BusinessMagazin

Blog

  • DE CE SUNTEM FASCINATI DE DRACULA?

    David J. Skal, istoric de film si cultura populara, autorul cartii „Hollywood Gothic: The Tangled Web of Dracula from Novel to Stage to Screen“, explica in cartea sa de ce Dracula exercita o asemenea fascinatie: 

    ANIMAL SI GEN-TLEMAN: „Dracula a devenit un idol pentru ca, la fel ca un politician perfect, el poate reprezenta ceva pentru toti. Prin intruchiparile multiple, el a fost si repulsiv si atractiv, un animal si un gentleman, o figura reprezentand moartea teribila, dar si speranta la nemurire“. 

    SEX, BANI, PUTERE: „El este o fantezie de impliniri dorite – un aristocrat de o mare bogatie, care este reprezentat ca o figura de un magnetism sexual urias. America a fost un teren fecund pentru mitul Dracula din cauza obsesiilor americanilor legate de avansarea sociala, sex, bani si putere“. 

    CE TREBUIE SA FACA ROMANIA: „Ca sa atraga cat mai multi turisti cu Dracula, Romania va trebui sa-i sublinieze caracterul fictiv de vampir, asa cum este stiut in Occident, si nu latura istorica“.

  • PARINTELE LUI DRACULA

    Abraham „Bram“ Stoker s-a nascut in 1847 in satul Clontarf de langa Dublin, in fami-lia unui functionar public. Copilaria i-a fost marcata de o boala misterioasa, dar in adolescenta a inceput sa practice mai multe sporturi, printre care si fotbal. 

    DRAMATURGUL STOKER: Bram Stoker, autorul romanului „Dracula“, a scris, mai intai, piese de teatru. In 1878 s-a mutat la Londra unde a publicat, in 1897, romanul care i-a adus faima.

    SURSA DE INSPIRATIE: Initial, Stoker a vrut sa-si intituleze cartea „Count Wampyr“, dar s-a razgandit dupa ce a gasit  numele de «Dracula» intr-o carte de la o bi-blioteca din Whitby, in North Yorkshire, Anglia. Cartea, numita „O relatare despre pricipatele din Valahia si Moldova“, fusese scrisa de William Wilkinson in anul 1820. In ea se relata cum regele ungur Ladislau a facut o alianta cu voievodul Dracula impotriva turcilor si cum fiul lui Dracula a participat la batalie.

    ULTIMUL AMANUNT: Pe Stoker l-a atras in special o notita prin care William Wilkinson „explica faptul ca in limba vorbita in Valahia, Dracula inseamna «dracul»“, spune Elizabeth Miller, profesor emerit de engleza la Memorial University Newfoundland, Canada, autoarea a cinci carti despre Dracula.

  • PE UNDE UMBLA DRACULA

    Cele mai cautate zone din Romania de catre fanii lui Dracula (castelul Bran, Sighisoara, cetatile Rasnov si Poenari, Pasul Bargaului) necesita investitii de 40 – 70 de milioane de euro pentru a crea ambientul necesar, estimeaza specialistii in turism.

    Investitiile necesare:

    • hoteluri, moteluri, pensiuni (construite in stil gotic)
    • spatii de cazare gen cavouri, restaurante tematice
    • industrie de suveniruri (pelerine de vampir, dinti, vinuri, inele, statuete)
    • organizarea de spectacole tematice, festivaluri etc.
    • publicitate pe canalele TV internationale

  • Identificarea idiotilor

    Actiunea sindicatelor, admirata chiar de reprezentantii patronatelor, reuseste sa infirme una din cele mai vechi teorii ale sociologiei, enuntata pentru prima data de Gustave Le Bon in „Psihologia multimilor“. Aceea ca o adunare a celor mai mari intelepti nu va ajunge la rezultate mult diferite comparativ cu o adunare a unor idioti. In Romania, poate ajunge, insa in sens negativ.

    Ma numar printre cei care nu au inteles nici pana acum, dupa cercetari minutioase, cum sta treaba cu patronatele romanesti si asociatiile lor. Si nu mi-e jena sa spun asta. In fond, nici patronatele nu prea stiu de ce exista, pentru ce lupta si pe cine reprezinta. PNR, CNPR, UGIR, AOAR, ACPR, UNPR, ADER… si insiruirea poate continua. Pe scena afacerilor romanesti se perinda permanent, prin fata reflectoarelor, siruri de initiale care, teoretic, ar trebui sa fie simboluri ale fortei oamenilor de afaceri romani.  Practic, sunt prescurtari ale orgoliului, slabei pregatiri si, pe alocuri, chiar stupizeniei acestora.

