Exercitii de pessimism

Nu, nu sunt neo-ludditi si nici retrograzi. Sunt vizionarii moderni, cei care cunosc lumea tehnologiei si sunt capabili s-o integreze intr-un context mai larg. Poate cel mai vizibil este Bill Joy – unul dintre fondatorii firmei Sun, un veritabil guru in domeniul IT – care a socat lumea publicand in anul 2000 o viziune de-a dreptul apocaliptica asupra viitorului omenirii, culminand cu o posibila distrugere a speciei umane („Why the Future Doesn’t Need Us” – Wired, aprilie 2000). In opinia lui Joy, progresul rapid si necontrolat al celor trei tehnologii fundamentale – genetica, nanotehnologia si robotica – este mai periculos decat proliferarea armelor de distrugere in masa ale secolului 20, fiindca accesibilitatea noilor tehnologii va creste riscul unor accidente, pe care previzibilele posibilitati de auto-replicare le va amplifica pana la dimensiunile unor catastrofe planetare.

Ecourile dezbaterii pe care teza lui Joy a provocat-o nu s-au stins nici astazi. Dintre numeroasele contraargumente, cel al unui alt vizionar – Jaron Lanier – se distinge printr-un paradox: este, la randul sau, pesimist. Se pot oare anula reciproc doua viziuni pesimiste? Lanier este cunoscut pentru atitudinea sa manifest ostila inteligentei artificiale (sintagma „stupiditate artificiala” ii este adesea atribuita) iar opinia sa este ca niciodata masinile nu vor avea acces la o inteligenta de genul celei umane, deci auto-replicarea (esentiala in scenariul lui Joy) nu se va produce necontrolat. Robotii lui Asimov sunt fictiune pura. In schimb, Jaron Lanier sesizeaza un alt pericol la adresa oamenilor, care deriva din atitudinea fata de masinile cu pretentii de inteligenta: oamenii tind sa le atribuie autoritate si sa se conformeze modelelor acestora, in detrimentul propriei inteligente creative. Adica: printr-o inevitabila algebra psihologica, ajungem sa ne „tampim” intentionat pentru a ne cobori la nivelul masinii – noteaza Lanier in articolul „Agentii alienarii” (ACM, 1995), subliniind totodata ca, spre deosebire de alte unelte, calculatoarele sunt mai utile atunci cand utilizatorul are o atitudine antagonica fata de ele.

De altfel, Lanier vede un pericol oriunde se acorda credit unei inteligente care nu este pur omeneasca si individuala, in aceasta categorie incadrandu-se chiar si asa-numita „inteligenta colectiva”, a carei captare este unul dintre pilonii principali pe care se bazeaza noua viziune asupra universului Retelei cunoscuta ca Web 2.0. Intr-un recent eseu – cu un titlu provocator: „Digital Maoism” – publicat in revista electronica Edge, Lanier porneste de la exemplul enciclopediei Wikipedia pentru a demonstra „pericolele noului colectivism online” in sfera sociala si chiar politica. Problema nu este Wikipedia in sine (de altfel, un experiment interesant si util) si nici alte situri care functioneaza prin agregare de informatii, ci modul cum acestea sunt privite si folosite, creditul care li se acorda in virtutea faptului ca sunt rodul unei inteligente colective. Tot Edge (care este si un forum de inalt nivel) a gazduit si dezbaterea pe aceasta tema, la care au participat nume grele ale lumii IT, printre care Dan Gillmore, Esther Dyson, Howard Rheingold si chiar Jimmy Wales (creatorul proiectului Wikipedia).

Cine este de fapt acest Jaron care ne pune pe ganduri? Coafura sa „rasta” (ca a lui Bob Marley) sugereaza un pop star, ceea ce nu e departe de adevar. Cariera sa muzicala (compozitor si virtuoz pianist) consemneaza aparitii alaturi de Ornette Coleman sau Philip Glass. Este cunoscut si in lumea artelor vizuale, nu doar ca cineast (a colaborat si cu Steven Spielberg). A crescut o vreme capre la granita cu Mexicul. A inventat Realitatea Virtuala si a dezvoltat solutii pentru tele-imersiune si tele-prezenta. Iar daca vreun chirurg ma va opera vreodata de la distanta, lui Jaron va trebui sa-i multumesc.