BusinessMagazin

Blog

  • Small is beautiful

    Teoria microfinantarii pleaca de la constatarea ca in multe din tarile in curs de dezvoltare, majoritatea cetatenilor isi castiga existenta nu ca salariati cu venituri constante, ci pe cont propriu, in sectorul economiei informale. The Economist si Organizatia Internationala a Muncii estimeaza ca aproape 60% din forta de munca ocupata in afara sectorului agricol in America Latina si doua treimi din cea corespunzatoare a Africii lucreaza in economia informala. In India, noua din zece lucratori sunt in economia informala. Aceasta categorie formeaza urmatoarea tinta pe termen lung pentru piata creditului, dupa o perioada de tranzitie in care microfinantarile oferite de institutii de credit ar trebui sa-i ajute pe respectivii noi clienti sa depaseasca situatia de trai la limita subzistentei.

     

    MICROFINANTARE: Cel mai folosit termen pentru a desemna serviciile financiare pentru populatia saraca din tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare, care altfel nu ar intruni conditiile de a obtine un imprumut bancar obisnuit. Microfinantarile includ microcredite (mici sume de bani imprumutate pentru finantarea unor afaceri pe cont propriu), oferta de depozite bancare, transferuri de bani (de la lucratori catre familiile lor aflate in alte zone sau in alte tari decat ei), microasigurari si alte servicii financiare.

     

    MECANISM: Conceptul de microfinantare are la baza experimentul economistului Muhammad Yunus, care a fondat in Bangladesh Grameen Bank („Banca Rurala“) in anii ‘70. Modul cum a conceput el activitatea de microfinantare diferentiaza clar acest mod de creditare de creditarea clasica, prin notiunea de responsabilitate comuna: intotdeauna, creditele sunt acordate unui grup de indivizi care formeaza o asociatie pentru a se imprumuta. In India, de pilda, grupurile se numesc „Self Help Groups“. Toti membrii grupurilor sunt supusi unor programe de instruire asupra sistemului de finantare, iar sumele care revin unuia din membrii grupului sunt aprobate de ceilalti membri, ceea ce atrage responsabilitatea comuna pentru rambursare.

     

    MICROINTREPRINDERI: Capitalul asigurat de microcredite alimenteaza de obicei mici afaceri, de la vanzarea pe piata a unor produse din propria gospodarie ori ferma pana la artizanat sau servicii de lustragerie. In tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare, ponderea populatiei ocupate in microintreprinderi este de 30-80% din total, o piata considerabila pentru serviciile de microfinantare. Sume mici, de ordinul a 50-300 $, pot face diferenta intre saracia absoluta (un venit de mai putin de 2 $/zi conform standardului Bancii Mondiale) si existenta unei afaceri suficient de rentabile incat sa-i asigure intreprinzatorului un venit decent.

     

    MAMA SI TATA: In afara de deschiderea unor mici afaceri, microfinantarile servesc comunitatile si in alte moduri. Studiile arata, de pilda, ca aproape toate fetele din familiile cliente ale bancii Grameen merg la scoala, fata de 60% in familiile care nu sunt cliente ale bancii. In alte cazuri, microcreditele sustin cheltuielile pentru sanatate, atata vreme cat o familie africana cu un venit sub 250 $ / an nu-si poate permite sa cumpere un vaccin antimalarie de doar 2-5 $. Epidemiile de malarie costa Africa in fiecare an 12 mld. $ in pierderi de productivitate a muncii.

  • Principiile lui Yunus

    Microcreditarea, asa cum a fost si este practicata de Grameen Bank din Bangladesh, banca infiintata si condusa de actualul laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Muhammad Yunus, se bazeaza pe alte reguli decat cele ale creditarii traditionale. Fata de creditarea clasica, potrivit lui Yunus, Grameen opereaza dupa urmatoarele principii:

    • Promoveaza creditul ca o componenta a drepturilor omului, nu al eligibilitatii pentru creditare in functie de venituri
    • Segmentul-tinta sunt familiile care vor sa scape de saracie, in special femeile, considerate a avea simt gospodaresc mai sigur in tarile din lumea a treia
    • Creditele nu se bazeaza pe existenta unor colaterale sau contracte, ci pe incredere si pe presiunea sociala creata de contractantii creditelor unii fata de ceilalti
    • Creditele nu sunt acordate pentru consum, ci pentru dezvoltarea unor afaceri pe cont propriu si pentru constructia de locuinte pentru saraci
    • Ofera servicii „la domiciliu“ saracilor, pe principiul ca nu oamenii trebuie sa se duca la banca, ci banca trebuie sa-i caute pe potentialii clienti
    • Ca sa obtina un credit, solicitantul trebuie sa constituie impreuna cu alti solicitanti un grup a carui raspundere fata de banca va fi solidara
    • Creditele pot fi obtinute in succesiune (odata ce un credit a fost rambursat, clientul poate lua altul), dar un solicitant poate lua mai multe credite simultan
    • Toate creditele trebuie sa fie achitate in rate (saptamanale sau bisaptamanale)
    • Creditele sunt insotite de programe de economisire pentru solicitanti
    • Rata dobanzii la credit trebuie mentinuta pe cat posibil aproape de dobanda de pe piata practicata in mod obisnuit de bancile comerciale.

  • Studiu de caz: FINCA

    FINCA (Foundation for International Community Assistance), agentie nonprofit infiintata in 1994 de un grup de economisti si oameni de afaceri americani, este cunoscuta pentru pionieratul in materie de „village banking“ – microcreditare in mediul rural. La ora actuala, FINCA acorda microfinantari in peste 20 de tari, numai in zona Eurasiei (fostul spatiu sovietic plus Afganistanul si Kosovo) avand 130.000 de clienti.

