BusinessMagazin

Blog

  • Despre o carte necitita

    Imi amintesc (dar, dupa cum vom vedea, asta nu inseamna ca imi si amintesc corect) un superb articol al lui Giorgio Manganelli(1), in care el explica felul in care un cititor rafinat poate afla ca o carte nu trebuie citita, chiar inainte de a o deschide.

     

    Manganelli nu se referea la acea calitate ceruta adeseori cititorului de profesie (sau cunoscatorului cu gust), de a putea decide dintr-un cuvant inainte, din doua pagini deschise la intamplare, din cuprins, de multe ori din bibliografie daca o carte merita sau nu osteneala de a fi citita. Acest lucru, as spune eu, este doar meserie. Nu, Manganelli vorbea de un soi de iluminare, un privilegiu pe care in mod evident si paradoxal si-l revendica. 

     

    …

     

    NOTA

    1. Giorgio Manganelli, critic si ziarist italian

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi in BUSINESS Magazin de luna viitoare urmatorul comentariu al lui Umberto Eco.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Lumea de ieri in USA Today

    Primul numar al ziarului USA Today a aparut la 15 septembrie 1982. La 25 de ani de la aparitie, publicatia a decis sa intocmeasca 25 de topuri, publicate din martie pana in septembrie, care sa surprinda istoria vie si colorata a ultimului sfert de veac din Statele Unite.

     

    Exact 25 la patrat sau 625 de evenimente, persoane, carti, ziceri si realizari care ar constitui istoria ultimului sfert de veac reprezinta pariul pe care a mizat cotidianul american USA Today pentru a-si celebra cei 25 de ani de existenta. Un manual de istorie moderna, concentrat, exclusiv american, discutabil si contestabil, dar care nu poate fi ignorat. Printre temele alese se numara tendintele care au schimbat viata de zi cu zi, carti sau filme memorabile, 25 de actiuni care au crescut considerabil, momente memorabile din sport, televiziune sau viata culturala, persoanele care au contat pentru lumea afacerilor, cele mai bune reclame, cele mai mari scandaluri, dar si inventii care au iesit din uz. Este un demers pur jurnalistic, in masura in care jurnalistul este un filtru, un ordonator al lumii in care traieste; multe dintre clasamentele intocmite de jurnalistii americani se aplica si in cazul vechiului continent, ba chiar si Romaniei.

     

    Sa luam chiar primul top publicat de USA Today si care enumera 25 de tendinte care au schimbat lumea. Diversitatea este pe primul loc (creata de valurile de emigranti si de modul in care cultura americana a stiut sa se muleze pe identitatea culturala a nou-venitilor), urmata de egalitatea intre sexe, speranta de viata crescuta, globalizarea si, desigur, incalzirea globala, miscarile minoritatilor sexuale, siguranta cetateanului, interzicerea fumatului in locuri publice si  obezitatea. Pe locul al zecelea apare, interesant, cresterea importantei lui „eu“, generata de tehnologie – telefoane mobile, Internetul, socializarea.

     

    Un top care in Romania ar isca controverse majore ar fi cel al cartilor memorabile publicate in ultimii 25 de ani, pentru ca pe primul lor se situeaza „Harry Potter and the Sorcerer’s Stone“ (1998), iar „Codul lui Da Vinci“ s-a instalat pe locul al treilea. „Versetele Satanice“ ale lui Salman Rushdie au prins locul 15 (la distanta de dieta doctorului Atkins, pe locul 7), iar „Cold Mountain“ (Charles Frazier, 1997) un onorabil loc 23.

     

    Franklin Resources este un fond de investitii ale carui actiuni au crescut cu 64.224% in 25 de ani si care se situeaza pe primul loc in topul celor mai profitabile actiuni. Danaher, o companie ce produce echipamente de masura industriale, nu foarte cunoscuta, s-a situat pe locul al doilea, cu o crestere de 47.913%, iar fondul de investitii Eaton Vance se afla pe locul al treilea, cu 38.444%. Mult mai cunoscute sunt Cisco (locul 5 cu 33.632%), Microsoft (locul 8, cu 29.266%), Dell (locul 15, cu 23.048%), Berkshire Hathaway, vehiculul de investitii al lui Warren Buffett, pe locul 20 cu 19.424% sau motociclistii de la Harley-Davidson, pe locul 25, cu 17.808%.

     

    Bill Gates nu putea rata primul loc in topul celor mai influenti lideri ai lumii afacerilor, urmat, cumva surprinzator, de fostul presedinte al Rezervei Federale Alan Greenspan pe locul al doilea si de Steve Jobs de la Apple pe locul al treilea. La fel de surprinzator sau poate ca nu, Jack Welch, care a dus General Electric de la o valoare de piata de 14 miliarde de dolari la 410 miliarde de dolari, se gaseste abia pe locul 7, dupa fondatorii Google, Larry Page si Sergey Brin (locul 4) sau Herb Kelleher de la Southwest Airlines. Fara comentarii: raposatul Kenneth Lay de la Enron, pe locul 15.

     

    Cu nostalgie, poate cu o urma de regret, se prezinta lista disparutilor din viata si uzul public: masina de scris, discurile de vinil, indigoul, casetele video, benzina cu plumb, telefoanele cu disc, formatiile rock cu pletosi, radioul cu tranzistori, Michael Jackson. La acelasi capitol, pe locul al treilea se gaseste amenintarea sovietica.

     

    Telefonul mobil este marea inventie a ultimului sfert de veac, urmat de laptop, BlackBerry, cardul de credit, DVD, acumulatorii cu litiu, iPod, camerele foto digitale, televizoarele cu ecran plat si restul minunilor tehnologice care au insotit omul modern. Popcornul de pregatit la microunde, incaltarile sport speciale, tranzactionarea de actiuni online si barurile karaoke figureaza si ele printre inventiile cu popularitate.

