BusinessMagazin

Blog

  • INVITATII CLUB BUSINESS

    La dezbaterea Club BUSINESS de saptamana trecuta, sponsorizata de BRD si Mobexpert, au participat:

    • Orlando Nicoara – director general, MediaPRO Interactiv
    • Alexandru Anghel – Account Manager, ePayment
    • Andrei Stefanescu – director executiv, www.CeMancamAzi.ro
    • Calin Fusu – director general Neogen
    • Dan Giosan – Sef Serviciu – Canale la Distanta, BRD
    • Valentin Ion – Analist produs, Directia Monetica si Canale la Distanta, BRD
    • Diana Nitu – director general Creative MDV, detinatoarea mai multor site-uri de comert online, inclusiv FloriDeLux.ro
    • Marius Ghenea – presedinte FIT Distribution, care detine site-ul pcfun.ro
    • Radu Ionescu – director general Kinecto

  • Povestea mea de amor cu Psyche

    La inceput n-am inteles. Pe urma am inteles, dar nu-mi dadeam seama de ce. In cele din urma am inteles si cum si de ce, luminat de o poveste, spusa intr-un castel.

    Nu vreau sa va pun mintea la incercare cu ceva rebusuri aiuritoare, asa ca explicatia randurilor de mai sus o veti regasi in continuare. Este vorba de cele doua saptamani de vacanta petrecute recent in Italia; proaspat ajuns, prima intrebare pe care mi-am pus-o a fost „de ce la ei se poate si la noi nu?”. La inceput ochiului meu grabit, inca neeliberat de stresul bucurestean, Italia nu i s-a parut, pastrand, desigur, proportiile de rigoare, o tara fundamental deosebita de Romania. Regasesti lejer, la Roma sau in imprejurimi, anumite componente ale, sa-i zicem, latinitatii care se manifesta din plin la Bucuresti: obiceiul aruncatului dezinvolt pe jos al ambalajului de tigari sau guma de mestecat, taximetristul care poate sa iasa la pensie linistit dupa ce incaseaza cursa cu tine, pe ici-colo o doza de je m’en fichism.

    Stiu, deja ati ridicat din sprancene si ati inceput enumerarea: monumentele si locurile si mancarea si vinul si pitorescul si banutul din Fontana di Trevi. Aveti mare dreptate, dar eu nu vreau sa vina in Romania cati turisti vin in Italia intr-un an. Cred in schimb ca daca am izbuti sa atragem intr-un an cam cati oameni viziteaza Vaticanul intr-o luna, atunci responsabilii respectivului sector n-ar mai folosi expresii neortodoxe ca sa caracterizeze starea turismului romanesc si nici nu ar dori sa renunte la post, lehamisiti.

    Asa ca in continuare intrebarea mi se pare indreptatita – la ei de ce da si la noi nu. Ca si la noi aerul si mancarea si vinul si fetele si ceva monumente si pitoresc cat cuprinde…

    Cred ca am inteles asta in ultima incapere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai stiu carui papa, o incapere in care turistul lipaitor intra, de regula, obosit, trage o panoramare de trei secunde – „…ceva de pozat? …niste picturi pe pereti… da’ sunt tocmai aproape de tavan si nu se vad prea bine, las’s c-am mai facut…”

    si pleaca. Pe mine m-a oprit muzica care a inceput sa picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 si vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un baiat si o fata, care au inceput sa istoriseasca, putin cantat si mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor si Psyche, adica tocmai frescele care impodobeau camera. Pe un ecran, filmari mestesugite ale frescelor in cauza alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce faceau si o faceau bine si frumos, muzica aceea suava curgea in continuare, asa ca m-am asezat pe canapeaua din mijocul incaperii si am avut parte de cea mai faina jumatate de ora din anul acesta.

    Nu a avut absolut nici o importanta faptul ca nu intelegeam decat un cuvant din o suta, imi ajungeau imaginile si vocile celor doi si faptul ca puteam privi si frescele, live. Asta e, italienii au invatat sa vanda povesti. Si sa arate cat trebuie, dar exact atat cat trebuie, unde trebuie. Uite, la Pompei, unde am avut o mica deceptie, pentru ca Pompeiul din mintea mea l-a batut pe cel real: al meu era un soi de mausoleu in care intri sfios si tacut, un oras sfintit de nenorocirea care l-a lovit; cel real era prea viu, cam neingrijit si prea sarac in detalii. O bucatica de fresca ici, un mozaic colo, cateva poze colorate cu frescele si mozaicurile de care ai tot citit, dar pe care, pentru a le vedea, trebuie sa mergi la muzeu, la alt muzeu. Iar sarmanii pompeieni recuperati de sub cenusi erau expusi cam ca la zoo, dupa geamuri prafuite de plastic.

    Italia nu este sugrumata intre frumoasa Psyche si pompeeni, iar unde nu pot oferi povesti, italienii iti ofera posibilitatea de a-ti crea propriile istorii, am simtit asta pe stradutele stramte si pitoresti din Napoli sau la poalele fortului din Civitavecchia sau la Fontana di Trevi (ma vad obligat sa spun ca a-cesta e cel mai frumos loc din lume, nu pentru ceea ce e, ci pentru ceea ce reprezinta – o mare fojgaitoare de oameni de toate natiile unde, paradoxal, esti acceptat imediat si iti gasesti locul fara a-i deranja pe ceilalti si unde ai parte de clipa ta de vraja; aici incepi sa crezi cu adevarat ca lumea de astazi mai are, o sansa). Cred ca sarmalutele si palinca nu sunt de ajuns, poate ca ne lipsesc povestile.

  • Paradoxul Euxin

    Turismul pe litoralul romanesc – o problema care revine in discutie vara de vara, de fiecare data cu aceeasi vehementa a discursului, si se concretizeaza, tot de fiecare data, in aceeasi lipsa de finalitate.

    Serviciile hoteliere si de restauratie sunt la pamant (s-ar putea spune si la nisip), in schimb tarifele sunt mai mari decat in statiuni din Grecia, Turcia sau chiar Spania. Vara de vara (pentru ca odata cu racirea vremii, toata lumea uita de Marea Neagra), dar nu si de acelasi inevitabil set de intrebari. A cui e vina pentru ca lucrurile merg din rau in mai rau? Ce ar trebui schimbat? Hotelierii sunt in pericol sa dea faliment. Toti turistii care vin acum la noi o sa migreze treptat catre litoralul bulgaresc. O retorica tot atat de inutila, ca si lamentarile care o insotesc.

