BusinessMagazin

Blog

  • Urmatorul Google? 🙂

    Incapatanarea unora din investitorii in dot-com de a crede ca firma unde si-au plasat banii poate repeta evolutia Google sau a Microsoft poate parea, dupa caz, eroica sau induiosatoare. Dar mai e posibila azi pentru o companie de soft sa dea lovitura in felul in care a facut-o Google?

     

    Wave Systems nu a incheiat niciun trimestru pe profit. Niciodata. In aproape 20 de ani. „Urmarim o oportunitate, facem asta de multa vreme, acum e mult mai aproape si chiar putem vedea luminita de la capatul tunelului“, le-a spus Steven K. Sprague, CEO, actionarilor la intrunirea anuala de vara trecuta in Manhattan. „De fapt, probabil ca lumina deja se vede in tunel.“

     

    Acel licarit de lumina s-a dovedit pana acum suficient ca sa atraga o masa de investitori devotati. Dar cum isi pastreaza oamenii increderea intr-o companie care a pierdut cam 300 de milioane de dolari de la infiintare, in 1988, si a avut aproape 50 de trimestre pe rosu de cand s-a listat la bursa?

     

    Tatal lui Sprague, Peter, care a condus National Semiconductors timp de trei decenii, a fondat Wave Systems, o modesta companie de tehnologie in Lee, statul Massachusetts, care produce software pentru securitatea computerelor. Printre membrii vechi ai board-ului Wave se numara si Nolan Bushnell, fondatorul Atari. Dar Wavoizii, asa cum isi spun investitorii Wave, sunt mai demni de remarcat. Printre ei se numara doctori, avocati si profesori de colegiu, o fosta Miss din Rusia, dezvoltatori de software si consultanti; toti au investit sume mari in Wave si isi impartasesc supararile, indoielile si credinta zeloasa in intimitatea chat-room-urilor de pe Internet.

     

    Joe Trippi, care i-a condus campania prezidentiala democratului Howard Dean in 2004, este si el un Wavoid, care a spus ca si-a folosit experienta cu comunitatea virtuala a celor de la Wave ca sa organizeze comunitatea de suporteri ai lui Dean din cyberspatiu. Wavoizii spun ca cred ca in sfarsit a venit momentul Wave – bineinteles, ei au crezut dintotdeauna ca momentul Wave a venit in sfarsit. Dar trebuie spus ca daca e ca Wave sa reuseasca vreodata, acum e momentul adevarului. 

     

    Software-ul produs de companie este livrat in cantitati apreciabile pentru computerele produse de Dell si Gateway, in vreme ce Seagate este pe punctul de a incepe vanzarea de echipamente hardware care se folosesc de softul produs de Wave. Nu-i vorba, venitul companiei ramane de tot rasul, dar Wave a ajutat la dezvoltarea unui set de asa-numite standarde de functionare predictibila, care sa faca mai sigure computerele. Aceste standarde au fost adoptate si de Microsoft, si de alti giganti ai industriei, iar Wave spera ca softul pe care il produce ii va permite in sfarsit sa faca bani.

     

    La sfarsitul anilor ‘90, cei de la Wave nu era singuri. Companiile de tehnologie care nu faceau profit s-au inmultit in anii boom-ului din industrie si, pentru un scurt moment in 2000, actiunile au urcat atat de sus, incat unii Wavoizi s-au trezit in fata unei cresteri cu 50% a portofoliului lor, doar pe baza unor informatii vagi. In doi ani, actiunile s-au prabusit, alaturi de restul titlurilor din industria tehnologica, si multe start-up-uri au inceput sa se zbata ca sa ramana pe linia de plutire.

     

    Dar Wave a supravietuit prabusirii, in acelasi timp in care a facut fata unei investigatii a Comisiei Federale pentru Operatiuni Bursiere (SEC), unor procese din partea actionarilor si, cel mai important, unor pierderi uriase si neintrerupte. Anul trecut, compania a facut o splitare inversa a actiunilor, dand o actiune noua pentru fiecare trei actiuni vechi, ca sa impiedice cotatiile sa treaca sub un prag minim si, mai important, sa continue tranzactionarea pe bursa Nasdaq.

     

    Prima adunare generala a actionarilor la care am asistat a fost in 1999. Pe atunci erau vremuri mai lipsite de griji. Wave era pe atunci cea mai populara actiune a carei evolutie era urmarita pe un forum financiar, pe Ragingbull.com (1). „Tic-tac-tic-tac“, scria un Wavoid pe Raging Bull in acea zi. „Iti trebuie multa rabdare cu acest titlu; dar pana la urma o sa fim cu totii bogati!“

     

    De-a lungul anilor, am mai verificat din cand in cand, asteptandu-ma ca fie compania, fie comunitatea de actionari sa fi murit. In 2000, actiunile au sarit de la aproape 12 dolari pana spre 40 de dolari – binisor peste 100 de dolari, dupa splitarea inversa -, facandu-i pe Wavoizi, dupa cum marturisea unul dintre ei pe Raging Bull, sa fie „nauciiiiiiiiiiiti“. Dar in spatele acestei evolutii nu se afla nicio informatie solida. Peste cateva luni, piata s-a prabusit.

     

    Cativa ani mai tarziu, compania a renuntat la productia de semiconductori si s-a concentrat in schimb pe producerea de software care sa poata fi folosit cu cipurile altor companii. SEC a inceput investigarea Wave in 2003, dupa ce executivii companiei au facut declaratii pozitive despre perspectivele Wave intr-o perioada in care ei insisi isi vindeau actiunile. Comisia nu a initiat niciodata un proces impotriva companiei, dar Wave a incheiat anul trecut intelegeri cu actionarii, stingand astfel procesele in justitie initiate de acestia ca urmare a investigatiilor. 