     

    Patriotismul asaza „Let’s roll“, replica rostita de Todd Beamer la 11 septembrie 2001 la bordul zborului 93, pe primul loc in topul replicilor faimoase; pe locul al doilea se situeaza indemnul fostului presedinte Reagan rostit la 12 iunie 1987, de a darama Cortina de Fier: „Mr. Gorbachev, tear down this wall!“.

     

    Topul masinilor din ultimii 25 de ani este condus de Toyota Camry din 1992, iar pe locul al treilea se afla hibridul Prius. Fordul Explorer din 1991 se situeaza pe locul al doilea, pentru ca este masina care a declansat nebunia SUV. Greu de crezut, dar minuscula Yugo, produsa in fosta Iugoslavie, ajunsa in SUA in 1986 si vanduta cu 3.990 de dolari bucata, se afla pe locul 17.

     

    USA Today este cea mai difuzata publicatie din Statele Unite, cu o medie de 2,25 de milioane de exemplare zilnic si se claseaza pe locul al treilea in randul publicatiilor de limba engleza, dupa The Times of India si tabloidul britanic The Sun. Spunem difuzat si nu vandut, pentru ca USA Today este distribuit pe linii aeriene, in aeroporturi sau hoteluri. Ziarul, care nu apare in weekend, a avut de la inceput ambitia de a se plasa drept o publicatie nationala, pe o piata dominata de lideri regionali.

     

    USA Today este creatia Gannett Company, fondata in 1906 si care a realizat in 2005 venituri de 7,6 mld. dolari. Alte titluri din portofoliul Gannett sunt USA Weekend, The Arizona Republic, The Indianapolis Star, The DesMoines Register, The Honolulu Advertiser si The Detroit Free Press.

  • De unde au plecat

    An

    Nr. de exemplare vandute

    1982

    362.900

    1984

    1.247.079

    1990

    1.843.343

    1994

    2.026.109

    2000

    2.284.024

    2004

    2.339.919

     

    Sursa: compania

  • Steve Jobs cel adevarat

    O stire de saptamana trecuta din presa americana spunea ca „Steve Jobs cel adevarat“ a prezentat la Cupertino, sediul central al Apple, niste versiuni noi ale computerelor iMac din aluminiu si sticla. Ironia era imensa: Steve Jobs trebuia deci deosebit de „falsul Steve Jobs“, bloggerul a carui celebritate a ajuns deja periculos de aproape de cea a modelului sau parodiat.


    Misterul in care a fost invaluit timp de peste un an blogul Secret Diary of Steve Jobs si autorul acestuia a fost elucidat saptamana trecuta. Autorul jurnalului online este Daniel Lyons, un editor al revistei Forbes, deconspirat de un ziarist de la New York Times. „Jurnalistul de la New York Times n-a avut oare altceva mai bun de facut?“, comenta cineva pe blogul tehnologic TechCrunch.


    „Unii se simt bine daca strica placerea altora sau probabil ca urmaresc faima si nu mai vad nimic altceva in jur“, mai spunea respectivul, convins ca jurnalul secret al lui Steve Jobs va inceta acum sa mai prezinte interes pentru vizitatori, al caror numar a ajuns la 700.000 numai in ultima luna.


    Michael Arrington, editorul TechCrunch, a scris la randul sau ca atuul cel mai mare al autorului Fake Steve Jobs (fakesteve.blogspot.com) a fost tocmai faptul ca reusise sa-si pastreze anonimatul. Speculatiile din ultimele 14 luni pe marginea identitatii persoanei care si-a asumat numele omului de afaceri Steve Jobs si care a satirizat nenumarati directori din industria IT, jurnalisti, companii si fonduri de investitii au mers foarte departe. Bill Gates, fondatorul Microsoft, cel mai mare producator de software din lume si concurent Apple pe anumite segmente, a fost si el suspectat ca s-ar afla in spatele blogului, desi a declarat ca este doar un cititor ocazional.


    Pe lista posibililor autori s-au numarat si multi jurnalisti, printre care Leander Kahney de la revista lunara Wired, Eris Savitz de la Barron’s sau Andy Ihnatko de la Chicago Sun-Times.


    Cea mai vehiculata presupunere a fost ca bloggerul care scrie jurnalul secret al lui Steve Jobs este chiar unul dintre angajatii Apple. Mai exact Jack Miller, bloggerul care se ocupa de „As the Apple Turns“, site abandonat in urma cu doi ani, dar care inca mai exista pe Internet.


    Dar interesul utilizatorilor pentru Secret Diary of Steve Jobs a fost cel mai mult alimentat de ideea ca in spatele articolelor publicate ar putea fi chiar Jobs, care ar incearca sa atraga atentia printr-un astfel de artificiu. De altfel, directorul executiv al Apple este renumit pentru misterul cu care reuseste sa invaluie fiecare nou produs pe care urmeaza sa-l lanseze, cel mai recent exemplu fiind telefonul mobil iPhone, despre care s-a speculat mult timp inainte de lansarea oficiala.


    Nimeni nu s-a gandit ca autorul ar putea fi Daniel Lyons (46 de ani), unul dintre editorii revistei Forbes, cu toate ca multe indicii duceau in aceasta directie. De exemplu, faptul ca Forbes a scapat mereu de criticile lui Fake Steve Jobs sau ca tonul folosit pe blog intr-un articol despre sistemul de operare Linux seamana tare cu cel adoptat de Lyons intr-un material publicat in revista despre aplicatiile software gratuite. Iar blogul personal al editorului de la Forbes, numit Floating Point, seamana foarte mult cu cel al lui Fake Steve Jobs.

