numara circa 50 de astfel de sucursale. Cu mai bine de un sfert din activele sistemului bancar in administrare, Banca Comerciala Romana are doar 13 sucursale in mediul rural, potrivit studiului citat anterior, in timp ce Raiffeisen Bank, ocupanta locului al treilea din topul bancar (in functie de active), avea doar cinci sedii in mediul rural. Si aceasta desi, la capitolul extindere teritoriala, ambele banci au fost anul trecut extrem de active: BCR a deschis doar in 2006 peste o suta de noi unitati, in timp ce Raiffeisen si-a completat reteaua cu 51 de sucursale, ajungand la 265 in prezent.

     

    „In 2007 vrem sa mai deschidem inca o suta“, spune Razvan Munteanu, vicepresedinte pentru divizia de retail la Raiffeisen Bank. Totusi, desi adauga ca este posibil ca banca sa deschida noi unitati si in orasele cu mai putin de 50.000 de locuitori, „nu exista o strategie specifica pentru aceste regiuni“, recunoaste Munteanu. Atunci cand se decide deschiderea unei noi sucursale, in calculele bancii primeaza dimensiunea localitatii si densitatea de unitati ale concurentei. „Evident, ne intereseaza si nivelul de venituri din zona respectiva“, adauga bancherul, sustinand ca daca, tragand linie si adunand, calculele dupa aceste criterii duc banca spre zona rurala, „mergem si acolo“. Prudenta sa e justificata de costurile mari pe care le implica deschiderea unei noi unitati: intre 150 si 400 de mii de euro, in functie de dimensiune. Ca alternativa la sucursala clasica, Munteanu spune ca mediul rural poate fi abordat si prin agentii „mai altfel“: cu program de doar cateva ore pe zi sau cateva zile pe saptamana, pentru optimizarea costurilor.  

     

    O piata ce concentreaza insa circa 10 milioane de clienti potentiali, cat numara populatia rurala a Romaniei (aproape jumatate din total), nu poate fi ignorata, chiar daca pentru moment investitiile nu prea par a se justifica in planurile bancherilor. „Dar oportunitati exista“, este de parere Dorel Piti, director executiv de retea la Bancpost – banca ce, desi a incheiat anul 2006 cu peste 200 de sucursale si isi propune pentru jumatatea lui 2007 sa ajunga la 280, „nu prea e prezenta in zona rurala“. De fapt, dupa cum arata studiul no-cash, Bancpost detinea anul trecut doar doua unitati in mediul rural, restul fiind concentrate in urban.

     

    Mai exista insa si alte canale de vanzare, exceptand clasica – si costisitoarea – unitate „de mortar si caramida“. Pentru o parte, solutia se numeste forta mobila de vanzare; presedintele BCR, Nicolae Danila, anunta spre exemplu la finele anului trecut ca are in vedere agenti de vanzare pentru a acoperi mai bine si zona rurala. Lista bancilor ce-si vand creditele prin agenti este insa mult mai lunga (chiar daca obiectivul nu e neaparat zona rurala, ci inca acoperirea marilor orase): HVB Tiriac Bank, ABN Amro sau Raiffeisen Bank. Pentru altii, solutia vine din parteneriate – unul dintre preferatii bancherilor dovedindu-se (intemeiat, prin prisma celor peste 7.000 de unitati din intreaga tara) Posta Romana. Lista parteneriatelor Postei include Bancpost, Raiffeisen Bank, Raiffeisen Banca pentru Locuinte, Citibank, BRD Finance, ABN Amro.

     

    Pentru altii, prezenta permanenta nu este obligatorie atunci cand vine vorba despre zonele rurale. Spre exemplu, incepand din februarie anul trecut, ProCredit Bank a abordat aceasta regiune prin utilizarea unui microbuz, asa – numitul Credit Mobil. Acesta se deplaseaza in zonele in care banca nu este prezenta cu sucursala sau cu agentie, promovand creditele agricole. In prezent, in cadrul programului au ajuns sa functioneze patru astfel de microbuze. Rezultatele sunt, spun oficialii ProCredit pentru Business Magazin, „incurajatoare“: cu o valoare medie de aproximativ 3.500 de euro, volumul creditelor in derulare acordate intreprinzatorilor din mediul rural era de aproximativ 18 milioane de euro in decembrie 2006. 

     

    Mai in forta sau cu mai multa precautie, bancherii fac, asadar, primii pasi si catre zonele total ignorate pana in prezent. De lucru mai e insa mult, in conditiile in care un calcul simplu arata ca cele mai putin de o mie de unitati din mediul rural echivaleaza, de fapt, cu un raport de o unitate la aproape 11.000 de locuitori.

  • Invadam Europa pe rotile noastre?

    Aderarea era privita de multi dintre dealerii auto cu teama, existand posibilitatea unei invazii de masini ieftine din vestul Europei. Ce ar fi insa daca dealerii romani ar incepe sa invadeze Europa?

     

    Michael Schmidt, proprietarul Automobile Bavaria, importatorul grupului BMW in Romania, ar putea realiza anul acesta afaceri de 200 de milioane de euro. Numai ca, spre deosebire de anii precedenti, la cifra de afaceri ar putea contribui, pe langa dealerii din Bucuresti si provincie, si unul din Germania. „Suntem in discutii privind preluarea unui dealer auto in sudul Germaniei. Este o ocazie buna si ar putea aduce sinergii importante. Am putea trimite oamenii la scolarizare in Germania“, explica Michael Schmidt, care este si director general al Automobile Bavaria.

     

    El spune ca avea de mult in plan o astfel de miscare. „Acum s-a ivit insa  oportunitatea si as avea ocazia sa o pun in practica, iar daca experimentul va functiona, am putea repeta experienta si in alte orase din strainatate“,  explica Schmidt, un sas nascut in Romania si care a emigrat impreuna cu familia in Germania in urma cu 25 de ani, pentru a se intoarce in tara dupa Revolutie.

     

    Cazul lui Schmidt nu este singular; si alti dealeri auto locali sunt tentati sa aplice aceeasi reteta, sesizand momentele mai putin favorabile pe care le traverseaza piata auto vest-europeana. Altfel spus, si pe piata auto, la fel ca in multe alte domenii, cand lucrurile nu merg bine, poti sa cumperi ieftin. „Ne-am crescut permanent numarul de marci pe care le distribuim, iar acum, odata cu cresterea volumelor de vanzari si deschiderea granitelor, se justifica o iesire in afara. Exploram posibilitatea achizitiei unui dealer din Europa de Vest, mai ales ca astfel am putea cumpara know-how“, spune Nicolae Sorescu, director general al grupului Radacini, care estima pentru anul trecut afaceri de 80-90 de milioane de euro din vanzarea de masini.

     

    Pana la momentul unei potentiale achizitii a unui dealer din strainatate, Radacini se va concentra, potrivit lui Sorescu, pe extinderea portofoliului de branduri. „Vindem acum marci precum Daewoo, Opel, Chevrolet sau Subaru si in scurt timp vom incepe sa vindem si Mazda. Mai mult, in toamna sper sa incepem sa vindem si Saab, in urma unei investitii pe care o vom face intr-un centru la Constanta“, sustine Sorescu.

     

    De altfel, strategia grupului Radacini, detinut de omul de afaceri de origine iraniana Ali Madadi, vizeaza concentrarea din acest an in mod deosebit pe segmentul auto, dupa ce a renuntat la activitatea de import si distributie de CD-uri si DVD-uri (marca Raxon) si productia de sosuri de tomate (sub marca Picnic). „Si asa cea mai mare parte a afacerilor grupului (peste trei sferturi, potrivit datelor disponibile – n. red.) era reprezentata de divizia auto. Am decis doar ca este momentul sa acceleram investitiile in acest segment“, adauga Sorescu, care include pe lista viitoarelor locatii de dealership-uri orase precum Brasov sau Braila.

