BusinessMagazin

Blog

  • Comertul cu rebuturi

    Rebutul inseamna pierdere economica, potrivit dictionarului. Nu si pentru producatorii care si-au creat un sistem prin care-si recupereaza pierderile. Mai dezvoltat in Occident, sistemul incepe sa fie adoptat si in Romania.


    Cand ti s-a infundat prima data imprimanta super-performanta cu o coala fara cusur, ai inteles ca si masinile gresesc. La fel, orice producator, oricat a investit in automatizari, constata la finele lunii ca un anumit procent din productie, undeva intre 1% si 3%, a esuat in lada cu produse strambe, cu ambalaj imperfect, returnate de cumparatori nemultumiti sau uzate prin expozitii sau sesiuni de demonstratii. Ce-ar trebui sa faca el cu aceste produse? In nici un caz nu le va arunca.

    Daca te „plimbi“ pe site-urile oficiale ale unor companii mari de IT precum Apple, Dell sau HP, ori pe site-urile firmelor producatoare de aparate foto precum Fuji, vei gasi si un magazin on-line unde productiile limitate de „erori“ si retururile sunt vandute cu 20-70% sub pretul produsului nou. „E doar un prag psihologic“, spun ei, pe care, daca l-ai trecut, te-ai ales cu un produs bun, cu termen de garantie, la un pret net inferior. Pentru ca tot ce se intoarce in fabrica e retestat, reparat – daca e cazul – si reambalat, inainte de a fi vandut. Produsul e numit „refurbished“ (reparat, remanufacturat).

    In Romania, pentru ca producatorii de electronice nu sunt prea multi si nici productiile celor existenti prea insemnate, cultura cumpararii de produse „refurbished“ nu s-a dezvoltat la fel de mult. Putini romani stiu macar ce inseamna acest termen. Totusi, cateva companii romanesti care distribuie echipamente IT sustin ca produsele pe care le aduc nu sunt „second hand“, ci „refurbished“, iar alte sectoare precum cel alimentar sau vestimentar evita pierderile vanzand produsele cu defecte in magazine speciale.

    Dan Iliescu, asociat si administrator al firmei Cit Grup din Timisoara, spune ca aduce in Romania produse IT „refurbished“ de aproximativ un an si jumatate, si ca firma pe care o reprezinta a introdus, de fapt, acest concept in Romania. Pentru Cit Grup, care importa numai produse Compaq, Sony, HP, Dell si IBM, „refurbished“ inseamna „produse reconditionate de catre producator, nu mai vechi de unul-doi ani“, de regula provenind din contracte de leasing incheiate. Multi se bat cu pumnul in piept ca vand astfel de produse in Romania dar, de fapt, vand rebuturi si „second-hand“-uri, spune Iliescu.

    „Diferenta intre second-hand si produsele refurbished pe care le vindem este ca second-hand-urile sunt vandute de firmele care cauta pretul cel mai mic si care nu pun accent pe calitatea produselor sau pe vechimea lor“, spune antreprenorul timisorean. „De regula, produsele second-hand au trecut de mai multe ori prin leasing si au o vechime de cinci-sapte ani. La noi, clientii au garantia ca produsele au trecut doar o data prin leasing“. Si afacerea merge: cifra de afaceri de un milion de euro inregistrata anul trecut aproape se va tripla la finele anului, pana la 2,7 milioane, estimeaza Iliescu. Iar cererea este atat de mare incat si pe timp de vara – sezon mort – reprezentantii companiei spun ca fac fata cu greu cererii.

    Teoretic, orice firma care distribuie echipamente IT poate distribui si produse refurbished. Numarul acestor companii se ridica la „vreo 20.000“, spune Dan Iliescu. Dar Occidentul nu e singurul taram in care pierderile cauzate de erorile tehnologice sunt salvate. Conform unor surse din piata, Heidi Chocolats Suisse, infiintata in urma cu 11 ani in Romania, isi vinde pralinele strambe, rupte sau impachetate defectuos dar proaspete intr-un magazin de fabrica, la preturi de trei ori mai mici decat cele practicate pentru produsele standard. Contactati de revista BUSINESS Magazin, reprezentantii Heidi au refuzat sa comenteze informatiile.

    In urma cu cinci ani, Romania devenea o piata buna pentru a absorbi toate produsele cu mici defecte ale producatorului italian de incaltaminte Grisport. Mai precis, 2% din cele 2,6 milioane de perechi produse anual. Franco Ferraro, directorul general al Alba International Prod SRL, spune ca a inceput sa importe incaltaminte Grisport la calitatea a doua pentru a testa piata romaneasca. Si a vandut de atunci, lunar, cate 2.500 de perechi de incaltaminte la calitatea a doua in Bucuresti, Pitesti, Galati si Ramnicu Sarat, unde importatorul a gasit o piata favorabila – adica oameni saraci. Din luna septembrie insa, Ferraro spune ca nu va mai vinde in Bucuresti decat marfa de calitatea intai, iar, treptat, va muta tot comertul cu incaltaminte de calitatea a doua in Republica Moldova. „Mai e cerere si-n Romania, dar strica piata“, explica el.

    Un produs „refurbished“, fie ca e rebut recuperabil, fie ca e retur, sau pur si simplu un produs folosit la expozitii si atat, intors in fabrica, inseamna pierdere economica daca nu e revalorificat. Aceasta piata a imperfectiunilor e insa destul de pudica daca o rogi sa se prezinte sau sa vorbeasca despre sine: link-urile magazinelor on-line de „refurbished“ de pe site-urile oficiale ale marilor producatori de echipamente IT sunt bine ascunse, comunicatorii companiilor respective nu raspund la e-mailurile cu intrebari legate de propriile produse „refurbished“, iar producatorii autohtoni nu prea vorbesc, de teama sa nu „dea prost“. Cu toate acestea, amatori de produse imperfecte, dar „OK“ si ieftine, se gasesc in toata lumea. Ei trebuie doar sa caute bine. Marketing prea mult nu se va face nicicand pentru produsele pe care le cauta.

  • Rebuturi recuperabile

    Pentru ca termenul de „rebut“ are o conotatie peiorativa, au fost numite „refurbished“ sau „de calitatea a doua“. Nu mai pot fi vandute ca noi, dar nu sunt nici „second hand“, pentru ca au fost utilizate foarte putin sau deloc. Occidentul face o distinctie rafinata intre rebuturile cu istorii diferite.

    REMANUFACTURATE: Sunt produsele returnate de cumparatori in primele 30 de zile de la achizitie, in cazul firmelor care practica aceasta politica si nu sunt, de regula, defecte. Sunt trimise inapoi in fabrica, testate si verificate, reparate daca e nevoie, reambalate si vandute ca produse „refurbished“ la un pret cu 20 – 60% mai mic decat pretul produselor noi.

    DEFECT DE ASPECT: Pot fi vandute ca „refurbished“ si produsele cu usoare zgarieturi sau urme de manipulare dobandite in timpul transportului.