    „Sunt surprins ca identitatea mea a ramas ascunsa atat de mult timp“, i-a raspuns Lyons complice unui jurnalist care l-a sunat. „Nu ma pricep chiar asa de bine sa tin un secret. Tocmai de asta, asteptam acest telefon de cateva luni deja.“


    Daniel Lyons scrie si editeaza materiale din domeniul tehnologiei pentru Forbes de noua ani si este autorul a doua carti de fictiune, cea mai recenta fiind „Dog Days“, publicata in 1998. Lyons a anuntat ca in octombrie va lansa o nuvela satirica, scrisa tot sub identitatea falsului Steve Jobs – „Options: The Secret Life of Steve Jobs, a Parody“, in care vor fi prezentate situatii imaginare despre cum isi conduce Jobs compania, la sfaturile nepotrivite ale prietenilor sai Larry Ellison (directorul executiv al Oracle), Bono (solistul trupei U2) si ale politicianului democrat Al Gore.


    Ideea parodiei de blog i-a venit lui Daniel Lyons dupa ce a remarcat ca un grup restrans de directori executivi din marile companii americane si-au facut bloguri pentru a atrage atentia presei, dar limbajul folosit de ei acolo era foarte formal.


    „M-am gandit ca ar fi interesant ca un blog de CEO sa fie scris intr-un mod mai relaxat si sa reflecte exact ceea ce gandesc managerii“, explica Lyons. L-a ales pe Steve Jobs drept model de parodiat dupa mai multe incercari, pentru ca nu se putea decide asupra unui personaj suficient de „colorat“.

    Editorul de la Forbes sustine ca nu a vorbit niciodata cu Jobs, nu a scris pana acum vreun material despre Apple si nici nu are contacte in cadrul companiei care sa-i fi alimentat pana acum articolele cu informatii. „Tot ce am aflat despre companie si despre Jobs am aflat din carti si biografii. Iar dupa un timp, am devenit dependent de acest blog.“


    In ceea ce-l priveste, Steve Jobs sustine ca s-a numarat printre cititori. „Articolele publicate pe Secret Diary of Steve Jobs mi se par de-a dreptul amuzante“, spunea recent Jobs la conferinta All Things Digital a publicatiei Wall Street Journal. Iar fiica sa, Lisa, i-a scris un e-mail bloggerului anonim, spunandu-i ca „nu aduci deloc cu tatal meu, dar blogul este hilar“.


    Pe blog, Lyons a adoptat un stil unitar, usor pompos si anumite epitete specifice fiecarui personaj. De exemplu, pe Bill Gates il numea „Beastmaster“, iar pe Steve Ballmer, CEO al Microsoft, il numea „Uncle Fester“, dupa personajul din Familia Adams. Eric Schmidt, directorul executiv al Google, era poreclit „Squirrel Boy“ (Veveritoiul), in timp ce Jonathan Schwartz, CEO la Sun Microsystems, a fost numit „My Little Pony“ (calutul de jucarie cunoscut de toti copiii americani). Foarte des folosea cuvantul „anyhoo“, care provine de fapt de la „anyhow“ (oricum), dar care in aceasta varianta face trimitere catre Yahoo!


    Acum ca toata povestea a iesit la lumina, cei de la Forbes au in plan sa mute blogul Secret Diary of Steve Jobs pe site-ul revistei, incepand cu luna septembrie, si sa-l continue acolo. Poate si cu scandalurile aferente: intrebat daca se gandeste ca ar putea fi tras acum la raspundere pentru anumite articole publicate pe blog, Daniel Lyons a raspuns categoric ca da. Putin probabil insa ca vreunul dintre personajele satirizate sa intenteze proces in justitie pentru cele scrise pe blog.


    Cat despre eroul parodiei, Steve Jobs, poate ca el va gusta si pe mai departe publicitatea creata, chit ca blogul l-a ridiculizat pana acum cat se poate – in afara de Secret Diary… exista inca doua bloguri ale lui Fake Steve Jobs – captions-fakesteve.blogspot.com, cu caricaturi si poze trucate ale lui Jobs, Bill Gates si alti eroi preferati ai lui Lyons, si iamnotstevejobs.blogspot. com, cu alte insemnari, ca de pilda una in care falsul Jobs sustine ca a stat in cap si asta i-a stimulat creativitatea.


    Caci acesta e obiectul principal al ironiei lui Lyons – cultura corporatista bazata americana a momentului, intemeiata pe tot soiul de sfaturi new-age (Jobs e prezentat ca un cunoscator de zen, feng shui, budism) si pe un orgoliu cu totul exacerbat (insemnarea din 29 iunie, despre lansarea iPhone, sustine ca „astazi facem istorie, astazi schimbam lumea“ si se adreseaza fanilor Apple cu „iubiti credinciosi“, adaugand: „sunt mandru ca am inventat iPhone si l-am daruit lumii. Adoratia voastra, intr-un fel, ma face umil, dar in alt fel nu“).


    Indiscutabil, lui Steve Jobs „cel adevarat“ ii va lua probabil mult pentru a-si disocia imaginea de caricatura absoluta din prezentarea de pe blog: „Imi plac obiectele frumoase. Ador sa le creez. Persoanele negative ma supara.“

  • Jocul mastilor

    De 14 luni, un blog numit „Jurnalul secret al lui Steve Jobs“ atrage sute de mii de cititori si starneste numeroase speculatii privind adevarata identitate a autorului. Pana la urma, ceea ce l-a dat de gol a fost tocmai blogul semnat cu numele sau real. Stilul e omul.

