BusinessMagazin

Blog

  • Daca sunt straini, sa plateasca

    Strainii care trag la hotelurile din Bulgaria ar putea plati mai mult decat localnicii inclusiv dupa aderarea tarii la UE, a decla-rat Ilian Ivanov, presedintele consiliului de administratie al Clubului de Management pentru Turism, din care fac parte proprietari si manageri generali ai hotelurilor si restaurantelor din Bulgaria. Proprietarii hotelurilor bulgaresti n-au ajuns, inca, la nici o hotarare in ceea ce priveste uniformizarea preturilor pentru localnici si straini, scrie Sofia Echo. Lanturile hoteliere cunoscute si operatorii straini protesteaza de ani buni impotriva acestor discriminari, sustinand ca nicaieri in lume tarifele nu sunt calculate pe baze discriminatorii. Insa Ivanov riposteaza, spunand ca egalizarea preturilor va fi in folosul strainilor bogati si va cauza pierderi hotelurilor bulgaresti, situatia putandu-se schimba numai atunci cand nivelul de trai din Bulgaria se va imbunatati. 

    Pentru hotelurile mici, care afiseaza un tarif de 20-30 de leva (10-15 euro) pe noapte, chiar si o mica modificare de cinci leva ar avea un impact negativ, mai spune Ivanov. Oficialii cred insa ca patronii de hoteluri nu vor avea castig de cauza, avand in vedere ca in Bulgaria nu se pot afisa preturi diferite pentru acelasi produs sau serviciu, spune Damian Lazarov, seful Comisiei de Stat pentru Comert si Protectia Consumatorului.

  • Praga, prea bogata

    Unde e prosperitate, nu mai vin fondurile UE, constata Prague Post: la un an de la aderare, capitala Cehiei inca mai asteapta subventii din partea Uniunii Europene, care par sa nu mai vina, pe motiv ca Praga este prea bogata. „Nici inainte, nici dupa aderare, Praga nu a vazut un euro de la Bruxelles“, sustine primarul capitalei cehe, Pavel Bem. Singura exceptie a fost ajutorul de 86,1 milioane de dolari acordat la inundatiile din 2002. Cele mai cautate fonduri sunt cele structurale, care sustin dezvoltarea economica si sociala a unei regiuni din cadrul Uniunii. O alta categorie importanta sunt fondurile de coeziune, care finanteaza proiecte menite sa imbunatateasca starea mediului inconjurator si sa ajute la dezvoltarea infrastructurii de transport. Cat priveste Praga, aceasta are dreptul la fonduri structurale in valoare de 1,3 miliarde de coroane cehe (peste 43 de milioane de euro) pana in 2006. 

    Insa Bem spune ca procedura de atragere a fondurilor UE este greoaie si complicata, motiv pentru care nici un proiect al Pragai nu a primit aprobarea finala. Praga este singura capitala din randul celor zece noi tari membre care e mai prospera decat media, potrivit Eurostat (oficiul de statistica al UE). Astfel incat e putin probabil sa primeasca fonduri UE in viitorul apropiat.

  • Romania, vazuta ca o amenintare

    Un studiu Gallup realizat la sfarsitul anului trecut releva faptul ca pentru 26% dintre moldoveni, Romania e vazuta ca o amenintare. In acelasi clasament, o amenintare mai mare e considerata doar Rusia (35%). Moscova e vazuta insa de 52% dintre respondenti drept cel mai bun partener al Chisinaului, in vreme ce 28% vad Bucurestiul in aceasta pozitie. 

    Uniunea Europeana este de departe visul moldovenilor, 77% dintre ei spunand ca tara trebuie sa adere la UE. In fine, cei mai multi considera ca Stefan cel Mare ar trebui sa fie erou national, el fiind urmat in top de Vlad Tepes, Dimitrie Cantemir, Mircea cel Batran si Stalin.

  • Agenda lui Putin, reincarcata

    Guvernul rus trebuie sa decida clar care sunt domeniile in care investitorii straini pot sa investeasca fara restrictii. Afirmatia ii apartine presedintelui Vladimir Putin si a fost rostita in ultimul sau discurs despre starea natiunii, preluat de Moscow Times. Putin i-a cerut premierului Mihail Fradkov ca pana la 1 noiembrie sa prezinte Dumei de Stat o lege care sa stabileasca sectoarele si industriile unde investitorii straini nu au acces din motive de securitate nationala.