    • „Village banking“ se bazeaza pe recrutarea unui grup de 10-50 de membri ai comunitatii, de obicei mame de familie – contractantul colectiv al finantarilor – care se intalnesc o data pe saptamana sau la doua saptamani ca sa controleze modul cum sunt folosite microcreditele (inclusiv de 50 sau de 100 de dolari), sa administreze situatia economisirilor si pe cea a rambursarilor. Garantia oferita de grup (membrii garanteaza unii pentru altii rambursarea) este necesara atata vreme cat debitorii nu pot oferi garantia niciunor active pentru banii capatati. Grupurile au liderii lor, scriptele lor contabile si propriile standarde in privinta penalizarii celor ce nu sunt in stare sa achite la timp imprumuturile.
    • FINCA nu acorda niciodata finantari nerambursabile, ci numai credite. Pe de o parte e vorba de implicarea debitorului, care va fi astfel stimulat sa scoata bani din propria sa afacere, pe de alta parte ca sa asigure circuitul fondurilor: un credit este contractat, investit, rambursat, dupa care banii sunt folositi pentru alta afacere, a altui debitor. In plus, observatiile economistilor arata ca in special primele credite luate de o familie sunt folosite cu precadere pentru consum (cumpararea de mai multe alimente, de exemplu), astfel incat stimulentul furnizat de faptul ca e vorba de sume care trebuie inapoiate creditorului conteaza pentru comportamentul de mai tarziu al beneficiarilor de finantare.
    • Cele mai multe din programele de creditare ale FINCA implica dobanzi de 3-4% pe luna, iar rata de rambursare ajunge la 97% pe luna. Pana acum, programele genereaza suficiente castiguri ca sa-si acopere toate costurile in tari ca Armenia, Georgia, Rusia, Tanzania, Congo, El Salvador, Honduras, Mexic si Nicaragua, in timp ce in Ecuador, Uganda si Kirgizstan s-au transformat deja in institutii financiare de sine statatoare, care capteaza depozite. In privinta surselor de fonduri, FINCA se finanteaza din dobanzile la creditele acordate, din imprumuturi de la bancile comerciale si din donatii de la USAID, Departamentul de Stat al SUA pentru Agricultura, donatii private.

  • Cineva care sa nu…

    Ora destul de tarzie a serii. Nevasta mea, abia intrata in casa, prinde finalul stirii despre posibila legatura a lui Varujan Vosganian cu Securitatea. Asculta cinci secunde si imi spune: „…auzi, in afara de noi (se opreste un moment, ma scruteaza atenta, continua)…nu, in afara de mine o mai fi cineva care sa nu?…“

     

    Am ras, dar marturisesc ca un pic manzeste; de o bucata de vreme ma tot chinui sa-mi aduc aminte ce hartii am semnat la viata mea, pentru ca nu se stie niciodata, chiar daca eu zic sus si tare ca pot privi in ochi, linistit, pe oricine. Ma rog, nu-i locul/momentul sa va povestesc spaimele mele. Reformulez, nu-i locul sa va povestesc spaimele mele.

     

    Una ramane, pentru ca mi se pare importanta: dar daca nu exista nimeni care sa nu…? Nu in sensul extrem de concret al frazei, pentru ca sunt convins ca astfel de oameni de fapt exista, numai ca nu vor sau nu li se ofera prilejul sa iasa in fata.

     

    Sa luam chiar cazul Varujan Vosganian. Nu am nimic cu domnia sa si zic, privind in ochi pe oricine, ca n-am nicio problema cu colaborarea sa, reala sau inventata. Sau cine, cum, de ce si cu cat a fost finantat sau sustinut. Sau cat de cunoscut este domnia sa in Europa sau aiurea. Si nici Varujan Vosganian ca persoana nu mai este important acum. De capatai este, in acest moment, exemplul pe care-l ofera Romaniei domnia sa si lectia pe care romanii trebuie s-o invete din refuzul cu care l-a tratat José Barosso.

     

    Sa recapitulam: am fost o vreme nevolnici dar cu coada pe sus. Ceva timp dupa 1989 am crezut ca inlaturarea lui Ceausescu ne spala indeajuns de pacate si ca restul lumii ne va iubi si ajuta numai pentru asta. Raspunsurile au venit rapid si au fost dezamagitoare, asa ca am ales un soi de izolationism cu staif. O clasa politica cocolosita, adulatii, o naivitate careia i s-a raspuns cu suficienta, cu populism ieftin. Cand notele de plata au inceput sa cada de pe coltul mesei, de multe ce erau, am facut schimbari care n-au modificat nimic esential.

     

    In tot acest timp a existat o mica Romanie conectata. Putini indivizi in intregul lor, mai degraba particele de puzzle dispersate in grupuri. Bine si-asa, viziunea lor a fost suficient de contagioasa incat sa ofere iluzia unei Romanii in miscare, angrenata, particicica a ceea ce va fi devenind lumea.

     

    Indivizii conectati au creat companii, au facut piete, au stabilit contacte. Pe baza contactelor lor, roti inamolite au prins a se misca. Pe baza miscarii rotilor foste inamolite, baietii destepti au avut parte de un aflux suplimentar de sange in anumite parti ale corpului si au crezut ca iluziile pot tine loc de realitate. Cu venele ingrosate, s-a putut renunta, de exemplu, la acordul cu FMI, actiune laudabila in sine dar care a creat alte iluzii, cum ca ce tari suntem acuma. O crestere economica care, apropo, nu poate fi revendicata de niciun guvern de dupa anul  2000 a amplificat sentimentul politicienesc al tariei, iar admiterea in NATO, desi era datorata unor cu totul alte motive decat eroismul dovedit la Rovine sau Marasesti. Pe acest sentiment al tariei s-a bazat si alegerea lui Varujan Vosganian; pe iluzia ca europenii, daca ne-au acceptat asa, cu toate problemele noastre, in Uniune, vor continua sa inghita nemestecata oferta romaneasca de toamna si unicitatea noastra latino-balcanica.