    Suna dur, insa cine trece in revista toate luarile de pozitie ale reprezentantilor acestor initiale in ultimele doua luni nu va putea decat sa imi dea dreptate. Nu este nici nu secret ca patronii vor impozite cat mai mici, o moneda nationala a carei depreciere sa acopere gaurile din productivitate, salariati cat mai usor de disponibilizat sau tinuti in frau. Este o realitate valabila peste tot in lume, insa in Romania capata accente grotesti.

    Patronatele romanesti, prin reprezentantii lor, se bucura cand au parte de cota unica de 16%, insa protesteaza ca impozitul pe dividende creste de la 5% la 10%. Ba chiar afirma ca vor da Guvernul in judecata pentru acest lucru. Apoi aceleasi patronate sunt gata sa arda BNR pe rug pentru ca leul a crescut cu 10 – 15% in decurs de cateva luni, dupa ce au fost avertizate de circa doi ani ca acest moment va veni. Iar BNR chiar nu are nici o vina pentru acest lucru. Dupa putin timp, tot patronatele se uita la degetul intins prin modificarea Codului muncii si se decid ca au nevoie de toata mana, ajungand la pretentii absurde. Si la dezvaluirea unor lacune considerabile, deja legendara fiind confuzia dintre clauza de neconcurenta cu cea de confidentialitate.

    Si in final, aceleasi patronate si confederatii patronale se fac de ras printr-o incercare esuata de a se uni sub o singura umbrela. Si am sa insist asupra acestui episod. Pana la urma, care trebuie sa fie scopul final al unei Uniuni a confederatiilor? Sa ofere o forta suficient de mare pentru a sustine interesele tuturor patronilor, cred eu. Pot aceste interese, cel putin cele de baza, sa fie diferite? Probabil nu, daca vorbim de fiscalitate, dreptul muncii, moneda nationala, finantari sau subventii.

    Atunci de ce atatea neintelegeri in jurul initiativei de unire? Raspunsul este simplu: pentru ca, la fel ca in orice proiect romanesc de acest gen, totul este tratat exclusiv ca o lupta pentru putere.

    Cei mai vechi vor sa aiba un cuvant mai greu de spus pentru ca sunt de mult in joc, cei noi vor acelasi lucru, insa pentru ca au mintea deschisa. Cei mici vor drepturi de vot egale, cei mari vor in functie de dimensiunea confederatiei.

    Si in timp ce patronii si reprezentantii lor se cearta pentru formarea unei structuri care nu va promova decat interese generale (deci poate suporta structuri de conducere prin rotatie, de exemplu), sindicatele reusesc sa creeze, impreuna, presiuni mari pentru inlaturarea multora din schimbarile prevazute de noul Cod al muncii.

    Culmea, cele cinci confederatii sindicale reusesc sa vorbeasca pe o voce comuna, desi reprezinta, teoretic, o patura sociala cu un acces mai redus la informatie si educatie. Actiunea lor, admirata chiar de reprezentantii patronatelor, reuseste sa infirme una din cele mai vechi teorii ale sociologiei, enuntata pentru prima data de Gustave Le Bon in „Psihologia multimilor“. Aceea ca o adunare a celor mai mari intelepti nu va ajunge la rezultate mult diferite comparativ cu o adunare a unor idioti.

    Este o teorie din secolul XIX, insa aplicarea sa in cazul de fata nu va intampina decat o singura dificultate. Identificarea idiotilor. 

  • De ce nu e Romania ca Irlanda

    Spui Irlanda, spui bere neagra Guiness si whiskey Jameson. Spui Irlanda, spui The Dubliners. Spui Irlanda, spui James Joyce si Oscar Wilde. In ultimele decenii insa, Irlanda e locul in care multe corporatii si-au implantat puncte de productie si de cercetare.

    Pana in anii ‘50, tara berii Guiness era preponderent agricola. Irlandezii cultivau cereale din care faceau paine, bere si whiskey. Chiar si acum, cine strabate Irlanda sau macar imprejurimile capitalei Dublin, intalneste un peisaj specific unei tari agricole: multe spatii virane, gospodarii mici si rarefiate, turme de oi si cai.

    In anii ‘50, s-a produs insa o schimbare. Autoritatile au decis sa diversifice economia Iralndei, orientand-o si catre industriile exportatoare. Planul le-a reusit, pentru ca aceasta tara a cunoscut in anii din urma un ritm de crestere fantastic, ceea ce i-a facut pe observatori sa o numeasca Tigrul Europei, dupa modelul „tigrilor“ asiatici.