     

    Pierderile au continuat sa curga. Graficul evolutiei actiunilor Wave in ultimul deceniu seamana cu o stanca foarte ascutita. Dar Wavoizii si-au pastrat increderea si au continuat sa discute. Au migrat de la Yahoo! la Silicon Investor, la Raging Bull si apoi la o serie de forumuri mai mici, intr-o cautare eterna a unui forum care sa nu fie moderat de ceea ce ei numesc „clevetitori“, care isi bateau joc de ei pentru ca nu renuntau la portofolii. Au fost condusi, de-a lungul anilor, de Larry Gordon. Pentru ca Gordon nu prea tolereaza disidentii – cativa internauti au interdictie pe forumul lui -, mai exista un alt forum pe www.atomicbobs.com, care ar putea fi numit comunitatea disidenta a Wavoizilor: fosti membri ai comunitatii, aceia care vor sa vorbeasca mai liber si care iau in raspar in chip deschis actiunile. Barry Clairmont, contabil si fost Wavoid care are interdictie pe forumul lui Gordon, spune ca adeptii ramasi „nu vor nici macar sa auda ceva de rau, chiar daca este un mesaj perfect legitim“. Clairmont spune ca a incetat sa se mai considere un Wavoid in urma cu mai multi ani si acum vinde si cumpara actiunile, incercand sa castige pe seama estimarii momentului cand Wavoizii vor cumpara masiv actiuni, ridicandu-le astfel pretul. „Am trait, mancat si am respirat Wave“, spune el. „Am cazut in capcana si am crezut tot ce mi-au zis ei; ma bucuram de fiecare clipa si apoi mi-am dat seama ca oamenii astia erau cu capul in nori.“

     

    Despre Wavoizi, spune el, „cred ca le este frica sa recunoasca faptul ca au gresit, tocmai pentru ca au trambitat altceva ani de zile“. Dar multi Wavoizi vad limpede. „Nu-mi vine sa cred ca investesc in afacerea asta de atata vreme“, spune Doug McCoy, 38 de ani. Dupa ce actiunile s-au prabusit in 2000, el si-a pierdut multe din economii, in parte pentru ca juca in marja, cu bani imprumutati, o metoda pe care acum o evita. Acum nu mai investeste „totul“ in companie – doar vreo trei sferturi din totalul portofoliului sau. „Am devenit moderat“, mustaceste el, „pentru mine“.

     

    Cum poate asa ceva sa-i mentina viu interesul mai mult de un deceniu? Pe scurt, Doug spune ca fiecare bresa de securitate a Internetului l-a convins ca e nevoie de tehnologia pe care o dezvolta Wave. „Toti avem nevoie de securitate pe Internet“, spune el, „iar Wave a ajuns deja in avanpostul comertului electronic si al protectiei datelor“.

     

    Bun, si-atunci are vreo sansa compania? „Sunt in piata dintotdeauna si n-au avut niciodata profit“, spune Robert Thibadeau, director de arhitecturi de securitate la Seagate, care va incepe in urmatoarele luni sa vanda harduri de laptop care folosesc software produs de Wave. „Eu chiar cred in ei – o comunitate de companii si de indivizi care sunt inima initiativei de a ajunge la standarde de functionare predictibila a computerelor, si Wave este unul din principalii participanti la aceasta miscare“. „Dupa cele mai multe calcule, Wave n-ar mai trebui sa existe, nu-i asa?“, a continuat directorul de la Seagate. „Dar printr-un mecanism despre care n-am nici cea mai vaga idee, nici nu ma intereseaza, ei au supravietuit si cred ca calitatea produselor lor e buna, calitatea specialistilor si a unora dintre oamenii de business este realmente buna“. Doctorul Eli Katz, un psihiatru care a investit pentru prima data in 1998 in companie, spune ca tehnologia Wave era „ceva de care era nevoie“. Pana anul trecut, avea cam 130.000 de actiuni. Doctorul Katz recunoaste ca la un moment dat, cand Wave era in plina glorie in 2000, actiunile lui valorau 10 milioane de dolari. Acum mai valoreaza doar 300.000. L-ar face totusi ceva sa vanda? „Pai, nu stiu“, spune el. „Daca se prabuseste, probabil ca ar fi prea tarziu ca sa mai vand pana cand prind eu de veste. Probabil ca o sa dea faliment si o sa pierd totul.“ Nu ca n-ar vedea asa ceva intamplandu-se. El si ceilalti Wavoizi inca mai vad compania ca pe urmatorul Google sau Microsoft. „Li s-a intamplat si altor companii“, spune el, adaugand: „E vorba de speranta in viitor. Poate ca e un vis, dar e un vis realizabil“.

     

    Traducere si adaptare Mihai MitricA

  • TENDINTE: Spune-mi cu ce te incalti ca sa-ti spun cat CO2 elimini

    Cand se gandesc la cum contribuie ei la incalzirea globala, cetatenii ingrijorati se raporteaza la masinile pe care le conduc, la calatoriile cu avionul sau la energia consumata in locuintele lor. Dar putini s-ar uita la pantofii pe care-i poarta sau la mancarea pe care o mananca.

     

    Lucrurile se schimba. La fel cum alimentele au pe eticheta informatii despre calorii si continutul nutritional, si alte produse de larg consum incep sa dea detalii despre impactul lor asupra mediului, cum ar fi cantitatea de gaze cu efect de sera care s-a produs in timpul fabricatiei, al transportului sau al vanzarii lor.

     

    Sir Terry Leahy, directorul executiv al lantului britanic de supermarketuri Tesco, a vorbit la inceputul anului despre aceasta idee intr-un discurs catre actionari. El a anuntat ca Tesco va cheltui aproape un miliard de euro in urmatorii cinci ani ca sa preia conducerea unei „revolutii in consumul ecologic“.

     

    Ca sa le ofere eventualilor critici informatiile necesare, el a propus instituirea unor etichete pentru produse, care sa le reflecte acestora „amprenta de dioxid de carbon“, incepand cu zecile de mii de produse de imbracaminte si alimentare care intra sub brandul Tesco. Leahy nu a dat detalii despre momentul cand publicul va putea vedea aceste etichete in magazinele Tesco. Compania are de gand deocamdata sa sustina infiintarea unui Institut pentru Consumul Sustenabil (Sustainable Consumption Institute), care sa dezvolte un etalon universal pentru  dioxidul de carbon, dar aceasta ar putea dura ani de zile.

     

    Alte cateva companii merg si ele pe aceeasi cale a „ecoetichetelor“. Una dintre ele este Timberland, care, incepand de toamna trecuta, a incorporat o „eticheta nutritionala“ in incaltamintea sportiva pe care o produce, eticheta ce indica energia folosita pentru producerea pantofilor, portiunea din respectivul pantof care poate fi reutilizata si detalii despre forta de munca folosita in fabrica furnizoare.