    REFURBISHED DIN LEASING („OFF-LEASE“): Produsele sunt returnate de regula de mari corporatii, la expirarea leasingului. Aceste produse sunt trimise inapoi companiei de leasing, verificate si testate, reparate si reambalate. Cumparatorii acestor produse pot economisi intre 40% si 80%, sau chiar mai mult, din pretul produsului nou. Acest tip de produse sunt comercializate si in Romania.

    RETUR CU DEFECT: Produsul a fost inapoiat producatorului din cauza unui defect minor. Partea defecta e inlocuita, produsul e testat si reimpachetat de catre producator.

    AU DEMONSTRAT: Produsele folosite pentru demonstratii sau expozitii sunt de asemenea considerate „refurbished“. Acestea sunt verificate, testate si reimpachetate. Se comercializeaza si in Romania.

    SUPRA-STOC: In Occident, produsele noi care raman in stocurile magazinelor si sunt inapoiate producatorilor sunt de asemenea etichetate ca produse refurbished.

    DESIGILATE: Teoretic, produsele ale caror ambalaje au fost desfacute in magazin, nu mai pot fi vandute ca noi si primesc statutul de „refurbished“.

    CALITATEA A DOUA: Produsele cu mici defecte de fabricatie sunt vandute la o treime din pretul standard in magazine specializate. Producatorii considera ca produsele de calitatea a doua le pot afecta brandul.

  • Unde ne mutam?

    Imaginati-va urmatorul anunt: „Caut spatiu de birouri open-space, minimum 2.000 de metri patrati, in cladire de clasa A“. Nu, nu-l veti gasi la mica publicitate, dar e-mailuri cu o astfel de cerere sunt din ce in ce mai frecvente in casutele de posta electronica ale brokerilor din marile agentii imobiliare.

    Dupa o efervescenta a tranzactiilor in perioada 2000-2002, cand pe piata imobiliara bucuresteana au fost livrate mai multe imobile de birouri la standarde occidentale, urmatorii doi ani au fost mult mai linistiti. In 2003 si 2004 nu s-a finalizat nici un proiect de mari dimensiuni, iar tranzactiile au fost mai putine, dar si vizand suprafete mai mici. In schimb, au fost incheiate mai multe contracte de preinchiriere in cladiri ce urmau sa fie finalizate in anii viitori.

    Piata este acum mult mai animata, deoarece o parte dintre cei care s-au mutat la inceputul deceniului isi cauta acum un nou sediu. Contractele de inchiriere sunt incheiate in general pe cinci ani, iar in 2005 si 2006 vor expira o mare parte dintre cele semnate atunci.

    Dar de ce s-ar muta o companie din actualul sediu? Exista si motivatii subiective, cum ar fi dorinta pentru o vizibilitate mai mare sau companii care vor neaparat sa fie in cea mai bine cotata cladire de pe piata. Pe de alta parte, sunt si firme care au crescut puternic in acesti cinci ani, iar cladirile in care isi au acum birourile sunt ocupata in totalitate si nu mai au unde sa se extinda, explica Bogdan Georgescu, director general al companiei imobiliare Colliers International. Si, de ce nu, sunt si companii care sunt nemultumite de relatiile cu proprietarul cladirii sau din cauza unor probleme de functionalitate a spatiului ocupat.

    Insa deficitul de cladiri face ca regulile nescrise, dar aplicate in toata lumea, sa fie aproape inaplicabile in Bucuresti. Astfel, de obicei, firmele de servicii care au contact direct cu clientii acorda o atentie deosebita sediilor, care se identifica de multe ori cu numele companiei respective. Firmele de telefonie mobila, bancile, societatile de avocatura sau de arhitectura, companiile de asigurari etc. au birouri spectaculoase, in timp ce companiile de productie prefera sedii mai discrete, punand un accent mult mai mare pe functionalitate.

    De asemenea, companiile multinationale prefera sa inchirieze, nu sa cumpere spatii, afirma analistii imobiliari. Cei doi mari operatori de telefonie mobila, Connex si Orange, au ales cele mai reprezentative cladiri de birouri la vremea schimbarii sediului. Astfel, MobiFon-Connex ocupa o treime din Charles de Gaulle Plaza (terminat in primavara acestui an), un centru de afaceri in care ii are ca vecini pe Raiffeisen si HVB. Contractul de preinchiriere a fost insa semnat inca din 2003. Iar Orange ocupa jumatate din Europe House – cladire finalizata in 2002 – unde isi mai au sediul firme ca HP sau Oracle.

    In schimb o parte dintre bancile prezente pe piata romaneasca aleg varianta cumpararii sau chiar dezvoltarii unui sediu. Aceasta activitate e considerata drept total atipica de catre analisti, dat fiind ca nu este una specifica bancilor, dar mai ales pentru ca imobilizeaza importante resurse financiare.

    Astfel, compania franceza Vinci a construit pentru BRD-GSG un turn in Piata Victoriei. De asemenea, grupul elen Alpha Bank – care are deocamdata birourile in Neocity Tower – isi va construi un imobil tot in zona pietei Victoriei. Potrivit unor surse din piata, cele doua exemple nu sunt singulare, alte banci analizand oportunitatea constructiei unui sediu propriu.

    Situatia poate fi extinsa si la firmele de asigurari, pentru care sediul este extrem de important. Un exemplu ar fi compania americana AIG: toate materialele de prezentare ale firmei au imprimata imaginea sediului din New York. In Romania, Generali Asigurari – divizia autohtona a celui de-al treilea grup european de asigurari – isi cauta de mai multi ani un sediu reprezentativ, ba chiar a luat in calcul si varianta constructiei unei cladiri proprii.

    O situatie interesanta a aparut in cazul societatilor de avocatura. Catalina Jigman, manager al departamentului de birouri in cadrul companiei imobiliare Eurisko, considera ca exista doua tipuri de sedii cautate de firmele de profil. Prima prefera imobilele moderne de birouri de clasa A, care le aduc o vizibilitate sporita, dar si un plus de clienti – avocatii se pot ocupa de afacerile developerului cladirii, dar si de ale altor chiriasi, datorita proximitatii. In aceasta situatie sunt, printre altii, societatile de avocatura Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP) – care s-a mutat din Neocity Tower in Bucharest Business Park, Tuca si Asociatii – care va ocupa un spatiu in America House, Popovici si Asociatii – care a inchiriat recent ultimul etaj din Dorobanti 235.

    Pe de alta parte, exista firme de avocatura care aleg vile din perioada interbelica, cu o arhitectura deosebita, dar ceva mai discrete. In aceasta situatie sunt cabinete precum Linklaters Miculiti, Mihai si Asociatii, Badea, Georgescu si Asociatii sau Bostina si Asociatii. Lipsa cladirilor la standarde internationale, situatie de care se plang toti cei care activeaza pe piata, face insa ca nu toate firmele sa-si gaseasca birourile pe care si le-ar dori. Activitatea companiilor nu este totusi afectata in mare masura, deoarece intotdeauna se gasesc solutii, temporare sau definitive, pentru a stabili sediul unei companii.

