BusinessMagazin

Blog

  • TOPUL GRESELILOR

    O buna parte a anunturilor din presa locala se abat de la „canoanele“ genului, motiv pentru care de multe ori nu isi ating sco-pul. Specialistii in resurse umane consultati de BUSINESS Magazin au intocmit o lista a celor mai frecvente greseli in redactarea si publicarea unui anunt de angajare.

     

    TITLUL PREA MIC: Aplicantii nu au timp sa caute astfel de informatii, iar fiecare anunt concureaza cu celelalte din pagina. Ca atare, titlul trebuie sa fie scris cu litere mari.

     

    LIPSA PRECIZIEI: Angajatorii nu trebuie sa caute un „angajat“ – cu totii suntem angajati. Datele de contact de asemenea trebuie sa fie foarte clare.

     

    MARIMEA CONTEAZA: Nu te astepta sa gasesti candidati potriviti pentru o pozitie de CEO daca ai dat un anunt mic.

     

    MEDIA NEPOTRIVITE: Chiar daca Romania libera este publicatia care atrage in continuare cele mai multe anunturi de angajare, mai toate publicatiile de presa scrisa publica astfel de anunturi, iar alegerea celei potrivite tine de cunoasterea publicului-tinta al acestora.

     

    OMITEREA RECOMPENSEI: Multe companii gresesc cand scriu doar despre ceea ce cer, fara a preciza si ceea ce ofera.

  • CINE, UNDE, CUM

    Operatorii estimeaza ca in 2006 numarul curselor charter organizate spre destinatii exotice va creste cu 20-25% fata de anul trecut. Cresterile cele mai semnificative le-ar putea avea Spania si Grecia, numai catre insulele grecesti fiind programate peste 15 curse.

     

    VEDETELE: Cele mai multe chartere vor fi organizate spre Grecia – Creta (9), Salonic (5) si Corfu (4) -, si spre Spania – Mallorca (4), Costa Brava (4) si Malaga – Costa del Sol (3).

     

    TRADITIE: Spre Turcia (Antalya, Fibula & Kusadasi, Bodrum si Izmir) se vor organiza 12 chartere, la fel ca si anul trecut.

     

    NOU-VENITII: In acest an, vor pleca aproximativ 20 chartere din Timisoara, Cluj, Bacau si Sibiu.

     

    EXCLUSIVITATI: Insula greceasca Evia va fi operata si in acest an de o singura agentie, Aerotravel Lufthansa City Center, cu cate un zbor din Timisoara, Cluj si Bucuresti. Tot la capitolul exclusivitati intra si Malta Travel, care va opera si in 2006 o cursa din Bucuresti si una din Cluj, cu avioane de 138 de locuri (iunie-septembrie).

  • DESTINATII NOI

    INSULELE CANARE: Catre Tenerife se vor organiza doua curse charter: una prin Prestige Tours & Prompt Service, iar cea de-a doua prin J’Info Tours.

     

    CIPRU: Catre „tara Afroditei“, agentia Butterfly Tourism va organiza un charter in perioada iunie-septembrie, urmand ca in sezonul de varf (jumatatea lui iulie-jumatatea lui septembrie) sa zboare doua curse.

     

    CORFU: Prestige Tours & Prompt Service, J’Info Tours, Ali Baba Travel si Paralela 45 vor organiza cate o cursa pe saptamana.

  • Un nou nivel al dobanzii BNR?

    Dupa ce Banca Nationala a Romaniei a majorat dobanda de politica monetara cu un punct procentual, pana la 8,5%, la inceputul lunii februarie, „logic ar fi sa o faca din nou la urmatoarea intalnire“, cred analistii.

     

    Opinii conform carora este destul de probabil ca pe 27 martie, cand va avea loc urmatorul CA al BNR, dobanda la care banca centrala atrage banii de la banci sa creasca la 9,5%. Mai mult de atat, exista si opinii conform carora cresterea ar trebui sa mearga chiar si mai sus, „pana la 10%“, dupa cum spune vicepresedintele CFA, Dragos Cabat. La polul opus, exista multi bancheri pentru care nici cresterea din februarie nu era justificabila (vezi BUSINESS Magazin nr. 65).

     

    „Este posibila inca o majorare a dobanzii de politica monetara“, este de parere directorul general de la BRD/SG Corporate Finance, Aurelian Dochia. Totusi, decizia trebuie luata „cu atentie“, pentru ca dobanzile prea mari ar atrage fonduri speculative, deja foarte interesate de dobanzile bune si de miscarile de curs din Romania, ce le aduc profituri grase. Intrarile de fonduri preseaza pe cursul valutar, contribuind la aprecierea leului, care a castigat circa 5% de la inceputul anului. Care este riscul?

     

    „Un curs foarte apreciat conduce la adancirea deficitului de cont curent“, explica Ionut Dumitru de la Raiffeisen Bank, pentru ca ieftineste importurile, dar afecteaza si competitivitatea exporturilor. In ianuarie 2006, deficitul comercial a urcat la 637,7 mil. euro, cu 66% peste nivelul din prima luna a lui  2005, conform Institutului National de Statistica.

     

    Un astfel de dezechilibru, care in Romania arata acum „ca un bulgare care a ajuns destul de mare pentru a se sparge“ – spune Dochia -, poate face, daca se adanceste, ca multe dintre fondurile pe termen scurt „sa plece“. Ceea ce, in final, duce la o devalorizare brusca a leului, ce poate induce, la randul ei, o criza financiara. Motive suficiente pentru ca „BNR sa nu mai procedeze la o crestere a dobanzii in martie“, este de parere Ionut Dumitru, care adauga ca nu se astepta nici la majorarea din februarie. In opinia sa, faptul ca „bancile s-au convins ca BNR le «scapa» de excesul de lichiditate“ este un fapt suficient pentru a genera cresteri de dobanzi la depozite.