     

    Extinderea in cat mai multe orase de provincie este acum cuvantul de ordine pentru tot mai multi importatori si dealeri auto, in conditiile in care vanzarile din Capitala isi tempereaza an de an ritmul de crestere. Astfel, daca in urma cu trei-patru ani vanzarile dealerilor din Bucuresti reprezentau aproximativ 50% din intreaga piata auto (in cazul anumitor marci de import, mai ales cele din gama superioara, ponderea urca chiar si la 60% sau chiar mai mult), dupa primele zece luni ale anului trecut dealerii din Capitala vandusera 80.000 de autoturisme (sau 38% din total).

     

    Iar procentul real al vanzarilor din Bucuresti este chiar mai mic, spun jucatorii din domeniu, daca luam in calcul faptul ca nu toate orasele sunt acoperite. Altfel spus, in lipsa unui dealership Mercedes la Giurgiu, un potential client din acest oras ar putea sa isi cumpere o astfel de masina de la unul dintre centrele din Capitala.

     

    Pe de alta parte, in cazul unei retele foarte extinse, cum este cazul Dacia, ponderea Bucurestiului in totalul vanzarilor se reduce pana la aproximativ 33%-34%, potrivit datelor Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile (APIA).

     

    „Este tot mai evident ca avem nevoie de o acoperire cat mai completa a tarii, mai ales in cazul unei marci populare (cum este cazul Dacia – n. red.). Avem cea mai mare retea de dealeri dintre marcile de pe piata (aproape 90 de dealeri acoperind toate judetele tarii – n. red.), dar trebuie in continuare sa ne extindem“, sustine Jacques Daniel, director comercial al Dacia. El spune ca pe langa cei zece dealeri noi din 2006, reteaua se va extinde cu alti 14, pentru care au inceput lucrarile de constructie.

     

    Chiar si in conditiile cresterii sustinute a retelei, directorul comercial al Dacia nu a reusit anul trecut sa stopeze declinul vanzarilor. Cu aproape 108.000 de masini vandute anul trecut in Romania (mai putin cu 5.500 decat in 2005), Dacia a inregistrat primul regres din ultimii cinci ani, insa si-ar putea relua ritmul de crestere de anul acesta, odata cu lansarea utilitarei din familia Logan.

     

    In schimb, dealerii de masini din import au bifat in 2006 un nou record istoric de vanzari, importurile depasind in premiera vanzarile de masini romanesti. Iar aceasta se simte deja in conturile importatorilor, care au ajuns sa faca afaceri de sute de milioane de euro si profituri de zeci de milioane. Insa profiturile trebuie mai departe reinvestite in extinderea stocurilor de piese de schimb si mai ales a retelei de centre integrate, care au devenit din ce in ce mai scumpe, pe masura ce pretul terenului a crescut, spun analistii pietei auto.

     

    „Am investit pana acum 20 de milioane de euro in dezvoltarea retelei de showroom-uri si centre de service BMW“, afirma directorul general al Automobile Bavaria. Spre deosebire de alti importatori auto, Schmidt a decis sa se implice puternic nu doar in import si distributie, ci si in comertul cu amanuntul, dealerii detinuti de omul de afaceri reprezentand 90% din vanzarile BMW. „Pana la urma, in retail sunt marjele de profit si mai putin in import si distributie“, explica Schmidt.

     

    O strategie duala – import si distributie pe de o parte si retail pe de alta – a ales si omul de afaceri Ion Tiriac. Divizia auto a grupului de firme al lui Ion Tiriac include deja dealeri in Bucuresti, Brasov, Cluj, Timisoara, Iasi si Oradea. Omul de afaceri s-a protejat astfel de situatia in care producatorii pe care ii reprezenta, precum Ford, Mazda sau DaimlerChrysler, decideau ca volumele de vanzari realizate erau suficiente pentru a-si infiinta o filiala proprie care sa preia importul si distributia.

     

    Acest lucru s-a intamplat deja cu Mazda si DaimlerChrysler. Numai ca daca grupul germano-american a decis sa faca un joint-venture cu Autorom, fostul importator din Romania (companie controlata de Ion Tiriac), japonezii de la Mazda, nemultumiti de faptul ca vand aproximativ 400 de masini pe an in Romania, au decis sa preia in totalitate activitatile privind reprezentarea marcii pe piata locala.

     

    Miscarea japonezilor (care detineau mai putin de 0,5% din piata romaneasca, valoare cu mult sub cota de piata din Europa) face parte din strategia lor de pozitionare in Europa Centrala si de Est. Mazda a infiintat inca de anul trecut Centrul pentru Europa de Sud-Est (Mazda CSEE), cu sediul in Austria, care coordoneaza activitatea din piete precum Austria, Ungaria, Slovenia, Croatia, Cehia, Slovacia Romania, Bulgaria sau Serbia.

     

    Aceasta nu inseamna ca omul de afaceri roman renunta la marca japoneza, el detinand Mazrom Motors, cel mai mare dealer al Mazda, potrivit informatiilor disponibile.

     

    Singurul grup pentru care Tiriac detine in intregime importul si distributia ramane Ford, americanii anuntand insa ca odata ce vanzarile depasesc pragul de 10.000 de masini, ar putea sa isi deschida o filiala proprie. Pragul a fost depasit anul trecut si, in plus, Ford este unul dintre candidatii creditati cu mari sanse in preluarea fabricii Daewoo de la Craiova.

     

    „Schema“ Tiriac Auto, de dezvoltare in paralel a unei structuri de distributie, dar si de retail, a fost urmata si de Porsche Romania, reprezentantul grupului Volkswagen pe piata locala. Dezvoltata de unul dintre fostii manageri ai grupului Tiriac, Brent Valmar, Porsche Romania a ajuns cel mai mare importator de pe piata locala, insa si-a extins activitatile de retail doar in Capitala.

     

    Dar situatia este pe cale sa se schimbe, zonele cu putere economica din afara Capitalei atragand atentia companiei. „Pana acum, reteaua actuala de dealershipuri (peste 80 in toata tara – n. red.), din care patru proprii in Bucuresti, a facut fata nevoilor pietelor locale pe care le deservesc. Dar, data fiind evolutia si dinamica domeniului auto in ultimii ani, precum si perspectiva pentru urmatorii ani, se simte nevoia unor noi centre auto“, explica recent Dana Cortina, director general al Porsche Romania, responsabil pentru dezvoltarea retelei de dealeri.

     

    Compania spune ca s-a concentrat asupra Bucurestiului deoarece zona aducea 65% din vanzari. „Acum a sosit momentul sa investim si in tara. Zone cu un grad de motorizare deja ridicat – ma gandesc la Timisoara, Constanta, Brasov, Iasi si Cluj – au devenit foarte interesante din perspectiva dezvoltarii afacerii de distributie de masini“, adauga directorul general al companiei care a incheiat anul trecut cu vanzari de peste 43.500 de masini, ceea ce ar putea urca afacerile companiei la aproape 700 de milioane de euro. Extinderea dealership-urilor este in aceste conditii o oportunitate. Care sunt insa riscurile? „In primul rand este vorba de investitii importante. Un dealership trebuie facut acum la anumite standarde si aceasta inseamna bani multi“, explica Schmidt.

     

    Investitia pentru un centru auto incepe de la 1-1,5 milioane de euro (numai constructia) in cazul unui showroom si poate ajunge la 10 milioane de euro sau chiar mai mult in cazul unui centru integrat, care include showroom-uri pentru mai multe marci si service-uri dedicate.