    De asemenea, pana la 1 septembrie trebuie simplificate procedurile de impozitare. Pana aici toate bune, numai ca seful de la Kremlin reincepe, sub motivul luptei impotriva terorismului, sa ingradeasca libertatile democratice. Putin cere guvernului ca pana la 1 noiembrie sa inainteze un proiect care sa faciliteze lupta impotriva terorismului si deja exista depus la Duma un proiect de lege care imputerniceste autoritatile sa suspende anumite libertati civile, daca Serviciul Federal de Securitate considera ca se poate pune serios in discutie posibilitatea unui atac terorist. Constient, mai ales dupa recentele evenimente din Uzbekistan, ca la originea actelor de terorism sta saracia, Putin a propus masuri de dezvoltare economica in zonele paupere ale Rusiei, in primul rand in republicile Caucazului de Nord. Pe lista de prioritati a presedintelui rus mai figureaza eficientizarea sistemului juridic, stavilirea alcoolismului si a abuzului de droguri, cresterea natalitatii, imbunatatirea calitatii vietii, ba chiar si limitarea deceselor cauzate de accidentele rutiere.

  • Sase autografe pe minut

    Bill Clinton si-a lansat sambata memoriile in Romania. Cartea, aparuta intr-un tiraj initial de 5.000 de volume in romana, ar urma sa-i aduca fostului presedinte al Statelor Unite ale Americii, potrivit editurii, venituri din drepturile de autor de circa 10.400 de dolari.

    De 10 secunde a avut nevoie Bill Clinton pentru a semna fiecare autograf pe volumul de memorii pe care l-a lansat sambata in romaneste. Cele 500 de autografe pe care le-a dat sambata au insemnat 500 de carti vandute, adica 10% din tirajul total lansat pe piata romaneasca. Desi a venit in Romania pentru a participa la conferinta „Beyond Borders 2005“ organizata de Brand Academy (pentru care, sustin unele surse, ar fi primit peste 100.000 de dolari), nu a refuzat invitatia grupului editorial Rao de a participa la lansarea volumului sau de memorii. 

    Pana sambata, recordul de vanzari in ziua lansarii pentru o carte publicata de Rao a fost detinut de primul volum de memorii al columbianului Gabriel Garcia Marquez. Volumul, intitulat „A trai pentru a-ti povesti viata“, foarte mediatizat inaintea lansarii, s-a vandut in ziua aparitiei, la targul international de carte Bookarest din vara anului trecut, in circa 150 de exemplare. Cu toate acestea, memoriile lui Bill Clinton, intitulate simplu, „Viata mea“ si „intinse“ pe aproape 1.000 de pagini, au spulberat recordul Rao, vanzandu-se in prima zi in 500 de exemplare. Meritul acestui record l-a avut chiar Bill Clinton, care a acordat autografe pe cele 500 de volume. Cei care au dorit un volumul de memorii cu semnatura autorului au cumparat un tichet in valoare de 749.000 lei (pretul cartii) din orice magazin Diverta din Bucuresti. S-au pus in vanzare 500 de tichete, care au fost cumparate in totalitate, iar posesorii lor au stat mai mult de o ora la coada pentru a primi un autograf de la fostul presedinte american. Mai obosit, mai slabit si ceva mai batran, Bill Clinton a avut rabdarea de a semna cele 500 de autografe si a da mana cu toti cei 500 de cumparatori. 

    Totul s-a petrecut sub privirea atenta a catorva garzi de corp, mai putine si mai discrete decat cele care-i insotesc pe premierul sau pe presedintele Romaniei. Cat are de castigat fostul presedinte american din vanzarea celor 5.000 de volume lansate pe piata romaneasca? Gabriela Bartic, directorul de marketing al grupului Rao, spune ca in cazul lui Bill Clinton nu s-a facut nici o exceptie de la procedura standard. 

    Adica nu s-a platit nici un avans, iar drepturile de autor, care vor fi achitate dupa epuizarea tirajului, se ridica la 8% din volumul vanzarilor. Asta inseamna ca in cazul in care se vor vinde cele 5.000 de volume, care costa 749.000 de lei, adica circa 26 de dolari, Bill Clinton va incasa 8% din valoarea totala de 130.000 de dolari. 

    Asta ar insemna 10.400 de dolari. Nu suna impresionant, dar pentru piata de carte din Romania suma este mare. Nu sunt multe cartile pe care editurile se aventureaza sa le publice in 5.000 de exemplare, pentru ca tirajul mediu al unei carti in Romania nu depaseste 1.500 de exemplare. Unul dintre succesele pe piata cartii din Romania l-a inregistrat chiar sotia lui Clinton, Hillary, cu volumul sau de memorii „Istorie traita“, publicat tot de Rao acum doi ani. Cartea s-a vandut, potrivit editurii, in doua tiraje consecutive de 5.000, respectiv 3.000 de exemplare, iar acum se pregateste lansarea pe piata a celui de-al treilea tiraj, de 3.000 de exemplare. 