    Chiar daca tabloul general e conturat in tusee apocaliptice, o deplasare la mare in oricare din week-end-urile cuprinse intre intervalul 15 iulie-15 august scoate la lumina o realitate opusa: in multe statiuni de litoral (Mamaia, Costinesti, Vama Veche) nu ai loc sa arunci un ac. Nu exista locuri de cazare libere, orice incercare de a-ti aseza cearsaful pe plaja este sortita esecului, iar la restaurant trebuie sa astepti o jumatate de ora doar ca sa ti se ia comanda. Cu alte cuvinte, cel putin timp de trei zile pe saptamana, afacerea numita litoralul romanesc duduie.

    „Turismul de week-end nu este decat o consecinta. Nimeni nu si-a propus ca lucrurile sa stea asa”, marturiseste un om de afaceri care detine un complex hotelier in statiunea Mamaia. Lipsa de planificare a concediilor si vacantele din ce in ce mai scurte ale romanilor se numara printre principalele cauze ale acestui fenomen. „Este clar insa ca nimeni nu poate supravietui doar din turismul de week-end”, adauga acelasi om de afaceri.

    Nimeni nu poate supravietui, insa deocamdata nimeni nu a murit. Chiar exista modele de business care functioneaza. Hotelurile incluse intr-o retea internationala (RIU si Best Western) functioneaza la parametri. De asemenea, branduri locale precum Iaki (perceput ca hotelul lui Hagi) sau Rex, controlat de Viorel Paunescu au clienti fideli. Un caz mai aparte este hotelul Europa din Eforie Nord, detinut de omul de afaceri George Copos. Anuntat ca investitia record a litoralului (20 de milioane de euro) si deschis in 2003, hotelul Europa parea sa fie una din aparitiile care vor schimba fata litoralului. Dar cu un hotel nu se face turism.

    Copos a investit mult intr-o capacitate de cazare extinsa (221 de camere – mai mult decat dublu fata de hotelul lui Hagi) cu gandul ca va da lovitura. A subestimat insa teoria vadului: degeaba ai o cladire mare si frumoasa daca in jurul ei sunt vanzatori de seminte, iar manelele rasuna din zori pana in noapte.

    Insa chiar daca nu „curge”, business-ul lui Copos tot „picura” serios. Singura consecinta concreta este ca perioada de amortizare a investitiei s-a prelungit de la circa sapte ani la 15 ani.

    Ideea e ca, desi lucrurile merg din rau in mai rau, fiecare gaseste o cale de supravietuire. E clar ca in momentele de restriste, cel mai usor le este oamenilor de afaceri care s-au orientat catre modele de business mai flexibile. Desi nu furnizeaza servicii de turism profesionist, proprietarii de pensiuni au o viata mai buna. Lasand la o parte faptul ca lucreaza preponderent la negru, unitatile turistice mai mici au sanse mai mari sa functioneze cu o rata de ocupare rezonabila pe toata durata verii. Un exemplu in acest sens este „salba” de pensiuni care s-a format in statiunea Costinesti.

    Revenind la o idee enuntata anterior, supravietuirea este cuvantul de ordine al litoralului romanesc. O intrebare banala: ce ne rezerva viitorul? La un moment dat, lucrurile se vor schimba in bine, isi spune fiecare turist roman care s-a obisnuit sa mearga la mare de mic copil. Cand va fi insa „la un moment dat”?

    Desigur, acest termen limita volatil ar putea capata concretete doar in conditiile remedierii unor hibe de ordin macro: terminarea autostrazii Bucuresti-Constanta, de exemplu. Insa ar fi simplu daca ar fi doar atat. Promovarea litoralului in mod profesionist (exista firme de consultanta care cu asta se ocupa) si pozitionarea adecvata in peisajul turistic actual ar fi primul pas. Aici, intervine o dilema de tipul „ce a fost mai intai: oul sau gaina?” Revenind la oile noastre, intrebarea este: litoralul romanesc merge prost pentru ca Guvernul nu investeste intr-o promovare profesionista sau cauza e calitatea slaba a serviciilor existente?

    Probabil ca lucrurile ar trebui facute simultan, cu conditia sa existe un cap. Paradoxul este ca pe litoral exista investitori care sunt si oameni politici (Copos nu este singurul exemplu). De ce s-a facut atat de putin pana acum? In definitiv, chestia cu promovarea nu este o vorba goala. Exista destinatii care din punct de vedere al „asset-urilor” naturale nu ofera mare lucru, numai ca vanzarile merg foarte bine. Si aici exista exemple: turismul ungar care inseamna in mare lacul Balaton si Budapesta este o afacere de sase miliarde de euro, iar Bulgaria genereaza patru miliarde de euro, in conditiile in care au litoral la aceeasi mare. Sa nu mai vorbim de Croatia unde afacerile din turism totalizeaza peste 25 de miliarde de euro. La antipod se afla Romania, unde turismul nu ajunge la un miliard de euro.

    Probabil ca o promovare mai puternica a litoralului romanesc va veni abia in clipa in care investitiile de tip Europa si Iaki nu vor mai fi singulare. Dar cum s-ar putea ajunge aici cand unicul scop al multor investitori este supravietuirea?

    Din pacate insa, acest cerc vicios nu este singurul specific capitalismului romanesc. Pana la urma, geografia sinuoasa a spatiului mioritic (vale-deal) nu caracterizeaza doar constiinta romanului, ci si modul in care el face afaceri.

  • Criza noastracea de toate zilele (II)

    Sa o luam de la zero. Decat sa ne jucam de-a hotii si vardistii, sa ne jucam putin de-a „parintii fondatori ai Romaniei”. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

    Asa ca, in loc sa ne intrebam „ce fel” de sistem politic ar trebui sa creioneze viitoarea modificare a Constitutiei, poate ar fi mai bine sa ne intrebam „de ce?”. In politica, retetele abstracte nu isi gasesc rostul – au inteles-o toti cei care au citit Republica lui Platon folosind cheia oferita in Scrisoarea a VII-a. Ca si arta culinara, reteta politica trebuie – zicea Aristotel – adaptata „clientului”. Este o chestiune de bun- simt: ceea ce se „potriveste” romanilor in 2007, nu se potriveste, cu necesitate, bulgarilor sau francezilor. Ba nici macar romanilor din 1907 sau celor din 2170.

