BusinessMagazin

Blog

  • Programare si literatura

    In Silicon Valley a fost descoperita o specie ciudata: traieste printre computere, se hraneste cu pizza  si vorbeste o limba de neinteles. Americanii ii spun „geek“, insa poate fi intalnita pe toate meridianele printre informaticienii pasionati, dar cu serioase carente in privinta comunicarii.

     

    Exista in invatamantul romanesc o lunga – si nefericita, cred – traditie a separarii disciplinelor considerate de profil „real“ de cele de profil „uman“. Chiar si cand nu exista o demarcatie formala intre cele doua orientari, separarea functiona in mod subinteles: elevii de liceu care vizau o cariera in domeniul ingineresc sau al stiintelor exacte neglijau cu nonsalanta disciplinele umaniste, cu acordul tacit al profesorilor. Procedeul pare la prima vedere oarecum justificat, dar efectele apar mult mai tarziu: foarte multi dintre absolventii invatamantului superior de orientare tehnica au abilitati de comunicare precare.

     

    Am constatat acest fenomen mai ales in anii pe care i-am petrecut in redactiile catorva publicatii de specialitate IT. Desi colaboratorii erau selectati pe baza expertizei lor in domenii de interes, majoritatea textelor pe care le primeam – adesea ireprosabile sub aspect tehnic – erau lipsite de o structura clara, saracacioase in limbaj, inadecvate audientei vizate si, nu in ultimul rand, intesate de greseli de ortografie si de exprimare. O prima explicatie posibila se leaga de ceea ce se numeste „the geek syndrome“. Termenul – lansat intr-un amplu articol pu-blicat de revista Wired in 2001 – desemneaza o dereglare comportamentala oarecum apropiata de autism (mai precis de sindromul Asperger), caracterizata printr-un interes aproape maniacal pentru computere, inginerie sau matematici, in conjunctie cu abilitati sociale limitate si dificultati de comunicare in medii extraprofesionale.

     

    Cu toate ca, intr-adevar, am cunoscut multi „geeks“ care prezentau clar simptomele specifice, cred ca mult mai relevant este faptul ca la recenta simulare a examenului de bacalaureat la limba si literatura romana cei mai multi elevi au avut dificultati majore la subiectul care le cerea sa elaboreze un text argumentativ.

     

    Este interesant de remarcat ca aceasta simpla carenta in educatie este ea insasi de natura sa creeze un comportament de tipul celui asociat termenului „the geek syndrome“, mai cu seama printre tinerii programatori. Spre deosebire de alte profesii tehnice, programatorii lucreaza foarte adesea in medii relativ izolate, in care relatiile cu exteriorul sunt limitate, iar orientarea spre cod este aproape exclusiva si, evident, problematica si limbajul se dezechilibreaza in consecinta. Din perspectiva unei companii de software, problema este ca adesea rolul de interfata intre echipa tehnica si exterior (de regula clienti) trebuie incredintat unui asa-numit „comunicator“ (de obicei un om de marketing), care are insa o intelegere deficitara a fundamentului tehnic despre care trebuie sa vorbeasca.

     

    Insa nici perspectiva programatorului de tip „geek“ nu este comoda, deoarece carentele in comunicare il scot din cursa pentru promovare in posturi manageriale si chiar simplul interviu de angajare il poate pune intr-o situatie defavorabila in fata unui contracandidat mai putin competent, dar mai bun comunicator.

     

    Este greu de spus a cui este vina pentru aceasta situatie. O buna parte tine de sistemul educational. Desi in ultima vreme dezvoltarea abilitatilor de comunicare este, cel putin formal, in sarcina profesorului de limba romana, acesta considera adesea ca studiul literaturii va conduce oarecum automat la acest rezultat.

     

    In general, elevii si studentii nu sunt incurajati sa-si expuna punctul de vedere si sa-l argumenteze – spre deosebire de sistemul educational occidental (in special american), unde comunicarea este exersata cu perseverenta pe toate nivelurile. Pe de alta parte, e nevoie si de un efort personal orientat spre dezvoltarea capacitatii de a comunica si altfel decat prin jargonul profesional.

     

    Ce se poate face? Intr-un mesaj recent postat pe blogul „Critical Thinking“, gazduit de comunitatea virtuala TechRepublic, semnatarul (zis J.Ja) nu doar ca semnaleaza problema in toata diversitatea ei, dar face si o serie de recomandari interesante, bazate pe propria sa experienta. Prima este, evident, lectura din domenii cat mai diverse si fara tangenta directa cu specialitatea – beletristica fiind si ea inclusa.

     

    La un nivel superior, abilitatile de comunicare se exerseaza in societate, iar Internetul este un vast mediu social. Un blog este un bun instrument de perfectionare, iar participarea in forumuri virtuale poate furniza un feedback in privinta progreselor. Iar cum, in cele din urma, chiar si compunerea de poeme este un exercitiu util, se vadeste ca, de fapt, cultura generala redevine un atu profesional.

  • Ne vedem in deplasare

    intown2.com e o pagina de internet care va poate pune la dispozitie, ori de cate ori plecati intr-o calatorie de afaceri, o lista cu prietenii pe care i-ati putea intalni in timpul deplasarilor. Spre deosebire de mult mai cunoscutele Yahoo! 360 sau MySpace, intown2.com are un public tinta bine definit – oamenii de afaceri.

     

    Site-ul face parte din categoria celor de „social networking“ – destinatii online, pe care utilizatorii isi pot crea un profil personal pentru a fi pusi in legatura cu alti internauti, avand interese asemanatoare. De exemplu, un roman care urmeaza sa plece intr-o delegatie in New York poate fi anuntat din timp ca un prieten din Londra va fi acolo in aceeasi perioada. Cu singura conditie ca ambii  sa-si fi completat in prealabil profilul si agenda personala pe site-ul intown2.com.

     

    La fel ca si in cazul celorlalte site-uri de social networking, pentru a avea acces pe intown2. com trebuie sa va inregistrati si sa va creati un profil, apoi sa va invitati prietenii sa faca acelasi lucru. Odata ce reteaua de prieteni este creata, veti putea afla in orice moment viitoarele lor destinatii. Dupa introducerea perioadei si a locului unde calatoriti, site-ul face o comparatie intre agendele membrilor retelei din care faceti parte. In plus, daca nu vreti ca unul dintre prieteni sa afle ca plecati spre o anumita destinatie, il puteti usor scoate de pe lista celor care vor primi viitorul dumneavoastra traseu. Notificarile se fac automat, fie prin postarea pe site, fie prin e-mail sau SMS.