    Tiraje mici, daca le comparam cu cele din SUA. Cartea lui Bill Clinton s-a vandut acolo in 400.000 de exemplare in ziua lansarii si in 935.000 de exemplare in prima saptamana. De la aparitia pe piata si pana acum, doar in SUA, volumul de memorii al fostului presedinte american s-a vandut in peste 2,2 milioane de exemplare, care i-au adus fostului presedinte venituri de peste 5 milioane de dolari. Plus avansul platit de editura care l-a publicat in SUA, Alfred A. Knopf, despre care s-a relatat in presa americana ca i-ar fi platit lui Clinton un avans de 10  milioane de dolari Pana sa va decideti daca va apucati sau nu sa va scrieti memoriile, nu uitati ca in momentul in care cumparati volumul „Viata mea“, 60.000 de lei din banii pe care ii platiti pe carte vor intra in buzunarul unui fost presedinte american.  

  • Pentru populatie sau pentru popor?

    Un demers are nevoie, in Romania, pentru a reusi, de un tel precis. Politicienii trebuie sa-l inteleaga in mod corect, distilat de eventualul suport demagogic, sa si-l insuseasca ca atare, sa-l discute bine-bine, sa-l explice si sa-l aplice.

    Daca toate aceste conditii sunt respectate, sprijinul popular este, de regula, sigur si neconditionat.

    Cel mai bun exemplu in acest sens este gogorita cu plata datoriei externe pe vremea lui Ceausescu, actiune care dupa finalizare trebuia sa dezlege in Romania raurile de lapte si miere. Romanii chiar au crezut in asta iar faptul ca asteptarile le-au fost inselate si nivelul de trai a ramas la fel de redus si dupa ce s-au platit miliardele de dolari a fost unul din motivele nespuse ale revolutiei din decembrie 1989. Dupa 1990 integrarea in NATO si in Uniunea Europeana au fost si n-au fost motive de coeziune nationala. Au fost, daca e sa ne amintim de modul in care romanii au venit cu miile pentru a se intoarce cu fata spre Vest la indemnul lui Florin Calinescu. N-au fost, pentru ca oamenilor nu li s-a explicat in ce mod pot sprijini, pragmatic, respectivele actiuni; iar faptul ca politicienii au confiscat sforaitor rezultatele favorabile a indus multora chiar un sentiment neplacut, de intretinut neimplicat. 

    Sentimentul pe care, personal, mi-l trezesc o anumita categorie de enunturi care ma si enerveaza teribil, de genul „populatia va avea caldura/painea asigurata pe perioada….“, cu care mai toti ministrii de la Industrie sau Agricultura incep cate o conferinta de presa. Dar nu-i normal sa fie asa? Adica o companie cu care am o relatie contractuala nu trebuie sa se dea peste cap ca sa imi ofere caldura pentru care platesc? Sau nu-i interesul brutarului sa isi asigure materia prima, chiar daca anul agricol a fost mai slab, pentru a-si produce si vinde produsele? De ce o trebui sa se implice ministrii? Iar termenul „populatia“, cu conotatii de monstru pasiv si inform, care asteapta sa fie hranit sau incalzit, l-as scoate cu totul din dictionar. Sa-i spunem „popor“ si chiar sa folosim termenul.

    Implicarea este primul suport al constructiei. Al doilea, timpul, se bazeaza pe un exemplu practic. La jumatatea anilor ‘80, cei din municipalitatea orasului New York au descoperit ca au o problema si au rezolvat-o. Este vorba de grafitti-urile care „decorau“ vagoanele metroului. I-au studiat pe cei ce vopseau vagoanele si au ajuns la concluzia ca intr-o noapte creatorii de grafitti trasau contururile desenelor cu negru, in noaptea urmatoare adaugau culoarea iar in a treia noapte adaugau „tusele“ finale. Au decis sa nu-i mai lase pe tineri sa isi termine lucrarile: veneau cei cu negru si desenau, oamenii primariei revopseau vagoanele in culorile originale, desenatorii nu mai regaseau contururile cu negru si ramaneau fara obiectul muncii. Primaria a invins, iar un metrou curat a actionat subtil si asupra delincventei, care a scazut considerabil. 