     

    Dupa ce o vreme a lasat bancile sa se lupte singure cu excesul de bani – pentru a determina o scadere a dobanzilor la creditele in lei -, de cateva luni incoace politica BNR s-a schimbat radical. Ghilotina unei inflatii ce nu se incadreaza in tintele stabilite face ca BNR sa nu mai vrea exces de lichiditate. „Semnalele bancii centrale ne fac sa credem ca va steriliza tot ce e in exces“, spune Dumitru, ceea ce lasa bancherilor loc sa creasca dobanzile la depozite, dar induce si o crestere a dobanzilor la credite.

     

    Pentru banca centrala „scumpirea banilor“ (cresterea dobanzilor) este importanta ca arma in lupta cu inflatia, motiv pentru care „nu se va opri pana ce aceste masuri nu vor da rezultate“, crede Liviu Voinea, director de cercetare la Grupul de Economie Aplicata. El crede ca inca o majorare, in martie, a dobanzii de politica monetara „este o masura logica in sensul obiectivelor BNR“.

     

    Si Florin Citu de la ING Bank crede ca „o crestere de dobanda e in planul bancii centrale“ pentru viitorul apropiat. In opinia sa, atat timp cat economia romaneasca are performante bune, investitiile de portofoliu  nu au nici un motiv sa iasa din piata „daca nu se intampla ceva foarte grav“.

     

    In opinia sa, atat timp cat deficitul comercial poate fi finantat – si acum este -, el nu reprezinta un pericol imediat. „Cred, insa, ca ne mutam dinspre o finantare pe baza de investitii directe catre una mixta – unde investitiile de portofoliu conteaza mai mult“, explica Citu.

     

    „Pe noi nu ne-a surprins majorarea dobanzii de politica monetara si nu ne-ar surprinde sa vedem o alta crestere in perioada urmatoare“, declara recent si vicepresedintele  BCR Dan Bunea. In opinia acestuia, BNR va monitoriza luna de luna evolutiile din piata „si va reactiona de cate ori va fi nevoie“.

  • Afaceri in minoritate

    Pe o piata inca sufocata de prejudecati, cum este cea a minoritatilor sexuale, exista afaceri care se incapataneaza sa ramana acolo, chiar daca de cele mai multe ori depasesc cu greu limita rentabilitatii. La mijloc e doar pasiune sau exista un viitor de business real?

     

    Daca m-ar fi interesat numai profitul, acum doi-trei ani renuntam la afacere“, marturiseste Madalina Manoila, cea care in urma cu trei ani a avut ideea deschiderii unui club al carui „public tinta“ sa fie comunitatea LGBT bucuresteana (lesby, gay, bisexual, transsexual).

     

    Dupa o lunga perioada de „tatonari“, Queens a „trecut“ pe profit acum cateva luni, buna parte din acesta fiind „reinvestit“ in stingerea datoriilor dintr-o alta afacere nerentabila – un internet café pentru gay. „Oamenii se plictisesc sa mearga in aceleasi locuri zi de zi“, crede Madalina Manoila ca ar putea fi o posibila explicatie a esecului primei sale investitii. Nu acelasi lucru se poate spune acum si despre clubul Queens, pentru anul in curs Manole estimand o cifra de afaceri cu cel putin 20% mai mare decat in 2005, cand a ajuns la doua miliarde de lei.

     

    In schimb, managerii altor afaceri adresate minoritatilor sexuale recunosc ca au apelat nu o data la buzunarele proprii pe post de sursa de finantare. Pentru a finanta lansarea paginii de internet 2G (date, web hosting si un magazin virtual), de exemplu, administratorii site-ului au optat pentru varianta unui credit de nevoi personale de 10.000 de euro. „O suma pentru care valoarea ratelor platite sa nu fie o povara prea mare pe care sa n-o putem suporta“, explica Valentin Nitu, administrator site 2G.

     

    In acest moment, pe piata din Romania exista cel putin patru pagini de internet destinate exclusiv comunitatii LGBT din Romania. Pionierul absolut este www.gaybucuresti.ro, un site de dating conceput de un pusti in varsta de 15 ani, care credea ca este „singurul gay de pe pamant“ si dorea sa vada daca mai sunt si altii ca el. Cu o vechime de opt ani pe piata, site-ul a reusit sa supravietuiasca din reclame, o sursa sigura de venituri, care s-a nascut si a crescut o data cu numarul vizitatorilor. Daca la inceput acestia puteau fi numarati pe degete, in prezent gaybucuresti are inregistrati peste 11.000 de membri.

     

    Pe de alta parte, pentru mai nou-venitii pe piata, 2G, profitul intarzie sa apara, chiar daca au ajuns acum la 2.000 – 2.500 vizitatori pe luna. „Mergem pe zero: nu avem nici profit dar, din fericire, nici pierdere“, afirma Nitu. Asta, chiar daca in urma cu trei ani 2G a primit titlul de cel mai bun site de informatii gay din Romania. Totusi, exista o „nisa“ din care administratorii 2G au de castigat: web hostingul – serverul lor gazduieste sapte pagini de internet care nu au tematica gay, dar ai caror proprietari sunt membri ai comunitatii LGBT.

     

    Din profiturile gaybucuresti, F.G. Alexander, administratorul site-ului, a investit 8.500 de euro intr-o cafenea/club pentru comunitatea gay – Dietrich. Cum cei 40 de metri patrati ai acesteia au devenit neincapatori, extinderea a fost un pas care a venit firesc. „Vechiul Dietrich nu facea fata numarului mare de clienti: intrau si plecau pentru ca nu mai aveau loc“, spune Alexander. Momentan, cafeneaua a fost inchisa, in asteptarea inaugurarii noului Dietrich, care va avea o suprafata de 600 mp, de aproape 15 ori mai mare decat vechea locatie. Iar un spatiu mai mare inseamna si o clientela mai numeroasa si, implicit, o rentabilitate mai mare a afacerii. Alexander se asteapta ca vanzarile sa depaseasca o medie zilnica de 500 de euro in medie pe zi, de zece ori mai mult fata de incasarile „primului Dietrich“, al carui numar de clienti era in medie de 20-30/zi peste saptamana si 60-90/zi de week-end.