     

    De ce multi oameni nu semneaza in Internet cu numele lor real? Iata un subiect care a starnit multe dezbateri, atat in forumuri publice virtuale cat si in medii mult mai academice. Opiniile pe care le-am intalnit variaza de la condamnarea transanta a anonimatului sau a folosirii pseudonimelor (fara prea multa grija in a distinge intre cele doua situatii) pana la acceptarea jocului identitatilor ca fiind oarecum specific mediului virtual, unde chiar si numele real din cartea de identitate este tratat de partenerii de conversatie tot ca un „nickname“, ca o porecla. In ce ma priveste, ma incanta acest joc al mastilor, in care corporalitatea fiind eludata – si, odata cu ea, toate formele comunicarii non-verbale – persoana ajunge sa fie definita exclusiv prin ideile si stilul exprimarii. Desigur, ascunderea in spatele anonimatului sau a unei false identitati pentru a vehicula injurii sau calomnii este la fel de condamnabila ca oriunde altundeva, insa pseudonimele din Net nu sunt, de obicei, nici false identitati si nici anonimat, ci tind sa se comporte ca niste branduri, ca niste marci mai usor de retinut si chiar mai expresive decat un nume. Avatarul (simbolul grafic asociat unui utilizator in multe spatii publice) contribuie si el la crearea unei identitati pe care persoana din spatele ei nu doar ca si-o asuma, ci chiar doreste s-o afirme, sa-i confere o anume coerenta.

     

    Mai este, desigur, imensa tentatie a internetului ca spatiu al experimentului si al jocului. Istoria retelei este bogata in povesti bazate pe identitati alunecoase. Prin 1995 a aparut in grupurile de discutii gazduite de revista Wired un personaj care semna Marshall McLuhan si care dezvolta un discurs in spiritul si in stilul ganditorului canadian (care a incetat din viata in 1980), atat de spumos incat redactorul-sef al prestigioasei reviste i-a luat un interviu, fara insa a-i afla niciodata adevarata identitate. Anul trecut a starnit senzatie povestea „fetei singuratice“ (lonelygirl15) care-si zicea Bree in celebra serie de filme postate pe YouTube, atragand sute de mii de spectatori. Pana la urma, identitatea ei si a creatorilor acestui inedit happening a iesit la lumina, datorita perseverentei unui grup de internauti, care la randul lor s-au jucat de-a detectivii in retea.

     

    Cea mai recenta istorie din aceasta zona se refera la un blog numit „Jurnalul secret al lui Steve Jobs“, care a devenit unul din punctele de atractie ale blogosferei pentru multi dintre pasionatii noilor tehnologii, indiferent daca erau sau nu fanii companiei Apple. Desi ilustrat cu poza si datele biografice ale sefului companiei Apple, adresa din internet – fakesteve.blogspot.com – era un indiciu clar ca este vorba de o pastisa. Si totusi, stilul si detaliile privind compania din Cupertino si industria IT in general i-au indemnat pe multi sa creada ca e vorba de un personaj influent, poate chiar Steve Jobs in persoana… In ultima luna, blogul a avut peste 700.000 de vizitatori, iar autorul primea circa 50 de mesaje pe zi. Mai mult, blogul a ajuns sa fie referit de publicatii cat se poate de serioase, cum ar fi BusinessWeek, Forbes, Der Spiegel sau CNET, iar Business2.0 l-a considerat pe pretinsul Jobs printre „Cei 50 care conteaza acum“.

     

    Valul de speculatii privind adevarata identitate a enigmaticului personaj s-a oprit doar pe 5 august, cand Brad Stone – corespondent al ziarului New York Times – a reusit sa-l identifice pe falsul Steve in persoana lui Daniel Lyons, redactor principal pe domeniul tehnologiei la revista Forbes. Lyons este si autor a doua carti de fictiune, experienta sa scriitoriceasca fiindu-i cu siguranta de folos in imitarea stilului savuros al sefului de la Apple. Blogul a fost in functiune mai mult de un an, iar printre cititorii sai s-au numarat multe nume mari ale industriei, printre care si Bill Gates si chiar adevaratul Jobs, care a recunoscut ca l-a gasit amuzant. Falsul Steve marturiseste ca a incercat sa abandoneze jocul, dar numerosi cititori ii cereau sa continue si ca a devenit ingrijorat cand chiar editorul revistei Forbes, Richard Karlgaard, a intrat in caruselul speculatiilor, angajandu-se chiar sa ofere cel mai scump model de iPod primului care-l va identifica pe autor. Cand a aflat despre cine e vorba, a declarat: „Cred ca este cea mai stralucita caricatura a unei parti importante a culturii americane. Suntem mandri ca este unul de-ai nostri“.

  • Investiti aici

    Saptamana trecuta a avut loc una dintre cele mai agresive tentative de manipulare a bursei prin mesaje e-mail nesolicitate continand sfaturi pentru investitii.

     

    Mecanismul numit „pump-and-dump“ e deja cunoscut. Mai multe persoane se asociaza si cumpara titlurile unei companii listate la bursa, de regula una care nu trece prin cea mai buna perioada si ale carei actiuni sunt ieftine. Grupul trimite ulterior sute de mii de e-mail-uri in care destinatarilor li se spune ca actiunile vor creste pentru ca sunt subevaluate, dand impresia ca sunt reprezentantii de buna credinta ai uneia dintre casele de brokeraj sau publicatiile economice care obisnuiesc sa ofere sfaturi pentru investitii in titlurile listate. Pentru ca numarul destinatarilor este foarte mare, chiar daca doar o mica parte a lor urmeaza sfatul, e suficient pentru a crea o cerere artificiala pe bursa si deci a creste pretul actiunilor. Evident, la scurt timp, spammerii isi vand actiunile cumparate la preturi mici si obtin profituri din manipularea bursei. La fel s-a intamplat si in data de 8 august, doar ca anvergura procedeului a fost atat de mare, incat nivelul de mesaje nesolicitate primite la nivel global a crescut cu 30%, estimeaza cei de la Sophos Labs, o companie care realizeaza produse de protectie impotriva mesajelor spam. Expertii de la Sophos Labs au detectat 500 de milioane de e-mail-uri continand sfaturi de a investi in Prime Time Stores, o companie obscura altfel pe bursele americane. Comisia pentru Bursa si Valori Mobiliare, organismul care reglementeaza piata americana de capital, estima in luna martie ca numarul mesajelor de acest fel atinge saptamanal 100 de milioane. Foarte posibil si persoane din Romania au primit mail-uri din aceasta campanie. Mesajul citeaza un comunicat de presa care anunta deschiderea unor noi magazine Prime Time Stores in Puerto Rico.