    Astfel ca un imobil de calitate a atras chiriasi din domenii diverse, fara a mai tine cont de acele reguli nescrise. De exemplu, Opera Center, imobil care a fost finalizat in 2000, dar este considerat inca drept unul dintre cele mai bune din Capitala. Furnizori de servicii financiare, precum grupul ING si firma de consultanta PricewaterhouseCoopers, stau alaturi de producatori de medicamente ca GSK si Eli Lilly, dar si langa o organizatie ca USAID, exemplifica Georgescu.

    Situatia nu se va schimba nici in urmatoarea perioada, din cauza ca imobilele construite sunt si putine, si de mici dimensiuni. „Gradul de neocupare al spatiilor de clasa A este foarte redus, sub 3%“, spune Bogdan Georgescu. Mai mult, desi in acest an si in prima parte a anului viitor vor fi terminate cateva cladiri importante, nici aceste spatii nu vor fi disponibile pe piata, deoarece au fost deja preinchiriate.

    Cine s-a miscat repede a prins un loc in aceste centre de afaceri, insa cei care au amanat mai mult timp decizia vor fi nevoiti sa astepte. „In Romania, companiile inca nu s-au obisnuit sa caute spatii disponibile cu 2-3 ani inainte, astfel ca de multe ori raman in sediile vechi“, spune Catalina Jigman de la Eurisko.

    Si acesta este totusi un caz fericit. Pentru ca au existat chiar situatii cand firma a anuntat proprietarii spatiului in care isi avea sediul ca intentioneaza sa se mute, dar nu a gasit in timp util un spatiu potrivit. In acest timp insa, proprietarul a gasit alti chiriasi, iar firma respectiva a fost obligata sa se mute, pentru o perioada de timp, in conditii mai proaste. Pe langa siguranta gasirii unui sediu potrivit, un alt avantaj al preinchirierii inca din perioada constructiei este, in opinia specialistilor imobiliari, posibilitatea de a amenaja spatiul conform cerintelor chiriasului inca din faza de proiectare, pentru a evita ulterioare costuri suplimentare sau chiar nemultumiri de ordin tehnic.

    Cert este ca nevoia de spatii de clasa A depaseste cu mult oferta. Recent, in cadrul ultimului BUSINESS Club, Bogdan Georgescu estima ca in acest an vor fi inchiriate suprafete de birouri insumand circa 200.000 de metri patrati (incluzand preinchirierile), fata de 130.000 anul trecut. Spatiile nou-construite vor ajunge, poate, la 100.000 mp.

    Marile proiecte aflate inca in lucru sunt aproape in intregime inchiriate. Pe planseta arhitectilor sunt acum imobile cu suprafete foarte mari, in jurul a 50.000 de metri patrati, adica de doua ori mai mari decat Charles de Gaulle Plaza, cladirea in care sunt sediile Connex, HVB si Raiffeisen. Dar aceste proiecte vor fi finalizate cel mai devreme in 2007-2008. Astfel ca brokerii nu vor sterge prea curand toate mesajele cu cereri din partea potentialilor chiriasi.

  • Ultima strigare

    Nimeni nu-si mai poate face planuri pe termen lung cu gandul la marile privatizari. Totusi, trecerea in proprietate privata a ultimelor „redute“ de stat – BCR, CEC, Posta Romana – ofera deocamdata destul „combustibil“ nu numai pentru casele de avocatura, ci si pentru firme de consultanta si servicii IT.

    Cel putin trei ani de acum inainte vom avea parte de privatizari“, crede Ion Nestor, partener la casa de avocatura Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen. Practic, pentru inca trei ani, in planul de afaceri al casei de avocatura vor fi incluse venituri din consultanta pe care o va acorda companiilor de stat aflate in proces de privatizare – iar prima pe lista e privatizarea Bancii Comerciale Romane, pentru care Nestor va lucra, impreuna cu firma de consultanta Daiwa, de partea statului roman.

    Cati bani va castiga compania lui Ion Nestor din aceasta afacere? Daca valoarea cu care va fi vanduta BCR s-ar putea ridica, in opinia analistilor, la peste un miliard de euro, atunci chiar si un comision de 1%, cat va reveni consultantilor, inseamna mult. In mod obisnuit, un procent nu inseamna mare lucru, insa raportat la un miliard de euro reprezinta zece milioane de euro. La fel de mult sau poate chiar si mai si vor castiga consultantii care lucreaza de partea cumparatorului. Iata niste repere: consultantii cumparatorului Petrom (OMV) au incasat un comision de peste 20 de milioane de euro, iar in cazul privatizarii Distrigaz Sud si Distrigaz Nord, suma s-a ridicat la 10 milioane de euro, raportat la o valoare a tranzactiei de 615 milioane de euro.

    Ion Nestor crede ca in afara de compania bancara pe care o va asista la privatizare, mai exista si alte „redute“ de stat care urmeaza sa creasca veniturile consultantilor sau furnizorilor de servicii: „Ma refer aici la o parte din distributia energiei electrice, generarea de energie electrica, Banca Comerciala Romana, CEC, Romgaz, Posta Romana, Radio Comunicatii“, afirma Nestor. Dupa privatizarea BCR, urmatorul mare obiectiv catre care sunt atintiti ochii consultantilor este CEC. Casa de Economii si Consemnatiuni, prima institutie bancara din viata fiecarui roman, este si ea pregatita pentru privatizare, insa se afla intr-un proces mai putin avansat ca BCR. Pe langa asistarea procesului de privatizare in sine, CEC poate reprezenta o mina de bani si pentru alte tipuri de servicii.

    Prezenta in aproape toate localitatile Romaniei, CEC are o retea de circa 1.400 de oficii. In zona rurala, acolo unde banca are o retea „neurala“ suficient de dezvoltata, angajatii CEC lucreaza in continuare cu creionul si cu hartia. Este evident ca in perspectiva privatizarii sau dupa privatizare, CEC va avea nevoie de o retea informatica bine pusa la punct. „Intrebarea care se pune este cand se va face aceasta implementare: inainte sau dupa privatizare?“, se intreaba Gabriel Mardarasevici, director general la Ness Technologies Romania. „Daca sistemul informatic de care are nevoie CEC va fi implementat inainte de privatizare, acesta ar putea reprezenta un atu in negocierea contractului“, adauga Mardarasevici, om de afaceri iesean care in primavara acestui an si-a vandut afacerea (integratorul de solutii informatice Radix) catre americanii de la Ness. In plus, daca implementarea s-ar face inaintea privatizarii, s-ar salva timp si bani. „Crearea unui sistem informatic poate dura un an si jumatate. Daca acest timp va fi «suportat» de cumparator, el va pierde bani pentru ca in timpul implementarii nu isi va putea controla business-ul in mod eficient“, adauga Mardarasevici. In cazul punctual al CEC, decizia implementarii unui sistem informatic a fost, deocamdata, amanata. 