     

    Desi estimeaza ca o cafenea „hetero“ e de aproape cinci ori mai rentabila decat una pentru clienti gay, Alexander se incapataneaza sa ramana pe o piata in care cafenele dedicate minoritatilor sexuale au dat faliment dupa primele luni de la inaugurare. In primul rand pentru ca nu au respectat o regula nescrisa: pentru o astfel de afacere e nevoie fie sa ai foarte multi prieteni, fie sa apartii comunitatii LGBT. Altfel, o asemenea afacere „e mai mult o loterie, iar daca nu cunosti comunitatea LBGT, cel mai probabil te indrepti spre un faliment“, spune Alexander, marturisind ca nu e interesat atat de profituri cat de satisfacerea unui hobby.

     

    Tot din pasiune s-a nascut si un alt business adresat comunitatii LGBT din Romania: revista Switch, care a reaparut pe piata la sfarsitul lui ianuarie, dupa ce initial fusese lansata in cursul anului trecut. Initiatorul proiectului este americanul Michael Labelle, caruia i-a venit ideea in momentul in care a constatat ca in Romania nu exista nici macar o publicatie care sa se adreseze exclusiv comunitatii LGBT. Chiar daca managerii „afacerilor LGBT“ recunosc ca acest tip de business nu este unul dintre cele mai rentabile, acestia sunt de parere ca cererea din piata ar justifica aparitia altor produse pentru minoritatile sexuale. „Cel putin inca cinci localuri pentru gay si lesbiene vor incerca sa-si faca loc in 2006“, crede Alexander.

     

    Gradul ridicat de risc pe care il are o asemenea afacere e demonstrat de simplul fapt ca toti managerii business-urilor deja existente au si alte surse de venituri. Dincolo de „miscarile pietei“ sau bilanturile contabile, „stigmatul social“ al unei astfel de afaceri este un factor care trage serios in jos cantarul profitabilitatii. Doua exemple banale: administratorii site-ului 2G spun ca fostul furnizor de internet le-a inchis site-ul fara un motiv intemeiat, in timp ce managerul Queens ii aminteste pe taximetristii care refuza sa transporte clientii cand afla care e destinatia acestora. 

     

    Pe de alta parte, majoritatea persoanelor gay prefera sa-si ascunda orientarea sexuala din teama de a nu fi concediati. In opinia administratorilor 2G, astfel de lucruri se intampla intrucat in Romania nu functioneaza legislatia contra discriminarii. „O plangere la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) nu ar rezolva problema. Din contra, situatia s-ar agrava deoarece cazul va deveni public si chiar daca ar castiga in instanta, pe urma li se vor inchide toate usile“, crede Valentin Nitu. Iar statisticile vorbesc de la sine: din 280 de sesizari adresate CNCD in 2005, doar noua au semnalat cazuri de discriminare pe criterii de orientare sexuala.

     

    Cu toate acestea, managerii afacerilor din domeniu isi mentin insa optimismul si speranta ca, o data cu integrarea in UE, lucrurile se vor schimba radical. Pe langa alinierea la legislatie, aderarea va aduce cu ea si posibilitatea extinderii spre pietele Uniunii. „Am constatat ca ceea ce la noi costa doi euro, la ei costa 15 euro“, spune Nitu despre piata italiana de web hosting, pe care spera sa o poata „ataca“ din 2007. „Costurile vor fi aceleasi, dar profitul se va schimba.“ Integrarea ar putea aduce o noua gama de servicii, produse si reclame dedicate exclusiv comunitatii LGBT. „In afara sunt reclame special pentru gay – la Coca-Cola, Gillette, credite bancare, asigurari, masini etc.“, mai spune  Nitu.

     

    Puse una peste alta, pionierii afacerilor LGBT sunt unanimi in a spune ca e un lucru bun ca business-ul lor exista. E bine, mai spun ei, si ca si-au facut un nume, iar in momentul in care piata va creste, ei vor fi deja „acolo“ si vor avea un avantaj in fata nou-venitilor. Iar pana la stabilirea unui echilibru intre cerere si oferta, cei care au deja afaceri se simt „inaintea timpului“.

  • INDUSTRIA AUTO: China isi pregateste armele pentru a intra pe pietele vestice

    China a gasit o tehnica originala pentru a-si propulsa industria constructoare de masini in postura de forta globala. Tehnica poate fi descrisa asa: cumperi unul dintre cei mai sofisticati producatori de motoare, il dezmembrezi bucata cu bucata, il transporti pe partea cealalta a globului si, acasa, il reasamblezi.

     

    Un ultim semn despre ambitiile Chinei in acest domeniu e tentativa unei companii chineze de a cumpara de la DaimlerChrysler si BMW – si mana in mana cu Partidul Comunist – o fabrica de motoare din Brazilia.

     

    Pentru ca o astfel de fabrica presupune atata sofisticare, este cu mult mai fezabil pentru Grupul Lifan – producatorul chinez – sa se chinuie sa o mute 13.350 de kilometri decat sa isi construiasca propria tehnologie in centrul industrial din vestul Chinei – dupa cum spune si presedintele companiei.

     

    Daca achizitia reuseste – demersurile sunt abia la inceput -, China ar putea face un salt, devansand dintr-o miscare competitori precum Coreea de Sud pentru a ajunge din urma Japonia, Germania si SUA in termeni de vanzari de masini cu eficienta energetica ridicata, dar totusi confortabile, cum sunt Honda Civic sau Toyota Corolla. 