    Cheia actiunii a fost timpul, pentru ca razboiul grafitti-urilor a durat sase ani. Nu-mi aduc aminte de vreo actiune a municipalitatii bucurestene sau de un program
    guvernamental care sa aiba o durata de viata de sase luni, nu de sase ani. Actiunile clasei politice din Romania din ultimul deceniu si jumatate, bune sau rele, nu au tinut si nu tin cont nici de necesitatea implicarii si cu atat mai putin de timp. Totul a fost facut in pripa, de regula la presiunea altora; iar lucrul cu jumatati de masura a facut ca la vot sa se prezinte populatia si nu poporul. De ceva vreme pare-se ca romanii traiesc mai bine. O anumita parte din popor, cei vreo 300.000 de oameni care au decis sa devina capitalisti sunt motorul acestei cresteri; lor li se adauga alti poporeni plecati la lucru in strainatate si care au devenit „cel mai mare investitor din Romania“. 

    Prima categorie asigura locuri de munca si venituri la buget, iar a doua categorie asigura, consumand, dezvoltarea afacerilor primei categorii, dar sustin si cate ceva din deficitele bugetului. 

    In tot acest angrenaj, politicienilor, din orice parte a spectrului politic ar fi, le revenea un rol simplu, care le-ar fi asigurat scoruri confortabile in sondaje: stabilitate, mentinerea cresterii economice, crearea de instrumente care sa duca in mod real la atragerea de investitii straine sau la dezvoltarea celor deja existente. 

    Aici nu procentele sunt importante, fie ele cat de mici sau de mari, ci cum, cand si cat sunt aplicate, pentru a deveni eficiente. Usile discutiilor strategice ar trebui sa fie inchise, iar in materie de economie implicarea celor 300.000 este esentiala. 

    Din pacate, politicienii nu par a fi constienti de respectivul rol si persista in a actiona cum stiu ei: razboaie declarative, ezitari, masuri negandite dar anuntate si apoi repede retrase, masuri initial negate dar dovedite a ajunge de neevitat. Adica spectacol pentru populatie si nu actiuni pentru popor. Chestia mare este ca am impresia ca poporul a inceput sa dovedeasca populatia.

  • Alianta, intre „a fi“ si „a bocani“

    Alianta trece printr-un moment paradoxal. Pe de o parte, inregistreaza o crestere in sondaje ceea ce inseamna o sporire a suportului electoral. Pe de alta parte, cu sau fara ajutor „extern“, PNL si PD lasa frau liber orgoliilor si certurilor interne.

    Cresterile in sondaje, la fel ca si scaderile, pot fi inselatoare. Ele pot tine de masuri importante, de gesturi majore dar si de vreun eveniment punctual cu priza la public ori chiar de „inspiratia“ operatorilor de sondare. Sondajele pot indica, in cel mai bun caz, o tendinta – si asta doar daca aceasta tendinta este confirmata de mai multe sondaje, realizate in perioade diferite. In cazul Aliantei, pe parcursul primelor sase luni de guvernare, evolutia a fost cea tipica (cu maxime la inceput urmate de scaderi – asa-numita erodare la guvernare), iar cresterea de acum, de cinci procente, poate fi considerata atipica. 

    Scenariul optimist ar putea vorbi despre sprijinul necesar pentru luarea masurilor de pe ultima suta de metri dinaintea integrarii. Scenariul pesimist se regaseste in bilanturile facute primei jumatati de an a guvernarii Tariceanu si in ceea ce unii denumesc ingrijorarea mediului de afaceri. Lucrul cel mai prost, spun analistii economici, este nu sa nu faci nimic bun, ci sa nu faci ceva bun pana la capat. Punctual, este vorba despre implementarea cotei unice, masura apreciata de majoritatea, dar criticata deopotriva pentru ca nu a facut parte dintr-un plan mai amplu, care sa ia in considerare si gaura din buget care trebuie cumva umpluta. Numai prin expresii gen „marirea bazei de impozitare si sporirea capacitatii de colectare“ – dar fara anuntarea unor masuri clare – e greu sa explici ca evolutii precum criza din Sanatate si lipsa banilor pentru majorarea pensiilor, a lefurilor bugetarilor sunt probleme generate si de eroarea PSD care a elaborat un buget bazat pe un curs de 42.000 lei/euro. Tot asa cum e din cale afara de greu de dat o explicatie logica (in afara lipsei de profesionalism sau a sabotajului) contrazicerilor si balbaielilor legate, de exemplu, de majorarea sau nu a TVA. Instabilitatea, lipsa de predictabilitate, lipsa unei strategii economice pe termen mediu si lung, acestea sunt principale critici aduse de investitorii prezenti si potentiali si, practic, mai toti oamenii de afaceri din Romania. E o „scapare“ caracteristica intregii clase politice postdecembriste, dar acum vorbim despre Alianta si nadejdea pe care si-au pus-o romanii in ea. Pana la urma, s-ar putea accepta chiar si teza potrivit careia e bine si daca strategia e facuta la Bruxelles sau la Washington, numai sa fie ceva coerent si urmat cu consecventa. Mediul de afaceri, spun observatorii, ar putea accepta, de pilda, si o cota de 22% a TVA, numai sa stie ca ea nu va fi modificata de cateva ori pe an. 