     

    „Imaginati-va cum ar fi fost sa cumparati o franciza Wal-Mart in Mexic chiar in momentul cand si-a deschis portile. Grabiti-va, aceste actiuni vor urca rapid acum, atentie la data de 8 august“, spunea e-mail-ul. Prime Time Stores, care este si francizorul lantului de magazine 7-Eleven in Puerto Rico, nu a comentat daca este implicata in acesta campanie sau nu. In final, actiunile Prime Time Stores au urcat cu 30% intr-o singura zi, pentru ca imediat sa inceapa sa coboare. Cativa baieti destepti au castigat insa 3.000 de dolari la fiecare 10.000 investiti in doar 24 de ore.

  • Allegro (ma non troppo)

    Pe cel mai nou site de comert online din Romania, vanzator poate fi oricine si marfa poate fi orice. Conditia e ca in sapte tari sa existe macar un cumparator.

     

    Aukro este pentru Europa de Est ceea ce reprezinta eBay pentru Statele Unite. Alaturi de Romania, reteaua de site-uri de licitatii a companiei QXL este prezenta in Polonia cu brandul Allegro – de la care a si pornit toata afacerea, in Cehia, Rusia, Ucraina si Bulgaria sub numele Aukro, iar in Ungaria cu TeszVesz. In oricare dintre aceste tari, QXL este lider de piata intre site-urile de licitatii. E drept insa ca eBay este prezent doar in Polonia, pentru ca celelalte piete nu au prezentat pana acum un interes foarte mare pentru gigantul american.

     

    De putin timp, site-ul Aukro a fost lansat si in Romania, cu avantajul – fata de site-uri cum este Okazii.ro – dat de faptul ca permite si intermedierea de exporturi sau importuri. Contul de utilizator din Romania, necesar pentru a intra intr-o tranzactie pe site, este valabil in oricare alt site din grupul regional. Evident, aceasta nu inseamna ca exporturile realizate astfel vor influenta balanta comerciala; site-urile de acest fel sunt pentru micii comercianti sau pentru oameni obisnuiti care vor sa vanda cate ceva de prin casa, nou sau la mana a doua.

     

    Momentan, nici vanzatorii si nici cumparatorii nu s-au inghesuit in magazinul online, dar la nivel european exista 7 milioane de utilizatori inregistrati, lor adaugandu-li-se un altul nou la fiecare 16 secunde, dupa estimarile QXL. „Ne vom concentra pe cresterea numarului de clienti si in acest sens suntem gata sa investim mult in marketing, servicii pentru clienti si instrumente securizate de tranzactionare“, a declarat Michal Klar, directorul pentru operatiuni internationale al QXL si project manager pentru Romania. El adauga ca se asteapta ca, dupa ce romanii se vor obisnui cu site-urile de licitatii, cresterea valorica a pietei sa fie de cel putin 100% pe an.

     

    Resursele despre care Klar spune ca ar putea fi investite exista: QXL este listata la bursa din Londra si are o capitalizare bursiera de 600 de milioane de euro. Iar actionarii QXL, fondurile de investitii Wouwer si Tiger Global Management, sunt cele care detin recordul pana acum din punctul de vedere al valorii achizitiilor in online-ul romanesc. In acest an au preluat participatii la companiile Neogen si eJobs contra a 10 milioane de euro.

     

    Site-ul este in varianta beta pentru cel putin inca cateva saptamani, perioada in care Aukro asteapta feedback-ul utilizatorilor pentru a adapta serviciul. Si spre deosebire de restul tarilor unde functioneaza, vanzatorii nu trebuie momentan sa plateasca vreun comision.

  • Ia-ti laptopul tau si umbla

    Colinda lumea in lung si in lat, viziteaza cele mai in voga restaurante si sunt cazati in cele mai noi si luxoase hoteluri. Mai mult, sunt platiti pentru a face acest lucru.


    Viata jurnalistilor de turism este, la prima vedere, intruchiparea visurilor oricarui amator de vacante prelungite. Dar hoardele de turisti care colinda globul in lung si in lat, cu nasul in ghidurile de calatorii publicate de Let’s Go, Lonely Planet, Rough Guides sau Frommer’s rar se intreaba ce se ascunde in spatele productiei celor peste 35.000 de ghiduri de pe piata. Profesionistii din domeniu sustin ca nu totul este asa de simplu cum pare la prima vedere si ca adesea au trecut prin aventuri demne de scenariul unui film de actiune.

     

    Americanul Thomas Kohnstamm (30 de ani) redacteaza cronici de turism pentru ghidurile Lonely Planet si se poate lauda ca a vizitat toata lumea, in „interes de serviciu“. Anul trecut, pe cand se afla in Caracas ca sa se documenteze pentru unul dintre articole, isi aminteste ca a intrat intr-un bar din cartierul Sabana Grande. Dintr-odata, dintr-un colt intunecat a aparut un grup de tineri care au tabarat asupra lui. Kohnstamm s-a trezit intins pe podea, amenintat cu pistolul, in timp ce banditii ii cotrobaiau prin buzunare. Suparati ca jurnalistul avea numai opt dolari, hotii i-au luat cureaua, pantofii si pantalonii. In acel moment a sosit politia. Dotati cu arme semiautomate, politistii le-au ordonat banditilor sa se lipeasca de perete si i-au returnat jurnalistului bunurile, inclusiv cardul de credit. Apoi i-au explicat ca, pentru buna desfasurare a investigatiilor, trebuie sa le spuna codul PIN. Problema a putut fi rezolvata in schimbul a 25 de dolari, onorariu neoficial pentru politisti.