     

    Serviciul este, asadar, un bun mijloc pentru a afla permanent unde calatoresc prietenii cu care tineti mai greu legatura. Aceasta a fost si ideea de la care au plecat fondatorii serviciului. Unul dintre ei, Hugh McGarry, spune ca „de prea multe ori ne gasim in situatia de a pierde timpul in camera de hotel, ca dupa ce ne intoarcem acasa sa aflam ca unul dintre prieteni era tot atunci in acelasi loc“. Tot el adauga ca incercand sa impace mai bine munca si viata personala, de multe ori se gasea in situatia de a-si anunta prin telefon prietenii ca ajunge intr-un anumit oras, dar schimbarile de ultim moment il impiedicau sa-si mentina planurile. „Ne-am gandit mult la o modalitate prin care sa ne informam unii pe altii permanent pentru a da si o nota personala calatoriilor in interes de serviciu. Rezultatul este intown2“, mai spune McGarry.

     

    intown2.com ofera si un set de informatii „de baza“ despre orasele de destinatie, din care nu lipsesc prognoza meteo, obiectivele tursitice sau obiceiurile locale. Mai mult, pe aceeasi pagina de internet sunt postate informatii mai putin accesibile unui turist „de rand“, de la sfaturi pentru alegerea companiei aeriene in functie de meniul din timpul zborului si pana la recenzii ale toaletelor din restaurante cunoscute.

     

    La categoria minusuri trebuie amintit faptul ca intown2.com ofera informatii despre un numar limitat de orase, de cele mai multe ori doar pentru capitala tarii. Este si cazul Romaniei. Informatiile gasite pe site despre Bucuresti sunt, in mare masura, exacte si utile. La moneda nationala este trecut leul nou, semn ca informatiile postate sunt si actualizate. La capitolul securitate personala, editorii intown2.com mentioneaza faptul ca in Bucuresti exista riscul de a intalni hoti de buzunare in zonele aglomerate, „la fel ca in alte multe destinatii din lume“. Asa ca site-ul le recomanda oamenilor de afaceri aflati in vizita in Bucuresti sa se plimbe fara a avea sume importante de bani la ei.

     

    Momentan, accesul pe site este gratuit, dar proprietarii spun ca in viitor vor incerca sa obtina venituri atat din publicitate, cat si din abonamente anuale pentru accesarea continutului.

  • Ne vedem in deplasare

    intown2.com e o pagina de internet care va poate pune la dispozitie, ori de cate ori plecati intr-o calatorie de afaceri, o lista cu prietenii pe care i-ati putea intalni in timpul deplasarilor. Spre deosebire de mult mai cunoscutele Yahoo! 360 sau MySpace, intown2.com are un public tinta bine definit – oamenii de afaceri.

     

    Site-ul face parte din categoria celor de „social networking“ – destinatii online, pe care utilizatorii isi pot crea un profil personal pentru a fi pusi in legatura cu alti internauti, avand interese asemanatoare. De exemplu, un roman care urmeaza sa plece intr-o delegatie in New York poate fi anuntat din timp ca un prieten din Londra va fi acolo in aceeasi perioada. Cu singura conditie ca ambii  sa-si fi completat in prealabil profilul si agenda personala pe site-ul intown2.com.

     

    La fel ca si in cazul celorlalte site-uri de social networking, pentru a avea acces pe intown2. com trebuie sa va inregistrati si sa va creati un profil, apoi sa va invitati prietenii sa faca acelasi lucru. Odata ce reteaua de prieteni este creata, veti putea afla in orice moment viitoarele lor destinatii. Dupa introducerea perioadei si a locului unde calatoriti, site-ul face o comparatie intre agendele membrilor retelei din care faceti parte. In plus, daca nu vreti ca unul dintre prieteni sa afle ca plecati spre o anumita destinatie, il puteti usor scoate de pe lista celor care vor primi viitorul dumneavoastra traseu. Notificarile se fac automat, fie prin postarea pe site, fie prin e-mail sau SMS.

     

    Serviciul este, asadar, un bun mijloc pentru a afla permanent unde calatoresc prietenii cu care tineti mai greu legatura. Aceasta a fost si ideea de la care au plecat fondatorii serviciului. Unul dintre ei, Hugh McGarry, spune ca „de prea multe ori ne gasim in situatia de a pierde timpul in camera de hotel, ca dupa ce ne intoarcem acasa sa aflam ca unul dintre prieteni era tot atunci in acelasi loc“. Tot el adauga ca incercand sa impace mai bine munca si viata personala, de multe ori se gasea in situatia de a-si anunta prin telefon prietenii ca ajunge intr-un anumit oras, dar schimbarile de ultim moment il impiedicau sa-si mentina planurile. „Ne-am gandit mult la o modalitate prin care sa ne informam unii pe altii permanent pentru a da si o nota personala calatoriilor in interes de serviciu. Rezultatul este intown2“, mai spune McGarry.

     

    intown2.com ofera si un set de informatii „de baza“ despre orasele de destinatie, din care nu lipsesc prognoza meteo, obiectivele tursitice sau obiceiurile locale. Mai mult, pe aceeasi pagina de internet sunt postate informatii mai putin accesibile unui turist „de rand“, de la sfaturi pentru alegerea companiei aeriene in functie de meniul din timpul zborului si pana la recenzii ale toaletelor din restaurante cunoscute.

     

    La categoria minusuri trebuie amintit faptul ca intown2.com ofera informatii despre un numar limitat de orase, de cele mai multe ori doar pentru capitala tarii. Este si cazul Romaniei. Informatiile gasite pe site despre Bucuresti sunt, in mare masura, exacte si utile. La moneda nationala este trecut leul nou, semn ca informatiile postate sunt si actualizate. La capitolul securitate personala, editorii intown2.com mentioneaza faptul ca in Bucuresti exista riscul de a intalni hoti de buzunare in zonele aglomerate, „la fel ca in alte multe destinatii din lume“. Asa ca site-ul le recomanda oamenilor de afaceri aflati in vizita in Bucuresti sa se plimbe fara a avea sume importante de bani la ei.