     

    Esecul Chinei de a-si dezvolta propria versiune de motoare si solide, si sofisticate e cel mai mare obstacol tehnic cu care producatorii chinezi s-au confruntat in perioada in care si-au modernizat productia, pregatindu-se de export in SUA si Europa – asa spun analistii si directorii producatorilor auto din Occident. Decizia de a cumpara aceasta tehnologie din afara nu numai ca ar inlatura cel mai mare obstacol, dar ar si propulsa industria auto a Chinei intr-o pozitie buna in lumea producatorilor de masini care sunt deopotriva spatioase si cu consum mic de combustibil.

     

    Fabrica braziliana de motoare e una dintre cele mai faimoase si mai neobisnuite din industria auto. Construita in sudul Braziliei la sfarsitul anilor ‘90, cu o investitie de 500 de milioane de dolari la care au contribuit in mod egal Chrysler si BMW, uzina Campo Largo combina tehnologiile americana si germana de ultima ora, rezultatul fiind motorul Tritec de 1,6 litri, cu 16 valve.

     

    Lifan sustine ca e singurul competitor pentru cumpararea fabricii si ca vrea sa o aduca in China pentru a incepe productia de motoare in 2008. Desi Partidul Comunist Chinez este si el implicat in efortul de preluare, indrazneata miscare a Lifan e condusa de unul dintre cei mai remarcabili antreprenori ai Chinei: Yin Mingshan, unul dintre executivii cei mai de succes ai tarii, cu cele mai multe conexiuni in lumea politica si cu un trecut chinuit – care include 22 de ani in lagare de munca si inchisori prin care si-a platit convingerile politice. Iar fabulos de bogatul presedinte – si principal actionar – al Lifan si-a pus acum in cap sa faca export in Europa in 2008 si pe piata americana in 2009.

     

    Motorul Tritec este unul dintre motoarele cele mai avansate din punct de vedere tehnologic si mai eficiente din punct de vedere al combustibilului din lume, spune Yale Zhagn, analist la biroul din Shanghai al CSM Worldwide, o mare companie de consultanta auto cu sediul in suburbiile Detroitului. Yin spune ca ar vrea sa reconstruiasca fabrica braziliana pe un teren viran de langa uzina sa de asamblat autoturisme. Iar scopul lui e sa inteleaga tehnologia intr-atat de bine, incat sa poata produce motoare nu doar pentru Lifan, ci si pentru alti producatori auto chinezi.

     

    Lifan, care e deja unul dintre cei mai mari producatori mondiali de motociclete, cu vanzari in 112 tari, este gata sa inceapa, la un pret de 9.700 de dolari, exportul masinilor sedan – remarcabil bine facute – in statele in curs de dezvoltare din Asia, Orientul Mijlociu si Caraibe. Dar mai e nevoie de cativa ani buni de munca pana cand compania va fi pregatita sa concureze in tarile industrializate, spune Yin. „Presedintele Mao ne-a invatat: daca poti sa castigi, poarta razboiul; daca nu poti sa-l castigi, fugi“, spune el. „Vreau sa-mi antrenez armata in aceste piete mici si apoi, cand vom fi gata, ne vom muta pe pietele mai mari.“

     

    Obisnuiti sa fabrice masini usoare, cu consum redus, pentru familii chineze atente la costuri, producatorii auto din China vor sa-si foloseasca acum expertiza ca pe un avantaj in competitia mondiala, de vreme ce pretul petrolului ramane la niveluri ridicate. Geely, un alt producator chinez – care i-a surprins pe constructorii americani si europeni anuntandu-si la Salonul Auto de la Detroit din ianuarie intentia de a intra pe piata americana din 2007 -, a pus accent pe reducerea consumului de combustibil inca de dinainte de explozia preturilor titeiului din ultimii doi ani.

     

    Multinationalele se bat acum sa tina pasul cu apetitul in crestere al chinezilor pentru masinile cu consum redus. Producatori chinezi ca Chery sau Geely au acaparat un sfert din piata chineza anul trecut, de la mai putin de 10% in urma cu doar doi ani, spune Michael Dunne, presedintele Automotive Resources Asia, o firma de consultanta.

     

    „De unde explozia asta? Masini mici, cu motoare cu consum redus, care pleaca de la 4.000 de dolari“, spune Dunne. Raymond Bierzynski, presedintele Pan Asia Technical Automotive Center al companiei General Motors din Shanghai, spune ca pretul combustibililor a fost cu mult mai important pentru consumatorii din China decat pentru oricare altii tocmai pentru ca acesta a avut mereu o pondere mare in veniturile familiilor chineze modeste.

     

    Chrysler si BMW au inceput constructia fabricii Campo Largo in aprilie 1998, cu o luna inainte ca Daimler-Benz sa inceapa preluarea Chrysler, pe care a incheiat-o in noiembrie acelasi an. Semnalata in presa de specialitate a vremii drept poate cea mai avansata fabrica de motoare construita vreodata, uzina a devenit un „orfan corporatist“ in momentul in care a inceput productia, in septembrie 1999.

     

    Piata auto braziliana intrase in declin si Daimler avea deja capacitati proprii de producere a motoarelor – in plus, nu se simtea in largul sau sa colaboreze cu rivalul sau german, BMW. Acum, BMW foloseste jumatatea sa din motoarele produse aici la premiatele Mini Cooper. Dar a anuntat deja ca motoarele pentru aceste masini vor veni, in viitor, de la o fabrica din Franta, care este detinuta si operata de PSA Peugeot Citroën.