    Povestea a fost ulterior relatata la sectiunea „Pericole“ din ghidul Lonely Planet pentru America de Sud, intr-o maniera care nu prea lasa sa transpara senzatiile tari pe care jurnalistul le incercase pe propria piele. „Caracas are probleme deja recunoscute cu crima organizata si jafurile. Aceste probleme nu sunt simple speculatii si trebuie luate in serios“, a scris sec Kohnstamm. Jurnalistul spune ca acesta nu este singurul pericol prin care a trecut, amintindu-si ca s-a aflat fata in fata cu moartea intr-o expeditie in Anzi, cand franele masinii in care se afla au cedat pe drumurile inghetate din munti.


    Cei care redacteaza ghiduri de turism spun ca pana si o zi normala, fara niciun fel de aventuri periculoase, presupune un adevarat tur de forta care nu are nimic de-a face cu visele de vacanta linistita, cu vase de croaziera si trenuri cu aburi. Amelia Atlas, absolventa a universitatii Harvard, care a lucrat la ghidul Let’s Go pentru Berlin, isi aminteste despre o zi de documentare obisnuita. Dimineata vizita trei hosteluri si trei restaurante inainte sa evalueze posibilitatile de shopping si relaxare dintr-o anumita zona. Dupa o cina rapida, Atlas se intorcea in apartament ca sa scrie despre ziua pe care o petrecuse. Apoi iesea in oras pentru a-si face o idee despre viata de noapte.


    Asta se intampla daca lucrurile functioneaza asa cum trebuie. O colega a lui Atlas de la Let’s Go, Margaux McDonald, o absolventa de teologie de 27 de ani, n-a avut la fel de mult noroc. Dupa un drum de doua zile de la Ko Chang, Thailanda, pana la Siem Reap, Cambodgia, McDonald a vazut ca i s-a defectat laptopul, asa incat in restul calatoriei a fost nevoita sa stranga informatii despre hotelurile, restaurantele, parcurile nationale si orarele autobuzelor dupa moda veche, notand totul intr-un carnetel.


    Si jurnalista Saritha Komatireddy a avut probleme cu transportul in comun in Vietnam. „Nu este un lucru neobisnuit pentru un tren sa intarzie patru ore. Nu trebuie sa lasi un astfel de lucru sa-ti afecteze dispozitia“, spune ea. Termenele de predare a articolelor complica si ele uneori munca de documentare. Pentru a se conforma calendarului academic, Let’s Go, care este detinut si condus de Harvard Student Services, angajeaza exclusiv studenti ai universitatii si ii trimite pe teren in timpul verii. In prezent sunt 80 de angajati imprastiati in toata lumea. Dar alti editori de ghiduri, precum Lonely Planet sau Frommer’s, au cicluri de aparitie care se intind pe un an intreg si, in consecinta, scriitorii lor se vad nevoiti sa calatoreasca in anumite regiuni in perioade nu tocmai favorabile.


    De exemplu, pentru a se supune termenului pe care il avea pentru ghidul Lonely Planet in Romania si Republica Moldova, americanul Leif Pettersen a fost nevoit sa faca documentarea in timpul iernii, cand drumurile erau inzapezite, soarele apunea la 4 dupa amiaza si pe drum nu prea se intalnea cu turisti surazatori. Pettersen isi aminteste ca excursia a ajuns intr-un punct critic pe un drum plin cu gropi intre Drobeta-Turnu-Severin si Timisoara. Masina lui Pettersen, o Dacie veche de 16 ani, avea faruri slabe. Nereusind sa ocoleasca gropile, Pettersen a facut pana si a fost nevoit sa se opreasca la o pensiune rurala. S-a trezit intr-un loc plin de muncitori beti care nu pareau prea fericiti sa il vada: „Pur si simplu m-am asezat pe pat si m-am uitat la tavan. Eram mult prea speriat ca sa mai fac si altceva“. Intrebat despre experienta de ansamblu din Romania si Moldova in timpul iernii, Pettersen a folosit un singur cuvant: „teribila“.


    Kohnstamm, cel care a fost amenintat cu pistolul in Caracas, spune ca a fost nevoit sa-si faca documentarea in Patagonia in timpul iernii. „Chiar si pinguinii plecasera“, spune el.


    In ciuda tuturor acestor aventuri, jurnalistii de turism spun ca sunt motivati mai degraba de stilul de viata decat de partea financiara. Un redactor care scrie de la zero un ghid despre o tara primeste un avans mediu de circa 100.000 de dolari, din care vor fi deduse cheltuielile de calatorie. Unele companii le ofera drepturi de autor, dar cheltuielile nu sunt decat rareori platite separat. MTV si Frommer’s, de exemplu, colaboreaza ca sa publice o serie de ghiduri pentru calatoriile low-cost in Europa, pentru care isi platesc jurnalistii cu 1.500 de euro la 150 de pagini de text.


    „De ce o fac? Pentru stilul de viata“, afirma Kohnstamm, care preda un seminar despre redactarea ghidurilor de calatorie pentru MediaBistro, o companie care se adreseaza freelancerilor – redactorii ce presteaza pentru ghiduri fara a fi angajati ai editurilor respective. „Nu am castigat prea multi bani anul trecut, dar mi-am luat certificatul avansat de scufundari, am facut un curs de paragliding, am petrecut in Bogota si am intalnit o groaza de oameni draguti. Poate crea dependenta“, adauga americanul.