     

    Momentan, accesul pe site este gratuit, dar proprietarii spun ca in viitor vor incerca sa obtina venituri atat din publicitate, cat si din abonamente anuale pentru accesarea continutului.

  • Viata dupa Marcos

    „As fi preferat ca acel muzician britanic, Fatboy Slim, sa nu produca muzicalul dupa viata mea, dar nu mai pot face nimic. Mai bine l-as fi facut singura, sa le prezint oamenilor adevarata Imelda“, marturisea fosta prima doamna a Filipinelor intr-un interviu pentru The Times. Imelda Marcos este faimoasa pentru rabufnirile sale emotionale. La fel si pentru unghiile rosii, coafurile extravagante si pantofii verzi.

     

    Primul lucru pe care si-l aminteste despre noaptea in care activistii politici au luat-o cu forta din palatul prezidential si au trimis-o in exil este ca i-au luat toti pantofii. Cunoscuti pentru stilul luxos de viata, care contrasta cu starea uneia dintre cele mai sarace natiuni de pe pamant, se spune ca Imelda si Ferdinand Marcos au fost fortati sa abandoneze 3.000 de perechi de pantofi, 50 de valize pline cu bijuterii, cateva sutiene anti-glont si o colectie impresionanta de arta.

     

    „Cam 10 tablouri de Canaletto am pierdut! Acestea sunt singurele care ne-au mai ramas“, se vaita Imelda vizitatorilor, aratand catre un Pissaro, un Picasso si un Gauguin expuse in apartament. „Menajera a luat una dintre picturi si a tinut-o intr-un loc sigur cinci ani in timpul exilului nostru. Nu avea nici macar acoperis. Ne-au vandut tablourile, argintaria si acum vor sa ne vanda bijuteriile.“ Totusi, Imelda nu este nici pe departe atat de saraca pe cat ar vrea sa o creada lumea.  Apartamentul sau spatios, la etajul 34 al unui bloc de lux dintr-o zona linistita a Manilei, este un tribut adus kitschului, pentru ca, alaturi de obiectele de un lux orbitor, stau cele mai ieftine si mai de prost gust decoratiuni, precum florile de plastic. Statuete Buda de aur se afla langa lustre de la Tiffany. Masuta de cafea e ticsita cu flori de plastic, iar cele 80 de rame aurii cu poze cu liderii lumii (Saddam Hussein, presedintele Mao sau Fidel Castro) sunt facute din materiale reciclate. De altfel, subiectul care ii face cea mai mare placere este programul de reciclare, prin care „transforma gunoiul in bani. Transform gunoiul in bijuterii“. „Nu mai port bijuterii, pentru ca mi-au fost furate toate. Acestea sunt de fapt gunoaie reciclate care au devenit bijuterii. Smaraldele si rubinele sunt in mainile altora acum“, declara Imelda Marcos pentru The Times.

     

    „In noaptea in care am plecat, erau toate bijuteriile acolo, dar eu ce am luat?“, continua ea. „Scutece, sticle si lapte pentru nepotii mei. Dar am pus o parte dintre diamante in scutece.“ Dupa o scurta pauza, isi aminteste din nou de sotul sau.

     

    „Marcos a murit in stare de soc. Nu ii venea sa creada.“ Energia Imeldei Marcos este legendara. Inca trebuie sa faca fata unei agende foarte incarcate si depune mare efort pentru a-si mentine imaginea. Cu o inaltime de doar 1,47 metri, afiseaza si acum o prezenta regala si este acoperita cu bijuterii, imaculata in costumul sau rosu deschis.  Un steag mic filipinez este intotdeauna atasat la rever. „Datoria mea este sa ma imbrac asemeni unui star. Si petrec doua ore in fata oglinzii chiar si atunci cand trebuie sa ii vizitez pe saraci.“ Pantofii sai, o pereche realizata manual de catre un localnic, reprezinta oricand un subiect de conversatie. „Nu am o obsesie pentru pantofi. De fapt, atunci cand locuiam la palat, mare parte dintre ei mi-au fost daruiti de catre un creator de pantofi filipinez. Oricum, presa a exagerat. Ei au scris ca existau 3.000 de perechi. Dar de fapt erau cam… 200. Dar macar a-tunci cand au cautat prin dulapurile mele au gasit pantofi si nu schelete.“ Totusi, obiceiurile vechi mor greu. Chiar si acum are propria colectie de peste 200 de perechi care acopera un perete intreg. Numai colectia de pantofi argintii numara 15 perechi.

     

    Pe de alta parte, incearca acum sa isi croiasca o noua imagine. Coloana de patru masini a Imeldei reprezinta o imagine deja obisnuita in Manila, acolo unde este adesea vazuta impartind bani saracilor. In ciuda trecutului sau, s-a situat pe locul sase la alegerile prezidentiale din 1992. De altfel, intreaga familie Marcos este inca extrem de prezenta pe plan mediatic. Fiul sau Ferdinand „Bong-Bong“ Jr. este guvernator in nordul Filipinelor, iar fiica sa, Imee, este membru in Congres. „Ii vad in fiecare zi la televizor sau in ziare“, povesteste ea. Timp de 20 de ani, Imelda a calatorit in toata lumea in avionul personal (un Boeing 747), lasandu-si sotul acasa. „Si ce am folosit? O arma? Nu! M-am folosit de frumusetea mea“, isi dezvaluie ea strategiile  diplomatice.