    Investitorii straini sunt atrasi de Irlanda precum fluturii de lumina. Nu mai putin de 1.200 de companii straine, in special americane, sunt prezente in tara. Mai mult decat atat, intr-un top al celor mai globaliste natiuni, Irlanda este prima clasata, pe locurile urmatoare figurand Singapore, Elvetia si Olanda. Topul a masurat gradul de implicare a acestor tari in economia globala.

    Care este formula de succes pe care au folosit-o irlandezii? Foarte simplu, la prima vedere. Impozite mici pe profitul obtinut din activitati lucrative, mana de lucru calificata si ieftina (in comparatie cu Germania, Franta sau Marea Britanie), legislatie clara si birocratie putina. Dar lucrurile nu se rezuma la atat. Ca sa determini giganti precum Hewlett-Packard, Intel sau PepsiCo sa isi deschida fabrici in tara ta, e nevoie si de facilitati, dar si de foarte mult lobby.

    Sa nu uitam ca irlandezii sunt unii din intemeietorii Americii de azi. Totodata, aceasta natie a dat un presedinte american – John Fitzgerald Kennedy. In continuare, irlandezii sunt foarte bine reprezentati in SUA, statul Massachusetts, de exemplu, fiind preponderent irlandez. Nu intamplator aproape 50% din investitiile straine din Irlanda vin din Statele Unite.

    Sa ne imaginam, prin absurd, ca de maine si Romania ar deveni la fel de tentanta din punct de vedere legislativ si al facilitatilor acordate mediului de afaceri. Garantat, nu ar avea succesul Iralndei. Americanii ii vad pe irlandezii ca fiind „unii de-ai lor“. Vorbesc aceeasi limba (sau aproximativ aceeasi), sunt despartiti doar de Atlantic si au incredere ca o promisiune ramane promisiune.

    Bineinteles, e caricatural sa comparam Romania cu Irlanda. E adevarat ca tara lui James Joyce este mai mica de cinci ori decat Romania din perspectiva populatiei, insa economic sunt mult inaintea noastra. Totusi, la o gandire mai atenta, vom vedea ca si guvernantii romani de ieri sau de azi, declarativ, au planuri de atragere a investitorilor asemanatoare cu cele ale Irlandei: impozite mici pe profit, simplificarea birocratiei, calificarea personalului. Sa nu uitam ca Romania a cochetat de multe ori cu ideea ca ar putea deveni un pol pentru outsourcing in materie de software, productie de hardware sau activitati de cercetare si dezvoltare. Ceva, ceva s-a facut mai ales pe software (vezi centrul Oracle, vezi investitia Siemens Automotive de la Timisoara), insa nu in stil mare, adica in stil irlandez. Ce ne lipseste? O infrastructura solida, continuitate si lobby temeinic.

    „IT-ul nu este singurul sector care a atras investitii in Irlanda. La fel de infloritoare sunt industria alimentara ca si cea farmaceutica“, declara un oficial HP, prezent in Irlanda la una din fabricile companiei unde lucreaza aproximativ 1.500 de oameni. Pe langa greii IT-ului (HP, Intel, Symantec), aici si-au facut puncte de productie sau centre de cercetare jucatori importanti si din alte industrii: alimentara si bauturi racoritoare (PepsiCo), productie de echipamente medicale (Boston Scientific Tullamore), software (Microsoft). „Companiile straine sunt incurajate sa angajeze personal irlandez. Costurile sunt mici aici in comparatie cu alte state europene“, mi-a spus mandru un sofer de taxi din Dublin. Si, intr-adevar, cifrele vorbesc de la sine: potrivit PricewaterhouseCoopers, un salariat irlandez primeste pentru o ora de munca circa 14-15 dolari, in vreme ce un englez este platit cu 17-18 dolari, iar un neamt cu aproape 25 de dolari.

    Initial, Irlanda era o tara condamnata sa ramana importatoare pe veci. Asta pentru ca este lipsita de resurse minerale (deci materii prime). Boom-ul economic din ultimele decenii au transformat-o insa intr-un exportator de succes. Aceasta, pe de o parte, datorita investitiilor straine si, pe de alta, din cauza faptului ca populatia insuficienta nu poate asigura o piata interna puternica. In 2003, surplusul comercial al tarii a fost de 34 de miliarde de euro.

    Pe scurt, istoria recenta a Irlandei este o poveste de succes care, daca nu poate fi copiata, macar reprezinta material de studiu pentru romani. E clar ca oricat am vrea sa fim ca ei, nu suntem in stare pe termen mediu. Totusi, ceva se poate face. Nu avem lobby ca ei, dar putem crea avantaje economice (reale, nu pe hartie) pentru investitori. Lobby-ul se poate face in timp. Deja, primii pasi au fost facuti: tot mai multi romani emigreaza in Irlanda. Exact cum au facut stramosii irlandezilor de azi care au populat in secolul al XVIII-lea Lumea Noua.