     

    Un astfel de centru integrat, situat in zona Baneasa, a implicat o investitie de 10 milioane de euro din partea importatorului local al BMW, in timp ce Porsche Romania a anuntat ca va investi 12 milioane de euro intr-un complex auto de peste 50.000 de metri patrati pentru marcile de lux Audi, Porsche si Bentley.

     

    „Este greu pentru un investitor sa inceapa acum sa intre in acest domeniu. Noi avem avantajul ca am rulat deja multe masini si activitatea de service ne aduce profituri care permit o amortizare mai rapida a investitiei. O dovada este faptul ca, desi am deschis complexul din zona Baneasa, veniturile din activitatea de service ale centrului din zona Soselei de Centura nu s-au diminuat deloc“, explica Michael Schmidt.

     

    In plus, spun dealerii de masini, pretul manoperei va creste in urmatorii ani, urmand sa se apropie de situatia din Europa de Vest. Aceasta va face ca investitiile in comertul cu masini in Romania sa aduca la orizontul urmatorilor ani, ca si pana acum, randamente superioare vestului Europei. Iar faptul ca Romania are unul dintre cei mai redusi indici de motorizare (numarul de masini raportat la populatie) nu face decat sa creasca optimistul oamenilor de afaceri, care dupa ce au realizat averi din alte afaceri, se orienteaza catre „vanzarea unuia dintre cele mai aspirationale produse“, asa cum il numea Brent Valmar.

     

    Pe de alta parte, declansarea unui razboi al preturilor intre dealerii aceleiasi marci, dupa modelul deja consacrat in vestul Europei, va determina o diminuare a marjelor de profit rezultate din vanzarea de masini. Iar atunci doar un model de business sanatos (si o mare baza de clienti care sa vina cu masinile pentru service) va face diferenta si va permite dezvoltarea afacerii.

  • PE AGENDA

    • Ianuarie: „Astra Film Fest – 365 de ferestre catre lume“ si premiere teatrale.
    • Februarie: 26 si 27- „Scala din Milano“ la sala Thalia din Sibiu.
    • Martie: Sibiul virtual prin proiectul „Binarium“, care va fi lansat pe Internet.
    • Aprilie: Muzeul Astra va inaugura un Etno Parc care sa stimuleze creativitatea copiilor.
    • Mai: Festivalul International de Teatru si Sibiu Jazz Festival (cel mai vechi de acest fel din tara).
    • Iunie: Festivalul European al Animatiei (aniMOTION) si Festivalul de Film International Transilvania (TIFF).
    • Iulie: Gala Folclorului European, parte a programului mondial lansat de UNESCO in 2003.
    • August: Zile dedicate filmului mut – Cinema Paradiso. La Muzeul Astra – Targul Mesterilor Populari.
    • Septembrie: Cea de-a 18-a editie a Festivalului International George Enescu, intre 5 si 23 septembrie.
    • Octombrie: Conferinta „Persoana intai in literatura europeana“, Astra Film Fest -filme documentare.
    • Noiembrie: Seminarii si conferinte, organizate de ECUMEST si KulturFabrik, Luxemburg
    • Decembrie: Filarmonica din Sibiu – programul „Oratorii de Craciun intre Est si Vest“ (5 si 20 decembrie).

  • Pe muchie de euro

    Scepticismul fata de un euro introdus cu cinci ani in urma drept moneda unificarii economice europene se extinde acum in randul celor mai noi membri UE.

     

    De cand s-a nascut, Ivanka Rihtar a vazut patru monede de schimb aparand si disparand in Slovenia. Femeie de 70 de ani, proprietara unui stand de legume si fructe dintr-o piata a Ljubljanei, le regreta prea putin pe oricare dintre ele.

     

    La putin timp dupa ce s-a nascut Ivanka, Slovenia a inceput sa foloseasca valuta de ocupatie, introdusa in timpul ocuparii capitalei Ljubljana de armatele Axei in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Apoi a aparut dinarul iugoslav, care a fost folosit timp de 45 de ani si apoi a fost abandonat cand Slovenia si-a declarat independenta in 1991. Apoi, spune ea, slovenii s-au obisnuit cu moneda provizorie emisa de guvern inainte de crearea monedei proprii a Sloveniei, tolarul.

     

    Adoptarea euro de catre Slovenia la 1 ianuarie a fost o schimbare in plus pentru Rihtar. Ea nu e de acord cu faptul ca Slovenia a adoptat moneda euro, ceea ce a facut din fosta republica iugoslava prima dintre statele membre ale UE foste comuniste care adopta moneda Uniunii. „Noi suntem un stat independent“, se plangea ea inainte ca schimbarea sa aiba loc. „Ar trebui sa avem propria noastra moneda.“

     

    Asemenea scepticism fata de euro, ale carui bancnote si monede au fost introduse cu surle si tobe in urma cu doar cinci ani, ca unul din mijloacele de unificare economica a Europei, se raspandeste in randul celor mai noi membre ale UE, desi multe dintre acestea vedeau odinioara in adoptarea euro o onoare si o speranta de mai bine.

     

    Nici unul dintre statele recent intrate in UE, cu exceptia Sloveniei, nu este pregatit sa adere la zona euro. Jumatate dintre ele au abandonat anul trecut planurile de adoptare a monedei unice si nu au mai oferit calendare pentru reluarea procedurilor. Lipsa de progres reflecta problemele fiscale persistente si opozitia politica fata de schimbarile economice majore pe care le implica intrarea in zona euro.

     

    Pe de alta parte, nou-venitii privesc cu nemultumire la faptul ca membrii mai vechi refuza sa relaxeze reglementarile necesare pentru intrarea in zona euro, astfel incat sa ia in calcul, in cazul statelor din Est, deficitele bugetare si nivelurile ridicate ale inflatiei determinate de dezvoltarea rapida de dupa deceniile stagnante de regim comunist.

     

    Lituania, unul dintre primele state din zona care au renuntat la sistemul comunist, spera sa adopte euro tot la 1 ianuarie 2007, dar vara trecuta a depasit pragul de inflatie impus de UE cu 0,06 procente. Polonia nu a reusit sa intruneasca un consens politic in favoarea aderarii la zona euro si ameninta ca va organiza un referendum asupra acestei chestiuni in 2010. Ungaria, impovarata de instabilitate politica, si-a abandonat tinta anterioara de a adopta euro in 2010. Chiar si Estonia, un „tigru baltic“ laudat pentru performantele sale economice, a decis sa amine termenul, de la 2008 la 2010.

     

    In timp ce noii membri ai UE se framanta daca sa intre sau nu in clubul euro, cei care sunt deja inauntru au propriile lor dubii. In Italia, Franta si Olanda a existat o puternica opozitie publica fata de cresterea preturilor pe care a adus-o introducerea euro.

     

    In Franta, atat Ségolcne Royal, nominalizata de socialisti la functia prezidentiala, cat si prezumtivul ei opozant din partea fortelor de dreapta, Nicolas Sarkozy, au criticat Banca Centrala Europeana (BCE), care este responsabila de stabilirea politicii monetare pentru cele 12 state din zona euro. Royal si Sarkozy au sustinut ca BCE descurajeaza cresterea economica prin mentinerea dobanzilor la niveluri prea ridicate. Oficialii francezi au sugerat ca statele zonei euro ar trebui si ele sa aiba un cuvant de spus in politica monetara comuna, spre iritarea bancii care considera independenta sa in raport cu autoritatile statelor membre drept sacrosancta.