     

    Problema e ca la Bruxelles, asa mi se pare mie si nu cred ca gresesc, sunt mai multi oameni normali si mai putini diplomati care stiu sa certe cu fraze politicoase si formulate impecabil, care unora le pot parea chestii de bine. Iar reactia lor a fost a unor oameni normali. Dar, la urma urmei, noi nu puteam trimite acolo un tip OK, caruia nimeni sa nu-i poata reprosa ceva? Oamenii par a fi, acolo, ceva mai mult decat un certificat de buna purtare de la CNSAS, un costum elegant, o alura sportiv-dezinvolta sau un cumul de diplome. Daca n-avem asa ceva, de ce nu i-am pregatit? Daca-i avem, de ce nu-i scoatem la iveala? Toata aceasta tevatura s-a ivit in momentul in care ma pregateam sa scriu un articol de bine despre Tariceanu. Nu zambiti, mi s-a parut ca omul a luat destule suturi, intr-un fel sau altul, in ultima perioada si mi s-a parut „fair“ sa evidentiez macar un lucru bun pe care l-a facut, faptul ca a lasat mediul de afaceri si economia in pace. N-a fost sa fie si Tariceanu a ramas fara laude; dupa unele gafe politice si dupa recentele miscari de cadre prin ministere si institutii, cu atat mai putin. In final, chiar n-avem nici un ac care sa nu poata fi stirbit de barossoul european?

  • Si gulasul mai explodeaza

    Stiam dinainte ca ungurii au cea mai mare rata de sinucideri din lume. Ceea ce nu stiam insa e ca aceasta „vocatie a sinuciderii“ – ca altfel nu stiu sa-i zic – se aplica intocmai si in sfera politicii.

     

    Si nu, nu ma refer acum la declaratiile cu iz secesionist facute recent de catre Marko Bela. Pentru orice om cu scaun la cap, astea fac parte din regula jocului: UDMR incearca sa-si scape pielea, pastrandu-si, pe de o parte, electoratul. Pe de alta parte, cu acelasi drum, le ofera si „colegilor“ de guvernare prilejul de a mai incasa niste prezumtive puncte electorale, dand declaratii la fel de „belicoase“ si de intransigente“. E cam ca munca pe vremea comunistilor: noi ne prefacem ca muncim, ei se prefac ca ne platesc. Pana la un punct, tine. Dar numai si numai pana la un punct. Iar punctul cu pricina a fost de multisor depasit. Obraznicia de care a dat dovada in ultimele saptamani UDMR in discutarea proiectului legii de infiintare a ANI – o agentie conceputa, teoretic macar, tocmai pentru verificarea averilor demnitarilor miroase a sinucidere politica. Orice politician cu scaun la cap ar intelege ca o astfel de lege are, pentru electorat, o importanta deosebita, mai cu seama in conditiile in care imaginea parlamentarilor corupti este bine insurubata in mintea tuturor. Ei, as!

    Bazandu-se, probabil, pe fidelitatea constanta a electoratului maghiar, parlamentarii UDMR s-au incapatanat, pentru a doua oara, sa „castreze“ legea de orice bruma de eficienta. Au acceptat, ce-i drept, modificari de genul inlocuirii expresiei „in perioada“ cu expresia „in timpul“, „sunt nule“ cu „nu vor fi luate in considerare“ – probabil pentru a demonstra stapanirea subtilitatilor limbii romane (si, uite-asa, a ajuns ungurul mai roman decat romanul). Altminteri, proiectul a ramas, dupa a doua trecere prin Comisia juridica, neschimbat: proiectata Agentie NU va avea in continuare dreptul sa le controleze averile si va ramane sub controlul… – ati ghicit! – Parlamentului. Cu alte cuvinte, conform proiectului, parlamentarii se vor „controla“ pe ei insisi! Nu va convine? Vi se pare o impertinenta? Stati, nu va infierbantati cu asupra de masura, ca inca nu ati auzit toata povestea. I-auzi doua: „Haideti sa facem ceva care este de principiu. Politica se face de catre partide, societatea civila poate doar sa ma (sic!) atentioneze, daca societatea civila vor (sic!) sa faca politica, isi fac (sic!) un partid si intra in politica, dar nu poate sa spuna cum sa votezi, pentru ca votul imperativ este interzis“. Perla cu pricina ii apartine deputatului Mate Andras si se vroia o replica adresata ONG-urilor care cerusera rediscutarea legii in Comisia juridica. Stai si te scarpini in crestet, nedumerit: cum altfel sa-i zici decat sinucidere politica? Eutanasie? Cata vreme UDMR se mandreste cu o disciplina de partid iesita din comun, nu poti crede ca Andras a vorbit de capul sau, fara voie de la „stapanire“. Si-atunci pe ce se bazeaza, vorba lui Cocosila, UDMR-ul? Pe fidelitatea electoratului sau impinsa pana-n panzele albe? Pai ungurii din Romania nu mai citesc si ei ziarele din Ungaria? N-au vazut ce s-a intamplat (si inca se mai intampla) acolo dupa o replica plina de cinism a premierului ungar? Nu vad ca si gulasul unguresc poate, la o adica, exploda, dupa modelul mamaligii mioritice, taman cand ti-e lumea mai draga?

     

    Stiu, pana acum am vorbit numai de unguri, de parca ei ar fi capul tuturor rautatilor legate de viitoarea ANI. N-am facut-o insa pentru ca as fi sovin, xenofob, sau mai stiu eu cum. Am facut-o tocmai pentru ca de la celelalte partide sustinatoare ale proiectului in varianta castrata – PSD, PC si PRM – n-aveam pretentii de niciun fel. Electoratul PC e sublim, dar lipseste cu desavarsire, asa ca nimeni nu se sinchiseste de el. Cel al PRM e – cum s-o formulez mai eufemistic? – fericit de felul sau si, oricum, s-a obisnuit demult cu schizoidia lui „una zicem, alta fumam“, iar cel al PSD, redus de pe acum la nucleul dur, s-ar fi ingrijorat, poate, in cazul unei pozitii contrare: pai ce fel de tara e aia in care nici parlamentarul nu mai poate fura nestanjenit? S-a intors lumea cu susul in jos? Vorba unui prieten: razi tu, da’ nu-i rasul tau!“ Si nu e. In realitate, mai ca ma podideste plansul, mai cu seama cand imi imaginez armatele de parlamentari PNL si PD rasufland usurate ca pot scoate castanele ANI din focul luptei anticoruptie cu mainile altora. Mai mult – imi pare rau ca si Andras are, in felul sau sucit, dreptate. Nu atunci cand ii cere societatii civile „sa-si faca partid“ daca nu-i convine (imaginati-va, pentru o clipa, o replica de genul asta in gura unui congressman dintr-un sistem bipartinic) – ci cand, fara sa realizeze, arata cu degetul una dintre marile „bube“ ale asa-zisei societati civile romanesti: formate si sprijinite dupa criteriul tamp „societate civila a ONG-uri“, multe dintre organizatiile non-guvernamentale din Romania au ajuns sa se (auto) identifice (si sa fie identificate) cu societatea civila. Bisericile, asociatiile de locatari, cluburile de filatelisti, fun-cluburile, consiliile parohiale, breslele de avocati, medici, arhitecti, notari sau mai stiu eu ce – cele nascute, iar nu facute, par a fi fost, pentru moment, date uitarii.