     

    Directorul executiv al Timberland, Jeffrey B. Swartz, spune ca vrea sa le ofere cumparatorilor „capacitatea de a face judecati de valoare inca din magazin“.

     

    Dar e mai usor de zis decat de facut. Timberland, ca multe alte companii, are sute de fabrici partenere in toata lumea, care folosesc materie prima de la mii de furnizori. Si e nevoie de o investitie serioasa ca sa culegi informatii atat de raspandite. „Am descoperit ca lantul nostru de furnizori merge mai departe decat ne-am imaginat“, spune Swartz. „Trebuie sa ajungi pana la vaca de la care s-a luat pielea.“

     

    Cei de la Timberland au fost surprinsi sa descopere ca peste jumatate din energia folosita (si gazele cu efect de sera emise) in procesul de fabricatie a unei perechi de pantofi vine din producerea si procesarea materiilor prime. Urmatoarea zona cu consum mare de energie este mediul din magazine (ganditi-va la toate acele mall-uri viu luminate), urmat de operatiunile din fabrica si in fine, transportul – o inversare aproape completa fata de cum crezusera initial oamenii de la Timberland ca arata ierarhia consumului de energie. „Cea mai mare parte a „amprentei de dioxid de carbon“ apare inca dinainte de producerea pantofului“, spune Swartz.

     

    Odata ce companiile inteleg ceea ce se intampla in lanturile lor de aprovizionare, sunt sute de calcule care se pot face. Cata energie este folosita pentru transportul unei perechi de pantofi? Depinde. Presupunem ca e vorba de niste camioane pline ochi sau doar in proportie de doua treimi? Ce fel de combustibil folosesc? Dar kilometrii de naveta ai angajatilor? Ar trebui inclusi si acestia?

     

    Din aceste motive, Timberland s-a axat initial pe cifrele productiei sale globale de pantofi, astfel ca fiecare pereche avea afisate caracteristici similare: s-au folosit 3,1 kilowati-ora de energie pentru productie, 5% energie regenerabila si nu s-a folosit munca copiilor.

     

    In februarie, compania americana a introdus urmatoarea generatie a etichetelor sale, numite etichete ale indicelui verde – un pas mai aproape de masurarea precisa a impactului pe care fabricarea fiecarei perechi de pantofi il are asupra mediului. In loc de date brute, etichetele folosesc o scara de la 0 la 10, unde limita minima denota cel mai mic impact de mediu (sau cea mai buna alegere) pe baza unei serii largi de criterii.

     

    Efectele asupra climei sunt masurate de la materia prima, trecand prin productie si ajungand apoi la produsul finit. Un rating 0 inseamna ca au fost generate mai putin de 4,9 kg de dioxid de carbon, in timp ce 10 denota o cantitate de 100 de kilograme sau chiar mai mult. (100 de kg este aproximativ echivalentul arderii a 41 de litri de benzina.) Etichetele afiseaza si substantele chimice folosite si proportia de materii reciclate, organice si regenerabile care au fost consumate. Etichetele verzi sunt atasate doar la cinci modele de pantofi, dar compania doreste sa-si eticheteze toti pantofii si toate produsele de incaltaminte pana in 2009.

     

    Informatia nu este totusi prea folositoare, decat daca un client are cu ce sa o compare. Daca o pereche de Timberlands are un rating de 2 in privinta impactului asupra climei, foarte bine. Dar cum poti sa compari asta cu perechea de Nike pe care o ai in picioare?

     

    Tesco incearca sa traseze un cod de conduita al industriei, asemanator cu etichetele alimentare standardizate din SUA. Un sistem de masura de comun acceptat, spune Leahy, „ne va permite sa etichetam toate produsele astfel incat consumatorii sa poata compara amprenta de CO2 pentru fiecare articol, la fel de usor cum pot acum sa compare pretul sau valoarea nutritionala“. Timberland a sperat sa poata extinde indicele verde, printr-o initiativa la nivel de industrie. Swartz spune ca daca ar convinge 10-12 companii sa i se alature, si celelalte s-ar simti presate sa-i urmeze.

     

    Gary Hirshberg, cofondator si CEO al producatorului de lactate organice Stonyfield Farm, a laudat eforturile Timberland si Tesco. Dar in cele din urma, spune el, certificarea independenta de catre o terta parte este mai credibila. In aceasta primavara, se asteapta ca Stonyfield sa anunte ca un ONG pe care l-a sprijinit sa se infiinteze, Climate Counts („Clima conteaza“ – n.red.), va face o evaluare independenta a eforturilor din partea producatorilor de a gestiona efectele activitatii lor asupra climei. Ideea este sa se creeze un sistem care sa le permita consumatorilor sa compare, sa spunem, McDonald’s si Burger King. Climate Counts va intra pe un teren care este deja aglomerat cu certificari de mediu ale tertilor.

     

    Poate ca va exista intr-o zi o super-eticheta. Sau, dupa cum a prezis Swartz, consumatorii vor putea sa-si indrepte pur si simplu telefoanele mobile sau celelalte gadget-uri spre etichetele electronice interactive ale produselor, ca sa obtina mai multe informatii decat ar putea fi vreodata puse pe o eticheta clasica. Dar va schimba informatia modul in care se comporta clientul? Studiile cercetatorilor arata ca, la pret si calitate echivalente, consumatorii prefera produsele mai ecologice si companiile mai preocupate de responsabilitatea sociala. Dar un rating slab de mediu s-ar putea sa nu influenteze deloc dorinta de a avea o pereche de pantofi la moda, dupa cum nicio eticheta nutritionala nu ii opreste pe oameni sa manance de la fast-food.

     

    Traducere si adaptare Mihai Mitrica

  • Ati privit vreodata o criza drept in ochi?

    Sunt jucator, nu din acela de ruleta, masinarii cu manivela sau valeti si dame de pica, ci gamer. Cu calculatorul. Imi place sa pot fi cel mai viteaz/frumos/destept, salvatorul natiilor ciudate ce populeaza lumile virtuale. O fi o doza de orgoliu neimplinit? O fi un soi de infantilism? Nu stiu si nu-mi pasa; in plus, primesc si lectii de viata.