    Bilantul de sase luni e doar o gaselnita. Adevaratul eveniment al acestor zile e temperatura in crestere a relatiilor dintre partidele care alcatuiesc Alianta. Tandemul Basescu-Stolojan a avut succes si pentru ca a fost alcatuit din doua personalitati puternice, rotunde, complete. Noul tandem Tariceanu-Boc pare mult mai vulnerabil la ceea ce e mai rau: certuri politicianiste manate de orgolii, impulsuri de moment si „fitile“. Faptul ca PSD se afla, intr-un fel sau in altul, in spatele multor probleme pe care le intampina Alianta (justitie, sindicate s.a.) nu e o scuza pentru PNL si PD ci un atu al principalului partid de opozitie. Liderii sai par sa-si fi revenit din socul noiembrie-decembrie 2004 si – chiar daca sunt inca departe de momentul in care isi vor fi pus ordine in partid – sunt capabili sa contraatace ba, chiar, sa stabileasca uneori, agenda. Ei au identificat foarte bine care sunt punctele slabe ale Aliantei si ale coalitiei PNL-PD-PC-UDMR si sapa constiincios la slabirea acesteia.

    E un joc politic, asa cum se face peste tot in lume. Pana la urma, ce mai conteaza acum daca si guvernul monocolor PSD s-a balbait, a avut pozitii contradictorii si a facut mai mult rau sau mai mult bine? Sunt celebre cazurile anticipatelor si a cotei unice, sustinute puternic de  guvernul Nastase, la un moment dat, si contrazise ulterior vehement de acelasi guvern, dupa ce seful de atunci al statului s-a incruntat. Ce conteaza ca liderul PSD a fost un pro-american convins, iar acum critica preferintele pro-americane ale lui Traian Basescu? Ca Executivul lui Nastase a fost un campion al guvernarii prin ordonante de urgenta, iar acum le critica? Ca regimul PSD a promovat, sprijinit si s-a folosit de personaje precum Omar Hayssam? Ca insusi exponentul cel mai de seama, Ion Iliescu, declara ca el, ca fost sef de stat timp de 11 din cei 15 ani postdecembristi, nu poate fi inculpat, ca asta ar fi o palma pe obrazul Romaniei, o rusine nationala? 

    Acum, important e ca guvernul Aliantei sa n-o dea in bara. Ca vor sau nu mai prea vor, liberalii si democratii sunt condamnati sa-si duca pana la capat protocolul si, mai ales, sa-si vada de treaba. Romanii asta vor. 

    Din pacate, daca proiectul portocaliu va esua, nu va fi nimic neobisnuit. Ar fi cu adevarat neobisnuit pentru Romania ca acest proiect sa reuseasca. Cu specificarea ca n-ar strica sa existe intr-adevar acest proiect, sa fie  stabilit pana la amanunt, sa-l stie si cei care ar urma sa-l puna in aplicare si sa-l stim si noi.

  • La stalpii infamiei

    Cincisprezece ani a scrasnit RomTelecom din dinti la adresa operatorilor de telecomunicatii – mai mici sau mai mari – care veneau cu „saru’ mana“ sa isi interconecteze infrastructura cu cea a fostei retele monopoliste. Acum, RomTelecom declara public, cu voce tare: nu vom mai permite furnizorilor de servicii sa foloseasca stalpii nostri pentru a ajunge in casele oamenilor.

    Practic, operatorul de telefonie fixa nu le va arunca in strada cablurile de pe stalpi. Dar nu va mai reinnoi contractele de inchiriere a stalpilor, atunci cand acestea vor expira, cu fiecare furnizor de cablu in parte.

    De cealalta parte a baricadei se afla Asociatia de Comunicatii prin Cablu, organismul care reprezinta interesele cablistilor, ba chiar si Consiliul National al Audiovizualului, care au decis sa inainteze fiecare cate un protest catre Autoritatea Nationala de Reglementare in Comunicatii. Cablistii spun ca decizia RomTelecom, care ar putea fi urmata si de furnizorii de electricitate – pe ai caror stalpi, la fel, cablistii ii inchiriaza – este o incalcare a dreptului la informare a populatiei. Daca la oras exista si alta infrastructura care poate fi folosita pentru suport, la sate raman doar stalpii Electrica si RomTelecom. In plus, cei de la cablu tin la argumentul ca, potrivit legii, RomTelecom trebuie sa le asigure interconectarea pe segmentul de acces la utilizatorul final.