     

    Vor politicienii societate civila? Pai, haideti sa le dam societate civila! ONG de-as fi, as trimite in aceste zile e-mail-uri (scrisorile sunt scumpe) tuturor grupurilor romanesti de pe Yahoo! (Google sa traiasca!), as accesa baza de date a tuturor partidelor sau m-as da peste cap in piata – numai pentru a convinge alegatorii sa-si contacteze „alesul“ prin e-mail, scrisoare, telefon sau tras-de-maneca, pentru a-i spune ca el, Ion sau Gyury, si ea, Maria sau Ildiko nu-l(i) mai voteaza data viitoare daca legea ANI nu se modifica in urma dezbaterilor din plenul parlamentului. Atat. De unele singure, ONG-urile din Romania nu pot face mare branza, in ciuda excelentelor intentii.

     

    Storcand insa cate o singura lacrima de la fiecare votant, pot provoca un potop. Vom fi fiind si noi, romanii, si ei, ungurii, prosti, dupa standardele politicienilor. Dar macar suntem multi.

     

    P.S. Le reamintesc cititorilor acestei pagini ca nu e nevoie sa astepte indemnuri de la ONG-uri. Acces la internet banuiesc ca au, iar multumita lui Google pot afla, in cateva minute, adresa oricarui demnitar.

  • Razvan Orasanu, cantec de lebada

    Zambitor si incercand sa para relaxat, ex-presedintele AVAS a pastrat o surpriza pentru sfarsitul conferintei de presa in care si-a prezentat rezultatele activitatii. El a oferit jurnalistilor lista datornicilor Bancorex care mai figureaza in evidenta institutiei pe care o paraseste.

     

    „Am promis ca voi face publica lista datornicilor si am vrut sa imi tin promisiunea“, a spus Razvan Orasanu joia trecuta, fara a oferi o lamurire concludenta de ce a asteptat totusi pana in ultima zi a mandatului sau. Cu cateva ore inainte, premierul Calin Popescu-Tariceanu semna eliberarea din functie a fostului sau consilier, precum si decizia de numire ca presedinte al AVAS a ex-ministrului apararii Teodor Atanasiu.

     

    Listele furnizate de Orasanu arata ca la data de 2 octombrie in evidentele AVAS figurau ca debite preluate de la Bancorex sume ce totalizeaza 1,1 miliarde de dolari. Numarul debitorilor-companii se ridica la 690. „Bonusul“ de adio oferit ziaristilor, asezonat cu un calup de date privind realizarile in cele zece luni de mandat, au incercat sa „coafeze“ imaginea unui presedinte care nu s-a remarcat cu nimic.

     

    Da, sub conducerea lui Orasanu s-au semnat contracte de vanzare a circa 60 de pachete de actiuni detinute de AVAS. De trei ori mai multe decat in tot anul trecut, spune el. Dar sub planul de 120 asumat de insusi Razvan Orasanu la preluarea functiei. „Cred ca se pot semna 90-100 pana la sfarsitul anului“, sustine fostul presedinte al institutiei. Insa nici una dintre marile privatizari – Antibiotice, Tractorul, Electroputere sau Nitramonia – nu au fost finalizate. La toate acestea, procesele sunt „foarte avansate“, sustine Orasanu. Poate ca AVAS va realiza anul acesta „o performanta fara egal“ prin sumele recuperate si virate la buget, dar institutia nu a fost ferita de scandalurile de coruptie. Desi aceasta a fost una dintre principalele prioritati ale ex-presedintelui Razvan Orasanu.

     

    Totusi, premierul s-a declarat multumit de performantele realizate de Orasanu la sefia AVAS. In aceste conditii, este cu atat mai putin explicabila eliberarea lui din functie. In incercarea de a oferi o explicatie, Razvan Orasanu a sustinut ca abordarea exclusiv economica, tehnica, a mandatului sau, fara implicare politica, a deranjat anumite persoane. „Nu cred ca am fost incomod pentru Cabinet, dar cred ca am fost incomod pe zona politica, pe zona sindicala, in special la Brasov“, a declarat el in cadrul conferintei de presa. Sindicatele de la Tractorul Brasov si Nitramonia Fagaras s-au dovedit o nuca prea tare pentru tehnocratul de 25 de ani, liderii de sindicat cerandu-i demisia in repetate randuri.

     

    De altfel, liderii sindicali ai celor doua uzine aflate in proces de privatizare au declarat saptamana trecuta ca apreciaza ca schimbarea lui Razvan Orasanu si inlocuirea lui cu Teodor Atanasiu sunt „de bun augur“.

     

    Poate surprinzator, si Orasanu spune ca succesorul sau va avea mai mult succes. „Teodor Atanasiu va fi un bun presedinte, intrucat are un plus de anvergura politica“, subliniaza el. Fostul sef al AVAS a recunoscut ca s-a confruntat cu o serie de presiuni politice in perioada in care a detinut functia. „Este de notorietate disputa mea cu un consilier prezidential, am intrat in conflict si cu un grup de parlamentari“, a spus Orasanu, completand ca, in opinia sa, Atanasiu va avea a-vantajul sustinerii politice.