     

    Chrysler folosea motoarele facute in Brazilia la modelele sale compact Neon si PT Cruiser, dar acum vinde deja jumatate din productie chinezilor de la Lifan si Chery Automotive si unui joint-venture chinez al Mazda. Yin si purtatorii de cuvant ai DaimlerChrysler respectiv BMW au refuzat sa comenteze pe marginea pretului pentru care se poarta negocierile de vanzare a uzinei.

     

    Lifan si-a facut intrarea pe piata auto in februarie, cu sedanul Lifan 520, produs in noua uzina de asamblare a companiei – in care utilajele sunt vopsite in rosu aprins si in galben, culorile steagului Chinei. Lifan incearca sa copieze Honda, un alt producator de motociclete care a intrat pe piata auto – si, ca si Honda, e preocupat de designul eficient, care reduce consumul.

     

    Lifan a preluat de asemenea de la Honda si grija pentru calitate. Caracterele gigantice ale maximelor lui Yin impodobesc fabrica de motoare de motocicleta si pe dinauntru, si pe dinafara; pe o pancarta luminoasa de deasupra liniei de asamblare scrie: „Oricui va pricinui stricaciuni brandului Lifan, Lifan ii va pricinui stricaciuni in castronul cu orez“.

     

    Un test drive al modelului Lifan 520 a aratat ca masina este solida si ruleaza destul de lin chiar si pe drum accidentat – desi nu exista garantii pe termen lung pentru astfel de caracteristici. Pretul de 9.700 de dolari include scaunele de piele, doua air-baguri, un portbagaj imens si un sistem DVD cu ecran pentru pasagerul din fata – o combinatie care ar putea costa de doua ori mai mult la un sedan mediu echipat asemanator in SUA. Salariile de mai putin de 100 de dolari pe luna contribuie la mentinerea preturilor sub control. Fabrica de asamblare e mai bine organizata decat multe alte fabrici chineze, cu toate ca are stocuri masive de piese care asteapta asamblarea – si care sunt purtatoare de costuri.

     

    Yin nu se indoieste ca China poate intra in competitie cu SUA. „Americanii lucreaza cinci zile pe saptamana, noi in China lucram sapte zile“, spune el. „Americanii lucreaza opt ore pe zi si noi lucram saisprezece.“

     

    Traducere si adaptare de Mihai Mitrica

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un partaneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Un Rambo contra Americii

    Multimea chiuie, aplauda si fluiera cand agentul turc infige cutitul in pieptul comandantului inamic. „Valea lupilor – Irak“, care a intrat recent in cinematografele din Turcia, Austria si Germania, e un fel de „Rambo“ in care turcii pun mana pe arme si trec la lupta impotriva tiranicei armate de ocupatie.

     

    Pentru versiunea cinematografica de fata – care, cu cele 10 mil. $ cheltuite e cea mai scumpa productie facuta vreodata in Turcia – inamicul nu e vreun dictator represiv din Lumea a Treia. Numele comandantului dusman e Sam – ca in „unchiul Sam“ -, iar adversari ai eroicilor turci sunt chiar americanii, care trebuie pedepsiti pentru ca au jignit mandria si onoarea popoarelor turc si irakian.

     

    In rolul comandantului Sam William Marshall joaca un actor american, Billy Zane. Marshall, un sociopat care ucide fara sa se gandeasca de doua ori, crezand ca asa infaptuieste vointa lui Dumnezeu. Desi filmul e fictiune, parte din el se bazeaza pe evenimente reale si multe dintre scene evoca imagini familiare privitorului. De pilda scena cu care incepe filmul infatiseaza un incident din 2003: un grup de soldati din fortele speciale turcesti aflat in Irak a fost luat atunci in custodie de puscasii marini americani. Soldatilor turci, care au fost luati drept insurgenti, li s-au pus catuse, lucru care a scandalizat intreaga Turcie.

     

    In alte scene, filmul infatiseaza puscasi marini care ucid irakieni si batjocoresc detinutii din inchisoarea Abu Ghraib; apare la un moment dat si un chirurg american de origine evreiasca, jucat de Gary Busey, care transporta organe umane provenind de la detinuti irakieni – se pare ca e vorba de rinichi – la New York, Londra si in Israel. Iar toate acestea, potrivit scenaristului Bahadir Ozdener, sunt inspirate din evenimente reale. „Sunt doar cateva dintre incalcarile drepturilor omului de care e responsabila America in Irak si despre care presa a scris“, spune Bahadir Ozdener. „Nu am avut intentia de a insulta poporul american si valorile lui, am vrut doar sa infatisam adevarata tragedie de aici.“

     

    Intriga e centrata pe asaltul american si pe ce se intampla dupa aceea. Comandantul turcilor se intoarce acasa infrant, cu gandul ca onoarea i-a fost patata intr-atat incat singurul lucru pe care-l mai poate face e sa se sinucida. Dar lasa un bilet eroului principal al filmului, un agent secret turc pe nume Polat Alemdar, in care ii cere sa lupte pentru onoarea Turciei, pe care el n-a fost in stare s-o apere.

     

    Asa ca Alemdar preia conducerea unei mici echipe de soldati din trupele speciale, ducand-o in nordul Irakului. „Soldatii il cauta pe cel care i-a batjocorit pe camarazii lor turci, dar nu-si pot crede ochilor ca lucrurile au mers atat de departe“, se arata pe website-ul filmului. „Valorile poporului irakian, oamenii si istoria tarii sunt complet nesocotite. Iar cel care e responsabil de toate aceste crime impotriva umanitatii e comandantul fortelor speciale, Sam William Marshall.“

     

    Marshall ataca la un moment dat  invitatii de la o nunta, unde puscasii marini, insetati de sange, ucid zeci de civili. Actiunea e menita, in mintea lui Marshall, sa aduca pacea in regiune prin intimidare si violenta – toate dupa vointa lui Dumnezeu. Si atrocitatile continua pana cand, in fine, e prins de Alemdar.