    Dar RomTelecom e o companie privata (vorba vine privata – mai degraba detinuta in majoritate de statul grec, nu de cel roman). Cum sa ceri actionarului majoritar sa aiba grija si de cablurile tale, care il mai si incurca atunci cand are de facut o interventie la reteaua proprie?

    La prima vedere, situatia aminteste de anecdota in care rabinul spune fiecaruia dintre cei doi impricinati: „tu ai dreptate, dar si tu ai dreptate!“. Daca privim mai in profunzime, conflictul e fals – sau cel putin accentele puse in ultimele zile au transformat acordurile in falseturi transmise in presa. Nu faptul ca lucratorii RomTelecom se impiedica de cablurile TV cand repara reteaua e motivul pentru care s-a ajuns aici. In curtea fostului operator monopolist de telefonie fixa, lucrurile se schimba. Cu zece ani mai tarziu decat ar fi trebuit, RomTelecom a inteles ca nu va castiga niciodata bani furnizand servicii de voce populatiei. Unii cablisti o fac deja, prin intermediul Internetului, la costuri semnificativ mai mici si la tarife incomparabile. In lumea larga, in fiecare secunda exista aproape 2 milioane de utilizatori ai serviciului gratuit de telefonie Skype. Sa oferi voce pe cele doua fire de cupru, scump de intretinut, si sa incerci sa faci profit – asta suna a sinucidere curata.

    Dar mai bine sa iei o decizie radicala mai tarziu decat sa n-o iei niciodata. In ultimele luni, RomTelecom si-a cladit o strategie de furnizare de servicii Internet si date pentru utilizatorii casnici si companii. Avand in vedere ca are deja o infrastructura suficient de potrivita pentru asta, pentru care ceilalti operatori ar trebui sa investeasca masiv pentru a si-o construi – e vorba de firele de cupru – operatorul poate deveni in scurt timp cel mai important furnizor de astfel de servicii de Internet in banda larga. Vineri, RomTelecom a lansat si prima oferta de continut. Un portal dedicat jucatorilor pe PC. In prima parte a anului viitor, vom avea si televiziunea prin firele de cupru promisa. 

    E clar ca meciul se joaca in alta parte. In conditii de competitie, cum sa obligi un furnizor sa suporte pe infrastructura sa servicii ale concurentei? De anul viitor, cablistii si RomTelecom se vor concura pe toate planurile: TV, Internet si date, telefonie, furnizarea de continut. E drept, legea spune ca trebuie sa asiguri interconectarea pe bucla locala, adica pe segmentul final de acces la utilizatori, dar nu spune explicit ca, pentru a ajunge acolo, competitorii trebuie sa folosesca stalpii RomTelecom.

    Cablistii nu pun problema corect, cel putin din punct de vedere moral. Fara discutie ca fostul monopolist va deveni o competitie extrem de dura, ucigatoare poate pentru multi dintre ei. Dar daca s-ar uita pe datele statistice, ar observa ca singurul serviciu care ajunge peste tot, in mai mult de 98% din casele romanilor, este furnizarea de electricitate. A spune, mai departe –  daca si Electrica va inceta sa mai inchirieze stalpii – ca in acest fel este nesocotit dreptul la informare, e putin fortat. Din informatiile noastre, nici una dintre societatile Electrica nu si-a anuntat intentia de a se debarasa de cablurile TV de pe stalpi. E nepotrivit sa invoci anii de monopol al serviciului de telefonie cu care si-a asociat RomTelecom imaginea drept argument intr-o astfel de disputa. Dar trebuie spus ca daca ANRC-ului ii pasa de industria de telecomunicatii, nu va strange de gat o companie pentru ca in trecut a fost monopolista. Mai degraba ar trebui sa gaseasca  o formula care sa impace doua servicii neconcurente, cum sunt furnizarea de energie electrica si telecomunicatiile, pe aceiasi stalpi.

  • Liberalii pacatuiesc prin exces de liberalism

    Daca eroarea PD consta in refuzul de a-si ucide, simbolic, tatal, liberalii gresesc ucigandu-l de mai multe ori pe zi. PNL sufera din cauza excesului de personalitate. Prea multi lideri, prea multa personalitate si, implicit, prea multa vizibilitate.

    Sfintii Parinti erau oameni destepti. Cand iti petreci zilele izolat in pustie sau inchis intr-o chilioara, n-ai incotro – inveti sa-ti cunosti miscarile sufletului pana in cele mai subtile detalii. Asa au ajuns Parintii la concluzia ca pericolele sunt de mai multe feluri: exista pericole de stanga si dreapta; de sus si de jos, din fata si din spate. 