     

    Printre ultimele achizitii se numara o lume in care programatori isteti au introdus o nuanta: lumea jocului este populata cu vreo sase – sapte rase, iar tu, ca jucator, esti pus in fata unor alegeri cumva morale: alegi sa-i ajuti pe unii, asta te transforma in dusmanul altora, dar daca nu-i ajuti pe „altora“, atunci nu poti obtine nu stiu ce obiect fara de care „unii“ vor pieri, indiferent de ajutorul tau. Asa ca faci un soi de echilibristica in alegeri, alergand in toate directiile inaintea vestilor privind comportamentul tau dusmanos, pentru a-i multumi si pe „unii“ si pe „ceilalti“. In timp ce tu alergi in toate directiile, si „unii“ si „ceilalti“ stau frumos in jurul focurilor de tabara si se cinstesc din sticle si trag fripturi la protap. Si ma trimit pe mine in toate directiile, pentru ca, uite, pericolul e cat casa si o sa fie rau pentru imparatie. Pe urma mai trag o dusca, probabil in cinstea pericolului, in niciun caz in cinstea mea care incerc sa le rezolv toate problemele.

     

    Acum cateva zile, am realizat ridicolul situatiei: eu (acela din poza din stanga paginii) aveam niste probleme morale si ma supuneam orbeste in fata unor linii de cod intr-un program, niste siruri de instructiuni care, in loc sa-mi multumeasca ca nu le dau un „delete“, ma trimiteau peste campii, munti si paduri sa le rezolv treburile. M-am infuriat asa de tare pe mine ca am luat cea mai ascutita sabie, am renuntat la moralitate si am hacuit si la „unii“ si la „ceilalti“, fara discernamant si regrete. Am taiat regi, capetenii, sefi de hoarda si prostime, aruncand regatul virtual in cea mai adanca criza.

     

    Si ce credeti? In continuare baietii se cinstesc din sticle si trag la fripturi, asta pana ma apropii suficient de mult incat sa sara la bataie. Evident, nu le-a convenit razvratirea mea si acum mor de curiozitate sa stiu daca programatorii cei isteti au prevazut o atare rascoala si cum vor reactiona „unii“ si „ceilalti“.

     

    Criza pe care am declansat-o in regatul meu virtual (va dau pe mail numele jocului, n-am inventat nimic) m-a facut sa ma gandesc tot mai des, in ultima perioada, la crize in general si la modul in care reactionam in fata acestora. Nu-i vorba, si regatul nostru real, daca ii pot spune asa, geme de crize – politice, economice, in sanatate, in justitie, in orice alt domeniu indexabil si administrat al activitatii umane. Pleaca Saftoiu, e criza!, iese public Udrea, alta criza, zice Tariceanu o vorba, plonjam in criza, vrea Nicolaescu sa schimbe ceva, e criza in sanatate, desigur, Macovei – criza in justitie, oricine altcineva – criza…

    Si stiti care-i teoria mea? Nu avem de-a face cu nicio criza.

     

    N-am avut de-a face cu nicio criza in ultimii 17 ani. Nu stim sa iscam nici macar o criza si n-am sti sa gestionam o criza adevarata.

     

    O criza, spun teoriile, este o situatie in care un ansamblu de circumstante pana la un moment tolerabil devine, prin adaugarea unui alt factor, total intolerabil. Factorul poate fi politic, economic sau stiintific. Crizele incep cu mult timp inainte de momentul in care sunt percepute ca atare si sunt produsul unor oameni ce intra in conflict cu propriile prejudecati, inclinatii si predispozitii, este un amestec de orbire si intuitie, de fapte palpabile si altele ce sunt trecute cu vederea. Crizele sunt previzibile, dar numai privite retrospectiv. Pe de alta parte, majoritatea par inevitabile, cumva predestinate, dar aici parerile sunt impartite, unii spun ca nu este asa.

     

    Crizele adevarate sunt cele in care, Doamne fereste, zboara capitalistii pe geamurile zgarie-norilor, cotatiile monedelor se schimba cu viteza de cronometru electronic, crize adevarate au fost cele din Turcia sau Asia. Cel mai aproape de asa ceva a fost Romania atunci cand in comunitatea internationala s-a vorbit de pericolul incetarii de plati. Si chiar si atunci am avut de-a face cu o doza considerabila de perceptie si cu ceva mai putin calcul economic.

     

    Dupa ce am studiat teoria crizelor, mi-am dat seama ca flacaii din joc cu sticlele si fripturile au reactionat corect, iar programatorii au fost chiar isteti: merita oare sa renunti la placerile vietii, la provocarile cotidiene, simple sau complicate, pentru a-ti bate capul cu crizele iscate de cei suparati pe viata? Nu-i pacat de anii de zile-munca irositi cu analize, dezbateri, tacanit de taste de calculator, frunzarit de ziare cu titluri catastrofale?

     

    Sigur ca demersul meu este pur semantic acum, pana la urma si joaca de-a criza poate fi inclusa in placerile vietii. Problema e ce facem daca ne loveste o criza adevarata si noi nu o sa stim s-o recunoastem.

  • Intre Bulgaria si turismul sindical

    Preturile mici pentru vacantele de confort redus in strainatate, oferta Bulgariei, mentinerea turismului sindical si faptul ca, la o luna distanta de inceputul sezonului la mare, se fac tranzactii cu hoteluri in care abia vor incepe investitiile spun totul despre modul cum se vor cheltui cele mai multe bugete de vacanta in acest an.

     

    Avem foarte putin litoral romanesc, va putem arata insa Bulgaria, daca vreti sa plecati din Bucuresti, sau Croatia, Slovenia si Muntenegru daca plecati dinspre Banat.“ Spuse cu o voce indiferenta de o domnisoara, vorbele de mai sus ar suna cu totul neplacut in urechile unui hotelier de pe litoralul romanesc. Si asta pentru ca, sub asaltul a 300 de agentii de turism (dintre care o treime touroperatori) prezente la Targul de Turism de saptamana trecuta, care s-au intrecut sa vanda Grecia, Tunisia si Spania, aceeasi oferta de ani de zile a litoralului romanesc nu prea mai are cu ce sa atraga. Cu toate ca tarifele sunt la fel ca anul trecut. Dar totul e ca anul trecut!