    „Redactorii gasesc astfel o alternativa fericita la programul fix de la 9 la 5“, spune Michael Spring, editorul Frommer’s Travel Guides. Robert Reid, scriitor profesionist de ghiduri de calatorie, care a lucrat pentru Lonely Planet, spune ca a-ti castiga existenta in aceasta industrie este tot mai dificil, din cauza numarului mare de tineri care sunt dispusi sa faca munca pentru sume foarte mici. „Asemeni unui fanatic Rolling Stones dispus sa il urmeze oriunde pe Keith Richards, cei ce scriu ghiduri sunt adesea luati de val“, spune Reid.


    Leif Pettersen (36 de ani), care scrie despre aceasta profesie pe blogul personal (http://www.leifpettersen.com/), spune ca nu a facut niciun profit in primul an al carierei. „Tentantia de a accepta gratuitati de la hotelurile aflate in cautare de publicitate si de la proprietarii de restaurante este foarte mare“, isi aminteste el. Pettersen spune ca rezista tentatiei atunci cand se afla in misiune pentru Lonely Planet, care interzice acceptarea de gratuitati. Scriitorii de la Let’s Go se confrunta cu restrictii asemanatoare si li se interzice sa se legitimeze sau sa accepte tratament preferential. Spring spune ca scriitorii de la Frommer’s au voie sa accepte cazari gratuite la hotel, dar nu mese sau bilete gratuite la evenimente.


    Exista insa si jurnalisti de turism care au folosit experienta castigata in miile de kilometri parcursi pentru a-si dezvolta o afacere proprie. Cuplul de jurnalisti care se afla in spatele ghidurilor Mr. and Mrs. Smith au anuntat recent ca planuiesc deschiderea unui hotel boutique de 50 de camere in centrul Londrei. Lansate in 2003, ghidurile editate de ei, care in general vorbesc despre hoteluri de lux din locuri romantice, s-au vandut pana acum in peste 150.000 de exemplare.

  • 54

    Nu este vorba de celebrul club Studio 54 din New York, ci de numarul de morti suspecte petrecute intr-o camera de hotel. Ecranizare a unei povestiri scrise de maestrul horror-ului Stephen King, „1408“, in regia suedezului Mikael Hafstrom, reprezinta o alternativa la valul de comedii care ne asalteaza in august.


    Dupa zeci de ecranizari si milioane de romane vandute in lumea intreaga, Stephen King a devenit sinonimul pulsului ridicat, al acoperirii ochilor cu mana sau al evitarii ungherelor intunecoase dupa citirea a doar cateva randuri din paginile sale. Adevarata masina de speriat, scriitorul este unul dintre cei mai ecranizati romancieri contemporani (dupa ce i-au terminat romanele, regizorii s-au repezit asupra nuvelelor, povestirilor, ajungand acum la povestirile radiofonice), iar numele lui o adevarata garantie a succesului. Acum a venit randul uneia dintre cele mai recente creatii ale sale, povestirea „1408“, pe care autorul a inclus-o intr-o colectie aparuta in 2002 si intitulata „Everything’s Eventual: 14 Dark Tales“.


    Despre ce e vorba? O camera din hotelul newyorkez Dolphin, 1408, este celebra pentru nenorocirile petrecute acolo     de-a lungul deceniilor. Crime atroce, eviscerari, atacuri de cord, sinucideri care mai de care mai ingenioase, plus accidente de tot felul marcheaza lunga si tumultuoasa istorie a camerei, spre disperarea directiunii hotelului, care n-o mai inchiriaza, si spre satisfactia lui Mike Eslin, un scriitor specializat pe scrieri oculte.


    Mai precis, Eslin (John Cusack) adora sa se cazeze in camere de hotel celebre pentru aparitiile fantomatice mai mult sau mai putin regizate si sa distruga miturile (si uneori sansele de profit ale proprietarilor) cu neinduratoarele sale expertize stiintifice. 1408 este invaluita intr-o aura de mister, detaliile scabroase abunda, iar asta nu face decat sa-i creasca lui Eslin dorinta de a petrece cateva ore in celebra camera.


    Pentru suspans, intra in scena directorul hotelului, Gerald Olin (un foarte corect Samuel L. Jackson), care-i face scriitorului un scurt rezumat al ororilor petrecute in sumbra 1408. Replica lui „That room is evil!“ ar putea adauga cate ceva la asteptarile spectatorului daca nu ar fi atat de previzibila: cel mai celebru film al regizorului Mikael Hafstrom este mult aclamatul „Ondskan“ (adica „Evil“), pelicula care a reprezentat Suedia la premiile Oscar din 2004 (a pierdut in fata filmului canadian „Les Invasions Barbares“).


    Dupa o asteptare destul de lunga si nu neaparat placuta pentru spectator, Eslin intra in sfarsit in camera si Iadul se dezlantuie, aratand ce are filmul mai bun si mai rau. Un ceas buclucas, chiuvete care se umplu de sange, pereti care crapa, Hafstrom utilizeaza tot arsenalul de giumbuslucuri specifice filmelor de groaza, scotand la inaintare cate o fantoma la aproximativ doua-trei minute, ceea ce transforma „1408“ intr-un film foarte egal, fara suisuri si coborasuri, care-ti asigura o respiratie foarte neregulata pe toata durata lui. Chiar ai impresia ca scenaristul a facut a analiza exhaustiva a tot ceea ce se poate intampla intr-o ora intr-o camera bantuita de hotel, iar comentatorii din lumea intreaga s-au grabit sa conchida ca „1408“ ar fi una dintre cele mai bune ecranizari dupa King de la „Shining“ incoace. Este o concluzie pripita, pentru ca „1408“ este atat de tehnic si didactic, incat ai impresia ca a fost facut numai pentru a servi drept exemplu la facultatile de film, pentru cursul „cum sa faci un horror cu fantome“.