     

    Cifrele oficiale sugereaza ca ideea conform careia euro ar fi facut produsele mai scumpe este mai degraba produsul imaginatiei decat al realitatii, desi unii comercianti au profitat intr-adevar de adoptarea noii monede ca sa justifice cresteri de preturi pentru bunurile de larg consum. Inflatia anuala in zona euro a fost de 2,2% in 2002, anul in care au fost introduse monedele si bancnotele euro, comparativ cu 2,5% in 2001. Totusi, consumatorii din intreaga zona euro s-au plans de cresterile bruste de pret.

     

    Aceasta ambivalenta nu a disparut. La cinci ani de la eveniment, cei mai multi dintre germani inca tanjesc dupa vechea lor moneda, potrivit unui recent sondaj al institutului de cercetare Forsa. Sondajul, facut pentru revista Stern si televiziunea RTL, a aratat ca 58% dintre germani ar prefera marca germana in locul monedei euro. Intr-un sondaj recent facut de TNS-Sofres in Franta, 52% dintre cei chestionati au spus ca renuntarea la franc a fost o masura „foarte proasta“ sau „proasta“ pentru Franta, comparativ cu 45% care raspundeau asa in 2003.

     

    In Italia, un curent de opinie impotriva euro, consolidat pe parcursul anului trecut, a culminat cu solicitarea catorva politicieni ca tara sa abandoneze moneda unica, pentru a incerca sa-si relanseze competitivitatea economica, despre care s-a spus ca ar fi fost incorsetata de apartenenta la zona euro.

     

    In Slovenia, totusi, sondajele arata ca euro este in general bine primit, partial pentru ca reprezinta ruptura finala de trecutul comunist. Mare parte din populatie este deja obisnuita cu aceasta moneda din excursiile de shopping facute in Austria si Italia. Numai ca mandria fata de capacitatea tarii de a o adopta a fost contrabalansata de temerile ca euro va face viata mai scumpa. „Cred ca o multime de produse marunte vor fi mai scumpe“, spune Bostjan Kozina, proprietarul unei tarabe cu verdeturi. „N-o sa crestem noi preturile, pentru ca in acest domeniu competitia este foarte mare si oamenii ar observa diferenta imediat. Dar multe lucruri marunte, precum cafeaua, se vor scumpi.“

     

    Pentru a incerca sa potoleasca aceste ingrijorari, guvernul le-a cerut lanturilor de magazine sa nu ridice preturile. Toate bunurile la vanzare in Slovenia incepand din luna martie a anului trecut au fost prezentate cu pretul in euro si in tolari, iar dubla afisare a preturilor va ramane in vigoare pana in iunie 2007.

     

    In vreme ce slovenii se pregatesc pentru schimbarea monedei nationale cu un amestec de entuziasm si teama, unii economisti sustin ca succesele euro raman totusi mai mult simbolice decat economice si ca au fost folosite pentru a induce in eroare statele central si est-europene, spre a le face sa adopte o moneda care inca are de demonstrat avantajele economice promise de promotorii ei. Robin Shepherd, reprezentant al German Marshall Fund din SUA, spune ca euro nu a oferit beneficii economice evidente celor 12 state care il folosesc. Marea Britanie insa, care s-a agatat cu inversunare de lira sterlina si a refuzat inovatia monetara europeana, a reusit sa aiba o economie ce a depasit-o pe cea a zonei euro in cinci din cei sapte ani de existenta ai monedei unice. (Euro a fost introdus ca moneda de cont in 1999, iar primele bancnote si monede au fost distribuite in 2002.)

     

    Alti critici ai euro acuza faptul ca politica monetara unica pentru toti s-a dovedit prea rigida pentru niste tari care evolueaza totusi cu viteze diferite si ca euro nu a reusit sa detroneze dolarul din postura de moneda de rezerva pe plan mondial, desi avanseaza continuu si a crescut numai in 2006 cu 11% fata de moneda americana.

     

    Replica din partea aparatorilor euro e ca moneda unica a avut totusi efectul psihologic de a uni continentul european, usurand achizitiile transfrontaliere pentru consumatori si reducand costurile tranzactiilor. Ei sustin ca tocmai criteriile stricte necesare pentru aderarea la zona euro si ramanerea in cadrul ei au motivat statele, atat pe cele membre, cat si pe cele candidate, sa se zbata pentru a ajunge la deficite bugetare mai mici si la rate ale inflatiei mai scazute. Spre exemplu, disciplina ceruta pentru intrarea in zona euro a ajutat Slovenia sa acumuleze o crestere constanta de 4%, in timp ce si-a redus inflatia la 2,3% comparativ cu 10% in urma cu un deceniu.

     

    Exista „tendinta de a trata euro ca pe un tap ispasitor, ceea ce e extrem de nedrept, incorect si fals“, a declarat recent presedintele BCE, Jean-Claude Trichet, in fata unui comitet al Parlamentului European. Trichet a adaugat ca zona euro a acumulat rezultate mult mai bune in ce priveste cresterea economica, crearea de locuri de munca si dezinflatie in anii de cand a fost introdus.

     

    Acum, oricare ar fi dificultatile economice aduse de euro, cea mai mare problema pe care ar putea sa o intampine consumatorii in Slovenia este sa se deprinda cu convertirea sumelor mici. Un euro este evaluat la 239 de tolari, o rata de schimb in vigoare inca din 2004, dar care nu se preteaza prea usor la conversii matematice. Pentru a incerca sa-i ajute pe sloveni sa faca fata situatiei, Banca Sloveniei a trimis calculatoare gratuite unui numar de 760.000 de familii.

  • MANAGEMENT: La CEO-ul laudat sa te duci cu sacul. Cat mai plin!

    Se mai numeste si „salutul de aur“. Pentru un CEO, pachetul de instalare este – mai mult decat un avion la scara – ceva care trebuie garantat inainte ca executivul sa se mute la conducerea unei alte companii.

     

    W. James McNerney Jr., fostul manager-vedeta al General Electric, a primit in ultimii ani nu unul, ci doua asemenea pachete de instalare in valoare de zeci de milioane de dolari. De fiecare data a primit toate bonusurile, optiunile de cumparare de actiuni, precum si echivalentul beneficiilor de pensie pe care le-a pierdut parasind compania unde lucra inainte.

     

    Asemenea „saluturi de aur“, cu un caracter clar compensatoriu, il trateaza pe director ca si cum cariera lui ar fi mers lin in sus, fara nicio sincopa. Iar aceste plati de multe milioane de dolari si alte avantaje sunt folosite pentru a atrage nu numai CEO, ci, in principiu, orice membru al echipei manageriale. Daca „parasutele de aur“ – pachetele consistente de plati cash, actiuni sau drepturi de pensie platite in momentul cand un director pleaca dintr-o companie – sunt necesare la un moment dat pentru a scapa de unii CEO, „saluturile de aur“ sunt din ce in ce mai necesare pentru a-i face pe manageri sa accepte o functie intr-o noua companie.

     

    Traseul carierei lui McNerney ilustreaza fenomenul. La sfarsitul lui 2000, dupa ce a pierdut cursa pentru postul de CEO la GE, McNerney a sarit la 3M, unde a primit un pachet financiar in valoare de peste 34 de milioane de dolari, constand in salariul garantat, bonusuri si optiuni de achizitie de actiuni, ca sa compenseze ce lasase in urma la General Electric. Estimarea apartine Equilar, o companie din California specializata in analiza pachetelor salariale.

     

    Cinci ani mai tarziu, in vara lui 2005, Boeing, care fusese zguduita de scandaluri, era in cautarea unui nou CEO si i-a oferit lui McNerney, pe atunci director in board-ul companiei, un pachet compensatoriu in valoare de peste 52 de milioane de dolari, pachet care a inclus actiuni in valoare de 25,3 milioane de dolari si 22 de milioane de dolari in locul beneficiilor de pensie pe care le avea la 3M. Un purtator de cuvant al Boeing a spus ca sumele oferite lui McNerney erau comparabile cu cele ale celorlalti directori executivi.

