Prima intrebare: exista/a existat o politica externa romaneasca? A doua: cum ar trebui sa arate diplomatia unei tari ca Romania? A treia intrebare: merita ca o tara precum Romania sa aiba o politica externa buna sau jocurile sunt oricum facute dinainte, altundeva? Raspunsul la ultima intrebare: merita. Mai ales pentru ca, la fel ca la sfarsitul anului 1989, ne aflam intr-un val, intr-un complex de premise. Exista un tren care poate fi, inca, prins. Avantajul fata de 1989: interesele, dar si pretentiile, sunt ceva mai concentrate acum. Un alt avantaj: aparent, exista mai multa vigoare la Bucuresti. S-a vorbit mult despre importanta geo-strategica a Romaniei. In general, discutiile au ramas la stadiul de lozinca; ele n-au explicat, de exemplu, de ce ar avea Romania o pozitie mai geo-strategica decat Bulgaria sau Turcia. Si nici macar geo-strategia nu mai reprezinta o valoare in sine cata vreme ea ramane doar la un stadiu latent, gol de dinamism; daca nu o pui in valoare, e golita de continut.
Un alt avantaj al asa-numitei pe-riferii dinauntru este acela ca vecinii din afara isi vor pune antenele pe Bucuresti. Cu alte cuvinte, Romania ar putea fi acea Europa de aproape pentru statele non-UE. Ceea ce ar face, de pilda, ca drumurile europene ale acestor tari sa treaca prin Bucuresti. Si, invers, ca multinationalele sa atace dinspre Romania pietele din tarile respective. Realist vorbind, e o varianta mai putin probabila in cazul Ucrainei si al Serbiei, dar foarte plauzibila in cel al Moldovei. Ministrul roman de externe se lauda ca, in prezent, ambasada romana de la Chisinau este avanpostul Nato in Moldova.
A fi ruda bogata a celei mai sarace tari din Europa nu pare mare lucru. Pentru ca bogatia, in acest caz, e ceva foarte relativ. Nu pare nimic spectaculos sa te manifesti si sa fi puternic in raport cu Republica Moldova. Insa e o situatie nefericita daca nu esti, daca intorci spatele acestei zone, ca si cum ea n-ar exista. Riscant nu e sa vrei sa te implici in rezolvarea conflictul din Transnistria, in ciuda opozitiei Rusiei. Riscant e sa stai deoparte, sa nu contezi. Dar ce inseamna o Romanie puternica la marginea Europei institutiona-lizate? Inseamna sa deranjezi, raspund unii analisti politici de la Bucuresti. Este grupul inteleptilor care considera ca e mai cu scaun la cap sa taci si sa asculti decat sa vorbesti. Principiul capului plecat pe care sabia nu-l taie si care poate trece mai departe asa, mai nebagat in seama.
Ce te faci insa constatand ca mogulii diplomatiei romanesti nici n-au facut, nici n-au vorbit (decat doar, cu morga, la Bucuresti)? Au fost printre cei mai populari oameni de stat din Romania. Ce i-a facut asa populari? Oare vreo mare izbanda despre care n-am aflat inca? Sau doar dexteritatea de a manui asa-numitul limbaj diplomatic de lemn si imaginile in care dadeau mana, de convenienta, cu mai marii lumii? Oare de ce s-a ajuns la situatia in care, zice-se, se zambeste la adresa pretentiilor Romaniei? Oare nu pentru ca niciodata n-am excelat? Oare nu din cauza tinutei noastre cenusii si nedemne? Ce a fost demn in politica noastra externa? Ca am tacut cu demnitate?
Si de ce sa n-aiba Romania agenda proprie? De ce sa n-aiba prioritati? Pe cine deranjeaza ca Bucurestiul vrea sa aiba un rol important in regiunea Marii Negre, de exemplu? Ca pune problema drepturilor pe care trebuie sa le aiba minoritatile romanesti din tarile vecine? Ca vorbeste despre granite europene la Caucaz, despre nevoia ca, la un moment dat, Romania sa nu mai fie zona-tampon?
Pana la urma, discutia se reduce la a avea sau a nu avea o strategie de politica externa. La a avea o strategie, in general. Este vorba despre acea cota unica a diplomatiei romanesti, bombastic denumita interes national. Complexul acela de principii clare, raspicate, enuntate, asumate, urmarite. Este adevarat, exista riscul ca aceasta cota unica sa aiba atat sustinatori fanatici cat si adversari inversunati. Dar fara ea, bate vantul.
Caci la UE si Nato te poti uita in doua feluri: dinauntru sau din afara. De aproape sau de departe. Cand privesti de aproape, dar din afara, o faci cu un oarecare respect, cu invidie. Cand privesti dinauntru, dar totusi de departe (cazul Romaniei), ai doua variante: sa te crezi dintr-o data buricul pamantului sau sa incerci sa te apropii, intr-adevar, de nivelul grupului. Varianta a treia, aceea de a te multumi sa faci parte dintr-o enumerare cenusie, nu se pune. Nu, daca ai pretentia sa contezi.
Leave a Reply