    Dar de unde si pana unde aceasta graba? – m-ati putea intreba. Doar despre modificarea sistemului electoral sau cea a Constitutiei s-a mai tot vorbit – si degeaba. Lucrurile au ramas la faza „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. Unde-i criza? Pai – dupa cum scriam saptamana trecuta – nou e faptul ca presedintele a dobandit recent dreptul de a convoca referendum pentru orice chestiune pe care o considera „de importanta nationala”. Informatia, pusa cap la cap cu dorinta PD de a avea alegeri anticipate in 2007 transforma posibilitatea aproape intr-o certitudine.

    Presate de crizele pe termen scurt, partidele parlamentare au uitat ca, vorba lui Scarlett O’Hara, „si maine e o zi”. Ba chiar si poimaine. Pozitionarea lor fata de acest subiect este, asadar, relativ clara. PNL-ul isi doreste o republica parlamentara (pentru a-i pune „o talpa” lui Basescu) si vot uninominal (pentru ca asigura alegerea pe lista a candidatilor locali cu cea mai buna baza financiara). PD-ul, in replica, isi doreste o republica prezidentiala, ar renunta, pe cat posibil, la votul uninominal (pentru ca n-are, cu exceptia primarilor, suficienti oameni de afaceri pe plan local) si ar accepta un parlament unicameral (care ar spori influenta prezidentiala).

    UDMR se opune votului uninominal pentru ca i-ar diminua numarul de parlamentari. PC vrea vot uninominal din aceleasi motive ca si PNL, iar in rest CNSAS-ul cu mila. PSD inca nu s-a hotarat ce vrea nici pe dinlauntru, daramite in afara si n-are nici la mila cui apela. Acestea fiind motivatiile reale (simplificat prezentate, de buna seama), restul discutiilor despre „interesul national” raman doar povesti cu pesti. Buuun.

    Daca exista un singur consens al clasei politice in toata aceasta poveste, acesta ar fi respingerea solutiei republicii semi-prezidentiale. „Prea multe conflicte intre presedinte si premier”, argumenteaza atat partizanii republicii parlamentare, cat si ai cele prezidentiale. O asemenea uniune in cuget si-n simtiri ar trebui sa ne dea de banuit. A adopta un presedinte „formal” ar fi pentru noi, romanii obisnuiti cu imaginea „tatucului”, o schimbare la fel de greu de suportat precum modernizarea fortata impusa Rusiei de catre Petru cel Mare. In plus, daca e sa ne luam dupa Hegel, o natiune are nevoie de o intrupare subiectiva a spiritului sau obiectiv.

    In absenta regelui, e bun si presedintele. Pe de cealalta parte, a adopta o republica prezidentiala in aceste conditii e echivalent cu a-ti forta norocul – cum au facut germanii cand l-au votat pe Hitler. Aidoma lui Pacala, eu zic ca e preferabil sa ramanem „ata” care tine dimpreuna cele doua paturi, de care unul trage „hais”, iar altul „cea”. Cand se „bate” presedintele cu premierul, de castigat castigam noi, cei multi, ramanand acoperiti. Sau preferati tandemul Iliescu-Vacaroiu? Republica semi-prezidentiala reprezinta sistemul nostru mioritic de „check and balance” la care nu cred c-ar trebui sa renuntam prea usor – singurul caz in care zic eu „sa nu se schimbe nimic”. Ideea unui parlament unicameral – la fel ca si cea a unei republici prezidentiale – e si ea simpla, „dupa vorba, dupa port”.

    „Eficienta” ii este un cuvant de ordine. Comanda nu este, ce-i drept, unica, dar aproape. Cuplat cu un sistem uninominal – care impinge, mai devreme sau mai tarziu, spre bipolarizarea scenei politice -, parlamentul unicameral pune accentul pe „eficienta actului de guvernare” in dauna reprezentativitatii si a dezbaterii publice. N-o sa va plictisesc cu toti clasicii care, de la Montesquieu incoace, au explicat nevoia unui parlament bicameral. Va voi spune insa atat: nu vreti sa aveti de ales doar intre fasole si cartofi si nu vreti sa va conduca multimi infierbantate. Or, rostul celei de-a doua camere e tocmai de a „frana” inflamarile .

    Pentru a-si indeplini aceasta misie, insa, este nevoie ca Senatul sa aiba in spate o „filosofie” diferita de cea a Camerei. Si aici intervine posibilitatea impacarii caprei cu varza: senatorii ar putea fi alesi pe sistem uninominal, data fiind responsabilitatea care apasa pe umerii lor, iar deputatii pot fi alesi pe liste. Primii se vor ingriji, cum-necum, de interesul national (ma credeti sau nu, exista si asa ceva) pe termen lung, ceilalti vor avea grija ca interesele de moment, locale sau localizate, sa-si gaseasca, in parlament, una sau mai multe voci. Iar celor ingrijorati de lipsa de responsabilitate a parlamentarilor alesi pe liste, le spun doar ca exista si sistemul de vot pe lista „deschisa”, in care lista o croieste in continuare partidul, dar, din oferta prezentata, fiecare cetatean isi voteaza politicianul pe care-l doreste. Tirania locurilor eligibile dispare, prin urmare, automat.

    Cu ocazia previzibilului referendum, unii vor incerca sa ne vare pe gat lupul, altii – capra, altii – varza. Inainte, insa, de a fi pusi in situatia de a alege una dintre cele trei variante, sa ne gandim ca taranul din poveste a reusit cumva sa depaseasca „criza” si sa treaca pe celalat mal al raului atat lupul, cat si capra si varza. Daca a putut el, om putea si noi.

  • Prostiile lui Nasrallah

    Profilurile lui Nasrallah il descriu intotdeauna drept cel mai „sclipitor” sau cel mai bun „strateg” al lumii arabe. Dati-mi voie sa ma indoiesc. Dupa ce se va fi risipit fumul, Nasrallah va ramane drept cel mai nesabuit lider arab de cand Gamal Abdel Nasser al Egiptului si-a calculat gresit pasii in Razboiul de Sase Zile.

    Da, da, stiu. Sunt un occidental prea rational. Nu inteleg gandirea orientala si victoria emotionala pe care Nasrallah o va smulge din toata aceasta tragedie. Aici nu e vorba daca pierzi sau daca castigi; important e daca ucizi evrei. Bine, asa o fi – dar in cele din urma razboaiele se poarta pentru scopuri politice. Va exista si o dare de seama, asa ca sa facem putina matematica.