     

    Asemenea pachete de intampinare nu sunt noi, dar avocatii care reprezinta interesele managerilor la masa de negocieri vin tot timpul cu modalitati tot mai ciudate de a stoarce avantaje pentru clientii lor. Salarii echivalente, bonusuri garantate si milioane de dolari in optiuni de cumparare de actiuni sunt deja la ordinea zilei. Pe deasupra, directorii executivi primesc compensatii pentru beneficiile preconizate de pe urma fondurilor de pensii, anii petrecuti la o alta companie fiind adesea considerati vechime in munca la noua companie – un avantaj arareori disponibil pentru angajatii din afara sferei executive.

     

    In aceste zile, totusi, unii executivi cer ca o companie sa le acopere pierderile pe care le-ar putea suferi prin vanzarea unei case, daca sunt nevoiti sa se relocheze. Sau cer sa primeasca o protectie financiara pentru posibilele pierderi din cauza deprecierii pachetului de actiuni detinut in compania pe care tocmai o parasesc.

    Problema cu aceste pachete compensatorii, spun criticii, este ca au devenit atat de raspandite, incat directori mai putin cunoscuti ai unor companii mai mici au ajuns sa poata cere baze compensatorii de mai multe milioane de dolari, pe care sa fie asezate apoi alte beneficii si avantaje.

     

    Astfel incat existenta acestor pachete de intampinare submineaza insusi motivul pentru care optiunile de cumparare de actiuni si beneficiile de pensii sunt oferite in primul rand – de a-i incuraja pe manageri sa atinga anumite obiective de performanta si apoi sa ramana in companie ca sa beneficieze pe de-a-ntregul de valoarea pachetului lor compensatoriu.

     

    „Ratiunea de a da bonusuri si beneficii mai mari directorilor este aceea ca pachetul lor salarial se presupune ca este supus riscului intr-o mai mare masura decat cel al lucratorului de rand“, spune Eleanor Bloxham, presedinte al Value Alliance, un grup care consiliaza firmele pe probleme de conducere corporatista. „Ce se intampla acum cu aceste pachete compensatorii este ca nu mai au nicio legatura cu performanta la noua companie unde este atras un director. In realitate, oamenilor li se plateste un bonus garantat sau, mai concret, primesc totul garantat.“

     

    Intr-adevar, la cele mai multe companii, optiunile de cumparare de actiuni si actiunile rezervate in mod obisnuit executivilor sunt legate de obiective de performanta sau, cel putin, sunt oferite dupa implinirea multor ani de experienta. Si nu sunt lucruri sigure, in special optiunile de achizitie a actiunilor, deoarece pot fi exercitate dupa insumarea unui anumit numar de ani, ceea ce inseamna ca sunt supuse devalorizarii daca pretul actiunilor companiei se prabuseste sau daca CEO nu reuseste sa atinga tintele de performanta.

     

    Totusi, iata ca un manager care paraseste compania poate avea garantat un pachet de mai multe milioane de dolari de la noua companie. In zilele noastre, de obicei noilor CEO nu li se da cate o gramada de bani cash chiar imediat ce intra pe usa. Ei reusesc insa sa incaseze contravaloarea pachetului financiar pe care l-au pierdut la compania anterioara doar daca raman in noua companie in jur de trei sau cinci ani, au observat analistii.

     

    Mai mult, pachetele uriase de pensii si alte avantaje asociate cu retragerea din activitate pe care executivii le cer vin intr-o perioada cand multe corporatii isi reduc serios beneficiile de pensie pentru propriii angajati. Firmele de headhunting, avocatii specializati in compensatii si analistii spun ca si companiile care isi reduc beneficiile pentru angajati sunt totusi constranse sa ofere pachete de intampinare si alte avantaje, fie si numai pentru a putea concura pentru grupul mic de CEO valorosi disponibili pe piata.

     

    Spre exemplu, Boeing, ca multe alte companii care renunta sa plateasca pachete insemnate pentru CEO, a avut anii trecuti mare nevoie de un outsider cu o reputatie stralucita pentru a recastiga increderea actionarilor si a Wall Street-ului. In plus, Boeing era preocupat si de anchetele guvernamentale prin care trecea pe atunci. In 2003, directorul executiv, Philip M. Condit, a demisionat inainte de declansarea unei investigatii privind contractele incheiate de firma cu Pentagonul. Succesorul lui, Harry C. Stonecipher, a fost nevoit sa plece in martie 2005, dupa ce s-a descoperit ca avea o aventura cu o doamna manager din companie.

     

    Or, la 3M, McNerney tocmai isi construia reputatia stralucita de care avea nevoie Boeing. Ca sa-i ofere compensatii pentru ce lasa in urma McNerney la 3M, board-ul lui Boeing i-a oferit actiuni preferentiale in valoare de 25,2 milioane de dolari, cu drept de rascumparare in trei, cinci respectiv sase ani. De asemenea, i-au oferit echivalentul contributiei totale pentru pensia de la 3M, chiar daca spre a deveni eligibil pentru aceasta suma trebuie sa ramana la Boeing cel putin cinci ani.

     

    Dar pensia lui McNerney ar putea creste si mai mult. O clauza din contractul lui spune ca pensia ii va fi calculata pe baza castigurilor din trei ani consecutivi dintr-un interval de 10 ani de activitate dinainte de a pleca de la Boeing, anume in acea perioada a carierei in care a obtinut cele mai mari salarii, indiferent daca acestea i-au fost platite de Boeing, 3M sau chiar de General Electric. 

     

    „Boeing a avansat in acest domeniu mult mai mult decat as fi prevazut-o“, spune Paul Hodgson, senior research associate la Corporate Library, o firma de consultanta institutionala din Portland, Maine. „Actionarilor Boeing li se cere sa finanteze o pensie potential bazata mai degraba pe sumele pe care 3M sau GE i le-au platit lui McNerney, decat pe ce i-au platit cei de la Boeing. Un astfel de aranjament da un nou inteles termenului de „necuvenit“.

     

    Dupa John Dern insa, un purtator de cuvant al Boeing, „compensatiile pentru Jim McNerney sunt in general echivalente cu ce primea el la fosta lui companie si in corelatie cu practicile de compensare oferite de celelalte mari companii. Ele recunosc valoarea pe care McNerney o aduce la Boeing, iar performantele companiei sustin aceasta“.

     

    Chiar si directorii executivi mai putin cunoscuti primesc avantaje care sa compenseze ce au pierdut plecand din posturile lor anterioare. Spre exemplu, dupa ce a indepartat-o pe Carleton S. Fiorina din functia de CEO in 2005, board-ul Hewlett-Packard s-a indreptat spre Mark V. Hurd, un director putin cunoscut de la compania de tehnologie NCR. Hurd, care deja isi exercitase in 2005 optiuni de cumparare de actiuni de la NCR in valoare de 14,7 milioane de dolari, a primit 2 milioane de dolari bonus la semnarea contractului, indemnizatie de relocare de 2,7 milioane de dolari, optiune de cumparare a 450.000 de actiuni in valoare de 2,4 milioane de dolari si 400.000 de actiuni preferentiale in valoare de aproximativ 8,1 milioane de dolari, potrivit celor de la Equilar.

     

    Iar contractul de munca al lui Hurd includea si o prevedere interesanta: daca actiunile NCR scadeau cu pana la 20% in primele 90 de zile dupa ce Hurd parasea compania, Hewlett-Packard se declara de acord sa-i ramburseze pierderile pentru cele 850.000 de actiuni NCR pe care el inca le mai detinea. Si intr-adevar, Hewlett-Packard a recunoscut ca i-a platit lui Hurd putin peste 5 milioane de dolari drept compensatii pentru pierderile pe care portofoliul sau de actiuni NCR le-a suferit.