    Atat americanii de la Ness Technologies, cat si nemtii de la Siemens Business Services au cumparat in prima parte a lui 2005 doi furnizori locali de servicii IT (Radix, respectiv Forte) inclusiv pentru potentialul reprezentat de sectorul de stat care urmeaza sa fie privatizat. Mardarasevici este un atent observator al furnizorilor de utilitati, companii pe care le-a avut drept clienti. El spune ca in cazul acestui domeniu, solutiile IT (in special un soft ERP – Enterprise Resource Planning) ar putea duce la o gestiune mai buna a business-ului, care s-ar traduce in eliminarea unor pierderi cuantificabile in cifre cu sapte zerouri in coada – in euro, fireste. „Electrica pierde zece milioane de euro intr-o singura regiune din cauza lipsei informatizarii, in vreme ce o solutie IT pentru acest sector poate costa 3-6 milioane de euro“, isi continua argumentatia Gabriel Mardarasevici. In domeniul bancar, solutiile IT (inclusiv crearea unei retele de bancomate) pot ajunge la 10-15 milioane de euro.

    Orarul privatizarilor din sectorul bancar va influenta si extinderea activitatii unor mari companii de consultanta deja prezente in Romania. Acestea, daca vor avea de lucru, urmeaza sa isi mareasca efectivele angajate in Romania pana la cateva mii de oameni (in total). In prezent, aceste companii au pana la zece angajati fiecare in birourile de la Bucuresti. In cazul particular al privatizarii ultimelor filiale ale Electrica, recent Comisia Europeana a selectat lista scurta a consultantilor, pe care se regasesc nume mari din domeniul bancar si firme de avocatura locale, precum ABN Amro, BNP Paribas, respectiv Tuca & Asociatii. Filialele Electrica scoase la vanzare sunt Electrica Muntenia Nord, Transilvania Sud si Transilvania Nord.

    Dotarea cu sisteme informatice a marilor mamuti de stat neprivatizati inca este prilej de bucurie si pentru reprezentantele marilor companii de software de afaceri precum SAP sau Oracle si pentru producatorii de hardware (HP, Dell). Pentru acestia, sectorul public este extrem de important, ani la rand cresterea pietei de hardware fiind generata de vanzarile catre adminsitratie sau companii de stat. Cristian Constantinescu, managing director la Forte Business Services (companie rezultata din preluarea Forte Company de Siemens Business Services), prefera sa vorbeasca despre potentialul reprezentat de sectorul de stat in alti termeni. „Nu cred ca trebuie sa ne uitam exclusiv catre ultimele mari privatizari. Pentru noi o tinta sunt marile investitii straine“, detaliaza Constantinescu. In acelasi timp, el crede in potentialul informatizarii administratiei. Forte Business Services, ca si Ness Romania sunt furnizori de solutii IT si in cazul ambelor societati, iar venirea investitorilor a insemnat un gir pentru castigarea unor contracte cu marii clienti straini cu care acestia au deja relatii pe plan extern.

    In anii de la sfarsitul deceniului trecut, multe firme au mancat o paine de pe urma vanzarii RomTelecom, Dacia, Sidex sau Alro. Anul trecut, a fost Petrom. Anul acesta sau in anii urmatori vor fi BCR si CEC. Ce se va intampla insa dupa ce toate aceste privatizari se vor fi incheiat? Le va scadea business-ul celor din consultanta, avocatura si servicii IT? Pentru avocati, raspunde Ion Nestor de la casa Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen: „Treptat, locul marilor privatizari va fi compensat de proiecte de fuziuni si achizitii (M&A), finantari, operatiuni imobiliare, concurenta, mediu si proprietate intelectuala“. Cat despre servicii IT si consultanta, ultimele mari privatizari vor insemna un inceput pentru un parteneriat pe termen lung: la servicii IT, un business de viitor va fi mentenanta, iar consultantii vor avea de lucru mult timp de acum inainte intr-o companie fosta de stat. Un exemplu: OMV, dupa ce a cumparat Petrom, a constatat ca a cumparat 120 de firme pe care acum trebuie sa le integreze. Or, aici e de treaba.

    Pe langa comisioane de tranzactie si contracte in sine, firmele care roiesc in jurul marilor privatizari vor mai avea un avantaj: credibilitatea de care se pot folosi pentru castigarea unor proiecte viitoare.

  • De privatizat

    Statul roman mai are de privatizat cateva companii, inclusiv doua banci.

    BANCI: Banca Comerciala Romana, CEC

    UTILITATI: Romgaz, Electrica Muntenia Nord, Transilvania Sud si Transilvania Nord

    COMUNICATII, CURIERAT: Posta Romana, Societatea Romana de Radiocomunicatii

    TRANSPORT: CFR

  • Lapte si fiere

    Austria avea 100 de procesatori de lapte cand a intrat in Uniunea Europeana, in 1995. Circa 80 dintre acestia au disparut de-atunci prin fuziuni, preluari si falimente. Acum in Romania functioneaza circa 300 de procesatori de lapte – iar daca algoritmul austriac se va aplica si aici, ne putem astepta ca circa 240 de procesatori sa traga obloanele.

    Acum, cu un an si jumatate inainte de integrarea in Uniunea Europeana – in cazul in care integrarea nu va fi amanata cu un an prin activarea clauzei de salvgardare – doar 30 de companii romanesti din domeniul procesarii laptelui au primit aviz de functionare din partea UE. Iar numarul lor ar trebui sa creasca la 80 pana la 1 ianuarie 2007, dupa cum estimeaza Valeriu Steriu, presedinte al Asociatiei Patronale din Industria Laptelui.

    Insa in ciuda primei impresii, nu primirea avizului UE este cel mai mare hop pe care il au de trecut companiile din domeniu. Ci concurenta. Se estimeaza ca doar jumatate din cele circa 80 de fabrici vor reusi sa faca fata concurentei, pentru ca de la 1 ianuarie 2007, o data cu disparitia taxelor vamale, piata ar putea fi inundata de produse de import. Iar vestea proasta pentru companiile romanesti e ca aceste produse ar putea fi mai ieftine.

    Unul din motive il constituie, spune Steriu, „performantele mai bune pe care le au alte tari la «capitolul genetica»“. Olandezii, de exemplu, pot obtine intr-un an peste 10.000 de litri de la o vaca – asta in vreme ce o vaca din Romania da mai putin de jumatate, adica circa 4.000 de litri pe an. Iar laptele de la o vaca olandeza nu e numai mai mult, ci si mai curat, in termeni chimico-biologici. Standardele impuse de UE sunt severe si cer ca laptele, pentru a putea fi livrat la fabrica, sa aiba – intr-un mililitru – maxim 100.000 de germeni si maxim 400.000 de celule somatice. „Astazi noi depasim cel putin de 10 ori aceste cifre in aproape toate fermele“, spune reprezentantul Asociatiei. Cauza tine de metoda de mulgere si colectare folosita de romani in prezent, iar problemele ar putea fi rezolvate relativ simplu, prin muls mecanic si prin folosirea unui tanc de racire dupa mulgere.