     

    Moment in care isi aminteste de prima sa intalnire cu Mao Tse Dong. „In toiul Razboiului Rece l-am intalnit pe presedintele Mao. La inceput m-am gandit ca este un batran de 80 de ani, asa ca i-am luat mana si am pus-o pe frunte, semnul nostru de respect fata de un om in varsta. El mi-a luat cealalta mana si mi-a sarutat-o, spunand «Cand ea m-a respectat, eu nu numai ca i-am acordat acelasi respect, dar am admirat-o si am iubit-o». Am pus capat Razboiului Rece in doar cinci minute.“

     

    I-a luat totusi ceva mai mult timp sa rezolve problema filipino-musulmana cu colonelul libian Muammar al-Gadaffi. „Patru zile“, spune ea, agitand o poza. „M-a intrebat direct de ce nu devin musulmana? I-am raspuns ca sunt catolica si ca nici macar nu stiu sa citesc Coranul. El s-a oferit sa ma ajute si mi-a trimis un teanc de carti cu paragrafe subliniate. Am pus capat problemelor de o suta de ani in patru zile.“

     

    Dictatorii au devenit, in acea vreme, parte a programului sau de zi cu zi. „Saddam Hussein – il port in rugaciunile mele. A fost foarte ospitalier. I-am spus ca imi doresc sa vad Gradinile Suspendate din Babilon. Am luat elicopterul.“ Cat despre Fidel Castro, cu care s-a bucurat de o plimbare cu jeep-ul, Imelda are la fel de multe amintiri. „Cand ne plimbam cu jeep-ul, mi-a spus ca nu a plimbat decat doua femei, pe mine si pe mama lui.“

     

    Iar despre intalnirea cu regina Elizabeta, isi aminteste chiar cu amuzament. „Cred ca s-a petrecut acum 31 sau 32 de ani. Urmaream un spectacol la Opera din Sydney alaturi de regina. Apoi, dintr-o data, unul dintre ministri s-a prabusit din cauza unui atac de cord chiar in spatele nostru, iar picioarele lui ne loveau umerii. Nu stiam ce sa spun! Era atat de amuzant…“

     

    Intr-o parte a camerei, pe o masa ornamentala, Imelda a creat un adevarat altar pentru sotul sau. Un bust acoperit de medalii este inconjurat de multe fotografii. Marcos a murit in 1989, cand cuplul se afla inca in exil in Hawaii, dar inca nu a fost inmormantat. Trupul sau asteapta imbalsamat in nordul Filipinelor ca Imelda sa ii asigure funeralii nationale. Pe langa misiunea sa de reciclare a gunoiului, si-a dedicat viata reabilitarii numelui sotului sau. „Cum sa fie considerat un dictator, daca in 20 de ani a facut 15 referendumuri?“

  • Viata dupa Marcos

    „As fi preferat ca acel muzician britanic, Fatboy Slim, sa nu produca muzicalul dupa viata mea, dar nu mai pot face nimic. Mai bine l-as fi facut singura, sa le prezint oamenilor adevarata Imelda“, marturisea fosta prima doamna a Filipinelor intr-un interviu pentru The Times. Imelda Marcos este faimoasa pentru rabufnirile sale emotionale. La fel si pentru unghiile rosii, coafurile extravagante si pantofii verzi.

     

    Primul lucru pe care si-l aminteste despre noaptea in care activistii politici au luat-o cu forta din palatul prezidential si au trimis-o in exil este ca i-au luat toti pantofii. Cunoscuti pentru stilul luxos de viata, care contrasta cu starea uneia dintre cele mai sarace natiuni de pe pamant, se spune ca Imelda si Ferdinand Marcos au fost fortati sa abandoneze 3.000 de perechi de pantofi, 50 de valize pline cu bijuterii, cateva sutiene anti-glont si o colectie impresionanta de arta.

     

    „Cam 10 tablouri de Canaletto am pierdut! Acestea sunt singurele care ne-au mai ramas“, se vaita Imelda vizitatorilor, aratand catre un Pissaro, un Picasso si un Gauguin expuse in apartament. „Menajera a luat una dintre picturi si a tinut-o intr-un loc sigur cinci ani in timpul exilului nostru. Nu avea nici macar acoperis. Ne-au vandut tablourile, argintaria si acum vor sa ne vanda bijuteriile.“ Totusi, Imelda nu este nici pe departe atat de saraca pe cat ar vrea sa o creada lumea.  Apartamentul sau spatios, la etajul 34 al unui bloc de lux dintr-o zona linistita a Manilei, este un tribut adus kitschului, pentru ca, alaturi de obiectele de un lux orbitor, stau cele mai ieftine si mai de prost gust decoratiuni, precum florile de plastic. Statuete Buda de aur se afla langa lustre de la Tiffany. Masuta de cafea e ticsita cu flori de plastic, iar cele 80 de rame aurii cu poze cu liderii lumii (Saddam Hussein, presedintele Mao sau Fidel Castro) sunt facute din materiale reciclate. De altfel, subiectul care ii face cea mai mare placere este programul de reciclare, prin care „transforma gunoiul in bani. Transform gunoiul in bijuterii“. „Nu mai port bijuterii, pentru ca mi-au fost furate toate. Acestea sunt de fapt gunoaie reciclate care au devenit bijuterii. Smaraldele si rubinele sunt in mainile altora acum“, declara Imelda Marcos pentru The Times.

     

    „In noaptea in care am plecat, erau toate bijuteriile acolo, dar eu ce am luat?“, continua ea. „Scutece, sticle si lapte pentru nepotii mei. Dar am pus o parte dintre diamante in scutece.“ Dupa o scurta pauza, isi aminteste din nou de sotul sau.

     

    „Marcos a murit in stare de soc. Nu ii venea sa creada.“ Energia Imeldei Marcos este legendara. Inca trebuie sa faca fata unei agende foarte incarcate si depune mare efort pentru a-si mentine imaginea. Cu o inaltime de doar 1,47 metri, afiseaza si acum o prezenta regala si este acoperita cu bijuterii, imaculata in costumul sau rosu deschis.  Un steag mic filipinez este intotdeauna atasat la rever. „Datoria mea este sa ma imbrac asemeni unui star. Si petrec doua ore in fata oglinzii chiar si atunci cand trebuie sa ii vizitez pe saraci.“ Pantofii sai, o pereche realizata manual de catre un localnic, reprezinta oricand un subiect de conversatie. „Nu am o obsesie pentru pantofi. De fapt, atunci cand locuiam la palat, mare parte dintre ei mi-au fost daruiti de catre un creator de pantofi filipinez. Oricum, presa a exagerat. Ei au scris ca existau 3.000 de perechi. Dar de fapt erau cam… 200. Dar macar a-tunci cand au cautat prin dulapurile mele au gasit pantofi si nu schelete.“ Totusi, obiceiurile vechi mor greu. Chiar si acum are propria colectie de peste 200 de perechi care acopera un perete intreg. Numai colectia de pantofi argintii numara 15 perechi.