     

    „Este o decizie politica“, a mai spus el despre decizia premierului de a-l inlocui din functie, remarcand ca, in afara de mandatul sau, toate numirile la institutia de privatizare s-au facut pe criterii poli-tice. „Probabil un politician va avea o viziune mai larga si va reusi sa dea niste raspunsuri de nuanta acolo unde eu am fost foarte transant, si sa rezolve altfel situatiile din anumite zone sensibile, unde exista un interes politic puternic“, a adaugat Razvan Orasanu.

     

    Ramane de vazut insa de ce sustinere politica se va bucura Teodor Atanasiu, dat fiind ca este de notorietate disputa sa cu presedintele Traian Basescu, care l-a suspendat din functia de ministru si nici nu avea de gand sa-l repuna in drepturi. Atanasiu a fost suspendat ca urmare a acuzelor de abuz in serviciu contra intereselor publice si abuz in serviciu contra intereselor persoanelor, in urma plangerilor consilierului prezidential Adriana Saftoiu si a deputatului Eugen Bejinariu. Chiar daca Parchetul Militar a dat un prim verdict spunand ca „nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunilor“, presedintele a spus ca va astepta termenul legal de atac al acestei decizii. Ulterior, Atanasiu si-a dat demisia din functia de ministru. Gurile rele spun ca numirea sa la sefia AVAS este o compen-satie pentru un membru cu vechime al PNL „ramas fara coledzi“.

     

    Si pentru viitorul proaspatului ex-presedinte se fac deja supozitii. Surse guvernamentale au declarat joi pentru Mediafax ca premierul Tariceanu i-a propus lui Razvan Orasanu pozitia de vicepresedinte la AVAS sau o revenire ca si consilier al primului-ministru, in timp ce Orasanu a facut o contra-propunere, solicitand un post de secretar de stat la Ministerul Finantelor Publice. Razvan Orasanu a refuzat sa comenteze asupra propunerilor primite sau facute, spunand ca va ramane un tehnocrat. E de vazut daca va ramane si in Guvern.

  • Razboiul lumilor

    Nu, nu o sa incep, deocamdata, sa va povestesc un SF. Dar am constatat ca-mi fac veacul, ca multi dintre dvs., in mijlocul unui front extrem de agitat. Se da o lupta apriga si uneori de-a dreptul tragicomica intre doua discursuri, doua lumi, doua stari de spirit.

     

    Pe de o parte, cum am constatat deja in alt articol din BUSINESS Magazin, exista o puternica moda a depresiei, cu tot ce implica ea: filme, romane, muzici, clisee plicticoase despre zadarnicia lumii, mici ecleziasti de duzina raspanditi uniform in toata lumea civilizata. De cealalta parte, e optimismul propagandistic de sorginte corporatista. Deprimatii de profesie se insotesc perfect cu optimistii de profesie, cei care se bucura de ore suplimentare, care inteleg filozofia suprema a firmei in care lucreaza, care considera un maximum rost in viata completarea pana in cei mai marunti pasi a unei proceduri de eficientizare a companiei. Evident, razboiul amintit se regaseste de multe ori in interiorul aceleiasi persoane. Optimistul incurabil din orele de lucru devine dupa program un neindurator cinic mizantrop, necrutator analist al desertaciunii vietii. Razboiul se regaseste si in discursul de business. Vorbiti cu un afacerist de succes in public si apoi vorbiti cu el in particular. Incercati experimentul cu mari personalitati din showbiz sau cu alt gen de tipi de succes. Rezultatul va arata infiorator de uniform. Doua discursuri paralele coexista fara probleme: optimismul bine controlat invatat la traininguri si, in acelasi timp, cinismul orgolios al manipulatorului desavarsit.

     

    In discursul amoros sunt de cand lumea doua retorici vrajmase: libertate versus stabilitate si loialitate. Dar lupta s-a acutizat odata cu rafinarea incredibila a discursului asa-zis libertin. Un discurs amanuntit despre seductie, despre modalitati de satisfacere sexuala, sta lipit de o isterie a logodnei, nuntii si familiei. Iarasi, este un limbaj schizoid care adanceste senzatia de instrainare a individului. Si acum da, iata ca apare si un SF pe care vreau sa vi-l povestesc. Pentru ca vorbeste despre aceste doua lumi, despre cele doua discursuri pe care incercam sa le definesc mai sus. Este vorba despre „Razboiul lumilor“ de H.G. Wells, poveste care a fost ecranizata recent de Steven Spielberg.

     

    Filmul a trecut cam neobservat, desi, din punctul meu de vedere, este de un rafinament incredibil, iar Tom Cruise chiar face un rol de zile mari (dar, deh, nu sunt un expert in domeniu). Filmul vorbeste indirect, prin fiecare centimetru de pelicula, de viata unui barbat divortat care isi regaseste sensul vietii, isi pierde groaznicul sentiment al inutilitatii intr-o situatie limita.

     

    Extraterestrii par o fantezie extrema a unei maxime depresii. Doar o apocalipsa putea readuce sens intr-o viata golita a unui tip parasit care-si vede copiii si fosta sotie ireversibil instrainati.

     

    Va veti intreba ce legatura are filmul lui Spielberg cu distinctia pe care o faceam la inceput intre discursul depresiv si discursul extrapozitiv, constructiv. Ei bine, o fantezie precum a lui Wells, pusa pe ecran de incredibilul Spielberg, este tocmai expresia desavarsita a maximei depresii: „rezolvarea“ prin apocalipsa, prin situatii limita, a unei stari psihice mizerabile. Maximul catharsis al acestui film este obtinut nu din ideea ca personajele scapa de extraterestrii exterminatori, ci prin faptul ca extraterestrii chiar sunt un amanunt – este o poveste despre oameni.

     

    De altfel, Wells taxeaza ironic fantasma extraterestrilor atacatori cu o moarte subita prin… gripa. Discursul deprimat, chiar aflat in ultima faza, cea apocaliptica, poate fi balansat doar de fantezii extreme despre distrugerea vietii cotidiene. Socante in filmul lui Spielberg sunt mici amanunte: o multime dezlantuita care fuge de pericol asteapta la un moment dat in fata unei bariere sa treaca un tren in flacari; deasupra supravietuitorilor cad hainele celor care au fost pulverizati de armele distrugatoare; cad si toate mijloacele de comunicatie. Fantezia tine mai mult de distrugerea vietii cotidiene, asa cum o stim noi, decat de distrugerea vietii pur si simplu. Ca de obicei, o astfel de epopee a distrugerii nu se putea incheia decat cu fantasma suprema: regasirea familiei.