    Ar mai fi, pe langa problemele „tehnice“, si o problema de mentalitate a fermierilor, care inca mai trebuie sa faca eforturi pentru a-si insusi standardele de igiena pe care Uniunea Europeana le impune. „Poate asta va fi cel mai greu de realizat in urmatorii ani“, spune Steriu, pentru ca „sunt foarte multi fermieri cu metehne vechi in oase si care daca vad un om de la oras ca vine sa le spuna ca trebuie sa faca asta, ei spun: «lasa, dom’le ca eu stiu de 500 de ani cum se face, ca si bunicu’ a facut la fel, si strabunicu’, si n-a murit nimeni din asta»“.

    N-a murit nimeni pana acum din laptele facut ca acum 500 de ani, e adevarat, dar cu siguranta ca vor „muri“ o parte dintre cei care si-au facut din asta o afacere. De ce? Pe de o parte, europenii ne vor interzice exporturile de produse care incalca standardele impuse, dar vor permite companiilor europene, pe de alta parte, sa aduca produse pe piata romaneasca fara taxe vamale. Iar aceste companii se asteapta la vanzari bune, mai ales daca-si vor sustine produsele prin publicitate masiva.

    Romanii se uita la pret, dar si la calitate, pentru ca inca mai au deocamdata, dupa cum spune Steriu, „cultul produsului curat, clar, traditional. Dar va pali in timp. Cum s-a intamplat cu rosiile olandeze“. Spaniolii povestesc si acum ce rosii bune aveau ei inainte de integrare. Dar rosiile olandeze erau si sunt de trei ori mai profitabile. Asa ca rosiile spaniole n-au putut face fata, din punct de vedere economic. La fel se va intampla si cu rosiile romanesti, spune Steriu, „chiar daca astazi nimeni nu poate spune ca rosia romaneasca este cu ceva sub rosia olandeza. Dimpotriva“.

    Si toate astea se vor intampla pentru ca pentru companii profitul e prioritatea nr. 1, iar pentru consumatori pretul e prioritatea nr. 1. Un cumparator va spune „asta e mai ieftina, e tot rosie sau lapte“, chiar daca gustul va fi altul. In aceste conditii, ce se va intampla, totusi, cu procesatorii de lapte, in conditiile in care concurentii lor europeni isi vor pune produsele alaturi de ale lor pe rafturile magazinelor romanesti? Sansa romanilor, crede Steriu, este sa se alinieze la aceleasi cerinte si eventual, sa valorifice inteligent ce au mai bun. Cum sunt potentialul bio – produse fara organisme modificate genetic sau orice fel de „chimicale“ – si alte nise pe care companiile romanesti pot evada.

    „Avem trei potentiale mari neexploatate: laptele de oaie, cel de capra si cel de bivolita“, spune Steriu. Daca romanii nu vor sti sa opteze la timp, cu siguranta ca vor veni straini s-o faca. Fie sa preia doar materia prima, fie sa o cumpere si sa o proceseze chiar aici. Si asta pentru ca tendintele mondiale de consum indica crestere pentru specialitatile din lapte de oaie, capra si bivolita. Nici unul din cele trei tipuri de lapte nu este procesat acum, la nivel industrial, in Romania – abia anul acesta La Dorna a pus bazele unei fabrici de procesare a laptelui de oaie.

    Cat priveste laptele de vaca, acesta detine partea leului pe piata romaneasca. Oricum, ca sa nu piarda cota negociata cu UE, companiile romanesti trebuie sa proceseze de trei ori mai mult lapte decat acum. Acum, din cei 5,1 miliarde de litri de lapte produsi anual in Romania, numai 1,2 miliarde intra in fabrici – restul merg fie catre piata libera, fie raman in gospodariile fermierilor.

    Anul aprilie 2005 – martie 2006 este un an istoric pentru industrie – acesta constituie perioada de referinta in vederea stabilirii cotelor ce urmeaza a fi impartite producatorilor, dupa care vor incepe simularile, iar companiile vor functiona ca si cum Romania ar fi deja in UE. Va fi greu. Respectarea, in sine, a cotelor „va fi un lucru foarte dificil“ spune Steriu, si asta pentru ca acum se proceseaza de trei ori mai putin decat ar fi nevoie pentru respectarea cotelor.

    In Romania consumul mediu anual per capita este de 220 de litri de produse lactate – cifra care include si laptele ramas in curtea gospodarului si care intra in autoconsum. „Insa sunt vizibile, fara indoiala, anumite cresteri ale cantitatilor de produse procesate in ultimii ani, cu valori cuprinse intre 3 si 5% pe an“, spune Steriu. Si asta deoarece oamenii sunt din ce in ce mai constienti ca lactatele sunt mult mai bine verificate din punct de vedere igienico-veterinar daca sunt procesate.

    Pe de alta parte, taranii sunt din ce in ce mai mai putin motivati sa vanda la piata, unde laptele si branza se depreciaza, mai ales pe timpul verii. Este, de fapt, „esential“, crede Steriu, „sa fie descurajate vanzarile directe, pentru a putea fi acoperita cota mare obtinuta din negocierile cu UE“.

    Oricum, in momentul aderarii, conditiile in care unui fermier i se va permite sa vanda laptele direct in piata vor fi destul de severe si de greu de indeplinit – in special din punct de vedere fiscal, pentru ca fiecare taran va trebui sa plateasca taxe pe ceea ce vinde. Nici standardele veterinare nu vor fi usor de atins – nu vor mai putea vinde in sticle de tip PET ori in fel de fel de recipiente, cum se intampla acum, ci in conditii de igiena pe care taranii care au una-doua vaci si venituri modeste cu greu le-ar putea indeplini.

    „Lucrul acesta va duce la o schimbare – permisa de UE – a cotei de lapte vandut direct catre lapte procesat“, explica Steriu. Dar cum poate fi totusi schimbata situatia? E nevoie, in primul rand, de investitii in ferme, iar Romania a solicitat si a obtinut deja o perioada de tranzitie de trei ani (tot pana la sfarsitul lui 2009), pentru ca fermele de animale de lapte si implicit productia de lapte crud rezultata sa-si ajusteze standardele, pentru a fi conforme cu cele europene.

    Investitiile luate in calcul sunt uriase. Ar fi necesari circa 8,5 miliarde de euro pentru a face suficiente ferme de cate zece vaci, cu tanc de racire a laptelui, care sa asigure necesarul de lapte neacoperit pentru atingerea cotelor. Acum nu numai ca producem de trei ori mai putin lapte procesat, dar cantitatea totala de lapte din Romania e produsa in proportie de doar 15% in ferme, restul fiind acoperita de gospodarii taranesti. In tarile UE lucrurile stau invers.