  • Cota unica a politicii externe romanesti

    Prima intrebare: exista/a existat o politica externa romaneasca? A doua: cum ar trebui sa arate diplomatia unei tari ca Romania? A treia intrebare: merita ca o tara precum Romania sa aiba o politica externa buna sau jocurile sunt oricum facute dinainte, altundeva?

    Raspunsul la ultima intrebare: merita. Mai ales pentru ca, la fel ca la sfarsitul anului 1989, ne aflam intr-un val, intr-un complex de premise. Exista un tren care poate fi, inca, prins. Avantajul fata de 1989: interesele, dar si pretentiile, sunt ceva mai concentrate acum. Un alt avantaj: aparent, exista mai multa vigoare la Bucuresti. 

    S-a vorbit mult despre importanta geo-strategica a Romaniei. In general, discutiile au ramas la stadiul de lozinca; ele n-au explicat, de exemplu, de ce ar avea Romania o pozitie mai geo-strategica decat Bulgaria sau Turcia. Si nici macar geo-strategia nu mai reprezinta o valoare in sine cata vreme ea ramane doar la un stadiu latent, gol de dinamism; daca nu o pui in valoare, e golita de continut. 

    Ca vrem sau ca nu vrem, ne aflam undeva intr-o zona marginala. In calea crivatului. A retelelor de trafic de arme, droguri si carne vie. Asta e jumatatea goala a paharului. Cea plina: ca, astfel, Romania are importanta, putand incerca sa fie un parleaz greu de trecut. Daca reuseste, capata ceva respect. Dezavantajul se transforma in atu. Cel putin, pe aceasta idee sustine ca merge actuala diplomatie romaneasca. 

    Un alt avantaj al asa-numitei pe-riferii dinauntru este acela ca vecinii din afara isi vor pune antenele pe Bucuresti. Cu alte cuvinte, Romania ar putea fi acea Europa de aproape pentru statele non-UE. Ceea ce ar face, de pilda, ca drumurile europene ale acestor tari sa treaca prin Bucuresti. Si, invers, ca multinationalele sa atace dinspre Romania pietele din tarile respective. Realist vorbind, e o varianta mai putin probabila in cazul Ucrainei si al Serbiei, dar foarte plauzibila in cel al Moldovei. Ministrul roman de externe se lauda ca, in prezent, ambasada romana de la Chisinau este avanpostul Nato in Moldova.

    A fi ruda bogata a celei mai sarace tari din Europa nu pare mare lucru. Pentru ca bogatia, in acest caz, e ceva foarte relativ. Nu pare nimic spectaculos sa te manifesti si sa fi puternic in raport cu Republica Moldova. Insa e o situatie nefericita daca nu esti, daca intorci spatele acestei zone, ca si cum ea n-ar exista. Riscant nu e sa vrei sa te implici in rezolvarea conflictul din Transnistria, in ciuda opozitiei Rusiei. Riscant e sa stai deoparte, sa nu contezi. Dar ce inseamna o Romanie puternica la marginea Europei institutiona-lizate? Inseamna sa deranjezi, raspund unii analisti politici de la Bucuresti. Este grupul inteleptilor care considera ca e mai cu scaun la cap sa taci si sa asculti decat sa vorbesti. Principiul capului plecat pe care sabia nu-l taie si care poate trece mai departe asa, mai nebagat in seama. 

    Ce te faci insa constatand ca mogulii diplomatiei romanesti nici n-au facut, nici n-au vorbit (decat doar, cu morga, la Bucuresti)? Au fost printre cei mai populari oameni de stat din Romania. Ce i-a facut asa populari? Oare vreo mare izbanda despre care n-am aflat inca? Sau doar dexteritatea de a manui asa-numitul limbaj diplomatic de lemn si imaginile in care dadeau mana, de convenienta, cu mai marii lumii? Oare de ce s-a ajuns la situatia in care, zice-se, se zambeste la adresa pretentiilor Romaniei? Oare nu pentru ca niciodata n-am excelat? Oare nu din cauza tinutei noastre cenusii si nedemne? Ce a fost demn in politica noastra externa? Ca am tacut cu demnitate? 

    Si de ce sa n-aiba Romania agenda proprie? De ce sa n-aiba prioritati? Pe cine deranjeaza ca Bucurestiul vrea sa aiba un rol important in regiunea Marii Negre, de exemplu? Ca pune problema drepturilor pe care trebuie sa le aiba minoritatile romanesti din tarile vecine? Ca vorbeste despre granite europene la Caucaz, despre nevoia ca, la un moment dat, Romania sa nu mai fie zona-tampon?