     

    Exista o intreaga cultura a expresiei distrugerii in societatea noastra contemporana. O violenta care, de foarte multe ori, mascheaza tocmai dorinta conservatoare de regasire a linistii. Ce poate fi mai amuzant, paradoxal, contrariant, decat faptul ca, de exemplu, cei care manifesta impotriva razboiului din Irak sunt organizati in unele dintre cele mai violente forme de protest urban?

     

    Se cere abolirea saraciei, salvarea planetei, incetarea razboiului cu cocktailuri Molotov in mana. Violenta urbana, dublata de discursul violent depresiv (cel care spune, de pilda, „e nevoie de revolutie“ sau „am nevoie de o schimbare in viata mea“), este cea mai copilaroasa forma de a spune: vreau sa fiu un burghez linistit cu o droaie de copii in jur si cu un venit stabil lunar.

  • Integrarea incepe de jos

    Intr-un editorial trecut ma plangeam ca nimeni nu se ingrijeste de extracomunitarii de-abia sositi pentru a-i invata sa foloseasca corect pronumele „tu“ si „dumneata“, dat fiind ca tutuind fara deosebire pe toata lumea, se califica imediat ca fiind limitati din punct de vedere lingvistic si cultural, evocand amintirea teribilului „zi badrone“(*).

     

    Dar problema nu exista doar pentru aceia care pe vremuri vindeau brichete, iar acum vand carti sau falsuri Vuitton. In Franta, lumea si-a dat seama ca multi tineri de alta origine decat cea franceza, desi de-acum cetateni ai Republicii, ajung sa promoveze examenul de bacalaureat, chiar daca cu rezultate adeseori modeste, sunt trimisi de un serviciu national catre o facultate scurta de trei ani in vederea unei rapide integrari profesionale (desigur, excluzand ideea ca acestia ar putea-o apuca pe drumul unei formari universitare superioare) si chiar si in acel caz se gasesc in dificultate. Uneori este vorba de dificultati lingvistice, alteori de o intarziere culturala datorata faptului ca nu au asimilat inca elementele culturii pe care (pentru a ma face inteles) o numim carteziana. Notez ca in mod evident instructia medie nu a fost sufi-cienta si nici universitatea nu ii va feri de a ramane laureati de categoria a doua.

     

    Mi s-a intamplat sa citez frecvent o organizatie care se numeste Transcultura, care se ocupa de confruntarea reciproca intre culturi diferite si care initial a calauzit antropologi chinezi si africani in a descrie viata de la Paris si de la Bologna, cu rezultate pentru noi surprinzatoare, ca si cum ar fi rescris (dar pe viu si nu ca un experiment mental), „Scrisorile persane“ ale lui Montesquieu. Transcultura a organizat apoi numeroase calatorii in tari neeuropene, in cursul carora invatatii locali (africani sau chinezi) s-au confruntat cu invatatii occidentali, reactionand la ceea ce ambele grupuri constatau impreuna, dar bineinteles intr-o optica diferita.

    Acum Transcultura incearca sa treaca de la intalnirile intre specialisti la contacte la alt nivel. Ca atare, initiaza niste cursuri pentru studentii din primul an de universitate care nu au depasit dificultatile datorate diferentelor culturale, pentru a-i face sa-si analizeze problemele si sa le rezolve prin intermediul unui grup de lucru. Chiar daca in principiu studentii ar trebui sa nu fie europeni, nu este exclusa nici participarea unor tineri francezi care, din cauza extractiei sociale, intampina probleme nu foarte diferite. Si tocmai din confruntarea reciproca ar trebui sa vina constientizarea problemelor.

     

    Evident ca o instruire lingvistica trebuie sa existe. Ganditi-va doar la ceea ce inseamna a intelege de ce si cand trebuie sa folosesti conjunctivul in franceza (nu este doar o problema gramaticala, alegerea pune in joc procese cognitive). Dar eu am intrebat de ce ar trebui sa existe si matematica printre cursuri. Mi-a fost explicat ca tinerii „peuls“ de exemplu (o etnie raspandita in multe state africane, din Mali in Nigeria, din Camerun in Burkina Faso) se dovedesc a fi foarte dotati la matematica si ca aceasta abilitate ar depinde de limba lor. Aceasta (redau ce mi s-a spus, fara a exprima judecati competente) ar excela in jocuri lingvistice, asemanatoare celor prezente in traditia ebraica, in care se opereaza cu permutari, anagrame si alte asemenea, gratie carora vorbitorii par pregatiti in mod deosebit pentru exercitii combinatorii, asadar, si pentru o forma mentala logico-matematica. Grupul de lucru ar trebui sa insemne nu numai ca acesti tineri vor primi notiuni despre cultura franceza, dar si ca, prin intermediul intelegerii culturii lor de origine, ii vor ajuta si pe altii sa-si schimbe mentalitatea.    

     

    Cum se intelege, provocarea este interesanta, educarea in vederea integrarii complete nu ar trebui sa vina doar de sus, ci ar trebui sa se nasca de jos, iar transmiterea de notiuni nu ar mai fi unilaterala: altfel spus, nu s-ar mai limita la a explica ce inseamna sa fii francez, iar culturile de origine s-ar lumina una pe alta si un tanar francez sau african ar putea intelege ceva nou, apropiindu-se de cultura unui tanar chinez.

     

    Gasesc ca aceasta idee depaseste mitul permisiv al unui multiculturalism ca acceptare si pacifista convietuire a tuturor diferentelor culturale si trece dincolo de un proiect etnocentric. Nu-i invita pe tineri sa uite cine au fost pentru a deveni in totalitate francezi, ci mai degraba sa inteleaga cum se gandeste in cultura lor de provenienta pentru a intelege mai bine cum se gandeste in cultura in care au intrat – astfel incat sa se poata integra in noua lor tara fara sa-si piarda radacinile.