    Asa se explica, de fapt, si interesul firmelor straine pentru investitii in zootehnie. Numai in Timis sunt peste 10 companii italiene care au investit in ferme cu peste 500 de capete de vaci pentru lapte. E drept ca nici romanii nu stau cu mainile in san: La Dorna s-a orientat catre investitiile in ferme ecologice de vaci in Moldova iar acum are „in circuit“ 44 de ferme, iar pana in martie 2006 va mai inaugura alte 130 de ferme, tot in zona judetului Suceava.

    Lucrurile, asadar, se misca. Ramane de vazut daca ritmul va fi suficient de alert pentru a fi realizate cotele negociate. Altminteri, UE le va micsora. Si importurile vor creste. Dar ce se intampla cu fermierii implicati in proiectele de finantare, proiecte de la care toti procesatorii isi iau materia prima? Taranii selectati de procesatori sa intre intr-un astfel de program obtin fonduri SAPARD si, completand cu un credit bancar, isi pot face ferme la care devin proprietari dupa achitarea ratelor catre banca.

    Rolul procesatorului e de a asigura sprijin in partea de management a noii ferme si pentru realizarea efectiva a investitiei. Relatia dintre fermier si procesator difera de la companie la companie: exista firme care au contracte cu taranii pentru un an, 2 sau pe 5 ani (cum este Dorna), Friesland a oferit vaci, alte fabrici de lapte ofera tancuri de racire a laptelui.

    „Fiecare companie are politica sa de a sprijini fermierul, care plateste apoi, de obicei, in lapte“, explica Steriu. Dar cum se face, efectiv, plata? Pentru o anumita cantitate de lapte se calculeaza un cash-flow in asa fel incat si fermierul sa ramana cu bani. „Nu doreste nimeni ca fermierul sa dea totul (n.r. – tot creditul) din primul sau din al doilea an si sa ramana descurajat in perspectiva unei alte colaborari.“

    In cash-flow-ul contractelor incheiate de La Dorna, fermierul are un venit de baza de minim 500 de euro pe luna, „ca sa poata fi stimulat sa continue un astfel de program“. Pentru a intra intr-un astfel de program, fermierul trebuie sa indeplineasca o serie de conditii. Pentru programul La Dorna, fermierii trebuie sa aiba un teren de minim 20 hectare, luate in arenda sau proprietate personala, sa aiba experienta in domeniul cresterii vacilor, sa fie in zona limitrofa fabricii (in judetul in care este fabrica sau in cele vecine), sa accepte programul de finantare si sa aiba un cazier curat.

    In plus, „fermierul trebuie sa aiba utilaje pentru ca programul nu finanteaza partea de tractoare – pe care se presupune ca fermierul le are deja“, adauga Steriu. Proiectele sunt de tip greenfield: se ridica grajdul, se utileaza complet la interior cu adapatoare, mulgatoare, tot sistemul de furajare, si vaci cu linii genetice performante. Oricum, in urmatorii ani, piata va continua sa se dezvolte.

    Liberalizarea pretului la produsele lactate, in 1997, a condus la o dezvoltare accelerata: au aparut jucatori noi – pana in ‘97 nu era nici o companie multinationala in Romania si de-atunci au patruns nume precum Danone, Friesland sau Delta. Care au adus tehnologie si know-how, astfel incat am ajuns in numai 8 ani sa avem o „oferta de lactate comparabila cu cea din vestul Europei“, considera Steriu. Mai mult de-atat, domeniul lactatelor a avut cresteri de 3 pana la 5% an de an, fiind unul din sectoarele care n-a avut nici macar un an de stagnare. Iar trendul va continua cu siguranta, afirma jucatorii.

    Startul in diversificare si evolutia pietei a fost dat in Romania mai tarziu decat in fostele tari comuniste – ca Ungaria, Polonia sau Cehia – care au pornit din ‘90, ‘91, ‘92 cu o economie libera pe partea de produse agricole. Avantajul a fost, insa, explica Valeriu Steriu, ca s-au putut conserva cateva fabrici mari romanesti care au reusit sa ramana in tablou, cum e cazul companiilor Covalact sau Prodlacta.

    Viitorul arata bine in industrie prin prisma diversificarii ofertei, pentru ca diversificarea va atrage cresterea pietei, evaluata in prezent la 7 – 800 de milioane de euro anual. In numai cativa ani, valoarea acesteia va ajunge la un miliard. Important este insa cati din banii acestia vor fi cheltuiti pe produse romanesti si cati pe produse de import.

  • Cine fierbe laptele

    Mai putin de un sfert (1,2 miliarde de litri) din laptele produs anual in Romania (5,1 miliarde de litri) constituie materia prima pentru procesatorii din industrie. Diferenta de lapte se indreapta catre vanzari directe (laptele vandut de tarani in piete, bazaruri sau alte locuri) sau raman in gospodariile fermierilor. Cine proceseaza 1,2 miliarde de litri de lapte?

    FRIESLAND este cel mai mare jucator de pe piata lactatelor, avand acum 10 fabrici de prelucrare a laptelui. Are o cifra anuala de afaceri de 70-80 de milioane de euro, incluzand si Napolactul.

    DANONE este a doua mare companie din domeniul lactatelor, cu o cifra de afaceri intre 30 si 40 de milioane de euro. Are o singura fabrica, in Bucuresti si foloseste materie prima colectata din toata tara.

    DORNA are o cifra de afaceri tot intre 30 si 40 de milioane de euro. Compania are o dezvoltare vizibila in ultimii ani si a realizat investitii de peste 30 de milioane de euro in ultimii 5 ani.


    ESALONUL DOI cuprinde companii cu cifre de afaceri intre 1 si 20 de milioane de euro. Intre acestea se numara Hochland, Covalact, Prodlacta Brasov, Lactag, fabricile din Targoviste si Harghita. Esalonul cuprinde o paleta mare de jucatori regionali, iar majoritatea au facut investitii de 1- 5 mil. euro in ultimii 5 ani, inclusiv fonduri SAPARD.

    FIRMELE MICI, de ordinul sutelor, vor avea de infruntat cele mai mari dificultati din perspectiva aderarii la Uniunea Europeana. Aceste firme sunt intr-o situatie foarte delicata pentru ca intr-o perioada foarte scurta trebuie sa hotarasca daca vor ramane sau nu in zona de prelucrare a laptelui. Daca vor sa se mentina in piata, pana la finele anului 2007 trebuie sa aiba fie investitii realizate sau in curs sau planuri bine definite.

    SURSA: VALERIU STERIU, PRESEDINTE AL ASOCIATIEI
    PATRONALE DIN INDUSTRIA LAPTELUI.

  • Cursul de schimb ghicitoarea anului

    Cinci saptamani de apreciere a leului, intrerupte de numai trei ori: 21 iulie – cursul creste cu doi lei vechi si cade din nou; 29 iulie – cursul creste cu 40 de lei vechi dupa care coboara si mai jos; 5 august – interventie BNR de cumparare de valuta, sesizata pe piata – cursul da inapoi cu 53 de lei vechi.