    Pana la urma, discutia se reduce la a avea sau a nu avea o strategie de politica externa. La a avea o strategie, in general. Este vorba despre acea cota unica a diplomatiei romanesti, bombastic denumita interes national. Complexul acela de principii clare, raspicate, enuntate, asumate, urmarite. Este adevarat, exista riscul ca aceasta cota unica sa aiba atat sustinatori fanatici cat si adversari inversunati. Dar fara ea, bate vantul. 

    Caci la UE si Nato te poti uita in doua feluri: dinauntru sau din afara. De aproape sau de departe. Cand privesti de aproape, dar din afara, o faci cu un oarecare respect, cu invidie. Cand privesti dinauntru, dar totusi de departe (cazul Romaniei), ai doua variante: sa te crezi dintr-o data buricul pamantului sau sa incerci sa te apropii, intr-adevar, de nivelul „grupului“. Varianta a treia, aceea de a te multumi sa faci parte dintr-o enumerare cenusie, nu se pune. Nu, daca ai pretentia sa contezi.

  • Defectiunea mica rastoarna centrala mare

    Defectiuni tehnice au oprit centrala de la Cernavoda si hidrocentrala de la Portile de Fier. Aparatura invechita si retehnologizarile nefinalizate ne-au obligat sa importam energie din Serbia si Bulgaria.

    Centrala Nucleara de la Cernavoda (CNE) testeaza, periodic, „vigilenta“ oficialilor de la Ministerul Economiei si Comertului. La anumite intervale de timp apar defectiuni la diverse componente ale CNE, iar sefii Nuclearelectrica decid oprirea Unitatii I pentru lucrari de reparatii. S-a intamplat in vara lui 2000, apoi din nou in 2003 si in 2004. Anul acesta, dupa numirea noului ministru al economiei, CNE a „sarbatorit“ evenimentul, defectiunile aparand de doua ori in interval de mai putin de o luna. 

    Nu numai Cernavoda le da batai de cap oficialilor de la Ministerul Economiei si Comertului (MEC). Centrala hidroelectrica Portile de Fier I a trebuit sa fie, la randul ei, oprita, dupa ce au aparut fisuri la doua palete ale unui rotor. Care au fost cauzele acestor defectiuni? Sa fie utilajele din sistemul energetic atat de imbatranite?

    Deocamdata, comisiile de ancheta special formate cauta raspunsurile. In cazul CNE explicatii s-ar gasi. Prima oprire din 2005 a Unitatii I, din 19 ianuarie, a fost determinata de aparitia unei defectiuni la o vana a unuia dintre generatorii de abur. A doua oprire, din 28 ianuarie, a fost cauzata de defectiunea unui alt robinet de la sistemul de oprire rapida. Toate aceste componente au fost montate in urma cu aproape 20 de ani si sunt „imbatranite“. „In cazul primei defectiuni, este vorba despre aparatura procurata in perioada 1984-1986“, explica specialistii Nuclearelectrica. 

    Este adevarat, componentele sunt vechi, insa durata lor de viata este de circa 30 de ani, spun aceiasi specialisti. In plus, aceste utilaje sunt declarate „fara mentenanta“, ceea ce inseamna ca nu ar fi trebuit sa apara defectiuni dupa 20 de ani de functionare. Tocmai de aceea s-a decis inceperea unei investigatii care sa ajunga pana la furnizorii de echipamente (compania canadiana Ansaldo si cea americana Dresser). 

    Nuclearelectrica are si un argument: un incident similar cu cel din 19 ianuarie s-a petrecut si la o centrala nucleara din Canada, care foloseste aceeasi tehnologie, CANDU. Totusi, cat de normale sunt asemenea defectiuni?

    Frecventa cu care ele s-au produs este, cu certitudine, iesita din comun. Sursele citate explica sincopele din functionarea Unitatii I. Poate elementul esential de care trebuie tinut cont este perioada in care a fost construita centrala: 1980-1989 – cu trei ani mai mult decat perioada optima de constructie. Si, din nou, utilajele invechite. 

    Situatia nu este sau nu ar trebui sa fie necunoscuta de oficialii Ministerului Economiei. Aceasta in conditiile in care statul are planuri mari cu Centrala de la Cernavoda. MEC vrea sa finalizeze lucrarile la Unitatea II si sa inceapa contructia Unitatii III. Poate prioritatea ar fi fost retehnologizarea Unitatii I. 

    Dar si la capitolul retehnologizari MEC pare sa aiba mai multe minusuri decat plusuri.  Tocmai lucrarile de mo-dernizare facute mai bine sau mai putin bine au determinat oprirea centralei hidroelectrice Portile de Fier I. Aici nu mai putea fi vorba despre utilaje sau aparatura invechite. Retehnologizarea grupului s-a facut in 2000, de catre compania elvetiana Va Tech Hydro. Mai mult, utilajele sunt in garantie. 