    In primul rand, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a impins inapoi toata firava miscare democratica araba. Acea miscare care, apropo, fusese folosita chiar de partidele islamiste – ca Hezbollah si Hamas – pentru a ajunge la putere in mod pasnic. Pentru prima data, Hezbollah a avut doua posturi de ministru in cabinetul libanez. Hamas, printr-un scrutin sustinut de SUA, a preluat conducerea Autoritatii Palestiniene. Si in cele doua cazuri, ca si in cel al Irakului, acestor partide islamiste li s-a permis sa ramana in guvern si sa-si pastreze propriile militii in afara lui.

    Ceea ce atat Hamas, cat si Nasrallah au facut – tarandu-si popoarele in razboaie inutile cu Israelul – a fost ca au demonstrat ca islamistii nu devin mai responsabili cand au puterea politica. Dimpotriva – nu numai ca nu astupa gaurile, dar pornesc razboaie cand doresc, razboaie care vor duce la gauri si mai mari. Inseamna asta ca Hamas si Hezbollah n-or sa mai primeasca niciodata vreun vot? Bineinteles ca nu. Adeptii lor ii vor urma intotdeauna. Ce inseamna insa asta e ca daca Fratia Musulmana din Egipt sau islamistii din Iordania sau din Golf aveau vreo speranta sa ia puterea prin mijloace electorale, acum pot sa isi ia gandul. Nu vad ca guvernele lor sa mai permita vreodata scrutinuri care ar putea aduce partide islamiste la putere si nu vad nici Statele Unite promovand alte scrutinuri in zona, deocamdata. Experimentul democratic arab e suspendat – pentru ca daca nu poti avea incredere in partidele islamiste ca vor guverna, nu poti avea incredere nici sa faci alegeri. Toti dictatorii arabi spun „multumim, Nasrallah”.

    Sa vedem ce e pe frontul pacii. Israelul se retrage din Liban si din Gaza – si care e raspunsul Hamas si al Hezbollah? Se apuca de construit scoli, drumuri si de facut locuri de munca in teritoriile recuperate? Nu. Respecta granita cu Israelul, cerandu-i in acelasi timp sa-si continue retragerea din Cisiordania? Nu. Raspunsul lor e ca bombardeaza Israelul din Gaza si rapesc soldati israelieni din Liban. Hamas si Nasrallah au inlocuit formula „teritorii contra pace” cu „teritorii contra razboi”, a spus fostul emisar in Orientul Mijlociu, Dennis Ross.

    Facand asta, Hamas si Hezbollah s-au asigurat ca nici un guvern israelian nu se va retrage unilateral din Cisiordania, riscand lansari de rachete asupra Tel Avivului. Nasrallah si Hamas au adus „incursiunea teritoriala strategica” inapoi in mentalitatea Israelului. Toti colonistii evrei din Cisiordania spun „multumim, Nasrallah”.

    Dar sa zicem ca lui Nasrallah nu-i pasa de democratie sau de un stat palestinian. Dar trebuie sa-i pese de statutul sau. Aventurile lui au adus poporului sau devastare – ce i se intampla Libanului este o teribila tragedie – cu relativ putine distrugeri pentru Israel. A declansat un razboi care i-a ruinat poporul in numele Iranului – si cel mai bun rezultat la care se poate astepta e un armistitiu care sa ceara Hezbollah-ului sa se indeparteze de granita cu Israelul.

    Mai mult, Iranul i-a dat lui Nasrallah rachete ca sa descurajeze orice atac occidental sau israelian asupra programului nuclear iranian. Jucand in mod neserios cartea rachetelor acum, Hezbollah si Iranul au expus si slabit cartea intimidarii jucata de iranieni. Curata prostie. Poate America sa capitalizeze prostia lui Nasrallah? Dupa mine, marea miscare de sah strategic ar fi sa incerci sa desparti Siria de Iran si sa aduci Damascul inapoi la adapostul arabilor sunniti. Asta este miza jocului. Care ar fi pretul Siriei? Nu stiu, dar stiu sigur ca ar merita sa aflam. La urma-urmei, Siria adaposteste in Damasc conducerea Hamas. E podul dintre Hezbollah si Iran, fara de care Hezbollah-ul n-ar putea supravietui. Si e refugiul insurgentilor Baath-isti din Irak.

    Da, avem multe de vorbit cu Siria. Si la fel au si sauditii, si egiptenii, si iordanienii – care sunt ingrijorati ca Siria pregateste drumul pentru o confiscare iraniano-siita a agendei politice arabe.

    Eu sigur as fi interesat sa stiu cum ar raspunde Damascul unei uverturi americano-saudite – ca aceea care a facut Libia sa renunte la focoasele sale nucleare – si sa iasa din zona intunecoasa. Ipoteza e putin probabila, fiti siguri, dar daca administratia Bush ar avea desteptaciunea s-o duca la capat – iarasi, e putin probabil – ar fi mama tuturor infrangerilor pentru Iran si Nasrallah.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 9 august al BUSINESS Magazin.

  • Anul PR-ului?

    Exista o carte al carei titlu, parafrazat, ar suna ceva de genul: „Publicitatea a apus, a venit vremea Relatiilor Publice”. Titlul in cauza nu se refera la valoarea de business sau profitabilitatea PR-ului, dar ar putea. Pentru ca relatiile publice, ca afacere, sunt pe val.

    Nu demult, Maria Tudor, managing partner la Zenith Media (servicii de comunicare media), povestea cat de tare aglomerarea din presa – mai precis faptul ca publicatiile si televiziunile rasar in Romania precum ciupercile dupa ploaie – ingreuneaza munca agentiilor. Pana ce piata se va stabiliza si media se vor cerne, cei care se ocupa de planificarea bugetelor de reclama si de achizitia de spatiu publicitar (prestatorii de servicii media) nu au o misiune usoara, mai spunea ea. Totul trebuie documentat, cercetat si, nu de putine ori, revizuit la fiecare aparitie. Iar realizarea unui mix de media devine, in conditiile acestei aglomerari, o bataie de cap. Ca sa nu mai punem la socoteala faptul ca dispersarea mesajului unei campanii si a bugetelor catre prea multe media poate insemna risipa de bani (judecand din perspectiva clientului).