     

    Zane, care a debutat in „Back to the Future“, spune ca nu e deranjat de tonul antiamerican al filmului. „Am jucat in film pentru ca sunt un pacifist“, a spus el intr-un interviu televizat. „Sunt impotriva razboiului, de orice fel ar fi el.“

     

    Dincolo de eventualele lui merite artistice, filmul – care deja conduce box-office-ul din Turcia – evidentiaza tocmai felul in care e perceputa America in Turcia si discrepanta dintre ce spune guvernul si ce gandeste turcul de rand.

     

    Oficial, cele doua guverne au relatii bune, dupa un moment de minim din 2003, cand Turcia a refuzat sa permita trupelor americane sa lanseze de pe teritoriul sau operatiunile impotriva Irakului. Pe strazi, insa, opinia generala despre SUA a continuat sa se inrautateasca dupa invazie, dupa dezvaluirea abuzurilor de la Abu Ghraib si dupa stirile despre torturile la care sunt supusi in inchisori secrete cei suspectati ca ar avea legaturi cu Al-Qaida. Oficial, cele doua tari sunt partenere in lupta impotriva terorismului. Turcia lupta insa si impotriva separatistilor kurzi inca din anii ‘80, de cand acestia isi cer independenta – iar Statele Unite, impreuna cu Uniunea Europeana, au inclus Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) pe lista organizatiilor teroriste.

     

    Dar dupa invazia din Irak, SUA au evitat sa mai faca vreo miscare impotriva PKK, permitandu-i chiar sa opereze in nordul Irakului – iar asta ii irita pe turci. „Indiferent cat de bune sunt relatiile noastre oficiale, chestiunea PKK e un zid care impiedica legaturile noastre bilaterale sa se imbunatateasca“, spune Egemen Bagis, consilier pe probleme de politica externa al lui Recep Tayyip Erdogan, premierul Turciei. „Daca ar captura rebelii, americanii ar spulbera dintr-o miscare acest zid, iar popularitatea Americii printre turci ar exploda.“ Parca pentru a inrautati si mai mult lucrurile – cel putin asta e perspectiva turceasca – Washingtonul tolereaza existenta unui stat kurd de facto in nordul Irakului. „Oamenii cred ca americanii sprijina un stat kurd independent in nordul Irakului, amenintand, in felul acesta, unitatea teritoriului turc“, spune Nilufer Narli, profesor de sociologie la universitatea turca Bahcesehir.

     

    Asa ca popularitatea SUA in Turcia e in declin constant. Romanele antiamericane – printre care si unul care relateaza un imaginar razboi intre SUA si Turcia – au vanzari viguroase, iar „Mein Kampf“, al lui Hitler, a fost best-seller in Turcia anul trecut. „Filmul nu ne arata nimic ce noi nu stiam deja“, spune Fahri Kaya, un agent de paza de 22 de ani. „E mai mult o terapie de grup care le-a dat oamenilor sansa sa-si exprime sentimentele negative fata de ceea ce se intampla in Irak tipand, aplaudand si fluierand.“

     

    Consilierul premierului turc, Egemen Bagis, spune ca e nevoie de ceva mai mult decat de un film pentru ca relatiile dintre cele doua tari sa se deterioreze. „Alianta noastra cu Statele Unite are radacini foarte puternice“, spune el. „Nu pot fi distruse de un film sau de o carte.“

     

    Eroul: Necati Sasmaz, in rolul agentului secret Polat Alemdar

  • Basescu e rezonabil: cere imposibilul

    Intrebarea care se pune nu e daca presedintele se rateaza. Intr-un fel sau altul, toti o facem. Important e insa ce anume rateaza. Spune-mi ce-ai ratat ca sa-ti spun cine esti!

    Exista un graffiti din care poti invata mai multe decat dintr-un tratat de filosofie. In 1968, in timpul revoltelor studentesti, pe zidurile Sorbonnei cineva a scris: „Soyez raisonnable, demandez l’impossible!“. Adica, fiti rezonabili, cereti imposibilul! Ploile sau fortele de ordine au sters inscriptia, insa era prea tarziu: formularea, anonima, intrase deja in istorie. Si, dupa cum se vede, inca-l mai face.

    In realitate, inscriptia cu pricina nu facea decat sa consemneze o stare de fapt – una pe care, din cauza agitatiei de zi cu zi, suntem tentati sa o trecem cu vederea: rezonabili (adica rationali, vezi frantuzescul „raison“) nu suntem decat in masura in care cerem imposibilul. Altminteri, n-am mai face copii, nu am mai merge la biserica, si nu ne-am pierde vremea cu flecustete gen „arta“. Dar nici la fotbal nu ne-am mai uita, nici la televizor si nici politica n-am mai face. In linii mari, am fi un soi de parameci bipezi.

    Sincer sa fiu, ma indoiesc ca Traian Basescu are revelatii de acest gen. Asta nu-l impiedica, insa, sa intrupeze, fara sa stie, dictonul de pe zidurile Sorbonnei. „E nebun“, spun unii. „Vrea prea mult si prea repede“, „isi va frange gatul cat de curand“, „nu poti intinde coarda la nesfarsit“ – sunt doar cateva dintre formularile referitoare la presedinte pe care le auzi la tot pasul. Si-n buna masura, asa e. Presedintele vrea, intr-adevar, prea mult si prea repede. Vrea sa reformeze justitia din temelii in sase luni, sa distruga coruptia la nivel inalt, sa puna economia romaneasca pe roate, sa permita accesul la dosarele Securitatii, sa ajute Moldova pe calea integrarii in UE, sa faca parteneriat cu Marea Neagra, sa profite din plin de axa Washington-Londra, si cate si mai cate. Dar, mai presus de toate, vrea sa modifice din temelii viata politica romaneasca.