     

    In fine, managerii nu numai ca reusesc sa-si protejeze valoarea actiunilor, dar cer si o protectie financiara pentru vanzarea locuintelor lor, daca sunt nevoiti sa se relocheze. Un exemplu este Robert H. Swan, care a venit la eBay in martie 2006 in functia de CFO. La cateva luni dupa ce si-a parasit postul de CFO de la Electronic Data Systems, Swan a primit de la board-ul eBay o alocatie suplimentara de relocare, „ca urmare a situatiei din piata imobiliara din Plano, Texas“ (unde se afla sediul Electronic Data Systems).

     

    Daca locuinta lui Swan din Texas s-a vandut pentru mai putin de 3 milioane de dolari, compania ar fi platit diferenta pana la un maximum de 700.000 de dolari. (Desi scriptele statului Texas arata ca locuinta a fost vanduta la sfarsitul lunii august 2006, pretul tranzactiei nu este facut public.) Un purtator de cuvant al eBay a declarat ca detalii despre posibilele plati facute catre Swan in contul vanzarii casei sale vor fi facute publice odata cu primul raport din acest an al companiei.

  • Viata in dumicati mici

    Saptamana trecuta am tot discutat, am oferit explicatii si mi s-au oferit explicatii, din motive care n-au nici o legatura cu acest text. Din tot noianul de discutii, am fost nevoit sa isc un soi de teorie careia i-am dat un nume relativ caraghios, adica teoria dumicatului mic.

     

    Asadar, lumea in picioare, mana dreapta pe inima, ropot de tobe, imnul, comitetul Nobel deja frunzareste nervos niste hartii, expunere: teoria dumicatului mic zice ca Omul Modern nu mai accepta decat informatie puternic fragmentata, enunturi scurte, lejer comprehensibile, bucatele exacerbate si cat mai frumos colorate, dar tabloidizate. Este fenomenul pornit de la raul modern suprem, concomitent scuza si blestem, adevarat in cea mai mare masura si cat se poate de fals, in mod paradoxal: „Nu mai am timp“.

     

    „Nu mai am timp“, baza, cu extensiile de rigoare: „Nu mai am timp, pentru ca am multa treaba“, „Nu mai am timp, pentru sunt plictisit“, „Nu mai am timp, pentru ca ma plictisiti“, „Nu mai am timp, pentru ca traiesc intens“; pot parea ironic, dar nu sunt, sunt numai lucid si chiar inteleg, este masura fireasca de aparare in fata bombardamentului de informatii, solicitari, teme si constrangeri care inseamna a trai modern.

     

    Teoria a antrenat, de exemplu, reducerea formatului ziarelor, scaderea numarului de semne in articole si supradimensionarea pozelor. Serios, uitati-va cat de sarman arata Wall Street Journal, un nume cu renume si care astazi imi evoca o arie cantata de cel mai vestit tenor al lumii, dar ascultata prin difuzorul tipuitor al unui telefon cu asa-zise capabilitati multimedia; adica o oracaiala subtirica izvorand dintr-o cutiuta meschina. Pentru a evita confuziile, trebuie sa subliniez ca nu ma refer la continut, in continuare de top, ci pur si simplu la impactul vizual.

     

    Exemplu practic: „Ana are mere“ este cel perfect, administrat de timpuriu si care creeaza fundamentul dezvoltarii ulterioare. Daca propozitia din abecedar ar fi sunat „Tanara Ana are pe masa un frumos cosulet impletit in care se afla cateva mere rosii“, atentia celor mici s-ar risipi rapid dupa primele cinci cuvinte. La cei maturi impactul este, probabil, si mai dramatic, cred ca varianta lunga duce la motaieli profunde la cel putin jumatate din auditoriu la jumatatea frazei si la somn profund pentru o treime pana la final.

     

    O sa spuneti „ei si ce mare lucru, o sa ne adaptam si o sa traim bine mersi asa, cu fraze scurte si ziare mici!“. Sa traiti bine, va spun in replica, dar o sa trebuiasca sa faceti eforturi.

     

    Cred ca alegand numai bucatele frumos colorate, nu vezi intregul. Uite, la un moment dat, la inceputul capitalismului romanesc, multi s-au entuziasmat in fata unui dumicat mic care spunea „vrei bani, fa-ti o banca“. Dumicatul mare, care sa spuna cati bani dai si cat trebuie sa astepti si cat trebuie sa te astepti sa iei si cum sa faci si cat si cum si cati trebuie sa lucreze, l-au inghitit mult mai putini, iar efectele sunt cunoscute.

     

    Mai nou circula un alt dumicat mic: „vreau sa reusesc in presa, fac un ziar economic“. Sau poate o publicatie economica, sau si una, si alta. Dumicatul mare este un bol ce cuprinde rabdare, experienta, experimente, echipa, sclipire, adaptabilitate, intransigenta, devotament si sustinere si nu spun decat o mica parte din ingredientele necesare. Si mai vand un dumicat mediu spre mic: delegarea de responsabilitati nu rezolva lucrurile.

     

    Un alt platou de dumicati mici a tot circulat, legat de taxe, aplicate fie prin vami, fie pe la ghisee administrative, modele de gandire cu raza scurta de actiune. Cei ce le-au impus, si poate ar trebui sa extindem tema asupra taxarii in general, au ignorat sau poate n-au stiut de ceea ce au reprezentat si generat taxele in istoria lumii. Numai doua exemple: o amarata de taxa de doi penny aplicata ceaiului a dus la Boston Tea Party, adica unul din evenimentele care au dus la inceperea revolutiei americane.

     

    Impozitul aplicat sarii de catre britanici a generat Marele Mars al Sarii, protest care a consolidat influenta lui Gandhi in India, a impus conceptul de rezistenta pasiva si a permis liderului indian sa exclame, cu un graunte de sare si un pic de tarana in mana: „Am zguduit temeliile Imperiului Britanic“.

     

    Astazi nimeni nu mai are pretentia sa zguduie temelii cu atat de putin, dar un pic de analiza mai aprofundata decat „cam cat am putea scoate daca facem asa si ce facem pe urma cu banii“ poate s-ar impune.

     

    Un dumicat micut: „Cresterea eficientei pietelor in energie, impreuna cu talentele si capabilitatile participantilor, genereaza o imensa valoare si inseamna o noua baza de crestere pe ambele maluri ale Atlanticului. Consumatorii vor beneficia semnificativ de aceste schimbari, iar economiile nationale vor castiga  competitivitate si inovatie“. Frumoase promisiuni, nu?

     

    Poate ca nu vi se vor mai parea asa, daca veti sti ca apartin (dumicatul mai mare!) lui Kenneth Lay, fostul sef al Enron.

  • Sub sase la suta

    In timp ce multi bancheri anunta ca, din varii motive, cresc dobanzile la credite, o banca din afara top 10 anunta ca din aceasta saptamana duce dobanzile la imprumuturile in lei sub pragul de 6%. Promotional, e adevarat, dar experienta arata ca astfel de campanii pot misca intreaga piata.

     

    De luni, in oferta Volksbank Romania, o banca ce se plasa la finele trimestrului al treilea din 2006 pe locul 11 in topul bancilor, in functie de active, cre-ditele in lei au dobanzi sub 6% pe an (mai exact, 5,95% pe an). Intr-o piata in care dobanzile la lei trec in cele mai multe dintre cazuri de 10% pe an, oferta austriecilor (valabila intre 15 ianuarie si 28 februarie) este destinata atat creditelor pentru locuinta, cat si pentru cele de consum cu ipoteca si pentru achizitia de autoturisme noi. Cum se poate explica o astfel de miscare? Si ce consecinte ar putea avea asupra unei piete bancare in care concurenta urmareste (si adesea urmeaza) fiecare miscare?