    Daca, bunaoara, pericolul din stanga este uscaciunea inimii sau cel de sus, trufia, pericolul din fata este excesul de zel. Prea multa ravna strica – este concluzia Sfintilor Parinti. Rugaciunea si postul impinse dincolo de anumite limite devin periculoase. In acest moment, PNL este pandit de pericolul „din fata“. Scriam, saptamana trecuta, inainte de a ajunge – dupa cum ravneste Boc – primul partid al Romaniei, ca PD mai trebuie sa depaseasca o etapa inerenta oricarui proces de maturizare: uciderea, simbolica, a tatalui. PD trebuie sa invete cum sa-i spuna „nu“ presedintelui Basescu.  In cazul liberalilor, problema se rastoarna cu susul in jos. Se pare ca membrii acestui partid si-au luat prea in serios propria ideologie. 

    Una dintre valorile fundamentale ale doctrinei liberale este, ghici ciuperca, libertatea individului. Toate bune si frumoase, cata vreme aceasta independenta este folosita cu masura. Din nefericire, insa, majoritatea membrilor PNL par a fi uitat bruma de latina invatata in scoala si, implicit, intelepciunea dictonului „Aurea mediocritas“.

    Mediocritatea e un cuvant cu doua taisuri. Pe primul il cunoastem cu totii – l-am simtit pe propria piele. „Esti mediocru“ suna, in urechile oricarui european, precum o injuratura de mama. Noi refuzam sa fim mediocri. 

    Noi vrem sa fim exceptionali. Ca nu putem e o alta poveste – una pe care refuzam sa o ascultam. Regula ne irita, ne frustreaza. Cautam hamesiti exceptia, uitand intelepciunea celor care, in pustie fiind, si-au privit demonii drept in ochi. Iar liberalii se regasesc in fruntea plutonului de „exceptionalisti“. Toti dau din coate sa iasa in fata. Fenomenul, in esenta, n-ar fi unul nociv. Singurul lucru nociv este excesul.
    Daca PNL se confrunta la aceasta ora cu o lipsa de coerenta in impunerea unei imagini unitare in ochii electoratului, aceasta se datoreaza absentei unui nivel minim de disciplina. 

    Daca PD sufera de lipsa liderilor cu vizibilitate, PNL sufera din cauza excesului de personalitate. Prea multi lideri, prea multa personalitate si, implicit, prea multa vizibilitate – iata reteta sigura a unui partid ce sta sub semnul „racul, stiuca si o broasca“, unde unul trage „hais“ iar altul „cea“.

    Un distins si venerabil comentator politic descria recent situatia din coalitia aflata la putere cu sintagma „miscarea browniana“ pentru a sugera ca actiunile partenerilor politici sunt mai degraba haotice, lipsite de coerenta. Diagnosticul era, in esenta, corect, dar corect ca-n bancurile de la Radio Erevan unde nu era Volga ci bicicleta si nu i s-a dat ci i s-a luat. „Miscarea browniana“, oricat de haotica luata „in parte“ este, in ansamblu, extrem de „disciplinata“: suma miscarilor asa-zis „haotice“ este constanta. Daca aceasta ar fi situatia la nivelul coalitiei, am avea parte de o guvernare coerenta – ceea ce nu este cazul. 

    Daca situatia in interiorul PNL-ului ar fi una de „miscare browniana“, rezultanta miscarilor aparent dezordonate ar fi fost previzibila – ceea ce, din nou, nu este cazul. Responsabilitatea, in acest caz, revine in primul rand premierului Tariceanu. In calitatea sa de „sef al particulelor“, atat la nivelul coalitiei cat si la nivel de partid, s-ar cuveni sa-si invete subordonatii tocmai acest adevar cat se poate de simplu: daca toate moleculele din aer s-ar napusti, coordonat, doar intr-o parte a ferestrei, geamul s-ar face tandari intr-o clipita. 

    Dinspre partea geamurilor, eu, unul, stau linistit. Mai putin sigur sunt, insa, vis-à-vis de soarta guvernului Tariceanu, in general, si a PNL, in particular.  Si-ar fi pacat. 

    PNL poate si merita sa-si dispute cu PD pozitia – atat de frumos formulata de Boc – de „primul partid al Romaniei“. 

    Doua sunt lucrurile care ma inspaimanta teribil: gandul ca as putea face acelasi lucru – n-are importanta care – pentru „tot restul vietii“; si ideea ca „primul partid al Romaniei“ va ramane, pentru mai mult de unul, hai doua cicluri electorale, acelasi.

