Ati privit vreodata o criza drept in ochi?

Printre ultimele achizitii se numara o lume in care programatori isteti au introdus o nuanta: lumea jocului este populata cu vreo sase – sapte rase, iar tu, ca jucator, esti pus in fata unor alegeri cumva morale: alegi sa-i ajuti pe unii, asta te transforma in dusmanul altora, dar daca nu-i ajuti pe „altora“, atunci nu poti obtine nu stiu ce obiect fara de care „unii“ vor pieri, indiferent de ajutorul tau. Asa ca faci un soi de echilibristica in alegeri, alergand in toate directiile inaintea vestilor privind comportamentul tau dusmanos, pentru a-i multumi si pe „unii“ si pe „ceilalti“. In timp ce tu alergi in toate directiile, si „unii“ si „ceilalti“ stau frumos in jurul focurilor de tabara si se cinstesc din sticle si trag fripturi la protap. Si ma trimit pe mine in toate directiile, pentru ca, uite, pericolul e cat casa si o sa fie rau pentru imparatie. Pe urma mai trag o dusca, probabil in cinstea pericolului, in niciun caz in cinstea mea care incerc sa le rezolv toate problemele.

Acum cateva zile, am realizat ridicolul situatiei: eu (acela din poza din stanga paginii) aveam niste probleme morale si ma supuneam orbeste in fata unor linii de cod intr-un program, niste siruri de instructiuni care, in loc sa-mi multumeasca ca nu le dau un „delete“, ma trimiteau peste campii, munti si paduri sa le rezolv treburile. M-am infuriat asa de tare pe mine ca am luat cea mai ascutita sabie, am renuntat la moralitate si am hacuit si la „unii“ si la „ceilalti“, fara discernamant si regrete. Am taiat regi, capetenii, sefi de hoarda si prostime, aruncand regatul virtual in cea mai adanca criza.

Si ce credeti? In continuare baietii se cinstesc din sticle si trag la fripturi, asta pana ma apropii suficient de mult incat sa sara la bataie. Evident, nu le-a convenit razvratirea mea si acum mor de curiozitate sa stiu daca programatorii cei isteti au prevazut o atare rascoala si cum vor reactiona „unii“ si „ceilalti“.

Criza pe care am declansat-o in regatul meu virtual (va dau pe mail numele jocului, n-am inventat nimic) m-a facut sa ma gandesc tot mai des, in ultima perioada, la crize in general si la modul in care reactionam in fata acestora. Nu-i vorba, si regatul nostru real, daca ii pot spune asa, geme de crize – politice, economice, in sanatate, in justitie, in orice alt domeniu indexabil si administrat al activitatii umane. Pleaca Saftoiu, e criza!, iese public Udrea, alta criza, zice Tariceanu o vorba, plonjam in criza, vrea Nicolaescu sa schimbe ceva, e criza in sanatate, desigur, Macovei – criza in justitie, oricine altcineva – criza…

Si stiti care-i teoria mea? Nu avem de-a face cu nicio criza.

N-am avut de-a face cu nicio criza in ultimii 17 ani. Nu stim sa iscam nici macar o criza si n-am sti sa gestionam o criza adevarata.

O criza, spun teoriile, este o situatie in care un ansamblu de circumstante pana la un moment tolerabil devine, prin adaugarea unui alt factor, total intolerabil. Factorul poate fi politic, economic sau stiintific. Crizele incep cu mult timp inainte de momentul in care sunt percepute ca atare si sunt produsul unor oameni ce intra in conflict cu propriile prejudecati, inclinatii si predispozitii, este un amestec de orbire si intuitie, de fapte palpabile si altele ce sunt trecute cu vederea. Crizele sunt previzibile, dar numai privite retrospectiv. Pe de alta parte, majoritatea par inevitabile, cumva predestinate, dar aici parerile sunt impartite, unii spun ca nu este asa.

Crizele adevarate sunt cele in care, Doamne fereste, zboara capitalistii pe geamurile zgarie-norilor, cotatiile monedelor se schimba cu viteza de cronometru electronic, crize adevarate au fost cele din Turcia sau Asia. Cel mai aproape de asa ceva a fost Romania atunci cand in comunitatea internationala s-a vorbit de pericolul incetarii de plati. Si chiar si atunci am avut de-a face cu o doza considerabila de perceptie si cu ceva mai putin calcul economic.

Dupa ce am studiat teoria crizelor, mi-am dat seama ca flacaii din joc cu sticlele si fripturile au reactionat corect, iar programatorii au fost chiar isteti: merita oare sa renunti la placerile vietii, la provocarile cotidiene, simple sau complicate, pentru a-ti bate capul cu crizele iscate de cei suparati pe viata? Nu-i pacat de anii de zile-munca irositi cu analize, dezbateri, tacanit de taste de calculator, frunzarit de ziare cu titluri catastrofale?

Sigur ca demersul meu este pur semantic acum, pana la urma si joaca de-a criza poate fi inclusa in placerile vietii. Problema e ce facem daca ne loveste o criza adevarata si noi nu o sa stim s-o recunoastem.