     

    La prima intrebare, raspunsul (sau cel putin o fateta a lui) este destul de evident: dupa un an in care austriecii au avut o crestere a creditelor in jur de 150%, ambitiile pentru 2007 nu sunt mai prejos, vizand dublarea portofoliului de imprumuturi. Pe de alta parte, experienta anului trecut a aratat in mod clar un lucru: la nivelul intregii piete, batalia pentru clienti se duce aproape exclusiv pe terenul imprumuturilor, prea putini romani fiind inca interesati sa intre in banca pentru a pune ceva bani in conturile de economii sau pentru a face operatiuni complexe. Dovada stau chiar statisticile bancii centrale (daca o simpla privire aruncata in oricare dintre sucursale sau chiar in magazine poate fi apreciata ca subiectiva): in noiembrie 2006, creditul neguvernamental marca o crestere reala de peste 47% in termeni reali fata de aceeasi perioada a anului trecut.

     

    Astfel, soldul creditului neguvernamental urcase, in penultima luna a lui 2006, la 91,9 miliarde de lei (echivalentul a 26,7 miliarde de euro). Pe de alta parte, economiile populatiei in banci crescusera, la aceeasi data, cu doar putin peste 18% fata de un an in urma.

     

    Deloc greu de inteles in aceste conditii ca, pentru a atrage clienti, bancherii isi orienteaza strategia de marketing catre partea de creditare. Finele anului trecut (fara a face exceptie in vreun fel de la regula din anii precedenti) au adus o multime de oferte promotionale. Nu putini sunt cei care (pentru a contracara apetitul mai scazut pentru cheltuieli de la inceputul anului) isi prelungesc  promotiile si in ianuarie, sau pluseaza cu altele noi. Cu titlu de exemplu, pana la inceputul acestei saptamani si clientii Piraeus Bank au platit pentru creditele de refinantare si cele de nevoi personale dobanzi mai mici cu 1-2 puncte procentuale, in timp ce la CEC promotia mai continua pana la sfarsitul lunii ianuarie. In cadrul ei, dobanda la creditul pentru bunuri de consum si la creditul Turism e mai mica cu trei puncte procentuale decat in mod obisnuit. Astfel de oferte vin pe o piata in care, ca tendinta generala, bancile au majorat in mai multe randuri dobanzile la credite in ultimele luni, atat pentru imprumuturile in lei, cat si pentru cele in valuta. Astfel, dobanda medie la creditele noi urcase in octombrie la 13,7% pe an, dupa ce in ianuarie 2006 era putin peste 12%. Noiembrie a adus, dupa cum arata statisticile bancii centrale, din nou o scadere, dar mai degraba de mica amploare, pana la 13,2%. La euro, dobanzile pentru creditele noi erau in noiembrie aproximativ la acelasi nivel la care incepusera anul: 8,1% pe an, fata de 8,2% in ianuarie.

     

    Ce efect poate avea o astfel de oferta care sparge canoanele pietei? Bancherii nu se feresc sa admita ca atunci cand isi gandesc ofertele, trag cel mai adesea cu ochiul si la concurenta. Exemple de „miscari in masa“, cand concurenta urmeaza aproape imediat miscarea uneia sau a alteia dintre banci, exista deja suficiente pentru a trece granita coincidentei. Cand, in urma cu mai bine de un an, ING Bank a coborat pentru prima data in piata cu dobanzile la creditele ipotecare in lei sub 10%, n-a durat mult si piata s-a aglomerat de asemenea oferte. La fel, a ajuns doar ca OTP Bank sa inaugureze pe piata romaneasca exoticele credite in franci elvetieni, si in joc au intrat mai apoi repede si alte patru banci (in prezent, astfel de imprumuturi existand in oferta Raiffeisen, OTP Bank, Bancpost, Banca Romaneasca si Piraeus Bank).

     

    Explicatia este, de altfel, simpla. Chiar daca cel mai adesea „blocati“ de comisioane de rambursare anticipata mari, in medie de 3-4%, clientii bancilor au invatat tehnica refinantarii. Dobanda de la banca X e prea mare? Nicio problema, exista alte aproape 40 banci, la alegere – iar 2006 a insemnat, printre altele, o adevarata frenezie in materie de promovare a refinantarii.

     

    Practic, apeland la un credit de refinantare, clientul ramburseaza unul vechi in conditii cu mult mai bune: fie ca este vorba despre un cost mai mic sau de o perioada de creditare mai lunga. Pentru cei care au credite la mai multe banci, refinantare poate insemna si restrangerea datoriilor catre una singura – o singura grija, si mai putin timp consumat. In materie de refinantare, lupta nu se duce doar intre banci – societatile de credit ipotecar pot, la fel de bine, „fura“ dintre clientii lor. 

     

    Refinantare care, trecand peste beneficiul evident si imediat al unui cost mai mic, mai are un avantaj: permite romanului atat de dornic de consum, sa consume si mai mult.

  • Primele deziluzii

    Desi mai toate retelele internationale de comert au cresteri cu doua cifre de la un an la altul, apar acum primele semne ca tintele de vanzari si profitabilitatea nu sunt chiar o joaca de copil.

     

    Vanzarile Carrefour au ajuns in 2006 la 536 de milioane de euro, in crestere cu 23% fata de anul anterior. Pana aici, cifrele suna foarte bine. Un astfel de ritm de crestere, la o cifra de afaceri care a depasit jumatatea miliardului de euro, poate fi un vis frumos pentru orice companie. Singura problema este ca rezultatele sunt sub asteptari, caci directorul general al Carrefour Romania, Jacobo Caller Celestino, anunta in toamna anului trecut ca vanzarile retelei franceze de hipermarketuri vor ajunge la 600 de milioane de euro in 2006 si ca pragul miliardului va fi pasit in 2010. Cu alte cuvinte, cresterea vizata pentru anul trecut a fost de 33,33% sau cel putin la asta se astepta spaniolul care a preluat fraiele retelei, in martie anul trecut, de la francezul François Oliver, care a plecat la Metro si care le-a facut romanilor cunostinta cu magazinul de tip hipermarket.

     

    Uimirea mare poate n-a fost atat de partea managementului Carrefour, cat a celor care au aflat ca francezii nu si-au atins obiectivul. Piata romaneasca are, in ochii tuturor – de la operatorii de magazine si pana la clientii care-si imping carucioarele printre rafturi -, imaginea unei sugative. „Tarii cat mai multe magazine“ pare a fi sloganul dupa care s-au ghidat in 2006 mai toate retelele de comert ce s-au intrecut in a deschide spatii de vanzare. Cateva exemple: opt hipermarketuri real, unul Cora, trei Carrefour, aproape 22 de magazine Plus si 15 unitati Kaufland. Dincolo de intrecerea cu usoara tenta sportiva, interesul financiar al tuturor comerciantilor este sa-si delimiteze un spatiu propriu – atat ca loc, cat si ca imagine. Avantajul primului venit mai poate fi discutat, acum, doar in legatura cu orasele in care concurenta lipseste cu desavarsire. Dar numarul acestora scade de la o saptamana la alta.

     

    Vremurile in care oamenii dadeau navala sa vada hipermarketul sau, in genere, magazinul modern – o raritate – se apropie de sfarsit. Ba mai mult, concurenta incepe sa-si arate coltii si surpriza pe care a avut-o Carrefour referitoare la vanzari e doar un exemplu. Un altul, poate chiar mai solid, este cazul Univers’all, cel mai mare comerciant roman, care la sfarsitul anului trecut s-a declarat invins si s-a retras din lupta de pe piata romaneasca de retail.