    E nebun? Nu! E rezonabil – cere imposibilul. Isi va frange, intr-un fel sau altul, gatul? Fara doar si poate. Nu poti lupta, de unul singur, impotriva sistemului, ba, uneori, chiar a comunitatii internationale (vezi integrarea Moldovei in UE), asteptandu-te sa si castigi. Nu poti intinde la nesfarsit coarda constitutionala fara a te astepta ca, la un moment dat, sa te plesneasca peste ochi. Si nu poti juca la nesfarsit cartea anticipatelor sau a referendumului, fara ca, mai devreme sau mai tarziu, vreunul dintre jucatori sa acumuleze suficient curaj (sau suficiente frustrari) pentru a-ti  plati in sec. Si sa castige. In plus, mai sunt greselile personale, de care nimeni nu e scutit (cel mai la indemana exemplu e „cazul Gusa & Comp.“, prost gestionat de la cap la coada). Ceva, undeva, trebuie sa plesneasca, acum sau in viitorul mandat.

    Importanta, insa, aici, nu e ratarea in sine. Nu „daca“, ci anume „ce“ ratezi conteaza. Nu e totuna daca ratezi examenul la scoala de soferi, presedintia pe bloc sau simfonia a IX-a. Iar din acest punct de vedere, Traian Basescu sta bine. Nu se incurca cu jumatati de masura. „If you dream, dream big“, recomanda americanii. Iar presedintele viseaza la scara mare, fara doar si poate.

    E suficient sa ne gandim la redesenarea scenei politice romanesti pe care Basescu o are in minte. Ca nu e nebun, o dovedeste si faptul ca lucreaza simultan la mai multe capete. Cum despre scenariul „popular“ am mai tot vorbit in ultimele saptamani, poate ca n-ar strica sa zabovim nitel si asupra celui „social-democrat“, mentionat saptamana trecuta. Conform acestuia, PD-ul ar urma sa ocupe partea stanga a esichierului politic, alternand frumos si disciplinat la guvernare fie cu liberalii, fie cu (eventualii) populari. In contextul acesta, PSD, in formula actuala, nu-si mai gaseste locul (si, intre noi fie vorba, bine face). Intrebarea care se pune in aceste conditii ar fi cum poate fi maturat de pe scena acest partid, altminteri bine reprezentat? Aici, gaselnita lui Basescu e aproape geniala si, pentru ca trebuia sa poarte un nume, i s-a spus Ion Iliescu.

    Haideti sa recunoastem ca un asemenea efort de imaginatie nu e la indemana oricui. Desi, daca stam mai bine sa ne gandim, post-factum, lucrurile incep sa se lamureasca. Daca schimbul de politeturi, Scrovistea, pastrarea intacta a administratiei prezidentiale si altele nu sunt de ajuns, sa ne gandim putin la profilurile fostului si actualului presedinte.

    Amandoi au plecat de jos, amandoi practica stilul „simplu, dupa vorba, dupa port“ si amandoi au un succes la mase pe care politicieni precum Nastase sau Roman nu si-l pot explica. Imi imaginez ca, intr-un tête-à-tête departe de ochii lumii, le-ar fi destul de greu sa-si stapaneasca o oaresicare admiratie reciproca.

    Mai mult, acum au si o tinta comuna – Adrian Nastase. Fiecare spera sa-l foloseasca pe celalalt pentru atingerea acestui obiectiv, asa ca fostul premier de-as fi, sau simpatizant deschis al acestuia, nu m-as simti prea bine. Oricare dintre cei doi, ca dusman personal, e greu de dus de carca. Luati impreuna, ar putea fi imposibil. Odata consumata aceasta faza, fiecare are planurile proprii pentru reunificarea PSD-PD. De partea lui Basescu sta insa biologia. Iata de ce, in locul tanarului Ponta, as sta o vreme linistit. Si, poate, cu putin noroc, i-as lua locul lui Gusa. Asta, desigur, a fost o poanta de la care nu m-am putut abtine.

  • Nodul gordian al energiei mondiale

    Golful Persic: cutia Pandorei intereselor petroliere. Titeiul din bazinul Marii Caspice,  in mijlocul bataliei pentru trasarea rutelor viitoarelor conducte de petrol.

    O rivalitate energetica fara precedent se ascunde in spatele numeroaselor dispute diplomatice si militare la nivel mondial. Desfasurarea razboaielor din Afganistan si Irak, perpetuarea conflictului din Cecenia, revolutia politica din Georgia, presiunile internationale in vederea stoparii activitatilor nucleare ale Iranului apar intr-o arie de intersectare a numeroase interese geo-politice.

    Golful Persic, zona care concentreaza peste 70% din rezervele petroliere ale lumii, ramane inca frisonata de atentatele teroriste din Irak, Arabia Saudita, si de valul de anti-americanism al tarilor arabe vecine. Vicepresedintele american Dick Cheney prezicea, chiar inainte de atacarea Irakului, ca Statele Unite vor deveni liderul unui „cartel al petrolului“ care va controla efectiv 90% din resursele si productia mondiale de petrol. Irakul se afla chiar intre Iran si Arabia Saudita si toate trei detin cea mai mare parte a rezervelor petroliere din Golf. Incapacitatea de a controla politic si militar regiunea a generat o crestere spectaculoasa a pretului la barilul de petrol. Deciziile OPEC de suplimentare a productiei sunt doar paleative. 

    Un alt punct fierbinte este zona Marii Caspice. Aici, companiile petroliere europene si americane se lupta pentru sectoare de extractie din Kazahstan si Azerbaidjan. Pe continentul african, Statele Unite creeaza deja o retea de baze militare si misiuni diplomatice in vederea unui mai usor acces la campurile petroliere din tari instabile precum Nigeria, Camerun si Ciad, incercand totodata sa elimine interesele Chinei in zona. Acum aproape un deceniu, mai multi factori de decizie economica foarte influenti din Statele Unite (lobby-urile economice ale armenilor si azerilor americani) au avertizat administratia americana ca nu acorda suficienta atentie micilor republici din Asia Centrala. Ei argumentau ca identificarea unor rute alternative pentru transportul petrolului si gazelor dinspre Marea Caspica catre Occident nu este numai un imperativ comercial, ci si o necesitate strategica. 