     

    Pe de alta parte, incearca acum sa isi croiasca o noua imagine. Coloana de patru masini a Imeldei reprezinta o imagine deja obisnuita in Manila, acolo unde este adesea vazuta impartind bani saracilor. In ciuda trecutului sau, s-a situat pe locul sase la alegerile prezidentiale din 1992. De altfel, intreaga familie Marcos este inca extrem de prezenta pe plan mediatic. Fiul sau Ferdinand „Bong-Bong“ Jr. este guvernator in nordul Filipinelor, iar fiica sa, Imee, este membru in Congres. „Ii vad in fiecare zi la televizor sau in ziare“, povesteste ea. Timp de 20 de ani, Imelda a calatorit in toata lumea in avionul personal (un Boeing 747), lasandu-si sotul acasa. „Si ce am folosit? O arma? Nu! M-am folosit de frumusetea mea“, isi dezvaluie ea strategiile  diplomatice.

     

    Moment in care isi aminteste de prima sa intalnire cu Mao Tse Dong. „In toiul Razboiului Rece l-am intalnit pe presedintele Mao. La inceput m-am gandit ca este un batran de 80 de ani, asa ca i-am luat mana si am pus-o pe frunte, semnul nostru de respect fata de un om in varsta. El mi-a luat cealalta mana si mi-a sarutat-o, spunand «Cand ea m-a respectat, eu nu numai ca i-am acordat acelasi respect, dar am admirat-o si am iubit-o». Am pus capat Razboiului Rece in doar cinci minute.“

     

    I-a luat totusi ceva mai mult timp sa rezolve problema filipino-musulmana cu colonelul libian Muammar al-Gadaffi. „Patru zile“, spune ea, agitand o poza. „M-a intrebat direct de ce nu devin musulmana? I-am raspuns ca sunt catolica si ca nici macar nu stiu sa citesc Coranul. El s-a oferit sa ma ajute si mi-a trimis un teanc de carti cu paragrafe subliniate. Am pus capat problemelor de o suta de ani in patru zile.“

     

    Dictatorii au devenit, in acea vreme, parte a programului sau de zi cu zi. „Saddam Hussein – il port in rugaciunile mele. A fost foarte ospitalier. I-am spus ca imi doresc sa vad Gradinile Suspendate din Babilon. Am luat elicopterul.“ Cat despre Fidel Castro, cu care s-a bucurat de o plimbare cu jeep-ul, Imelda are la fel de multe amintiri. „Cand ne plimbam cu jeep-ul, mi-a spus ca nu a plimbat decat doua femei, pe mine si pe mama lui.“

     

    Iar despre intalnirea cu regina Elizabeta, isi aminteste chiar cu amuzament. „Cred ca s-a petrecut acum 31 sau 32 de ani. Urmaream un spectacol la Opera din Sydney alaturi de regina. Apoi, dintr-o data, unul dintre ministri s-a prabusit din cauza unui atac de cord chiar in spatele nostru, iar picioarele lui ne loveau umerii. Nu stiam ce sa spun! Era atat de amuzant…“

     

    Intr-o parte a camerei, pe o masa ornamentala, Imelda a creat un adevarat altar pentru sotul sau. Un bust acoperit de medalii este inconjurat de multe fotografii. Marcos a murit in 1989, cand cuplul se afla inca in exil in Hawaii, dar inca nu a fost inmormantat. Trupul sau asteapta imbalsamat in nordul Filipinelor ca Imelda sa ii asigure funeralii nationale. Pe langa misiunea sa de reciclare a gunoiului, si-a dedicat viata reabilitarii numelui sotului sau. „Cum sa fie considerat un dictator, daca in 20 de ani a facut 15 referendumuri?“

  • Dictatorul miliardar

    Nascut pe 11 septembrie 1917, Ferdinand Marcos si-a facut intrarea pe scena politica la 22, cand a fost arestat sub acuzatia ca ar fi luat parte la asasinarea lui Julio Nalundasam, un rival politic al tatalui sau.

     

    PRESEDINTELE SUPREM: Pe 1 mai 1954, se casatoreste cu Imelda Romualdez. Este ales sef al statului  in noiembrie 1954, pentru ca in 1969 sa castige un al doilea mandat de patru ani de presedinte. La 17 ianuarie 1973 devine presedinte pe viata,  dupa ce cu doar cateva luni inainte decretase legea martiala.

     

    EXILUL: In 1986, Marcos este rasturnat de la putere de o coalitie condusa de Corazon Aquino. Doi ani mai tarziu, Imelda si Ferdinand Marcos se refugiaza in Hawaii pentru a scapa de un proces de frauda si evaziune fiscala. Marcos moare in 1989, iar trei ani mai tarziu Imelda candideaza la alegerile prezidentiale. In mai 1993, Imelda Marcos este condamnata la 18 ani de inchisoare pentru fapte de coruptie, dar este amnistiata.

     

    SPECULATII?: Potrivit Transparency International, Marcos a strans o avere de 10 mld. dolari. O „performanta“ depasita doar de fostul presedinte indonezian Suharto, cu 35 de miliarde de dolari. Imelda sustine ca acesti bani au fost stransi gratie unor speculatii pe piata aurului. „Sotul meu era proprietarul tuturor minelor de aur, avea o rafinarie si o banca.“

  • Dictatorul miliardar

    Nascut pe 11 septembrie 1917, Ferdinand Marcos si-a facut intrarea pe scena politica la 22, cand a fost arestat sub acuzatia ca ar fi luat parte la asasinarea lui Julio Nalundasam, un rival politic al tatalui sau.

     

    PRESEDINTELE SUPREM: Pe 1 mai 1954, se casatoreste cu Imelda Romualdez. Este ales sef al statului  in noiembrie 1954, pentru ca in 1969 sa castige un al doilea mandat de patru ani de presedinte. La 17 ianuarie 1973 devine presedinte pe viata,  dupa ce cu doar cateva luni inainte decretase legea martiala.

     

    EXILUL: In 1986, Marcos este rasturnat de la putere de o coalitie condusa de Corazon Aquino. Doi ani mai tarziu, Imelda si Ferdinand Marcos se refugiaza in Hawaii pentru a scapa de un proces de frauda si evaziune fiscala. Marcos moare in 1989, iar trei ani mai tarziu Imelda candideaza la alegerile prezidentiale. In mai 1993, Imelda Marcos este condamnata la 18 ani de inchisoare pentru fapte de coruptie, dar este amnistiata.