     

    Concurenta in crestere este insa doar un argument pentru un ritm de crestere mai redus – Carrefour a avut un plus de 63% in 2005 fata de 2004, interval in care vanzarile retelei Cora au crescut cu peste 56%, magazinele Billa au raportat incasari cu peste 66% mai mari si Selgros a crescut cu aproape 60%. In 2006, tintele de vanzari au redus viteza de crestere cam la jumatate. Prognoza pentru anul trecut a fost in cazul Carrefour, cum arata rezultatele, prea optimista, din cauza concurentei prea puternice.

     

    Ce altceva si-a spus cuvantul in incetinirea ritmului de crestere a retelei? In mod natural, o crestere de 100% este un obiectiv mai usor de indeplinit la o cifra de afaceri, de exemplu, de 10 milioane fata de 300 de milioane – fie lei, euro sau dolari. Cu cat mai mare e cifra de afaceri, cu atat mai mici procentele de crestere. Rationamentul nu e greu de urmarit: dublarea numarului de magazine de la an la an poate sustine o dublare a cifrei de afaceri. Dar cele trei noi magazine pe care Carrefour vrea sa le deschida in 2007 vor aduce, cel mai probabil, o crestere de maxim 30% fata de vanzarile celor sapte magazine pe care le numara reteaua la sfarsitul lui 2006. Alte trei noi magazine in 2008 vor aduce un plus si mai mic.

     

    Teoria este valabila in cazul oricarei companii din domeniu, aflata in plina febra a extinderilor. Cu exceptia grupului german Metro, care si-a incheiat etapa de expansiune si mizeaza, din 2006, pe cresteri datorate consolidarii afacerii, toate celelalte companii care opereaza magazine sunt in plina cursa a inaugurarilor. Carrefour vizeaza o retea de 20 de magazine, cam cate vor si real si Selgros. Nemtii de la Plus, magazine de tip discount cu suprafata de cateva ori mai mica decat un hipermarket, tintesc mai degraba catre 175 de spatii de vanzare. Nici magazinele de bricolaj nu se lasa mai prejos, fie ca e vorba de cei veniti de cativa ani – ca Bricostore sau Praktiker – sau proaspat intratii pe piata ca Mr. Bricolage sau bauMax.

     

    Piata romaneasca se dovedeste o permanenta surpriza pentru companiile care opereaza magazine. Metro, de exemplu, si-a modificat de doua ori tinta privitoare la numarul de magazine de tip cash & carry, revizuind-o de fiecare data in plus. Pentru Carrefour, Romania a insemnat pana acum cel putin trei surprize, nu in acelasi sens: entuziasmul cu care cumparatorii au primit conceptul de hipermarket adus de ei in 2001, traficul inregistrat de magazinul din complexul Orhideea din Capitala (care este al treilea la nivel mondial ca numar de vizitatori, dupa alte doua magazine din China) si, mai nou, neindeplinirea tintei de vanzari. Ce mai urmeaza?

  • De ce vrem sa privatizam catre alte state?

    Unul dintre principalele procese ale tranzitiei a fost reprezentat de privatizare. In acesti 17 ani, privatizarea a fost parte integranta a trecerii de la economia socialista planificata la economia de piata bazata pe concurenta.

     

    Obtinerea statutului de economie de piata functionala a fost, cel putin teoretic, obiectivul esential al privatizarilor. Pana la urma, cu toate sincopele aplicarii sale, principiul liberal al economiei de piata s-a dovedit a fi un criteriu in sustinerea unui sistem politic democratic. Un alt argument, mai putin adus in prim-plan, dar asumat, chiar daca de cele mai multe ori tacit, a fost nevoia de a usura „revenirea“ noastra in Europa prin vanzarea unor importante unitati economice romanesti catre investitorii europeni (cazul Regiilor de Distributie a Energiei Termice este deja de notorietate). La inceputul anului de gratie 2007 Romania este, dupa cum spun europenii, economie functionala de piata si membru cu drepturi depline al UE. Dincolo de lipsa inca sesizabila a consolidarii sistemului politic democratic, se poate spune ca tranzitia s-a incheiat.

     

    Se insista insa prea putin asupra faptului ca, odata cu intrarea noastra in Europa, o serie de modificari strategice devin absolut necesare. Una dintre acestea este reprezentata de strategia de privatizare a Romaniei.

     

    Nimeni nu contesta eficienta de principiu a procesului de privatizare. Ce arata insa unele din marile privatizari? Romania nu isi trece bunurile in proprietatea privata, ci in proprietatea unor companii (termen generic) in care state straine au o importanta implicare (uneori majoritara). O astfel de abordare arata in cele din urma semnele neputintei statului roman. Se poate pune problema daca nu oferim spre privatizare altor state propriile bunuri pentru ca suntem incapabili sa le gestionam. Pare ca nu detinem nici resursele umane, nici cele materiale pentru a o face.

     

    Daca lucrurile stau diferit, de ce nu se vede acest lucru si in actiunea autoritatilor? Ce ne opreste sa regandim managementul companiilor importante aflate inca in administrarea statului, sa investim in ele si, eventual, sa le privatizam ulterior pe sume mai mari si la un moment ales numai de noi?

  • Cu ce va fi umplut „golul“ aderarii

    Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana aduce deopotriva fericire, dar si costuri importante care s-ar putea contabiliza in zona politicului.

    Majoritatea analizelor si interpretarilor referitoare la recenta aderare sunt mai degraba prognoze, de regula prin formule dihotomice, ce incearca sa ofere explicatii si perspective plauzibile. Pe de o parte, un curent care exprima avantajele si beneficiile aderarii cu un mesaj centrat pe valorificarea sanselor create de intrarea in comunitatea europeana. Pe de alta parte, un curent eurosceptic (deocamdata nu foarte pronuntat),  care pune accentul pe neajunsurile si riscurile integrarii.

     

    Dincolo de aceasta confruntare, integrarea are un efect colateral pentru cea mai mare parte a clasei politice, intrucat consfinteste epuizarea simbolica a unei teme fundamentale a discursului public. Alegerile din 1996 au fost castigate de CDR cu un discurs de tip european, Traian Basescu a coroborat tema anticoruptiei cu cea a integrarii, „asezonate“ cu teza fraudarii alegerilor si a invins in cursa prezidentiala din 2004. Acum, Romania este si membra a UE, si membra a NATO, iar tema coruptiei nu mai reprezinta una dintre preocuparile principale pentru populatie, deci este putin probabil sa fie reluata in scop electoral. Golirea de sensuri a temelor de discurs atrage implicit politicul catre noi cautari. Daca vizeaza victoria la viitoarele alegeri, partidele si liderii politici au misiunea de a identifica teme atractive care sa mobilizeze electoratul. Daca integrarea va insemna o noua tranzitie (asa cum a declarat recent Traian Basescu), discursul european al guvernantilor va trebui sa imbrace forme extrem de indulcite pentru a fi digerat de catre populatie. Daca integrarea nu va aduce rapid prosperitate si bunastare, asa cum au promis toate guvernele din ultimii zece ani, dezamagirea va fi generala.        

     

    Trecerea de la satisfactia aderarii la costurile integrarii este prea brusca si pentru cei mai optimisti pro-europeni dintre romani, iar costurile se vor contabiliza tot in zona politicului. De aceea, clasa politica este datoare sa propuna noi idealuri, fie si iluzorii, fiindca doar astfel poate fi atins obiectivul vizat cu regularitate de politicieni: votul.