     

    Desigur, deocamdata, va exista doar o sectie experimentala, de aproximativ 25 de tineri pana in 20 de ani (in sensul ca aceia slab pregatiti au terminat liceul mult mai tarziu), dar, ulterior, activitatea ar trebui, in cele din urma, sa se extinda. Sectia germana a Transcultura studiaza o versiune a proiectului pentru Germania. De ce nu s-ar intampla asta si pentru Italia intr-o buna zi?

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 15 noiembrie.

     

    *expresia parodiaza felul in care africanii pronunta stalcit „si, padrone“ (da, stapane) si in vorbirea curenta a devenit emblematica pentru discriminarea extracomunitarilor.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • e-Cartea de pe noptiera

    Sunt oare cartile in format traditional sortite pierzaniei? Au fost ele oare doar un suport care sa faca tranzitia intre cartile preistorice, scrise in piatra, si cele digitale? Nu, nici intr-un milion de ani.

     

    Piata cartilor in format digital descarcate de pe Internet va creste cu 400% de la an la an, in urmatorii doi ani, cifrandu-se la 25 de miliarde de dolari in 2008“, estima in 2001 unul dintre vorbitorii la conferinta din 2001 a Women’s National Book Association. „La doar cativa ani dupa incheierea acestui deceniu, cartile digitale (e-books) vor fi formatul preponderent pentru distributia continutului din carti.“ Corect? Nu. Gresit. Marea fantezie legata de „e-carti“ s-a destramat la scurt timp dupa acest discurs, odata cu restul crahului dotcom. In 2003, Barnes & Noble si-a inchis magazinul de carti digitale, Palm si-a vandut afacerea e-book unui site de Internet si majoritatea utilizatorilor au lasat ideea balta.

     

    Nu toti insa. Cativa angajati mai greu de convins din cadrul Sony inca sunt de parere ca, daca vor fi proiectate intr-un mod adecvat, cartile digitale au un viitor. Solutia propusa de ei e Sony Reader, un ecran portabil de mici dimensiuni, care a fost lansat in magazinele online sonystyle.com la pretul de 350 de dolari. S-or fi lovit cartile digitale, in prima faza, de ceva probleme, dar nimeni nu poate nega faptul ca acestea ofera anumite avantaje interesante. Puteti pune zeci de carti in valiza, de exemplu, fara a creste greutatea acesteia si fara a o incarca cu lucruri care nu sunt necesare. Puteti ajusta marimea caracterelor textului digital. Puteti cauta intr-o carte intreaga in doar cateva secunde sau puteti sa va puneti un numar infinit de „semne de carte“. Pentru a produce o carte digitala nu sunt distrusi copaci. Si puteti citi in timpul pauzei de masa fara sa fie nevoie sa sprijiniti cartea de o cutie periculos de plina de suc pentru a o tine deschisa.

     

    Daca va incanta ideea, inseamna ca sunt multe lucruri la Sony Reader care va vor placea si putine care va vor displace. Este mai mic decat o coala de hartie impaturita in doua si este invelit intr-o coperta protectoare din imitatie de piele. Puteti da pagina cu pagina sau sari peste 10% din continutul cartii dintr-o data. Un buton special va pune un insemn pe coltul de sus al paginii. Insa ceea ce diferentiaza eforturile Sony de alte echipamente nereusite lansate de-a lungul anilor pentru a permite cititul de carti digitale este ecranul. Acest Reader dispune de un display care foloseste o tehnologie noua, numita E Ink. Milioane de sfere transparente, aproape microscopice, pline cu lichid, sunt prinse ca intr-un sandwich intre foite subtiri de plastic. Particule albe si negre plutesc in interiorul sferelor, ca si cum ar fi in interiorul celor mai mici bulgari de zapada din lume. In functie de modul in care foitele de plastic sunt incarcate electric, fie particulele albe, fie cele negre se deplaseaza spre partea de sus a micilor sfere, formand un model bine definit in alb si negru. Rezultatul este impresia unei coli de hartie obisnuite, de culoare gri deschis, pe care este scris cu cerneala. „Cerneala“ este atat de aproape de suprafata ecranului, incat pare ca ar fi imprimata pe acesta.

     

    Totusi, ecranul nu este luminat; puteti citi numai daca aveti lumina ambientala. Sony ar argumenta probabil acest lucru prin faptul ca Reader-ul este si mai asemanator cu o carte traditionala – insa nu veti putea citi din pat, cu luminile stinse, asa cum puteti face cu un laptop sau PDA.  Pe de alta parte, odata ce acele microsfere au format imaginea unei pagini de carte pe ecran, ele vor ramane in aceeasi formatie fara a consuma energie. Destul de surprinzator, asta inseamna ca nu va trebui sa opriti Reader-ul niciodata. Cand ati terminat de citit, este suficient sa-l puneti pe noptiera; pagina la care ati ramas va fi afisata in continuare pe ecran fara a consuma din acumulator. Fiecare instinct pe care-l aveti se va impotrivi sa lasati gadget-ul pornit incon-tinuu, dar va veti obisnui. Singurul moment in care Reader-ul consuma energie, de fapt, este cand dati pagina. Un singur acumulator va este suficient pentru a putea „intoarce“ 7.500 de pagini. Suficient cat sa puteti citi „The Da Vinci Code“ de 16 ori. Acumulatorul poate fi incarcat fie de la priza, printr-un cablu, fie de la computer, prin USB. De asemenea, Reader-ul poate afisa fotografii digitale – care arata surprinzator de bine, avand in vedere ca sunt redate prin intermediul unei palete de culori formata din patru nuante de gri – si poate reda melodii (in format MP3 sau AAC, neprotejat la copiere), care sunt ascultate cu ajutorul unor casti. Daca va puneti bine la punct si pregatiti totul, puteti chiar citi o carte si asculta in acelasi timp versiunea audio a acesteia.