     

    SPECULATII?: Potrivit Transparency International, Marcos a strans o avere de 10 mld. dolari. O „performanta“ depasita doar de fostul presedinte indonezian Suharto, cu 35 de miliarde de dolari. Imelda sustine ca acesti bani au fost stransi gratie unor speculatii pe piata aurului. „Sotul meu era proprietarul tuturor minelor de aur, avea o rafinarie si o banca.“

  • Cum sa imprumuti speranta

    Gratie unui marunt comert cu legume, tanara Momena, o indianca de 26 de ani, isi poate in sfarsit trimite copilul la scoala. Ramata, o femeie casatorita, mama a trei copii, are astazi un salon de coafura in Mali. Se implinesc opt ani de cand o vaduva din Peru, Brigida, confectioneaza haine din alpaca cu ajutorul celor sase masini de tesut ale sale. Ce au ele in comun?

     

    Ei bine, nu ne aflam in fata unor draft-uri de scenariu pentru telenovele, ci privim in ochi o realitate (e drept, cu aer de fictiune, datorita finalurilor fericite pe care le avanseaza) care castiga tot mai mult teren pe toate meridianele (sarace) ale lumii. Toate femeile evocate mai sus au recurs la microcredite, adica la niste imprumuturi de sume modeste, din partea unor organisme specializate, astfel incat sa-si poata depasi conditia si ameliora traiul zilnic.

     

    Cartea care le povesteste aventurile se numeste „Portrete de microintreprinzatori“ si aduna si alte zeci de istorii despre mici negutatori, crescatori de vite sau agricultori din Asia, Africa sau America Latina. Volumul, ilustrat cu niste superbe fotografii (ample, rafinat puse in pagina si, in consecinta, usor incongruente in raport nu atat cu subiectul pe care il nareaza, cat cu publicul care ar trebui sa beneficieze de tezaurul de informatii pe care il contine), a fost realizat sub egida PlaNet Finance, are o prefata de Jacques Attali (intre altele, presedinte al organizatiei PF) si a fost documentat si redactat de catre Muhammad Yunus, un soi de Messia al celor multi si umili, intemeietorul uneia dintre cele mai originale banci din lume, Grameen Bank.

     

    La drept vorbind, tot asa cum, in Noul Testament, Lazar, nuntasii din Caana, orbii tamaduiti sau discipolii indestulati cu cinci paini si doi pesti sunt doar beneficiarii unor miracole, iar nu personajele principale, tot asa subiectul cartii la care ne referim este chiar aceasta banca, institutia miraculoasa care a schimbat vietile personajelor feminine sus-amintite.

     

    Nascut in 1940 intr-o familie cu 9 copii, in Bengalul occidental, Muhammad Yunus reuseste, gratie unei cariere scolare glorioase, sa-si dea doctoratul in SUA si sa devina profesor de economie la Universitatea din Colorado. In 1971, cand Bangladeshul s-a separat de Pakistan si si-a capatat independenta, tanarul universitar se hotaraste sa se intoarca acasa si devine profesor in cadrul departamentului de economie al Universitatii din Chittagong. La trei ani dupa ce fiul (deloc risipitor) s-a intors, o foamete cumplita se abate asupra tarii sale, omorand circa 1,5 milioane de oameni. Sumbrul eveniment avea sa-i schimbe viata: „lumea se sfarsea de foame pe strada, iar eu continuam sa predau teorii economice docte si elegante. Am priceput ca a sta in clasa era o forma de aroganta, asa incat am inceput sa studiez pe teren“. Se duce in satul Jobra, localitate vecina cu universitatea la care preda, si incepe sa discute cu localnicii. Isi da repede seama ca numeroase femei sunt victimele unei cerc vicios din raza otravita a caruia nu izbutesc cu nici un chip sa scape. Considerate insolvabile de catre bancile traditionale, ele se vad silite sa se adreseze unor camatari care, in genere, le imprumutau circa 60 de thakas (1 euro), ca sa cumpere dimineata niste produse de pe urma vanzarii carora sa recupereze 80 de thakas, suma din care, seara, sa poata returna 70 camatarului.

     

    Muhammad isi da seama ca femeile sunt condamnate la mizerie din pricina pretului prohibitiv al capitalului. De aceea, se hotaraste sa imprumute cu 850 de thakas (din banii personali) un numar de 42 de femei, dintre cele mai sarace din Jobra. Aceste microimprumuturi s-au dovedit suficiente ca sa genereze un venit cotidian, sa le introduca intr-un ciclu economic (cumpararea unei gaini si vanzarea de oua, de pilda) si sa dezlantuie o schimbare de mentalitate. Acest om care „a imprumutat speranta“ si care si-a focalizat cu precadere atentia pe problemele femeilor a inteles, inainte de orice, ca „poate avea incredere in cei saraci“ si ca acestia reprezinta un urias potential nefolosit. Poate parea un slogan emanat de o societate egalitarista sau comunizanta, dar iata ca nu reprezinta decat reteta unui succes pe care l-a priceput si asumat (mult mai tarziu, este drept) pana si Banca Mondiala. Pana atunci insa, s-au scurs ani trudnici, incarcati de incercari zadarnicite, mai ales, de lipsa de incredere a oamenilor in oameni.

     

    Dupa ce a desfasurat eforturi de a convinge bancile locale sa-i aplice metoda, s-a hotarat sa-si edifice propria structura, multiplicand modelul din Jobra. Asa a luat nastere, in 1978, Grameen Bank (banca satului, in limba bengali), care s-a raspandit, la inceput, in 20, in 40 si apoi in 100 de sate ale districtului. Actualmente, banca este prezenta in 43.000 de sate din Bangladesh si a imprumutat echivalentul a 4 miliarde de euro clientilor, dintre care 94%, atentie!, sunt femei. Modelul a inceput sa fie exportat (tarile care il aplica sunt in numar de circa 45), iar la sfarsitul anului 2006 se asteapta ca numarul general al beneficiarilor sa fie in jur de 100 de milioane. Imprumuturi de 3.000 de rupii, 5.000 de nafkas sau de 1.000 de soli au schimbat destine si au conferit un sens planetar actiunilor lui Yunus. Ar mai trebui precizat ca banca sa poseda un indice de returnare a imprumutului mult mai mare decat in cazul institutiilor bancare traditionale si al creditelor clasice (97%), ca unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Yunus este Bill Clinton si ca multe organizatii din varii colturi ale lumii il propun pe inventatorul termenului de microcredit pentru premiul Nobel, la sectiunea economie.       –

     

    Muhammad Yunus, Portraits de Microentrepreneurs,

    Editura Le Cherche Midi, Paris, 2006

  • Cum sa imprumuti speranta

    Gratie unui marunt comert cu legume, tanara Momena, o indianca de 26 de ani, isi poate in sfarsit trimite copilul la scoala. Ramata, o femeie casatorita, mama a trei copii, are astazi un salon de coafura in Mali. Se implinesc opt ani de cand o vaduva din Peru, Brigida, confectioneaza haine din alpaca cu ajutorul celor sase masini de tesut ale sale. Ce au ele in comun?