    Iata imaginea unui parcurs in care leul a castigat circa 4,4 puncte procentuale in raport cu euro, revenind la echivalentul inregistrat in decembrie 2002. Zile la rand, jucatorii de pe piata valutara au asteptat semne din partea BNR privind un nou prag minim al cursului, dupa ce timp de patru luni la rand fusesera invatati ca sub 3,6 lei noi pentru un euro nu se trece. La inceputul lunii iulie – coincidenta cu lansarea in circulatie a leului nou – s-a trecut. Si de atunci, toate bornele la care s-ar fi gandit analistii au picat una dupa alta, facandu-i pe multi sa abandoneze exercitiul prognozelor.

    Singura interventie mai consistenta din toata aceasta perioada a fost sesizata vineri, 5 august, insa nu a reusit sa dea vreun indiciu pietei. Doar pe acela ca BNR a pus frana. In mod natural, tentatia va fi acum de a forta in continuare scaderea cursului, pe seama excesului de valuta care se mentine, dar si in mod speculativ. Doar-doar BNR se va hotari sa apere vreun prag. Cea mai recenta recenta declaratie oficiala din Doamnei – emisa de viceguvernatorul Cristian Popa – descurajeaza insa o astfel de asteptare.

    „Nu avem nici un nivel sau interval de curs preferat, rata de schimb fiind determinata in mod esential de fortele pietei. Interventiile noastre pe piata mai limitate si mai putin frecvente au scopuri cantitative, respectiv de mentinere a unei cat mai bune acoperiri in luni de importuri prin rezerva valutara“, a spus Popa.

    Si din acest punct poate incepe din nou discutia privind gradul optim de acoperire a importurilor cu valuta stransa de BNR. O analiza sumara a ultimelor date statistice arata ca la sfarsitul lunii iulie banca centrala ajunsese sa administreze peste 14,8 miliarde de euro. Ce inseamna aceasta? Echivalentul a 6,7 luni de importuri ale Romaniei.

    La sfarsitul anului trecut, gradul de acoperire era de doar 5,4 luni de importuri, ceea ce arata ca rezervele valutare ale BNR cresc mai repede decat importurile. Pana unde sa mai creasca aceste rezerve, in conditiile in care argumentul scopurilor „cantitative“ nu prea mai sta in picioare? Pana nu demult, oficialii bancii centrale spuneau ca un grad de acoperire de sase luni de importuri ar fi maximul de dorit, pentru ca dincolo de siguranta pe care o dau, rezervele pot deveni prea costisitor de administrat.

    Iar problema costurilor poate fi luata in calcul ca unul din motivele care au determinat BNR sa-si rareasca semnificativ interventiile de cumparare de valuta de pe piata. Pe langa faptul ca actuala conjunctura de pe piata ar restrange amplitudinea si durata efectelor eventual obtinute de BNR prin cumparari substantiale de valuta, acestea costa. Pentru ca toate sumele in lei aruncate pe piata in momentul in care banca centrala cumpara euro, trebuie absorbite la loc in depozite pe o luna sau prin emisiuni de certificate de depozit ale BNR, pentru ca banii sa nu se duca in inflatie.

    De fapt, acesta a si fost unul din considerentele de baza pentru care in noiembrie 2004 Banca Nationala si-a schimbat politica de interventii pe piata valutara, optand pentru „mai multa flotare si mai putin control“ al cursului.

    Pe langa faptul ca mai face economii stand pe margine, banca centrala nu este tocmai deranjata de aprecierea substantiala a leului – peste 2% numai in saptamana incheiata pe 5 august. Iar aceasta pentru ca in contextul riscurilor de crestere peste asteptari a inflatiei, macar preturile marfurilor din import si cele ale serviciilor facturate in euro sunt astfel presate sa scada.

    Insa tot Banca Nationala spune ca nu ar tolera o apreciere „exagerata“ a leului, constienta fiind de cresterea galopanta a deficitului de cont curent, alimentata de adancirea deficitului comercial, agravat tocmai de importurile din ce in ce mai mari alimentate de ieftinirea euro. BNR nu se arata insa la fel de preocupata de problemele exportatorilor, care traverseaza inca o data experienta pierderilor provocate de scaderea neasteptata si rapida a cursului, ceea ce le subtiaza vizibil incasarile si care, pana la urma, se reflecta tot in deteriorarea balantei comerciale.

    Deocamdata, punctul limita din care aprecierea devine „exagerata“ ramane un mare semn de intrebare. Ceea ce se poate anticipa este ca valul intrarilor de valuta adusa de romanii care muncesc in strainatate se va aplatiza spre inceputul toamnei, cand creste si cererea de valuta pentru pregatirea importurilor de iarna.
    Chiar intr-un asemenea context, este putin probabil ca euro sa revina la cotatii de peste 3,6 lei noi, insa dupa septembrie ar putea urma cel putin o perioada de cateva luni de stabilitate a cursului, de genul celor din primavara.

  • Mat la bila rosie

    Expresia uzuala pentru o intalnire la o masa de biliard e „ne vedem la o bila“. Cand vine vorba de snooker, astfel de formule nu se folosesc. Gentleman-ii stiu de ce.

    Prin 1875, in India, ofiterii unui regiment din Armata Regala Britanica obisnuiau sa se infrunte cu vitejie, din cand in cand, in jurul unei mese de biliard. Plictisit sa aiba in fata, de fiecare data, acelasi camp de lupta, unul dintre ofiteri, sir Neville Chamberlain, a inceput sa experimenteze. Incerca sa inventeze si alte variante de biliard, jucate cu mai multe bile decat cele trei ale clasicului carambol, adaugandu-i si alte bile colorate. I-a dat uneia dintre variante numele de „snooker“ – care, in argou, inseamna cadet in primul an – iar noul joc a fost adus in Marea Britanie de un campion de biliard, John Roberts, care calatorise in India si invatase de la Chamberlain regulile noului joc.

    Primul campionat de snooker avea sa fie organizat in 1916, iar in 1927 Joe Davis castiga primul dintre cele 15 titluri mondiale pe care avea sa si le adjudece pana in 1946. Acel prim titlu ii aducea lui Davis 6,50 de lire sterline – echivalentul, astazi, a 200 de dolari. In Romania sportul inventat in India sfarsitului de secol al XIX-lea e departe de a fi popular, desi un titlu mondial poate aduce acum nu 6 lire, ci 250.000 de lire.

    „Acum vreo 3-4 ani am schimbat canalul si am dat pe Eurosport“, isi aminteste Ovidiu Chindea, jucator amator de snooker. „Imaginea m-a frapat initial, dupa care am crezut ca e vorba de o emisiune gen «camera ascunsa» si asteptam sa prind gluma. Numarul mare de bile de pe masa de biliard, dimensiunea neobisnuita a acesteia, linistea din sala sau frenezia cu care spectatorii din sala aplaudau dupa fiecare lovitura, plus cei doi jucatori care se chinuiau sa ascunda bila alba astfel incat adversarul sa nu poata lovi o anumita bila m-au facut sa rad pe moment“, spune el.