    Marea Caspica reprezinta cel de al treilea mare depozit de petrol, dupa Golful Persic si dupa Siberia ruseasca. Este considerata ultimul vast rezervor de energie al lumii. Bazinul Marii Caspice ar putea reprezenta o sursa suplimentara de carburanti si energie, in cazul in care petrolul din Golful Persic s-ar dovedi insuficient sau inaccesibil din cauza unui eventual conflict extins in zona Orientului Mijlociu. In aceste conditii, scopurile tacite ale Washingtonului deveneau foarte clare: asigurarea unei prezente masive a companiilor petroliere americane in fostul spatiu so-vietic din jurul Caspicii si eliminarea treptata a influentei rusesti. 

    Interesele energetice americane, europene si, recent, chinezesti se intretaie in zona Marii Caspice pe fundalul unei competitii acerbe intre cele cinci state riverane la Marea Caspica: Rusia, Iran, Kazahstan, Azerbaidjan si Turkmenistan. Acestea incearca cu disperare sa stabileasca, fiecare pe cont propriu, comertul cu petrolul cu diversi parteneri internationali. Numai ca transportarea petrolului si a gazelor catre pietele internationale a ramas nereglementata, lasand loc disputelor deschise si unui lant de litigii teritoriale. Frustarea Moscovei si a Teheranului provine din faptul ca aceste conducte comune, care ar urma sa treaca prin teritoriile lor, le vor aduce pierderi de milioane de dolari. Un acord din 1998 stipuleaza clar ca pentru forarile sub plafonul marii nu se incaseaza taxe de tranzit. 

    Multe companii petroliere din Uniunea Europeana ar prefera ca petrolul caspic sa se inscrie pe rutele sudice prin Iran, numarul 2 in OPEC, sau pe cele nordice, prin Rusia, pentru a ajunge la terminalele din Marea Neagra. Pentru factorii de decizie economica din Uniunea Europeana, Iranul prezinta avantajul ca ar putea constitui unul din factorii de echilibru si securitate intr-o regiune economica iesita de sub tutela Rusiei (Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan). 

    Statele Unite au insa alte calcule. Ele nu au incredere in traseele conductelor prin Rusia si Iran. Regimul islamic de la Teheran a reusit insa sa compenseze deficitul de prezenta in trasarea rutelor de petrol catre Occident, realizand un acord  in valoare de 70 de mi-liarde de dolari cu compania petroliera chineza Sinopec, spre care va exporta zilnic in urmatorii 25 de ani 150.000 de barili pe zi. Pozitia europenilor, impartasita si de Iran, intra in conflict cu planurile americane privind o ruta submarina trans-caspiana de export de petrol si de gaz din Kazahstan si din Turkmenistan catre Azerbaidjan, si, apoi, mai departe, via Georgia, in Turcia. Principalul scop al unui astfel de traseu este conectarea exporturilor de energie din tari partenere cu Statele Unite si fidele orientarii lor in politica externa. 

    Cartelul petrolier controlat de Kremlin isi joaca si el cartea in zona Caspicii si Caucazului. Cecenia a devenit punctul cheie al conductelor petroliere rusesti. Ea reprezinta de asemenea un punct de intersectare a traseelor gazelor naturale care vin atat din Rusia cat si din Asia Centrala. Rezervele de petrol din Cecenia si Ingusetia pot fi estimate la 60 de milioane de tone. Aceste rezerve sunt suficiente sa sustina productia de petrol ruseasca pana in 2005.

    Autoritatile ruse vor sa controleze direct, sau printr-o conducere locala fidela Moscovei, desfasurarea proiectelor pentru constructia unei conducte ce incepe de la campurile petroliere din Kazahstan pana la portul Novorosiisk, la Marea Neagra. Japonia, care depinde total de importurile de petrol, curteaza asiduu Moscova in vederea implementarii unii proiect gigant, in valoare de 7 miliarde de dolari, care sa lege zona siberiana de tarmurile nipone printr-un sistem complex de conducte de transport de aproximativ 4.000 km. Cu o productie de aproximativ 9 milioane de barili pe zi si cu 1,5 miliarde de dolari lunar incasati din exporturile de titei, Rusia bate la usile OPEC pentru a deveni membru cu drepturi depline, intarindu-si totodata complexul militar-industrial. 

    Bogdan Radulescu este realizator al emisiunii „Ideile care au schimbat lumea“ la Radio Romania Cultural si membru al Societatii Romane de Stiinte Politice.

  • Proiecte de peste cinci miliarde de euro

    In prezent, exista doua proiecte majore pentru transportul titeiului din regiunea caspica. Unul este conducta care sa lege Marea Caspica de Marea Mediterana. Al doilea este conducta care sa strabata Europa.

    Constanta-Trieste: Romania s-a implicat in constructia unei conducte petroliere care sa lege Constanta de Trieste (Italia). Petrolul caspic, ce ar ajunge in zona Marii Negre, ar putea fi transportat prin aceasta conducta in Europa. Costul estimat al proiectului este de 900 de milioane de dolari.

    Baku-Ceyhan: Azerbaidjanul, Georgia si Turcia vor sa construiasca o conducta petroliera care sa lege Marea Caspica de Marea Mediterana. Conducta Baku (Azerbaidjan)-Ceyhan (port turcesc la Marea Mediterana) ar aduce petrolul caspic la Mediterana. Valoarea proiectului este de 4,6 miliarde de euro.