     

    Investitii s-au facut – dar disparate si prea putine ca sa schimbe imaginea de ansamblu. Iar acum, cu o luna inainte de 1 mai, cand ar trebui sa se deschida sezonul, THR sau SC Neptun au inceput sa vanda hoteluri pe litoral, pentru a investi banii luati in hotelurile pe care le mai detin.

     

    Asta inseamna ca aceste hoteluri vor fi in lucru si ca, in afara a doua-trei statiuni (Mamaia, Costinesti si chiar Vama Veche), care macar se leaga in jurul unui concept, litoralul nostru va arata ca si anul trecut: cateva oaze de nou, renovat, stralucitor, inconjurate de hoteluri vechi si nerenovate. 

     

    Aceasta stratificare a unitatilor de cazare inseamna si o stratificare a turistilor care vor veni la mare: cei cu venituri foarte mari (care isi permit hotelurile de cinci stele din Mamaia sau un sejur de spa la Eforie Nord) si cei cu venituri medii spre mici: studenti sau pensionari si, cel mai mult, sindicalisti. Desi, cel putin teoretic, turismul prin sindicat ar fi trebuit sa nu se mai practice din acest an (conform unor norme UE, care nu il sustin in ideea in care duce la o concurenta neloiala), si in acest an sindicatele au cumparat aproximativ o cincime din capacitatea de cazare de pe litoral. Practic, lipsa investitiilor pe litoral este mai grava decat pare, deoarece atmosfera trista de anul trecut din multe statiuni are si un substrat mai neplacut. Formula aceasta cu 10% turisti bogati, 90% oameni cu venituri mici si in rest turism de weekend face ca tocmai in acesti ani, in care numarul persoanelor care ar putea aloca un buget substantial (peste 400 de euro) pentru petrecerea unui sejur reusit a crescut pana la aproximativ 3 milioane de persoane, profitul sa nu intre in bugetele unor hotelieri care poate l-ar reinvesti si ar dezvolta in continuare turism in Romania, ci va ajunge in bugetele touroperatorilor din turism, din vanzarea de turism extern.

     

    Nimic rau in asta: clasa medie, educata, cu asteptari mari, vrea sa vada lumea, dar nu ar fi rau sa stie ca si la noi la mare ar putea gasi un loc unde sa se odihneasca o saptamana intr-un mod placut. In ultimii ani, la nivelul persoanelor cu venituri medii spre mari, o saptamana de odihna insemna o saptamana intr-o statiune in Turcia: elegant, nu foarte scump, cu piscine imense si servicii fara cusur.  De ce nu a aparut un astfel de proiect si la noi pe litoral? Hotelierii spun ca i-au descurajat sezonul prea scurt si marea murdara, dar mai ales toate disputele legate de plaje si administrarea acestora.

     

    Asta nu inseamna ca persoanele cu venituri medii, care nu gusta din aceste motive litoralul romanesc, nu petrec deloc concediul in Romania. Merg la munte, unde vara vin si mii de turisti straini. Pentru ca, asa cum spune si Organizatia Mondiala a Turismului, muntele si resursele balneo trebuie sa insemne turism pentru Romania.

     

    Pana atunci, vine 1 mai, iar pe litoral se vor deschide cu aceasta ocazie cam cinci-sase hoteluri. In schimb, se vor deschide mai devreme si cateva hoteluri in Bulgaria, unde nu exista aceasta traditie de mers la mare de 1 mai. Dar au cerut multi romani, iar bulgarii s-au executat, venind cu oferte de 100 de euro all inclusive pentru o minivacanta de cinci zile de 1 mai. In aceste conditii, cei 6.000 de turisti asteptati pe litoralul romanesc de 1 mai vor fi depasiti numeric de cei aproximativ 10.000 care vor trece granita spre sud. Iar tendinta va continua si la vara si poate si inca unul-doi ani, pana se va face turism de masa si la Constanta.

  • De ce ne place euro

    In timp ce mai bine de 77% dintre britanici resping chiar si ideea de a adopta moneda unica europeana si 70% dintre greci s-ar intoarce cu mare drag la drahma, doar o treime dintre romani se declara impotriva adoptarii euro. Oare stim noi ceva ce ei nu au aflat?

     

    Se pare ca da, stim: pretul unui apartament cu doua-trei camere in orasele mai marisoare urca vertiginos spre 70.000 de euro, masina parcata in fata casei costa cam 12-13.000 de euro, iar ofertele pentru concediu, fie el intr-o mica pensiune de pe Valea Prahovei sau malul Mediteranei, sunt toate exprimate in euro. Despre credite nici nu mai e vorba, in conditiile in care pana nu de mult singurele imprumuturi mai accesibile erau cele in moneda europeana. Acum, e adevarat, calcaiul apasat pus de banca centrala pe gatlejul bancherilor pentru a-i convinge (cu argumente de cost, nu altfel) pe romani ca si leul e bun s-a dovedit eficient. Ponderea imprumuturilor in moneda straina a scazut, chiar daca nu covarsitor: din cele aproape 93 de miliarde de lei credite la sfarsitul lui 2006, aproape 53% erau in lei. Trecand cu vederea inca firavele credite in monede exotice si din ce in ce mai putinele imprumuturi luate in perdantul dolar american, restul sunt in moneda europeana.