    Seres pare ca a gasit si solutiile pentru evitarea unor asemenea situatii: implicarea specialistilor si producatorilor romani in efectuarea lucrarilor de la Portile de Fier.  Ideea, cat se poate de nobila, ar aduce lucrari in plus firmelor romanesti. Cine sunt firmele care ar trebui contactate pentru efectuarea retehnologizarilor? Printre potentialii furnizori se afla „Hidroconstructia, Energoconstructii, Electroputere sau Uzina de Constructii Mecanice Resita, dar in calitate de subcontractori“, precizeaza Traian Oprea, directorul general al Hidroelectrica. Prin urmare, firme romanesti, dar cu contractor principal elvetian. 

    Dincolo de detaliile financiare sau tehnice ale „afacerii“, opririle unor unitati de productie a energiei electrice au un numitor comun: cresterea costurilor de productie. Si nu numai pentru societatile in cauza (Hidroelectrica sau Nuclearelectrica), ci si pentru Termoelectrica. Aceasta din urma a fost nevoita sa porneasca grupuri care nu mai functionau, tocmai pentru a furniza electricitatea necesara consumului din Romania. In plus, statul a importat electricitate din Serbia si Bulgaria.

    Cat de mult a costat operatiunea nu se stie inca. Si acest aspect al problemei este analizat de oficialii MEC. Un lucru este cert: nota de plata pentru disfunctionalitatile sistemului energetic este achitata de fiecare dintre noi. Iar electricitatea se va scumpi, constant, pana in 2007, tocmai pentru acoperirea costurilor de productie. 

    Cine sau cand va raspunde pentru erorile aparute in sistemul energetic, ramane de vazut.

  • OK DE LA AIEA

    Din punct de vedere nuclear, Centrala de la Cernavoda este conforma cu standardele internationale.

    EVALUARE: La inceputul acestui an o echipa de experti de la Agentia Interna-tionala pentru Energie Atomica au evaluat functionarea centralei de la Cernavoda. 

    CONCLUZIE: Specialistii au constatat ca unitatea respecta cerintele standardelor internationale si recomandarile agentiei. 

    RECOMANDARI: AIEA a facut si unele recomandari de imbunatatire a activitatii, documentul final urmand sa fie remis Guvernului roman in luna mai a acestui an.

  • De la „Firul Rosu“ la „Avionul Albastru“

    Parca e un facut – marile scandaluri care zguduie viata politica a unei tari, ba uneori chiar relatiile dintre state, incep de obicei de la cate o stire de ziar.

    Uneori stirea cu pricina „face“ de la bun inceput prima pagina. De cele mai multe ori, insa, e pierduta undeva, prin paginile publicatiei, si, abia odata preluata de catre alte agentii mass-media, interpretata si prezentata intr-o anumita conjunctura, devine bulgarele de zapada de la care incepe totul. Din acel moment functioneaza principiul avalansei – bulgarele a luat-o la vale si nimeni, nici macar cei care l-au aruncat, nu-i mai pot opri cresterea. Exemplele din Europa sau Statele Unite sunt numeroase, dar nici scurta noastra experienta postdecembrista nu este lipsita de astfel de situatii.

    Scandalul „Firului Rosu“, dupa cum a fost botezat de catre mass-media, a inceput, bunaoara, nu in Romania, ci in Rusia, printr-o stire publicata in 2000 de Zavtra, un ziar moscovit de orientare comunista, mai degraba obscur. Ulterior, a fost preluat, daca nu ma insel, de catre BBC Romania, care a solicitat si primele reactii celor implicati direct sau indirect. De aici incolo a intrat in functiune principiul avalansei. Cand zapada a navalit pe ferestre, cotidienele centrale, pe urma televiziunile si posturile de radio, n-au mai putut evita subiectul. Ceea ce a urmat se cunoaste. Iar dovada cea mai buna ca o avalansa astfel declansata nu se opreste cu una, cu doua, o reprezinta faptul ca ecourile sale se mai resimt pana-n ziua de astazi. Recent, Talpes l-a acuzat pe Harnagea ca ar fi furnizat, contra cost, subiectul ziaristului moscovit tocmai pentru a se pierde urma „sursei“.