    Acesta ar fi insa ochiul care „plange” vazand cum se aglomereaza peisajul media. Ochiul care ar „rade” in aceasta industrie ar fi oamenii de PR / Media Relations (cei care gestioneaza relatia cu jurnalistii). „Noua ne convine cand apar publicatii noi. Mai multe media, egal mai multe posibilitati de expunere a mesajului clientului. Mai multa expunere, egal comisioane mai bune”, spunea, intr-o discutie despre modul in care business-ul de PR este influentat de aglomerarea in presa, un specialist in relatii publice. Acesta explica chiar si unitatea de masura practicata de unele agentii in modul de tarifare a clientului: numarul de centimetri patrati de text publicat. Daca un comunicat se finalizeaza, sa zicem, prin cinci articole in presa in loc de unul, acest lucru nu poate fi decat in avantajul agentiilor care isi raporteaza veniturile astfel (sau la numarul de aparitii).

    Insa aglomerarea din presa, respectiv multiplicarea canalelor de transmitere a mesajelor de PR, nu este primul motiv invocat de oamenii din domeniu atunci cand incearca sa explice cresterea acestui sector al industriei de publicitate (asupra acestui aspect toti intervievatii cazand de acord, desi nu dispun de cifre certificatoare). Printre motoarele de crestere ale PR-ului invocate se numara bugetele mai mari (comparativ cu alti ani), aparitia de noi clienti, diversificarea nevoilor de comunicare – cu alte cuvinte insasi evolutia pietei.

    Ar mai putea fi formulate si alte motive: incepand cu anul trecut, dupa schimbarea guvernului (in urma alegerilor din 2004), au inceput sa iasa la lumina diverse informatii despre unele companii, care au nascut diverse scandaluri mediatice. Din nevoia de a-si securiza imaginea in contextul in care industriile in care activeaza fac obiectul unor scandaluri de presa (industria de petrol, de exemplu), multe companii au apelat la serviciile unor firme specializate in gestionarea imaginii. Asadar, anticiparea sau gestionarea unor crize – in special in industriile mai greu „digerabile” de publicul larg – se numara printre principalii factori care au impins cresterea business-ului de PR.

    La acelasi capitol ar intra si tranzactiile din ultimul an – precum si cele anuntate – din diversele sectoare economice: bancar, farmaceutic, alimentar. Cum imaginea este un activ important (80% din valoarea unei companii este data de activele sale intangibile, in special de brand, spun specialisti internationali), companiile care au fost spre vanzare sau care urmeaza sa fie vandute au inceput sa investeasca in cultivarea brandului de companie. Respectiv sa aloce bani de branding, PR si publicitate. Iata cateva exemple: rebranding-ul Antibiotice Iasi (in curs de privatizare), revigorarea imaginii Cris-Tim (aflata in discutii de vanzare cu americanii de la Smithfield, spun unele surse) sau Sicomed (vanduta anul trecut).

    Motivele de crestere a nisei relatiilor publice pot fi, asadar, identificate la o analiza primara. Mai greu este de cuantificat insa aceasta crestere, oamenii din industrie spunand ca nu dispun de statistici. „Cine spune ca piata a crescut cu atat la suta sau cu atatea milioane se inseala. Nu exista informatii care sa cuantifice acest lucru”, spune Mihaela Nicola, managing partner la The Group, cel mai mare grup de publicitate autohton. „E adevarat insa ca a crescut interesul clientilor pentru PR, la fel si business-ul in sine.

    De pilda, acum vreo patru-cinci ani, cred ca circa 1-2% din bugetele de comunicare erau alocate PR-ului. Si acesta se limita la organizarea unor conferinte de presa si receptii. In prezent, estimez ca procentul este de 10%, iar serviciile sunt mai sofisticate. Este o estimare bazata pe feeling”, a mai spus Nicola – a carei agentie, Nicola & Partners, a semnat de curand un contract de afiliere la reteaua Porter Novelli (parte din Omnicom, unul dintre cele mai mari grupuri de comunicare din lume).

    In afara de cresterea bugetelor de PR, mai este un motiv pentru care Nicola a inceput sa puna acest business pe lista de prioritati a grupului: profitabilitatea. Ea spune ca serviciile media (despre care se spune ca sunt cele mai banoase in publicitate) iti confera statutul de jucator in industrie, te pozitioneaza, iti dau anvergura. Un exemplu este insusi The Group: circa 91% din cifra de afaceri cumulata de anul trecut (15,4 mil. euro) a fost datorata diviziei de media a grupului, Media Investment.

    „Media este un business de volum si de «forta». Dar ponderea profitului din activitatea de media s-a diminuat mult fata de anii trecuti”, este de parere Nicola. Ea mai spune ca „bunastarea agentiilor de media, din perspectiva profitului agentiei raportat la (volumul de) activitate”, a apus. „A rasarit, seducator si magic de profitabil, domeniul relatiilor publice. Agentiile de PR sunt coplesitor de mult mai profitabile decat cele de creatie sau media. Atat ca pondere in cifra de afaceri, dar si, seducator cum spuneam, ca profit in valoare absoluta”. Pentru agentia sa, Nicola Porter Novelli, oficialul The Group estimeaza o cifra de afaceri de circa 1,5 mil. euro in 2007.

    O prognoza optimista daca o comparam, de exemplu, cu cifra de afaceri (relativ similara) inregistrata anul trecut de BDR Associates, unul dintre cei mai mari jucatori, cu o vechime de 11 ani. De notat, in acest context, ca dintre companiile PR care au furnizat informatii pentru acest articol, cele mai mari cifre de afaceri declarate le-au avut anul trecut APT Resources – circa 3,5 milioane de euro (crestere de 97,8% fata de anul precedent; de subliniat insa ca valoarea include si veniturile provenite din consultanta de HR); DC Communication – cca. 2,8 milioane de euro (crestere cu 27%); BDR Associates – aprox. 1,5 mil. euro (+ 41%); Ogilvy PR – aproape 720.000 de euro (o scadere de peste 48% fata de 2004) si Image Promotion – 705.000 de euro (de asemenea in scadere fata de 2004, cu aproape 14%).

    Insa nu numai Mihaela Nicola a simtit potentialul acestei nise a publicitatii. Numai in prima jumatate a acestui an, cateva nume multinationale si-au separat serviciile de PR de agentie afiliindu-se la retelele din grup, tocmai pentru a putea atrage business suplimentar, respectiv clienti noi care sa nu ii concureze pe cei existenti (si nu numai). Asa au aparut Pleon Graffiti, Lowe PR, McCann PR si posibil sa mai urmeze miscari similare. De pilda, se vehiculeaza ca si Tempo Advertising ar cauta sa se afilieze la o retea, iar Cristina Oanta, noul managing director de la Saatchi & Saatchi, admitea recent ca nu exclude ipoteza infiintarii Saatchi & Saatchi PR.