     

    Ei bine, nu ne aflam in fata unor draft-uri de scenariu pentru telenovele, ci privim in ochi o realitate (e drept, cu aer de fictiune, datorita finalurilor fericite pe care le avanseaza) care castiga tot mai mult teren pe toate meridianele (sarace) ale lumii. Toate femeile evocate mai sus au recurs la microcredite, adica la niste imprumuturi de sume modeste, din partea unor organisme specializate, astfel incat sa-si poata depasi conditia si ameliora traiul zilnic.

     

    Cartea care le povesteste aventurile se numeste „Portrete de microintreprinzatori“ si aduna si alte zeci de istorii despre mici negutatori, crescatori de vite sau agricultori din Asia, Africa sau America Latina. Volumul, ilustrat cu niste superbe fotografii (ample, rafinat puse in pagina si, in consecinta, usor incongruente in raport nu atat cu subiectul pe care il nareaza, cat cu publicul care ar trebui sa beneficieze de tezaurul de informatii pe care il contine), a fost realizat sub egida PlaNet Finance, are o prefata de Jacques Attali (intre altele, presedinte al organizatiei PF) si a fost documentat si redactat de catre Muhammad Yunus, un soi de Messia al celor multi si umili, intemeietorul uneia dintre cele mai originale banci din lume, Grameen Bank.

     

    La drept vorbind, tot asa cum, in Noul Testament, Lazar, nuntasii din Caana, orbii tamaduiti sau discipolii indestulati cu cinci paini si doi pesti sunt doar beneficiarii unor miracole, iar nu personajele principale, tot asa subiectul cartii la care ne referim este chiar aceasta banca, institutia miraculoasa care a schimbat vietile personajelor feminine sus-amintite.

     

    Nascut in 1940 intr-o familie cu 9 copii, in Bengalul occidental, Muhammad Yunus reuseste, gratie unei cariere scolare glorioase, sa-si dea doctoratul in SUA si sa devina profesor de economie la Universitatea din Colorado. In 1971, cand Bangladeshul s-a separat de Pakistan si si-a capatat independenta, tanarul universitar se hotaraste sa se intoarca acasa si devine profesor in cadrul departamentului de economie al Universitatii din Chittagong. La trei ani dupa ce fiul (deloc risipitor) s-a intors, o foamete cumplita se abate asupra tarii sale, omorand circa 1,5 milioane de oameni. Sumbrul eveniment avea sa-i schimbe viata: „lumea se sfarsea de foame pe strada, iar eu continuam sa predau teorii economice docte si elegante. Am priceput ca a sta in clasa era o forma de aroganta, asa incat am inceput sa studiez pe teren“. Se duce in satul Jobra, localitate vecina cu universitatea la care preda, si incepe sa discute cu localnicii. Isi da repede seama ca numeroase femei sunt victimele unei cerc vicios din raza otravita a caruia nu izbutesc cu nici un chip sa scape. Considerate insolvabile de catre bancile traditionale, ele se vad silite sa se adreseze unor camatari care, in genere, le imprumutau circa 60 de thakas (1 euro), ca sa cumpere dimineata niste produse de pe urma vanzarii carora sa recupereze 80 de thakas, suma din care, seara, sa poata returna 70 camatarului.

     

    Muhammad isi da seama ca femeile sunt condamnate la mizerie din pricina pretului prohibitiv al capitalului. De aceea, se hotaraste sa imprumute cu 850 de thakas (din banii personali) un numar de 42 de femei, dintre cele mai sarace din Jobra. Aceste microimprumuturi s-au dovedit suficiente ca sa genereze un venit cotidian, sa le introduca intr-un ciclu economic (cumpararea unei gaini si vanzarea de oua, de pilda) si sa dezlantuie o schimbare de mentalitate. Acest om care „a imprumutat speranta“ si care si-a focalizat cu precadere atentia pe problemele femeilor a inteles, inainte de orice, ca „poate avea incredere in cei saraci“ si ca acestia reprezinta un urias potential nefolosit. Poate parea un slogan emanat de o societate egalitarista sau comunizanta, dar iata ca nu reprezinta decat reteta unui succes pe care l-a priceput si asumat (mult mai tarziu, este drept) pana si Banca Mondiala. Pana atunci insa, s-au scurs ani trudnici, incarcati de incercari zadarnicite, mai ales, de lipsa de incredere a oamenilor in oameni.

     

    Dupa ce a desfasurat eforturi de a convinge bancile locale sa-i aplice metoda, s-a hotarat sa-si edifice propria structura, multiplicand modelul din Jobra. Asa a luat nastere, in 1978, Grameen Bank (banca satului, in limba bengali), care s-a raspandit, la inceput, in 20, in 40 si apoi in 100 de sate ale districtului. Actualmente, banca este prezenta in 43.000 de sate din Bangladesh si a imprumutat echivalentul a 4 miliarde de euro clientilor, dintre care 94%, atentie!, sunt femei. Modelul a inceput sa fie exportat (tarile care il aplica sunt in numar de circa 45), iar la sfarsitul anului 2006 se asteapta ca numarul general al beneficiarilor sa fie in jur de 100 de milioane. Imprumuturi de 3.000 de rupii, 5.000 de nafkas sau de 1.000 de soli au schimbat destine si au conferit un sens planetar actiunilor lui Yunus. Ar mai trebui precizat ca banca sa poseda un indice de returnare a imprumutului mult mai mare decat in cazul institutiilor bancare traditionale si al creditelor clasice (97%), ca unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Yunus este Bill Clinton si ca multe organizatii din varii colturi ale lumii il propun pe inventatorul termenului de microcredit pentru premiul Nobel, la sectiunea economie.       –

     

    Muhammad Yunus, Portraits de Microentrepreneurs,

    Editura Le Cherche Midi, Paris, 2006

  • Zece dizertatii asupra manelelor

    Manelele nu sunt mai proaste decat hiturile hip hop si nici mai kitsch decat muzica greceasca. Ha! Glumeam doar! V-a surprins, nu? Normal ca nu ma dau in vant dupa manele. In afara de cazul in care mi s-ar face lobotomie, nu prea sunt sanse sa ma vedeti profesandu-mi dragostea pentru manele.