    Scenariul pare sa se repete acum in oglinda. Adica, rasturnat. In locul Rusiei, sunt astazi Statele Unite ale Americii. Rasfoiam saptamana trecuta Newsweek, cand ochii mi-au cazut peste un articol de „Intelligence“. In general, articolele de acest gen  – rare, de altfel – merita citite cu creionul in mana, pentru ca o publicatie de prestigiul si impactul Newsweek, nu-si permite dezvaluiri decat pe baza unor probe irefutabile. Iar de aceasta data, cititul cu creionul in mana s-a dovedit chiar mai interesant decat ma asteptam. Conform articolului, Romania ar fi implicata – nici mai mult nici mai putin – intr-un paienjenis de interese („paienjenis“ suna, parca, mai bine decat „network“) cu CIA. Si nu e vorba aici despre relatiile oficiale, aflate sub controlul Parlamentului sau ale CSAT-ului. Nici macar despre cele aflate sub controlul politicienilor americani, mult mai atenti decat ai nostri in chestiuni de „intelligence“. Nu. Ar fi vorba despre operatiuni strict secrete, atat de secrete incat scapa cunostiintei nu doar a noastra, Marele Public mic, de o parte si de alta a Atlanticului, ci chiar si a lor, politicienilor din comisiile de specialitate, meniti sa le controleze. Atentie! Nu vorbim nici despre James Bond si nici despre Pavel Corut!

    Pe scurt, despre ce este vorba. Pana la un punct, povestea este deja cunocuta. Khaled el-Masri, cetatean german de origine libaneza sustine ca, in 31 decembrie 2003, ar fi fost rapit dintr-un autobuz, in Macedonia, si transportat, in catuse, la un hotel din Skopje. De acolo ar fi ajuns intr-o inchisoare din Afganistan, unde ar fi fost batut si interogat de catre americani in legatura cu extremistii musulmani de la moscheea sa din Ulm, Germania. Cand, intr-un sfarsit, anchetatorii americani ar fi realizat ca nu stie nimic, l-ar fi eliberat in apropierea granitei macedoniene, intr-o zona pustie. La auzul povestii, granicerul macedonian a izbucnit in ras. Sotia lui Masri va fi izbucnit in plans, pentru ca nimeni nu gusta o poveste atat de cusuta cu ata alba pentru a-si explica absenta de cateva luni. Oricum, conform Newsweek, nimeni de la CIA nu mai rade zilele acestea. 

    Ziaristii acestei publicatii (Michael Hirsh, Mark Hosenball si John Barry) au obtinut planurile de zbor care indica limpede ca CIA ar fi utilizat un Boeing 737 (tail number N313P) drept „top-secret global charter“, deservind locatii clandestine de interogare, folosite in „razboiul impotriva terorii“. Planurile de zbor, confirmate deja de catre Autoritatile Europene de Aviatie, se suprapun exact peste marturiile lui Masir. Pe 24 ianuarie, Avionul Albastru zboara din Skopje, Macedonia, pana la Bagdad, Irak. In aceeasi zi, paraseste Bagdadul cu destinatia Kabul, Afganistan, unde-l lasa pe Masir. Pe 25 ianuarie, 2004, avionul paraseste Kabul cu destinatia… Timisoara, unde ajunge in aceeasi zi si pleaca spre … Bucuresti! Dupa ce toata lumea isi trage nitelus sufletul in capitala, a doua zi, pe 26 ianuarie, Avionul Albastru se indreapta spre Palma de Majorca, si, de acolo, spre Washington D.C. Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea din Newsweek asa.

    Din nefericire pentru noi, romanii, probabilitatea ca ziaristii de la Newsweek sa fi incalecat pe o mare si gogonata minciuna tinde spre zero. CIA a refuzat sa comenteze articolul – si asta deja spune multe. Personal, nu-mi plac scheletele scoase din dulap. Lor acolo le sade bine, in penumbra. Dar odata iesita o tibie nu-i mai poti cere femurului sa ramana dupa usa. Si, cu atat mai putin, craniului. Pentru ca, in cel mai fericit caz, Romania are (sau a avut) „relatii neprincipiale“, pidosnice, cu SUA. In cel mai nefericit caz, are un soi de Guantanamo Bay, de care noi, muritorii de rand, Marele Public mic, nu stim nimic. Astfel s-ar explica si incapatanarea Romaniei de a nu semna, spre deosebire de restul Europei, tratatul impotriva crimelor de razboi. Le putem, asadar, cere socoteala si lui Iliescu si lui Nastase. 

    Dar lui Basescu, putem? Daca vreti, va pot face, vorba francezilor, un desen.

  • Banii existau. Ei s-au aplecat sa ii ridice

    M-a intrebat redactorul-sef al revistei cum vad evolutia antreprenorilor si a aface-rilor lor in aceasta perioada, in lumea noua de dupa lepadarea economiei centralizate. O vad ca pe o renastere. Romanii s-au scuturat atunci, in decembrie 1989, nu numai de un vis urat care a deformat realitatea, dar au dat de pamant si cu efectele sale – rutina, neesentialul si indiferenta. Au inceput sa evolueze; au muscat din viata cu foame, si-au umplut spiritul cu entuziasm si undeva, in mintea lor, au deblocat ecluza care le incatusa initiativa. 