    Comentand acest tip de miscari, Crenguta Rosu, co-managing partner la DC Communication, nu pomeneste nimic despre profitabilitate, ci spune ca este posibil ca separarea activitatii de PR de cea de advertising sa urmeze tendinta internationala de crestere a utilizarii PR-ului fata de advertising-ul traditional. Dar se poate vorbi si de o legatura intre cresterea interesului pentru business-ul de PR si alocarea unor fonduri europene de comunicare in perspectiva aderarii UE? Si acesta poate fi un argument, spune Rosu. „Avand in vedere ca multe din programele europene au si o componenta de comunicare, este posibil ca si aceasta directie sa fie un argument pentru reorganizarea activitatii (agentiilor full-service – n.r.)”.

    Felix Tataru, proprietarul de la GMP – a carei cifra de afaceri a avut cea mai mare crestere in 2005 (peste 200% versus 2004) „si datorita nou infiintatului departament de PR” -, admite ca nu stie de potentialul pe care il are PR-ul gratie acestor fonduri. Dar ia in serios divizarea serviciilor de PR. „Piata te determina sa-l tratezi ca pe un business separat. Eu cred ca e anul PR-ului”, declara Tataru, care este si presedinte al IAA, cel mai important organism de publicitate autohton. „Noi nu facem fata cererii”, mai spune Tataru care, desi este de acord cu profitabilitatea PR-ului, nu l-ar plasa totusi in fata business-ului de advertising / media, precum Mihaela Nicola de la The Group.

    Si Andrei Bortun, managing partner la Millenium Communications si Grupul Doi, lasa de inteles ca piata este suficienta in relatii publice. Intrebat daca agentiile independente au motive sa se ingrijoreze in fata ascensiunii multinationalelor pe acest segment, el spune linistit ca nu. „Piata e mare si mai e loc destul”, spune el, oferind ca exemplu triplarea cifrei de afaceri a Grupului 2 in prima jumatate a lui 2006, fata de aceeasi perioada a anului trecut. Cu toate acestea, Bortun pune punctul pe „i”, cedand suprematia – ca si Felix Tataru – business-ului de publicitate: „Ca antreprenor in industria asta (de PR – n.r.) nu poti sa fii bogat, dar poti sa o duci foarte bine”.

  • O noua Femeia

    Dupa ce a cumparat brandul „Femeia”, Sanoma Hearst Romania lanseaza „Femeia de azi” in locul revistei „Bine!”. Miscarea vine dupa ce grupul de presa a achizitionat si brandurile „Femeia moderna” si „Noua femeie”.

    Potrivit unor surse din piata citate de Mediafax, tranzactia a fost perfectata acum doua luni intre Hassan Awdi, reprezentantul legal al actionarilor societatii Publicatia Femeia si grupul Sanoma Hearst Romania. Potrivit datelor de la Registrul Comertului, corespunzatoare lunii noiembrie din 2005, Publicatia Femeia SRL este detinuta in proportie de 90% de cetateanul iordanian Jamal A. Kh. Abdel Jabbar Shalash, restul actiunilor apartinand lui Manal I.M. Shalash.

    Lucian Ionita, publisher Sanoma Hearst, a confirmat tranzactia si a anuntat lansarea revistei „Femeia de azi”, ce va inlocui saptamanalul „Bine!”. „Femeia de azi” se pozitioneaza tot pe segmentul mass-market, insa, spre deosebire de „Bine!”, se doreste a fi un produs mai popular, atat prin pret, cat si prin abordare. „Femeia de azi” va costa 0,85 de lei, fiind astfel cel mai ieftin produs de pe piata revistelor mass-market pentru femei. „Pozitionarea revistei vine din logica faptului ca „Femeia” a fost o publicatie de masa, pentru toate femeile. Pe aceasta baza, vizam atat femeile cu varste de peste 40 de ani, vechile cititoare ale revistei „Femeia”, cat si pe cele tinere, care au aflat de revista de la mamele lor”, a explicat Ionita. Pana la sfarsitul anului, Sanoma Hearst intentioneaza sa inregistreze vanzari de aproximativ 100.000 de exemplare pentru „Femeia de azi”, dintre care o treime in Bucuresti.

    Sanoma Hearst nu se afla la prima lansare a unei reviste sub numele „Femeia de azi”. Acum doi ani a mai facut acest lucru, dar dupa trei numere a fost nevoit sa ii schimbe numele in „Bine pentru mine”, brandul „Femeia” fiind revendicat de Publicatia Femeia SRL, care il avea inregistrat la OSIM. Brandul „Femeia” va fi promovat si online, in cca. o luna urmand sa fie lansat portalul femeia.ro, care va ingloba continut din toate revistele de femei ale grupului: „Cosmopolitan”, „Beau Monde”, „Femeia de azi” si „Mami”.

  • BUSINESS HI-TECH: De ce e bine sa nu ai un "adware" pe calculator

    Tehnic vorbind, „adware” este un program invizibil care monitorizeaza comportamentul si interesele utilizatorilor de internet, pentru ca profilurile astfel obtinute sa fie vandute ulterior firmelor de marketing si de publicitate online. Dar „adware” poate fi ceva mai mult.

    Banii fac lumea sa se invarta – o sintagma care nu ocoleste nici lumea Internetului. In acest caz, banii din publicitatea online reprezinta practic motorul Internetului – fara ei nu ar exista nici Google, nici eBay sau vreun alt gigant din domeniu care sa furnizeze serviciile fara de care astazi nu ne putem imagina comunicarea in Retea. Printre aceste servicii se numara insa si unele aparent inofensive, dar al caror scop bine determinat este unul si acelasi: sa adune si mai multi bani din publicitatea online.

    Un exemplu este adware-ul – acele mici programe care, odata (auto)instalate pe calculator, fac sa se deschida pagini web fara a apasa macar pe mouse, cu reclame la produse de care cel mai adesea nu ai nevoie. Din punct de vedere al resurselor sistemului, programele adware ocupa spatiu pe hard disk, consuma din puterea procesorului, folosesc latime de banda si scad viteza de conectare la Internet. Si pot provoca si neplaceri subiective, cand de fata cu mai multe persoane pe monitor apar din senin pagini XXX.