  • Ducem lipsa de snobbism

    Snobii consuma cea mai complicata forma de marfa. Vor ambalaj stralucitor. Ei nu cumpara doar produse, ci si atmosfera din jurul produsului.

    Snobul vrea sa fie respectat, servit variat. Ce sa mai, snobul este cel mai dificil consumator al vremurilor noastre. 

    In capacitatea de a servi snobii se masoara evolutia industriilor divertismentului (prin divertisment intelegem de la programe TV la restaurante). Si, daca ai reusit sa castigi respectul unui numar respectabil de snobi, se cheama ca ai o afacere adevarata, de lunga durata.

    Cuvantul snob este de cele mai multe ori conotat peiorativ. Si, de obicei, indica persoane ingamfate, pretioase, cu pretentii de elita, mari consumatoare de „ultima moda“, excentrice etc. Insa este evident ca fiecare dintre noi are o latura snoaba pusa bine la pastrare, ca o reduta forte in fata consumismului de zi cu zi.

    Pentru ca snobii din noi nu vor doar o carte. Vor s-o cumpere dintr-o librarie mobilata cu gust, la care sa adauge o conversatie retinuta si placuta cu un librar atoatestiutor. Care totusi sa se lase discret dominat de cunostintele clientului… Sau vor sa consume la un moment dat un film exotic, european sau japonez, intr-un alt anturaj decat acea gramada de masculi cu fete dubioase si fete sumar imbracate de la Mall.

    Cum arata snobul roman in zilele noastre? Extrem de sarac, se hraneste cu melanjuri kitsch, ceva Plesu si Patapievici garnisiti cu Coelho, la care se adauga muzica ambientala si reviste satirice. Exista tipuri dintre cele mai diferite: snobul adolescent, pe care trebuie sa-l satisfaci cu muzica bine proportionata in spatii cool; snobul intre 23 si 30 (care vrea sa guste muzica mai incet cu bautura ceva mai fina); snobul din jurul varstei de 40 de ani (care vrea sa-si exerseze skillurile in asortat vinuri si mancari) si, in sfarsit, snobul din jurul varstei de 60 de ani (care vrea un anumit gen de vacante, de calatorii, de experiente nesolicitante). 

    Sa alcatuim un program snob! Vreau sa merg la un concert la Sala Radio si nimeresc intr-o sala prafuita cu scaune incomode. Apoi doresc sa gust ceva intr-un restaurant mai scump si dau peste servicii rigide si mancare risipita prin farfurie fara pic de imaginatie (in plus, inconjurat de insi imbracati scump si prost). Incerc apoi un club ceva mai spalatel prin zona veche a Bucurestilor si constat ca acel „centru istoric“ este inchis de primarie. O masura civilizata: numai ca, trebuie sa trec prin grupuri de cersetori, aurolaci si alte categorii incomode ca sa ajung in pragul clubului dorit. Fiecare vrea sa-si exploateze pulsiunile snoabe la intervale regulate de timp. 

    Romania nu ofera satisfactie in industria feeling-ului. Deocamdata, febra cumparaturilor la kilogram din hipermarketuri sufoca acest gen de industrie. Ca sa gasesti o cafenea discreta, linistita, dar plina de stil trebuie sa cauti ceva timp si sa incerci diverse experiente nu tocmai placute. Inca ceva. Snobul autentic este foarte greu de gasit in Romania si pentru ca spiritul critic sufera inca pe meleagurile noastre. Am vazut de prea putine ori clienti nemultumiti. Nu suntem obisnuiti sa criticam, sa tragem la raspundere. Mergem la o premiera la un film romanesc groaznic si aplaudam, desi filmul e slab si n-o sa aiba nici un fel de incasari. Mergem la un concert al unei trupe mari care prinde o zi proasta si prea putini protesteaza sau fluiera. Citim cartea unui mare filosof-literat si ignoram faptul ca omul a esuat in trucuri ieftine. Spiritul de turma este inca foarte dezvoltat. 

    Criticii literari, de film, de televiziune, de muzica sunt mult prea „moi“, sunt docili si supusi in fata „marilor valori“. Spiritul contestatar este privit cu suspiciune si anihilat imediat. In aceste conditii e greu sa educi spiritul critic la consumator, cu tot cu extremele sale snoabe. Spiritul critic dezvoltat va aduce mici industrii „de productie a bunului-gust“, gata sa satisfaca feeling-ul snob. Pana atunci, trebuie sa ne oripilam cu mobila kitsch pictata, produse cu preturi umflate nejustificat, haine mai scumpe decat in Occident si un perpetuu sentiment ca ai fost inselat, imediat ce ai luat bonul de la casa…