    In primele zile ale noii epoci s-a produs o revelatie. Oamenii au constatat uimiti cat de mult timp au pierdut lamentandu-se, plangandu-se pe sine. Imi amintesc cand am revenit de la Toronto, pentru intaia oara, in tara, la Arad. Mergeam pe strada cu fratele meu si discutam despre ce se va intampla in continuare, ce trebuie sa facem, cum se vor descurca oamenii. I-am spus: „Nu vezi ca pe strada calcam pe un covor de dolari? In jurul nostru zac milioane de bancnote. Trebuie numai sa ne aplecam si sa le ridicam“. Asa cum noi ne-am aplecat, au procedat si altii. 

    A urmat descatusarea. 

    Afacerile au explodat intr-o tara cu un potential extraordinar, umbrit o perioada de legislatia incoerenta si incerta care a reglementat tranzactiile economice, fiscalitatea. Dar statul 

    si-a dat seama repede ca poate trai bine numai daca si cei care il sustin traiesc bine: a iutit pasul spre economia de piata si, o data cu asta, spre o legislatie eficienta. 

    Ca in oricare tranzitie, cei ce si-au asumat riscul au razbit. Ii respect pe acesti oameni pentru curajul lor: de la buticuri, standuri in piata, en-gros-uri cu citrice si dul-ciuri, cu piese de masini ori alimente, au facut pasi rapizi in fata. Marele lor merit este ca au stiut sa se dezica de politica banului la ciorap, cu care ii obisnuise sistemul precedent, si au investit in domenii esentiale inainte ca firmele multinationale sa apuce sa faca primii pasi spre Romania. Nu spun ca despre unele dintre privatizari presa a scris degeaba pagini critice; a existat si nod in papura. 

    Majoritatea oamenilor de afaceri s-au afirmat corect, prin evolutii spectaculoase, de la import-export la productie proprie. Au fost preluate fabrici dezastruoase, in care investitorii calcau pe cioburi de sticla si se plimbau prin hale neincalzite, fara geamuri, lasate de izbeliste, cu mii sau zeci de mii de angajati neplatiti, suspiciosi si furiosi, care scandau ca nu vor nici bani, nici valuta, ci locurile lor de munca, indiferent cat ar fi fost de neproductive, paguboase. Reusind sa treaca peste populismul lui „Nu ne vindem tara“, Romania a crescut relativ calm. Am ajuns, iata,  in 2004, sa avem cea mai importanta crestere economica din Europa, ceea ce nu e lucru de nimic! – ocolind colapsul bulgar si modelul rusesc de control al marilor afaceri. 

    Am observat ca, in general, romanii privesc cu usoara retinere businessman-ii de succes; dar ar trebui sa se raporteze la ei cu recunostinta, fiindca ei au adus in economia autohtona si, extrapoland, in viata sociala, reteta de succes a democratiilor occidentale: disciplina, ambitia, rigoarea, seriozitatea, parolismul si au reusit sa construiasca, din ruinele pe care le-au preluat, lideri de piata nationali. Au retehnologizat si au dezvoltat industria interna, depasind si ridiculizand conceptul ca industria romaneasca ar echivala cu un morman de fiare vechi. 

    Se vorbeste mult despre exemplele extraordinare din Silicon Valley; ati fi surprinsi – din povestea adevarata a majoritatii oamenilor de afaceri de succes din Romania s-ar putea scrie bestselleruri cel putin la fel de rasunatoare despre cum sa reusesti in viata pornind de la o idee si cu nimic in buzunar. 

    Sigur, se poate discuta si despre multe esecuri, intreprinderi falimentare, somaj, dar acestea nu sunt generate atat de un mediu neprietenos cat mai degraba de ma-nagement incompetent. Filosofia mea este ca orice afacere reuseste, daca o tratezi cu vointa, disciplina si atentie. Nu exista sa esuezi, daca vrei sa castigi! – aceasta este mentalitatea cu care am revenit in Romania dupa revolutie si pe care o intalnesc acum, tot mai des, la investitorii autohtoni.

    Am fost intrebat deseori cum se vede economia nationala, privita din afara. Seamana cu o copila nascuta in decembrie 1989: a intrat acum in al 16-lea an de viata, incepe sa faca ochi dulci, este tot mai atragatoare. Petitorii stau la rand la usa ei. O admira.   

    Zoltán Böszörményi este om de afaceri (a fondat compania de iluminat Luxten), poet si scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania