Criza noastracea de toate zilele (II)

Sa o luam de la zero. Decat sa ne jucam de-a hotii si vardistii, sa ne jucam putin de-a „parintii fondatori ai Romaniei”. Mai bine mai tarziu decat niciodata.

Asa ca, in loc sa ne intrebam „ce fel” de sistem politic ar trebui sa creioneze viitoarea modificare a Constitutiei, poate ar fi mai bine sa ne intrebam „de ce?”. In politica, retetele abstracte nu isi gasesc rostul – au inteles-o toti cei care au citit Republica lui Platon folosind cheia oferita in Scrisoarea a VII-a. Ca si arta culinara, reteta politica trebuie – zicea Aristotel – adaptata „clientului”. Este o chestiune de bun- simt: ceea ce se „potriveste” romanilor in 2007, nu se potriveste, cu necesitate, bulgarilor sau francezilor. Ba nici macar romanilor din 1907 sau celor din 2170.

Dar de unde si pana unde aceasta graba? – m-ati putea intreba. Doar despre modificarea sistemului electoral sau cea a Constitutiei s-a mai tot vorbit – si degeaba. Lucrurile au ramas la faza „sa se revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimic”. Unde-i criza? Pai – dupa cum scriam saptamana trecuta – nou e faptul ca presedintele a dobandit recent dreptul de a convoca referendum pentru orice chestiune pe care o considera „de importanta nationala”. Informatia, pusa cap la cap cu dorinta PD de a avea alegeri anticipate in 2007 transforma posibilitatea aproape intr-o certitudine.

Presate de crizele pe termen scurt, partidele parlamentare au uitat ca, vorba lui Scarlett O’Hara, „si maine e o zi”. Ba chiar si poimaine. Pozitionarea lor fata de acest subiect este, asadar, relativ clara. PNL-ul isi doreste o republica parlamentara (pentru a-i pune „o talpa” lui Basescu) si vot uninominal (pentru ca asigura alegerea pe lista a candidatilor locali cu cea mai buna baza financiara). PD-ul, in replica, isi doreste o republica prezidentiala, ar renunta, pe cat posibil, la votul uninominal (pentru ca n-are, cu exceptia primarilor, suficienti oameni de afaceri pe plan local) si ar accepta un parlament unicameral (care ar spori influenta prezidentiala).

UDMR se opune votului uninominal pentru ca i-ar diminua numarul de parlamentari. PC vrea vot uninominal din aceleasi motive ca si PNL, iar in rest CNSAS-ul cu mila. PSD inca nu s-a hotarat ce vrea nici pe dinlauntru, daramite in afara si n-are nici la mila cui apela. Acestea fiind motivatiile reale (simplificat prezentate, de buna seama), restul discutiilor despre „interesul national” raman doar povesti cu pesti. Buuun.

Daca exista un singur consens al clasei politice in toata aceasta poveste, acesta ar fi respingerea solutiei republicii semi-prezidentiale. „Prea multe conflicte intre presedinte si premier”, argumenteaza atat partizanii republicii parlamentare, cat si ai cele prezidentiale. O asemenea uniune in cuget si-n simtiri ar trebui sa ne dea de banuit. A adopta un presedinte „formal” ar fi pentru noi, romanii obisnuiti cu imaginea „tatucului”, o schimbare la fel de greu de suportat precum modernizarea fortata impusa Rusiei de catre Petru cel Mare. In plus, daca e sa ne luam dupa Hegel, o natiune are nevoie de o intrupare subiectiva a spiritului sau obiectiv.

In absenta regelui, e bun si presedintele. Pe de cealalta parte, a adopta o republica prezidentiala in aceste conditii e echivalent cu a-ti forta norocul – cum au facut germanii cand l-au votat pe Hitler. Aidoma lui Pacala, eu zic ca e preferabil sa ramanem „ata” care tine dimpreuna cele doua paturi, de care unul trage „hais”, iar altul „cea”. Cand se „bate” presedintele cu premierul, de castigat castigam noi, cei multi, ramanand acoperiti. Sau preferati tandemul Iliescu-Vacaroiu? Republica semi-prezidentiala reprezinta sistemul nostru mioritic de „check and balance” la care nu cred c-ar trebui sa renuntam prea usor – singurul caz in care zic eu „sa nu se schimbe nimic”. Ideea unui parlament unicameral – la fel ca si cea a unei republici prezidentiale – e si ea simpla, „dupa vorba, dupa port”.

„Eficienta” ii este un cuvant de ordine. Comanda nu este, ce-i drept, unica, dar aproape. Cuplat cu un sistem uninominal – care impinge, mai devreme sau mai tarziu, spre bipolarizarea scenei politice -, parlamentul unicameral pune accentul pe „eficienta actului de guvernare” in dauna reprezentativitatii si a dezbaterii publice. N-o sa va plictisesc cu toti clasicii care, de la Montesquieu incoace, au explicat nevoia unui parlament bicameral. Va voi spune insa atat: nu vreti sa aveti de ales doar intre fasole si cartofi si nu vreti sa va conduca multimi infierbantate. Or, rostul celei de-a doua camere e tocmai de a „frana” inflamarile .

Pentru a-si indeplini aceasta misie, insa, este nevoie ca Senatul sa aiba in spate o „filosofie” diferita de cea a Camerei. Si aici intervine posibilitatea impacarii caprei cu varza: senatorii ar putea fi alesi pe sistem uninominal, data fiind responsabilitatea care apasa pe umerii lor, iar deputatii pot fi alesi pe liste. Primii se vor ingriji, cum-necum, de interesul national (ma credeti sau nu, exista si asa ceva) pe termen lung, ceilalti vor avea grija ca interesele de moment, locale sau localizate, sa-si gaseasca, in parlament, una sau mai multe voci. Iar celor ingrijorati de lipsa de responsabilitate a parlamentarilor alesi pe liste, le spun doar ca exista si sistemul de vot pe lista „deschisa”, in care lista o croieste in continuare partidul, dar, din oferta prezentata, fiecare cetatean isi voteaza politicianul pe care-l doreste. Tirania locurilor eligibile dispare, prin urmare, automat.

Cu ocazia previzibilului referendum, unii vor incerca sa ne vare pe gat lupul, altii – capra, altii – varza. Inainte, insa, de a fi pusi in situatia de a alege una dintre cele trei variante, sa ne gandim ca taranul din poveste a reusit cumva sa depaseasca „criza” si sa treaca pe celalat mal al raului atat lupul, cat si capra si varza. Daca a putut el, om putea si noi.