     

    Totusi, nu urasc aceasta muzica asa cum o fac majoritatea oamenilor, care ajung sa se manifeste pictand graffiti antimanele pe peretii din Bucuresti. Daca nu ati observat, (atunci sa stiti ca) prin oras a aparut o inscriptie graffiti care zice doar „Antimanele“. Asemenea graffiti semnaleaza cat de controversat e acest gen muzical in Romania. La urma urmei, nici mie nu-mi place Chris de Burgh, dar n-o sa ma vedeti scriind „Lady in Red sucks“ pe toti peretii bucuresteni. Manelele au ceva care starneste patimile oamenilor intr-un mod in care interpretii de cantece sentimentale de varsta mijlocie nu reusesc. Iar aceasta situatie are si o nota sinistra, sinistra in sensul in care multi cred ca a profesa o ura neimpacata fata de manele ii face sa fie fini cunoscatori in domeniul muzicii. Ca sa echilibrez balanta, am alcatuit o lista de zece motive, dar nu zece motive pentru care sa iubim manelele, ci mai degraba zece motive pentru care nu ar trebui sa fie universal injurate. Nu ma astept sa fiti de acord cu mine, totusi, iata lista:

     

    1 Nu sunt mai proaste decat muzica lui 50 Cent sau decat 90% din muzica pe care o auziti la MTV. Si ce daca manelele nu vorbesc decat de „bani, femei si putere“? Asa se intampla si cu marea parte a gunoiului misogin si materialist care ajunge in hip hopul mainstream in ziua de azi. Din cate stiu, n-am auzit niciodata o manea care sa ridice in slavi vanzarea de droguri, in timp ce pot numi, fara sa stau sa ma gandesc, zece piese hip hop de top care se lauda cu vandutul de crack, acelasi drog care a sfasiat comunitati formate din cei mai saraci oameni din Marea Britanie si America.

     

    2 Prea multa lume care pretinde ca nu poate sa sufere manelele ascunde sub acest lucru ura fata de tigani. Aceasta e o stare de fapt. Romanilor le vine greu sa accepte ca tara lor este inca profund rasista. Poate nu mai rasista decat Franta sau Anglia, dar macar in Vest oamenii au bunul-simt sa nu-si exprime aceste convingeri in public. Prin contrast, Romania este o tara unde a vorbi de „gazatul tiganilor“ sau „trimiterea acestora undeva pe o insula“ este considerat un lucru acceptabil. Ei bine, nu este.

     

    3 Or fi manelele kitsch, dar toata tara e plina, de altfel, de kitsch. De la vila lui Becali la sufrageria unui nouveau-riche obisnuit, Romania e un adevarat templu al kitsch-ului. De ce sa scoatem in evidenta manelele ca fiind mai rele decat orice altceva? Muzica greceasca e cam la fel de kitsch ca o pereche de ochelari de soare ai lui Elton John, dar nu vad sa se agite cineva…

     

    4 Manelele sunt o muzica superba atunci cand sunt ascultate live. Nu glumesc. L-am vazut pe Adrian Minune (pardon, De Vito) in concert si am ramas pur si simplu surprins de prestatia sa. Semana un pic a concert de rock progresiv, cu o trupa mare live plus doi  basisti. Doi basisti? Asa ceva vezi in mod normal la o formatie de jazz avangardist. Asta zic si eu incitant.

     

    5 Au preluari muzicale superbe. Ati auzit versiunea manelista a piesei lui 50 Cent „In Da Club“? Sau preluarea dupa „Dragostea din Tei“ a celor de la O-Zone? Manelele se aseamana in multe privinte cu scena reggae sau dancehall din Jamaica. Muzica se face cu echipamente electronice ieftine si se fura ritmurile altora intr-un mod amuzant si totodata interesant din punct de vedere muzical.

     

    6 „22 de milioane de romani n-au cum sa se insele.“ Manelele sunt indubitabil cea mai populara muzica din Romania. Dati-va jos de pe piedestalul artei si alaturati-va restului rasei umane. Snobismul cultural nu e amuzant, e doar plictisitor. Mi se spune mereu „nu-mi plac manelele“, dar daca intrebi persoana in cauza ce anume ii place, ii vine greu sa-mi dea un raspuns. Atacatul manelelor e adesea doar o metoda de a parea cunoscator intr-ale muzicii. E o modalitate de ascunde faptul ca nu prea te pricepi la muzica, iar artistul tau preferat e Chris de Burgh.

     

    7 A-ti rade de manele inseamna a-ti rade de oamenii saraci. Mafiotilor cu burta mare le-o fi placand acest lucru, dar sa fim sinceri! Aceasta e muzica ascultata de oamenii saraci, mai ales de cei din provincie. Sa-ti razi de oamenii saraci e la fel de greu ca impuscatul pestilor in butoi. Nu e amuzant. Incetati!

     

    8 Aaaam…

     

    9 Am zis zece motive?

     

    10 Gata!

     

    Trecand la lucruri mai serioase, trebuie sa spun ca eu sunt norocos, pentru ca in calitatea mea de strain, jurnalist de muzica si DJ pot scrie un asemenea articol fara sa rada toata lumea de mine. Inchipuiti-va ce ar fi daca un roman ar incerca sa scrie asa un articol. Nici macar nu ar fi publicat. Nu ma astept sa incepeti sa frecventati cluburile de manele. Trebuie insa sa cantarim bine motivele reale pentru care exista asemenea prejudecati impotriva unui lucru ce nu este de fapt decat muzica.

     

    Traducerea si adaptarea Loredana Fratila-Cristescu