    La prima vizionare, ramai cu pregnanta impresie ca totul a fost un exercitiu sau ca povestirea lui King a fost scrisa in primii ani ai carierei sale, aceia cand romanul „Carrie“ ii fusese refuzat atat de des de edituri incat aproape si-a gasit sfarsitul intr-un cos de gunoi (de unde a fost recuperat de sotia scriitorului, care a si reusit ulterior sa-l publice). Ei bine, povestirea „1408“ este foarte recenta si a fost gandita initial ca un exercitiu de scriitura pentru cartea de fictiune a lui King, „On Writing“. Intr-un apendice al cartii, King a vrut sa introduca mai multe variante ale aceleiasi povestiri, pentru a sublinia modificarile aparute in diversele etape ale scrierii. Subiectul lui „1408“ i-a placut atat de mult, incat a transformat-o initial intr-o povestire audio (1999), pentru ca in 2002 sa publice si varianta ei scrisa.


    „1408“ nu este una dintre cele mai bune ecranizari de la „Shining“ incoace (de notat ca „Shining“ a aparut in ‘80 si este doar a treia ecranizare dupa un roman de King), dar este cu toate acestea un horror onest si eficient, care nu trebuie ratat de amatorii genului. Iar John Cusack, din ce in ce mai absent de pe marile ecrane in ultima vreme, face un rol excelent, avand in vedere ca in doua treimi din film nu il vedem decat pe el inconjurat de efecte speciale.


    Cu 20 de milioane incasate in primul weekend in Statele Unite si critici in general favorabile, „1408“ este al doilea thriller/horror de succes al anului, dupa „Disturbia“, care va veni si el pe marile ecrane din Romania la jumatatea lui septembrie. Si daca nu o sa va placa filmul lui Hafstrom, am o veste buna: in 2009 o sa apara ecranizarea ultimului roman tradus la noi al scriitorului, „The Cell“/“Mobilul“, un horror apocaliptic despre un virus transmis prin telefonia mobila, care transforma oamenii in niste zombie telekinetici. Regizorul este Eli Roth, ceea ce este foarte bine: cu o jucarie mult mai buna in atentie, omul poate renunta la oribila serie de „Hostel“-uri.

     

    1408 R: MIKAEL HAFSTROM D: JOHN CUSACK, SAMUEL L. JACKSON, MARY MACCORMACK, JASMINE JESSICA ANTHONY, TONY SHALHOUB DIN 17 AUGUST

  • Secolul XX. Din Angola in Siberia

    Andred Makine s-a nascut in 1957 la Kranoiarsk, in Siberia, iar la varsta de 30 de ani s-a stabilit definitiv in Franta. Dupa cateva carti bine primite de public, dar nu excesiv elogiate de critica, da lovitura in 1995 cu „Testamentul francez“, care ii aduce premiile Goncourt si Médicis. De-atunci, a iesit de la categoria „sperante“, intrand definitiv in randul consacratilor.

     

    Makine ajunge sa manuiasca franceza cu un talent iesit din comun si devine un stilist unanim omagiat, in mare masura comparabil cu romanul Vintila Horia, caruia premiul Goncourt a venit, de asemenea, sa-i incununeze usurinta de expresie in limba lui Voltaire.

     

    Cea de-a noua carte a sa este si asemanatoare si diferita de toate celelalte romane. Makine ramane un obsedat de dragoste si de aria sa de obarsie: Siberia. De data aceasta insa, iubirea trece ca un fior prin teme politice actuale. Presa literara franceza s-a grabit sa o incadreze printre marile romane din Hexagon, apropiind-o de alte opere capitale ale literaturii angajate din anii de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, printre care „Cu mainile murdare“ a lui Jean Paul Sartre. Personajul central, solitarul Elias Almeida, este incadrat in marea familie a eroilor care traiesc din plin bulversarile secolului XX. Convins pana in strafundul sufletului de adevarul si dreptatea Revolutiei, adept entuziast al lui Che Guevara pe care il si cunoaste, Elias ramane aproape stupefiat cand face o constatare pe cat simpla pe atat de dramatica: in toata aceasta valtoare, in toate confruntarile ideologice, ca si in toate razboaiele purtate in numele idealurilor sacre, dragostea adevarata nu isi afla locul. Traseul sau biografic, sangeros incheiat in timpul masacrului de la Mogadiscio, a fost acesta: copil angolez amarat, Elias a vazut cum, in suburbiile Ruandei, mama sa a fost schingiuita si omorata. Manat de resentimente, de cosmarul conditiei de negru ce aspira sa fie un „asimilado“ (un fel de mulatru social), el porneste alaturi de tatal sau sa lupte in Congo, este apreciat de instructorii internationali, ajunge sa cunoasca revolutia la Havana si sa o practice la Moscova. Lucrul cel mai important care i se intampla aici este insa nu tehnica uciderii dusmanului, ci faptul ca o cunoaste pe Anna, cea care avea sa-i defineasca profilul interior, care avea sa-i destainuie, dupa o lunga, tandra si calda calatorie prin Siberia, la minus 40 de grade, adevarata dimensiune a dragostei. O dragoste – l’amour humain – care nu are de-a face cu trupul si cu poftele animalice, o dragoste pe care nicio revolutie nu poate s-o invete sau s-o ofere ca model.

     

    Andred Makine, „Iubirea omeneasca“,

    Editura Polirom, Bucuresti, 2007