     

    Moneda europeana a ajuns, in aceste conditii, sa echivaleze in mintea multora dintre romani cu un simbol al avutiei, al capacitatii de a avea acces la un bun, la un credit, la un serviciu, la un standard de viata. Iar mult asteptata integrare in Uniunea Europeana, de unde multi par a astepta sa curga mult lapte si miere, a amplificat si mai mult interesul pentru stilul de viata si moneda „lor“. A lor, a celor care traiesc bine, a „europenilor“, sau poate chiar mai mult decat atat, a vest-europenilor. Asa cum, pe vremea cand dolarul american era rege, romanii au aderat la el cu o patima pe care putine alte natii din zona noastra au mai simtit-o. Nu degeaba „atunci cand nu mai are bani, romanul schimba 100 de …“, iar aici, indiferent ce moneda ar fi fost pomenita, cu siguranta nu era leul romanesc. Nici chiar dupa denominarea de anul trecut, promovata in multe discursuri oficiale si ca o modalitate de a-i face pe cetateni sa gandeasca mai mult in moneda nationala. Privita din aceasta perspectiva, disponibilitatea romanilor de a adopta euro ca moneda nationala nu pare deloc de neinteles. Aproximativ 45% dintre respondenti au declarat ca ar vota pentru adoptarea euro, daca ar fi consultati maine, 19% au spus ca nu stiu ce ar face si doar 36% s-ar pronunta impotriva trecerii la moneda europeana, potrivit unui studiu al organizatiei Open Europe. Diferenta pozitiva de 9% este cea mai consistenta la nivelul celor 14 state din afara uniunii monetare care au fost incluse in acest sondaj, pe locul secund situandu-se Danemarca, iar pe al treilea, Malta. Cea mai puternica opozitie in fata adoptarii euro vine din partea britanicilor, unde 77% dintre cei chestionati s-au declarat impotriva. In topul tarilor unde populatia pare sa nu prea aiba la suflet moneda europeana se mai inscriu Letonia (cu 64% voturi negative), Lituania (cu 64%), Cipru (cu 62%).

     

    In lipsa detaliilor calitative, e dificil de ghicit cati dintre cei ce s-au declarat atat de dornici sa imbratiseze euro stiu cu exactitate si cum se ajunge acolo si ce urmeaza dupa adoptare. Indeplinirea criteriilor de convergenta e obligatorie pentru ca un stat sa intre in mecanismul ERM II, antecamera adoptarii euro. Iar criteriile de convergenta (ce privesc nivelul inflatiei, al dobanzilor pe termen lung, al datoriei publice, al deficitului bugetar si al cursului) impun, pana la urma, atingerea unor echilibre economice. Pe care Romania inca nu prea le are.

     

    Despre efecte avem si mai putine certitudini, in conditiile in care informatiile despre ceea ce s-a intamplat de la 1 ianuarie incoace in Slovenia, prima tara din fostul bloc comunist ce a adoptat euro, sunt aproape inexistente. Costurile trecerii la euro se traduc insa in zeci de milioane de euro pentru autoritati, pentru a nu mai pune la socoteala bugetele consistente pe care o companie, o banca, in genere orice institutie trebuie sa le puna deoparte pentru o schimbare de acest fel. Si, daca in cazul denominarii leului (trecuta, de altfel, fara prea multe dureri de cap), teama cea mai mare a fost ca momentul va fi speculat pentru scumpiri nejustificate, poate anticipa cineva cam cum ar putea fi la schimbarea leului cu o moneda cu totul noua?

  • Presedintele, jucator si arbitru

    Desi nu o recunoaste sau o face in mod indirect, aruncand in fata argumentul legitimitatii populare si al increderii de care se bucura in randul electoratului, presedintele Basescu se plaseaza uneori la limita Constitutiei.

     

    Nu este vorba neaparat de incalcari ale legii fundamentale sau de gesturi neconstitutionale, ci mai degraba de atitudini si comportamente care pun la incercare elasticitatea Constitutiei. Cu siguranta se pot spune multe despre Traian Basescu, dar a afirma ca seful statului incalca in mod flagrant Constitutia si a aduce argumente irefutabile in acest sens reprezinta mai degraba un demers politic si mai putin unul juridic. Planurile nu trebuie confundate. In conditiile in care ni se spune in fiecare zi ca presedintele Basescu „a incalcat“, „este vinovat“, „constituie un pericol“, „comite abuzuri“ etc. ajungem sa credem ca lucrurile stau chiar asa, desi, cel putin pentru moment, nu avem argumente juridice pentru a da verdicte. Instanta suprema – Curtea Constitutionala – inca nu s-a pronuntat.

     

    Este adevarat, a fi presedinte jucator presupune mai mult decat un rol de mediator, asa cum prevede legea fundamentala. Dar, in acelasi timp, un astfel de statut este inferior celui de presedinte arbitru, dupa cum este el definit in regimul constitutional francez. Daca se comporta ca un presedinte jucator, Traian Basescu poate fi cel mult un sef de stat aconstitutional. Dar daca vrea sa si arbitreze, atunci intr-adevar problema neconstitutionalitatii poate fi ridicata cu cea mai mare seriozitate si responsabilitate.

     

    Cele mai importante probleme ale presedintelui Basescu nu deriva neaparat din rolul pe care acesta si l-a asumat si care pare a fi acceptat de catre populatie. Conflictul in care seful statului s-a angajat nu doar cu premierul, ci si cu Parlamentul (cu partidele politice) este mai degraba rezultatul unei disponibilitati scazute din partea acestuia de a accepta si responsabilitatile pe care un astfel de statut le implica. Ce-i drept, Constitutia fixeaza responsabilitati pentru un presedinte care mediaza si nu pentru unul care se implica in joc. Astfel, fisa postului de presedinte jucator contine o serie de drepturi si de atributii, dar in acelasi timp, ea implica si asumarea unor riscuri si a unor obligatii. Respectarea regulilor jocului, fair play-ul, riscul de a fi accidentat, suspendat sau sanctionat sunt cateva dintre acestea, iar ele nu pot fi trecute cu vederea doar pentru ca publicul spectator te sustine si te aclama, cu o mai mica sau mai mare frenezie. La toate acestea se adauga tendintele presedintelui de a se transforma din jucator in arbitru, adica de a sanctiona alti actori politici, participanti la joc, de a da cartonase galbene sau rosii, de a indica lovituri de pedeapsa etc.