     

    Exista doua metode prin care puteti transfera continut pe Reader. Puteti sa copiati textele, fotografiile si muzica pe un card de memorie, care este introdus intr-un slot aflat pe partea stanga. Aceasta este de asemenea si metoda prin care puteti sa extindeti memoria interna a Reader-ului (64 MB). A doua optiune este sa aduceti continutul intr-un program pentru Windows, afectat de virusi intr-o oarecare masura, numit Sony Connect. Acesta permite incarcarea continutului pe Reader, asa cum iTunes permite incarcarea melodiilor pe playerele iPod, cu toate ca Sony Connect presupune ca incarcarea documentelor sa se faca manual; nu permite sincronizarea automata cu Reader-ul.

     

    Aceasta aplicatie software reprezinta si poarta de acces catre magazinul online de carti digitale al Reader-ului. Oferta include peste 10.000 de carti de la mai multi publisheri. Unele dintre acestea, cum este „Freakonomics“ au acelasi pret ca si editiile traditionale legate cu piele (16 dolari); altele, precum „The Devil Wears Prada“, costa cat editiile obisnuite (8 dolari). Daca achizitionati un Reader pana la sfarsitul anului, Sony va include un cupon in valoare de 50 de dolari de cumparaturi online de carti. Aceste carti sunt, bineinteles, protejate prin drepturi de autor. Le puteti citi pe maxim sase echipamente, in calcul fiind luate numarul de Readere si de computere cu sistem de operare Windows pe care le detineti.

     

    Nu puteti da cadou sau vinde o carte digitala dupa ce ati terminat de citit, iar despre returnat la magazin nici nu se mai pune problema. Reader-ul este compatibil si cu texte in format standard sau documente Word, ceea ce inseamna ca puteti sa va autoserviti cu una dintre cele 19.000 de carti digitale gratuite, neprotejate prin drepturi de autor, de pe Gutenberg.org. Si documentele PDF pot fi accesate pe Reader, dar multe dintre ele sunt prea mari pentru a incapea pe ecranul echipamentului, asa ca textul este micsorat pana la a fi ilizibil. Si asta nu ar fi singura problema. Sony Reader mai are cateva „cute“ care trebuie netezite. Ecranul Reader-ului trebuie sa stearga fiecare pagina, in momentul in care trece la urmatoarea.

     

    Din pacate, rezultatul consta intr-un flash care dureaza doar o secunda, dar care devine enervant destul de repede. Prin apasarea scurta a unui buton puteti mari dimensiunea textului de trei ori; prin apasarea prelunga a acestuia pagina e rotita la un unghi de 90 de grade. Dimensiunea cea mai mare poate fi citita de 40 de ochi simultan, dar in acelasi timp asta inseamna ca trebuie data pagina mult mai des, indurand un numar mai mare de flash-uri.

     

    Sony a creat un set de butoane destul de complicate pentru un echipament care ar trebui sa fie destul de simplu de utilizat. Spre exemplu, butoanele prin care se da o pagina inainte sau inapoi sunt plasate in diagonala unul fata de celalalt, pe o consola de dimensiunea unei monede de 10 centi. Aceasta consola circulara de control ar fi justificata daca avea patru butoane – dar doar pentru doua? Nu exista nici functii de cautare audio.

     

    Sony Reader este o realizare impresionanta si reprezinta un pas important in descoperirea alternativelor prin care pot fi legate carti. Acesta va bucura anumite categorii nisa de utilizatori, cum sunt maniacii de gadgeturi, avocatii care au teancuri masive de documente, doctorii si pilotii care trebuie sa verifice texte de referinta in scurt timp, studentii care trebuie sa duca in spate ghiozdane extrem de incarcate sau orice persoana careia ii place sa citeasca langa piscina.

     

    Insa marea majoritate a utilizatorilor ar putea prefera in continuare cartile in formatul portabil deja cunoscut. Aceste echipamente vechi destinate cititului nu raman niciodata fara baterie, costa cam 2% din valoarea celor noi si nu se strica daca sunt scapate pe jos. E vorba, stiti voi, de p-books – adica „paper-books“, cartile pe hartie.

  • Inca 21 de frecvente

    In Bucuresti vor fi acordate doua licente cu scop predefinit, una pentru un post de radio sportiv iar cealalta pentru unul cultural-stiintific

     

    Consiliul National al Audiovizualului (CNA) va scoate la concurs, la jumatatea lunii decembrie a acestui an, 21 de frecvente noi de radio, doua dintre ele fiind pentru Bucuresti, iar celelalte pentru alte localitati din tara. Potrivit CNA, cele doua frecvente radio pentru Bucuresti vor fi acordate cu scop predefinit, ambele urmand sa fie posturi de nisa, unul cu caracter sportiv, pe frecventa 97,4 FM, iar celalalt cultural-stiintific, pe 107,3 FM. Ambele frecvente vor avea o putere de 100 de wati si nu vor putea acoperi cu semnal intreaga suprafata a Capitalei.

     

    Companiile care doresc sa participe la concursul de frecvente trebuie sa solicite Inspectoratului General pentru Comunicatii si Tehnologia Informatiei eliberarea avizului tehnic in perioada 30 octombrie – 20 noiembrie. Dosarele de inscriere la concurs pot fi de-puse la sediul CNA in perioada 21 noiembrie – 6 decembrie, iar concursul urmeaza sa aiba loc pe 11 decembrie.

     

    In afara de cele doua frecvente pentru Bucuresti, Consiliul a mai scos la concurs si 19 frecvente radio, dintre care 18 in FM si una pe unde medii (la Sannicolau Mare). Cele 18 frecvente pe unde scurte sunt acordate pentru localitatile Alexandria, Barlad, Calafat, Campina, Comanesti, Constanta, Hunedoara, Iasi, Medgidia, Piatra Neamt, Pitesti, Reghin, Rupea, Sibiu, Suceava, Titu, Topolog si Zimnicea. Cinci dintre aceste frecvente, respectiv cele din Barlad, Comanesti, Piatra Neamt, Suceava si Topolog, au o putere foarte mare, de 30 kW, iar restul au puteri cuprinse intre 100 de wati si 2 kW.