    „Cu buna stiinta sau nu, companiile care isi fac reclama folosind adware alimenteaza raspandirea de programe nedorite care incetinesc calculatoarele, sunt un pericol pentru intimitate si strica experinta de navigare pe Internet pentru milioane de oameni”, sustine Ari Schwartz, directorul Center for Democracy and Technology (CDT), o organizatie care lupta pentru apararea drepturilor pe Internet. Metoda sa de lupta? „Scopul nostru este sa taiem finantarea acestor campanii de publicitate de la sursa.” O solutie pe cat de banala, pe atat de eficienta.

    Intr-un studiu intitulat „urmarind traseul banilor”, Schwartz a facut publice numele unor companii care isi fac publicitate folosindu-se de „vehicule” adware. Surpriza: printre acestea se numara companii respectabile ca JP Morgan, Delta, Cingular. Partea si mai interesanta e ca si pentru companiile in cauza vestea pare sa fi fost o surpriza.

    Cum e posibil ca o parte din bugetele de publicitate ale acestor companii sa ajunga in buzunarele producatorilor de adware, uneori fara stiinta platitorilor? Publicitatea pe Internet este, mai ales in SUA, o investitie fierbinte, care poate aduce rapid sume mari si care atrage nenumarati speculatori. Vanzatorii de publicitate cum sunt Yahoo!, Google si o multime de alte grupuri mai mici, incheie contracte de publicitate cu companiile care vor sa-si publice reclamele pe internet si taxeaza de fiecare data cand un utilizator face click pe una dintre ele.

    Numai ca acesti vanzatori de publicitate din „linia intai” semneaza la randul lor contracte cu alti vanzatori de publicitate, carora le acorda un procent din castig pentru a le afisa reclamele. La randul lor, cei care fac publicitate „la mana a doua”, paseaza mai departe catre alti vanzatori de reclame. Undeva in acest sir de intermedieri, publicitatea care nu reuseste sa atraga interesul internautilor sau nu e acceptata de site-uri din cauza politicilor proprii e pasata si la companii, care isi obliga practic utilizatorii sa priveasca reclamele aparute pe monitor si sa apese pe ele pentru a disparea si a putea sa continue vizitarea site-ului pe care se afla.

    Din cauza acestui lant de vanzatori de reclame, devine destul de dificil sa urmaresti unde anume este plasata reclama ta. De exemplu, portalul America Online (AOL) are o politica de a nu se promova folosind adware. „Dar daca te bazezi doar pe o politica de companie sau te bazezi pe ce spun cei de la care cumperi spatiu publicitar, invariabil vei ajunge sa te arzi”, a spus, citat de presa internationala, Jules Polonetsky, vicepresedintele AOL. „In lumea conectata de astazi trebuie sa faci investigatii serioase pentru a te asigura ca brandul tau nu este prezentat prin metode dubioase.” Si „resturile” care ajung la companiile care instaleaza adware nu sunt deloc neinsemnate.

    De exemplu, Direct Revenue, o companie cu sediul in New York, a avut de la infiintarea sa din 2002 venituri de 100 mil. dolari. Softul lor a ajuns sa fie instalat pe 100 de milioane de calculatoare din toata lumea si a produs miliarde de reclame „pop-up”. Printre clienti se numara si cei numiti de raportul CDT, Delta Airlines sau Cingular Wireless, clienti „pasati” de Yahoo!. Analistii estimeaza ca veniturile obtinute de astfel de firme insumeaza 2 miliarde de dolari anual. Asta inseamna, potrivit companiei de consultanta IT Harvest, 11% din piata totala a publicitatii online.

    Cu cat un producator de adware obtine o baza mai mare de calculatoare „zombie” pe care sunt instalate programele sale, cu atat veniturile generate sunt mai mari. Daca pentru afisarea unei reclame e perceputa o suma chiar si infima, de 1 cent, la o baza de calculatoare controlate de 10 milioane, o singura campanie publicitara poate aduce pana la 100.000 de dolari. Si, pana la urma, companiile de adware nu fac nimic ilegal. Toata baza lor de clienti si-a dat acordul pentru a primi acele reclame. Faptul de a primi servicii gratuite (in acest caz softul descarcat) in schimbul acceptarii afisarii unor reclame e un model de business legitim in sine, folosit si de alte medii, cum ar fi televiziunea, radioul sau ziarele.

    Dar daca programul care deschide poarta de intrare pentru publicitate este instalat fara ca utilizatorul sa fie anuntat (chiar si printr-o mentiune greu vizibila intr-un acord de cateva pagini), deja el este catalogat drept spyware si condamnat de legile din mai multe tari. La presiunea producatorilor de adware „cu acte in regula”, Symantec, producatorul antivirusului Norton, a fost nevoit sa nu mai consemneze programele adware in categoria amenintarilor. Dar adware-ul ramane totusi o industrie in care putine companii se pot lauda cu o constiinta curata. Practicile prin care companiile isi creeaza si intretin baza de calculatoare „purtatoare” de adware sunt de cele mai multe ori trecute sub tacere.

    De la ascunderea mentiunii legale despre adware in acorduri online stufoase pana la absenta programului adware din lista programelor instalate, pentru a fi dificil de inlaturat, unele companii nu se dau la o parte de la nici o practica. Nici macar de la spionarea obiceiurilor de navigare ale utilizatorilor, tot in vederea servirii de reclame cat mai relevante pentru acestia. Si pentru ca sunt atat de pricepute la a observa ce e in jur, programele adware pot sa spioneze pe calculatorul unde se afla instalate si ca sa descopere alte programe „concurente”.

    Unele companii si-au dezvoltat programe care fac practic un serviciu utilizatorului, dezinstaland alte programe adware care se aflau deja pe acel sistem. Un fel de „cui pe cui se scoate”, insa fara posibilitatea de a scapa chiar de toate „cuiele”, pentru ca programul care face curatenie „uita” sa se dezinstaleze si pe el. Cu alte cuvinte, o metoda foarte inventiva de a castiga cota de piata, destabilizandu-i in acelasi timp pe adversarii directi. E drept ca numai de lipsa de inventivitate nu poate fi acuzata o industrie care produce zeci de milioane de dolari anual functionand la limita legii.

  • ADWARE-UL IN „FILTRUL“ ROMANESC

    Pe plan local, adware-ul este abordat cu strategii diferite de catre companiile de securitate informatica.

    PROCEDURA: Softul antivirus scaneaza fisierele dintr-un calculator si le compara cu baza de semnaturi a programelor adware cunoscute. In unele cazuri, antivirusul poate bloca si adware care nu se afla in baza de semnaturi.