    A inteles insa, in scurt timp, regulile, iar cand a descoperit masa de snooker din clubul Texas, una din primele din Bucuresti, a inceput sa joace constant. Recunoaste insa ca petrece mai mult timp uitandu-se la altii cum joaca decat cu tacul in mana – si asta pentru ca, desi timp gaseste, nu gaseste intotdeauna o masa libera. Asta din cauza ca in Romania sunt inca destul de putine mese de snooker.

    Jucatori sunt ceva mai multi – exista deja si o asociatie de snooker in Romania, si un campionat national, iar popularitatea jocului e in crestere, desi numarul jucatorilor e mult mai mic decat al celor de biliard.

    Iar printre jucatorii de snooker se numara si oameni de afaceri – poate si pentru ca snookerul e un joc elegant, aristocrat – la competitiile profesioniste, jucatorii sunt imbracati cu vesta si papion si trebuie, obligatoriu, sa se comporte ca un gentleman. De ce? „Pentru ca, daca respectul pentru adversar ar disparea, cu certitudine va disparea si snookerul“, spune Marius Ancuta, vicepresedinte al Asociatiei de Snooker din Romania. Indiferent de miza si de locul in care se disputa un meci, o greseala facuta de jucatorul la masa si neobservata de arbitru (daca exista) sau de adversar trebuie anuntata de cel care a comis faultul. „Au fost cazuri chiar la ultimul campionat mondial, cand arbitrul nu a vazut faultul, dar jucatorul care l-a comis a anuntat. Respectul fata de adversar, indiferent ca-ti este prieten sau dusman de moarte, va exista atat timp cat snookerul se va juca“, spune vicepresedintele Asociatiei de Snooker.

    Pe de alta parte, managerii care practica jocul il aleg pentru ca, spun ei, ii scapa de stres, dar si pentru ca in jurul unei mese de snooker poti avea o intalnire de afaceri. Peter Imre de la Philip Morris spune despre snooker ca nu e un sport, ci un joc de combinatii care-l relaxeaza. „Joc snooker pentru ca ma fascineaza tot ce tine de sisteme, strategii si combinatii, iar snookerul ma relaxeaza deoarece pun situatiile din viata de zi cu zi si cele din afaceri pe masa si ma joc cu ele“, spune Imre. Astfel, snookerul e pasiunea lui numarul 1, careia ii acorda cel putin 2-3 ore pe saptamana in clubul IDM din Bucuresti. Si-a achizitionat chiar si doua tacuri profesioniste, un Longoni de 1.200 de dolari) si un Quetec, despre care vorbeste cu entuziasm.

    „Tacurile, echipamentul in general, conteaza foarte mult. Calitatea lor e foarte importanta, mai ales in competitia feroce pe care o am cu fiul meu“, spune Imre.  Un alt aspect care a facut snookerul popular printre oamenii de afaceri e ca, fata de golf de exemplu, e mult mai abordabil. Totusi, Marius Ancuta spune ca, din pacate, si golful si snookerul au o trasatura comuna in Romania – nu dispun de o baza materiala adecvata pentru a putea fi practicate la un nivel profesionist acceptabil.

    Snookerul si-a castigat popularitatea mai ales datorita canalului de televiziune Eurosport, iar mai apoi baza materiala – care lipsea cu desavarsire in urma cu aproximativ un an – sa se mai imbunatateasca cu trei mese in clubul IDM din Bucuresti, mese aparute la cererea iubitorilor de snooker“, spune Ancuta, care pe langa faptul ca e vicepresedinte al asociatiei, comenteaza partidele de snooker de la Eurosport. „Problema logistica“ pe care snookerul o are in Romania isi are explicatiile ei. Un patron va alege intotdeauna sa cumpere o masa de biliard (care costa intre 2.000 si 4.000 de euro) in locul uneia de snooker (care porneste de la 7.000 de euro, dar poate depasi si 10.000 de euro).

    In Bucuresti exista, in prezent, doar sase mese in locuri publice. Trei dintre cele sase se afla in clubul IDM si sunt cele mai cautate de jucatori. Tarifele de joc sunt accesibile – pentru membrii clubului, tariful pentru o ora de snooker e in medie de 16 lei noi, iar pentru jucatorii ocazionali de 20 de lei), astfel cel mai sigur e sa-ti faci programare ca sa prinzi o masa libera. „Cu exceptia perioadei dintre iulie si septembrie, cand lumea e plecata in concediu, in restul anului mesele sunt aproape tot timpul ocupate“, spune un oficial al clubului. Lucru explicabil, mai ales in conditiile in care acestea au fost aduse la cererea clientilor, dupa cum spune oficialul IDM. 

    Insa numarul mic de mese nu-i descurajeaza pe pasionatii de snooker, chit ca trebuie sa stea la coada sau sa-si faca programari. „Pasiunea pentru un sport vine din intelegerea lui pana in cele mai mici detalii, iar, odata inteles in profunzime, dorinta de a reusi sa pui in practica ceea ce consideri ca stii bine este imensa“, spune Ancuta, care a avut primul „contact“ cu snookerul in 1993, cand a petrecut cateva luni la Londra. „Intr-o noapte m-au scos cu forta din club (unul mic) pentru ca nu ma mai dezlipeam de masa, incercand sa «prestez» la valoarea celor care ma initiasera. Apoi i-am cunoscut prin intermediul Eurosport pe «marii» acestui sport. Asa a intrat snookerul in viata mea si nu cred ca va iesi curand“, promite Ancuta.

    Pasionatii spun ca snookerul iti ofera mai mult decat alte sporturi – e uneori comparat cu „un sah mobil“, un sport exclusivist in care strategia joaca un rol esential, un joc in care nu e destul sa ai un ochi ager si o mana sigura, ca la biliard. Cu alte cuvinte, la masa de snooker nu exista „norocul incepatorului“.

  • Regulile snookerului

    Pe cat de simplu e regulamentul snookerului, pe atat de greu e de pus in aplicare. Deseori, acest joc a fost calificat ca fiind chiar mai complicat decat sahul.

    DIFERENTE: Fata de biliardul clasic, snookerul se joaca cu 22 de bile (la billiard sunt zece): cea alba (bila-tinta), 15 bile rosii (fiecare avand valoarea de 1 punct) si sase „bile obiect“ – galbena (2 puncte), verde (3 puncte), maro (4 puncte), albastra (5 puncte), roz (6 puncte) si neagra (7 puncte).

    PUNCTAJ: Punctele la snooker se obtin prin introducerea corecta si alternativa a bilelor rosii si a bilelor colorate (acestea din urma fiind repuse la locul lor pe masa dupa ce sunt introduse) pana cand toate bilele rosii au parasit suprafata de joc. Dupa aceasta, se introduc bilele colorate in ordinea crescatoare a valorii lor.

    SNOOKER: Termenul de „snooker“ inseamna pozitionarea bilei albei pe masa, astfel incat jucatorul rival sa nu poata atinge cu aceasta o bila rosie prin lovitura directa.