     

    Sursa actualei crize politice nu este reprezentata de conflictul dintre presedinte si premier. Aceasta este doar o forma de manifestare a ei, care in anumite imprejurari politice, cum ar fi coabitarea, existenta unui guvern de coalitie minoritar, inexistenta in Parlament a unei majoritati prezidentiale, se manifesta acut. In realitate, esenta acestei probleme este reprezentata de arhitectura sistemului institutional. Angrenati in dispute politice sterile si ghidati in actiuni de interese imagologice si electorale, nici unul dintre actorii politici nu este dispus sa abordeze frontal (nu doar discursiv) tema regimului politic si a reformei institutionale. Concentrarea asupra efectelor si nu asupra cauzelor pune in evidenta anumite carente la nivel de competenta sau de expertiza a clasei politice. In egala masura, poate fi adusa in discutie tema responsabilitatii de care da dovada elita politica. Aceasta deoarece amanarea constanta a declansarii procesului de reconfigurare a relatiei dintre autoritatile publice nu face decat sa perpetueze criza sau sa favorizeze aparitia altor situatii tensionate. Stabilirea unei compatibilitati intre tipul de legitimitate cu care este investit presedintele si atributiile sale constitutionale devine un imperativ pentru buna functionare a sistemului politic romanesc.

     

    Increderea cu care institutia Parlamentului este investita de catre populatie (fapt ce exprima fractura existenta intre societate si clasa politica), comparativ cu atitudinea si modul de raportare sociala la institutia prezidentiala constituie variabile ce permit anticiparea deznodamantului unei consultari populare pe aceasta tema. Cu toate acestea, trebuie avut in vedere faptul ca acordarea unor atributii sporite sefului statului atrage dupa sine si responsabilitati mai mari pentru titularul postului de la Cotroceni. In acest sens, indiferent de modelul agreat – cel american sau cel francez – presedintele va fi nevoit sa iasa din registrul imagologic in care evolueaza in prezent. Sporirea atributiilor executive creeaza responsabilitati directe, fapt care il va determina pe seful statului sa-si asume guvernarea si-i va limita posibilitatea de a folosi arma discursului doar pentru a puncta in plan imagologic (ceea ce se intampla in prezent, cand presedintele adopta public pozitii agreate de catre populatie, dar nu raspunde in mod direct de gestionarea domeniilor asupra carora se pronunta, cel mai adesea critic).

  • Spatiul in forma de tirbuson

    Cineva ar putea considera incorect ca eu sa fac o recenzie unei carti careia i-am scris prefata. Numai ca, daca o recenzie trebuie sa fie obiectiva, aceste editoriale sunt expresia unor preferinte personale.

     

    Daca am scris prefata la o carte a fost pentru ca mi-a placut, asadar vorbesc despre ea. Este vorba despre „Elementar, Wittgenstein!“ de Renato Giovannoli, care, in pofida titlului malitios, este o carte foarte serioasa si dificila.

     

    …

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 18 aprilie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei

  • Grand Effie: Headvertising

    Headvertising a castigat marele premiu la cea de-a patra editie a festivalului Effie cu campania „Smaller but handier“, realizata pentru Gazeta Sporturillor. Acest premiu este un argument in plus pentru demersul agentiilor de a convinge clientii sa aiba curajul de a paria pe idei indraznete care se dovedesc si eficiente.

     

    „Lasati agentiile sa faca lucrurile pentru care le platiti“, este indemnul  spus de Serban Alexandrescu (director de creatie in cadrul Headvertising) la primirea premiului si una dintre cele mai aplaudate replici spuse la gala. Pe langa Grand Effie, Headvertising si-a mai adaugat in portofoliu doua premii gold, pentru Gazeta Sporturilor si pentru HVB Tiriac Bank  si doua bronzuri, pentru Grania – „Never stops growing“ si pentru Dolce – „When are you dolce?“.

     

    In cursa pentru finala Grand Effie au mai intrat Next Advertising si CAP, pentru campania Salonta, si Graffiti BBDO, pentru campania „The guide“, facuta pentru Banca Romaneasca.

     

    Cele mai eficiente agentii din industrie au fost premiate cu Gold Effie: agentiile Next Advertising, pentru campaniile „Salonta“ (categoria „Food Products I“), Leo Burnett & Target cu campaniile „Super Mame“ pentru Tide (categoria „Non Food Products“), „Equity campaign 2006“ pentru Bergenbier (categoria „Alcoholic Beverages“), „New q-pack shape for smart guys“ tot pentru Bergenbier, aceeasi categorie. La categoria „David vs. Goliath“, aurul a fost castigat de Graffiti BBDO pentru campania „The guide“, pentru Banca Romaneasca. Aur au mai primit agentia GMP cu campaniile „Gabriel has a solution for Rosia Montana“ (categoria „Image, Social Nonprofit Campaigns“), „The towels invasion“ pentru Cocolino (categoria „Promotions FMCG Non Food“) si „Cooked chicken doesn’t harm“ pentru UCPR (categoria „Others“), agentia Cohn & Jansen/ Ashley & Holmes cu campania „Coverage“ pentru Cosmote (categoria „Telecommunications“), agentia Engines Servicii de Comunicare cu campania „Dero summer edition“ pentru Dero Surf (categoria „Promotions FMCG Non Food“), agentia Propaganda cu campania „The bribe on the radio?“ pentru Radio Guerrilla (categoria „Promotions Non FMCG Services“).

     

    Anul acesta, din 71 de campanii inscrise s-au calificat in finala 51. O singura categorie nu a avut inscrieri, „Non Alcoholic Beverages“. La categoriile „Food Products II“, „Retail“, „Durables“, „Promotions FMCG Food“, „Promotions Non FMCG Products“, „New Product and Service Introduction“ si „Renaissance“ nu s-a acordat Gold Effie.

     

    Ajuns la cea de-a patra editie, Effie este un festival destinat industriei de advertising din Romania, care premiaza reusita in atingerea si depasirea obiectivelor de marketing si comunicare. Festivalul Effie 2007 este organizat in Romania de IAA si UAPR, aceasta editie fiind organizata si cu ajutorul agentiei Millenium Communications.

  • IN THE SPOTLIGHT

    IDEEA: Vodafone intelege „necazurile“ tinerilor

    CLIENT: Vodafone

    AGENTIA: McCann Erickson

    CANALE: TV, presa scrisa, web & OOH

     

    Campania Vodafone „Youth“ ruleaza pana la sfarsitul lunii aprilie si isi propune sa comunice o oferta creata pentru tineri.

     

    „Cinci telefoane in buzunar, un mp3 player, 200 de prieteni, doua intalniri in acelasi timp, cursuri de copiat, examene de dat, sala si club, toale si SMS-uri de trimis, interviul pentru un job part time, bani de buzunar care nu ajung si alergat de colo colo…“ sunt „necazurile“ cu care se confrunta tinerii zi de zi, dupa cum spune Bogdana Butnar, senior strategic planner la McCann Erickson.       