    LEGAL: Programele adware legale, care solicita acordul utilizatorului pentru instalare si se pot indeparta prin metode obisnuite, au aparut doar in ultimii doi ani, si au fost numite Gray Adware (adware gri).

    FARA SANSE: Antivirusul Avira, dezvoltat in laboratoarele Avira Soft Romania, trateaza programele adware fara nici o discriminare: le inlatura de pe calculator. Avira nu face diferenta intre programele adware care au fost instalate cu sau fara acordul utilizatorului. „De obicei utilizatorul nu stie mai nimic despre ce se intampla in spatele interfetei grafice”, spune Mihai Anghel, director general al Avira Soft.

    OPTIONAL: Antivirusul BitDefender, dezvoltat de Softwin, nu sterge automat un adware pentru care utilizatorul si-a dat acordul sa fie instalat. „Utilizatorul e avertizat ca are adware si are posibilitatea sa-l curete”, explica Bogdan Dumitru, director de tehnologie. „Poate fi aleasa si optiunea ca tot adware-ul detectat sa fie sters, fara a necesita confirmare”, a mai spus oficialul BitDefender, care este de parere ca in Romania exista deja dezvoltatori de soft care lucreaza la producerea de adware.

  • Exercitii de pessimism

    Dincolo de marile afaceri IT, de lumea agitata a burselor si de laboratoarele de cercetare, de produse avangardiste si tehnologii revolutionare, lumea informaticii traieste si o viata mai putin vizibila, dar nu mai putin palpitanta: cea a confruntarilor de idei.

    Sunt un tehno-optimist. Chiar cred ca tehnologiile informatice ne-au facut viata mai buna si vor continua s-o faca si mai buna… Aici ar fi urmat doua cuvinte: „la nesfarsit” – pe care n-am mai avut curajul sa le scriu. Ritmurile trepidante ale acestei industrii, caruselul ametitor al dezvoltarii – alimentat de o (aparent) inexorabila lege a lui Moore – risca sa ne provoace un adevarat vertij al noutatii si sa transforme un optimism sanatos intr-o periculoasa euforie. Din fericire, exista cativa sceptici de serviciu care au importanta menire sa tina in viata indoiala carteziana si sa ne atraga atentia ca aceasta cursa a dezvoltarii nu este lipsita de pericole.

    Nu, nu sunt neo-ludditi si nici retrograzi. Sunt vizionarii moderni, cei care cunosc lumea tehnologiei si sunt capabili s-o integreze intr-un context mai larg. Poate cel mai vizibil este Bill Joy – unul dintre fondatorii firmei Sun, un veritabil guru in domeniul IT – care a socat lumea publicand in anul 2000 o viziune de-a dreptul apocaliptica asupra viitorului omenirii, culminand cu o posibila distrugere a speciei umane („Why the Future Doesn’t Need Us” – Wired, aprilie 2000). In opinia lui Joy, progresul rapid si necontrolat al celor trei tehnologii fundamentale – genetica, nanotehnologia si robotica – este mai periculos decat proliferarea armelor de distrugere in masa ale secolului 20, fiindca accesibilitatea noilor tehnologii va creste riscul unor accidente, pe care previzibilele posibilitati de auto-replicare le va amplifica pana la dimensiunile unor catastrofe planetare.

    Ecourile dezbaterii pe care teza lui Joy a provocat-o nu s-au stins nici astazi. Dintre numeroasele contraargumente, cel al unui alt vizionar – Jaron Lanier – se distinge printr-un paradox: este, la randul sau, pesimist. Se pot oare anula reciproc doua viziuni pesimiste? Lanier este cunoscut pentru atitudinea sa manifest ostila inteligentei artificiale (sintagma „stupiditate artificiala” ii este adesea atribuita) iar opinia sa este ca niciodata masinile nu vor avea acces la o inteligenta de genul celei umane, deci auto-replicarea (esentiala in scenariul lui Joy) nu se va produce necontrolat. Robotii lui Asimov sunt fictiune pura. In schimb, Jaron Lanier sesizeaza un alt pericol la adresa oamenilor, care deriva din atitudinea fata de masinile cu pretentii de inteligenta: oamenii tind sa le atribuie autoritate si sa se conformeze modelelor acestora, in detrimentul propriei inteligente creative. Adica: printr-o inevitabila algebra psihologica, ajungem sa ne „tampim” intentionat pentru a ne cobori la nivelul masinii – noteaza Lanier in articolul „Agentii alienarii” (ACM, 1995), subliniind totodata ca, spre deosebire de alte unelte, calculatoarele sunt mai utile atunci cand utilizatorul are o atitudine antagonica fata de ele.

    De altfel, Lanier vede un pericol oriunde se acorda credit unei inteligente care nu este pur omeneasca si individuala, in aceasta categorie incadrandu-se chiar si asa-numita „inteligenta colectiva”, a carei captare este unul dintre pilonii principali pe care se bazeaza noua viziune asupra universului Retelei cunoscuta ca Web 2.0. Intr-un recent eseu – cu un titlu provocator: „Digital Maoism” – publicat in revista electronica Edge, Lanier porneste de la exemplul enciclopediei Wikipedia pentru a demonstra „pericolele noului colectivism online” in sfera sociala si chiar politica. Problema nu este Wikipedia in sine (de altfel, un experiment interesant si util) si nici alte situri care functioneaza prin agregare de informatii, ci modul cum acestea sunt privite si folosite, creditul care li se acorda in virtutea faptului ca sunt rodul unei inteligente colective. Tot Edge (care este si un forum de inalt nivel) a gazduit si dezbaterea pe aceasta tema, la care au participat nume grele ale lumii IT, printre care Dan Gillmore, Esther Dyson, Howard Rheingold si chiar Jimmy Wales (creatorul proiectului Wikipedia).

    Cine este de fapt acest Jaron care ne pune pe ganduri? Coafura sa „rasta” (ca a lui Bob Marley) sugereaza un pop star, ceea ce nu e departe de adevar. Cariera sa muzicala (compozitor si virtuoz pianist) consemneaza aparitii alaturi de Ornette Coleman sau Philip Glass. Este cunoscut si in lumea artelor vizuale, nu doar ca cineast (a colaborat si cu Steven Spielberg). A crescut o vreme capre la granita cu Mexicul. A inventat Realitatea Virtuala si a dezvoltat solutii pentru tele-imersiune si tele-prezenta. Iar daca vreun chirurg ma va opera vreodata de la distanta, lui Jaron va trebui sa-i multumesc.