  • Lumea dupa standardul lor

    Japonezii au gasit un numitor comun pentru toate electronicele pe care le produc, formatul high definition. E directia in care merg toti ceilalti concurenti, dar Sony o face in stilul propriu.

     

    Sony e HD (high definition, n.red.) si HD inseamna Sony“, isi incepea discursul Fujio Nishido, presedintele corporatiei pentru tarile din Europa, in fata a 400 de jurnalisti si analisti europeni, adunati saptamana trecuta cu ocazia Sony Media Experience, evenimentul bianual de prezentare a directiei in care merge compania. „De la scaunul regizorului pana la fotoliul consumatorului de entertainment, suntem implicati in fiecare pas al acestei calatorii“, a zis Nishido, facand aluzie la faptul ca Sony este producator de electronice, dar si de continut, ca detinator al casei hollywoodiene de filme Sony Pictures.

     

    Nu e o directie neaparat noua; toti marii producatori de electronice au venit cu aceasta noua formula de a atrage consumatorii prin claritatea de detalii a imaginilor statice sau in miscare, de cateva ori mai buna decat cea de pana acum. In spatele acestui standard de imagine, Sony vine cu cateva tehnologii proprii pe care spera sa le impuna. Sony, pana nu de mult regele incoronat al electronicelor, a pierdut teren in fata unor concurenti care au mutat atentia consumatorilor de la hardware-ul avansat tehnologic la usurinta utilizarii, spre online sau la posibilitatea de a folosi produse complementare de la alti producatori. Sony s-a inconjurat de standarde tehnologice proprii – strategie motivata de unii prin aroganta uneia din cele mai vechi organizatii din industrie, dar justificata mai realist de faptul ca in acest fel un consumator prinde o oarecare dependenta de o singura marca sau ca alti producatori trebuie sa plateasca daca se folosesc de proprietatea intelectuala a inventiilor Sony. Fiindca una dintre interpretarile sloganului companiei, „like no other“, este ca Sony inventeaza formate pe care incearca sa le impuna in fata celorlalti producatori. Sony a refuzat formatul mp3, incercand sa impuna Atrac, este in continuare in razboiul noilor DVD-uri dintre HD-DVD si Blu Ray si pana si unitatile de stocare a fotografiilor digitale folosesc un standard mai putin popular fata de universalul SD (secure digital).

     

    Consola de jocuri PlayStation 3, lansata acum doua saptamani in Romania in acelasi timp cu lansarea europeana, este o suma de interpretari proprii ale Sony. Discurile de pe care pot fi citite jocurile in formatul de inalta definitie sunt Blu Ray, formatul concurent al HD-DVD. Una din functiile aparatului este ca se poate conecta la Internet, navigand ca de pe orice alt calculator printr-un browser special, iar biblioteca de productii cinematografice poate fi completata accesand un magazin online de muzica si filme al Sony – o concurenta la mult mai cunoscutul iTunes al celor de la Apple. Utilizatorii din Romania nu pot momentan accesa nici unul dintre aceste doua magazine, unul din oficialii Sony motivand lipsa serviciului in Romania prin penetrarea scazuta a Internetului in banda larga. O alta atractie a consolei o reprezinta „Home“, o lume virtuala similara concurentei „Second Life“, in care orice posesor al consolei poate patrunde. Muzica poate fi ascultata, dar cu conditia ca piesele sa fie in format Atrac3, Sony oferind un software pentru transformarea lor.

     

    La workshop-ul dedicat solutiilor video HD, participantii erau primiti intr-o camera in intuneric complet, in care se auzea doar vocea inregistrata vorbind despre istoria Sony in domeniul tehnologiilor video, in speta VHS si DVD. La finalul celor cateva minute, cortina care acoperea restul salii era data la o parte pentru a deschide accesul la o zona luminata puternic, cu oglinzi pe toata suprafata peretilor, scaune de plastic transparente si cateva produse ale companiei asezate pe socluri. Astfel sugereaza Sony trecerea de la experienta vizionarii de casete sau DVD-uri clasice la cele din zona High Definition. O zona pe care presedintele european al companiei o vede drept cheie in dezvoltarea viitoare a companiei, sprijinind aceasta afirmatie cu cateva cifre. In 2005, 35% dintre produsele vandute de companie ca valoare din cifra totala erau produse care afisau imagini HD. In 2008, compania estimeaza ca va ajunge sa dubleze acest procent. Iar majoritatea produselor Sony prezentate la eveniment afiseaza, ruleaza sau produc imagini HD. PlayStation 3 lansat vine cu jocuri la calitate HD, toata seria Bravia de televizoare LCD a Sony este compatibila cu acest standard, camera video pentru amatori inregistreaza la aceasta calitate, la fel ca si video player-ul cu discuri DVD Blu Ray.

     

    Cu acesta din urma, Sony pretinde ca a castigat prima runda a controversei. Informatiile prezentate de companie spun ca in Japonia 97% dintre video playerele din noua generatie vandute sunt pentru formatul Blu Ray, iar in Statele Unite, cu toate ca au fost lansate doar la sfarsitul anului trecut, au acaparat in decembrie in jur de 20%. O versiune speciala numita BDP S1E va fi lansata in Europa in mai si va ajunge, au spus reprezentantii Sony, simultan si in Romania. 

     

    Tot la acest eveniment a fost prezentat un video player de buzunar, NW A800 Walkman, la un an si jumatate distanta dupa ce Apple a lansat iPod-ul video. Cu gama walkman, Sony are ocazia sa vada insa acum si cum e de partea cealalta, a concurentilor care lupta sa ajunga liderul – in cazul de fata Apple. „Walkman“ insemna in anii ’90 ceea ce reprezinta in zilele noastre numele iPod – un nume generic dat oricarui aparat, indiferent de producator. Un oficial al Sony deplangea insa faptul ca persoanele care aud acest nume se gandesc la aparatele cu caseta sau cel mult la acelea mari si rotunde care ruleaza muzica de pe CD-uri, nicidecum la iPodurile Sony.