BusinessMagazin

Blog

  • Lupta cu duopolul

    De altfel, pe parcursul discutiei si dupa replicile Orange si Vodafone, care au replicat ca investitiile lor in infrastructura au contribuit la cresterea economica a Romaniei, Dan Georgescu a admis ca, daca la sfarsitul anului trecut cei doi mari operatori aveau circa 95% din piata, intre timp Cosmote a reusit sa produca "un mic cutremur in piata", pentru a concede apoi ca tendinta observabila nu este spre duopol, ci spre cresterea concurentei.

    Cosmote a anuntat recent ca a ajuns la 3 milioane de clienti (fata de 9,31 milioane ai Orange si 8,22 milioane ai Vodafone). Mai interesanta este initiativa presedintelui ANRCTI de a lansa o pagina de internet care sa-i ajute pe utilizatorii de telefonie mobila sa compare tarifele operatorilor si sa se informeze astfel mai clar asupra a ceea ce platesc daca isi aleg un furnizor sau altul – un fel de echivalent al datelor privind dobanzile efective ale bancilor in raport cu cele "oficiale". Nici in privinta datei de lansare a acestui proiect nu exista insa vreun termen concret, Dan Georgescu conchizand ca va fi nevoie de discutii prealabile cu operatorii.

  • Arabii si cipurile lor

    AMD a facut cunoscut ca va folosi banii obtinuti pentru cercetare si dezvoltare si inovatii in productie. Compania americana avea nevoie de o infuzie de capital, dupa al patrulea trimestru consecutiv incheiat cu pierderi si in conditiile in care pierde teren in fata liderului de piata Intel; in plus, AMD a intrat in dificultate dupa cumpararea anul trecut a producatorului canadian de cipuri grafice ATI, pentru 5,4 miliarde de dolari.

    Conform AMD, Mubadala Development Co., cum se numeste fondul, nu va avea reprezentare in board-ul companiei, fiind vorba de o participare minoritara, ceea ce inseamna ca tranzactia nu va fi supusa aprobarii din partea Comitetului pentru Investitii Straine in SUA. Numai ca identitatea noului actionar al AMD a starnit oarecare ingrijorare printre analistii care constata ce avant au luat in ultima vreme fondurile suverane de investitii ale unor tari ca Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudita, Kuweit, China sau Rusia, care tind sa capete putere de decizie in mari companii internationale.

    Anul acesta, prin intermediul fondurilor de investitii controlate de stat, China a incercat sa cumpere actiuni la banca Barclays si apoi a reusit sa cumpere 10% din fondul de investitii Blackstone, Dubai a ofertat lantul de magazine american Barney’s, iar Qatar – reteaua britanica de supermarketuri J Sainsbury.

  • Epoca dinozaurilor

    Demisiile subite ale lui E. Stanley O’Neal de la Merrill Lynch si Charles O. Prince III de la Citi in ultimele saptamani, ca urmare a unor pierderi de peste 15 miliarde de dolari la companiile lor, n-au facut doar sa arate cat de nepregatit era Wall Street-ul pentru o prabusire a pietei; au aratat si cat de greu e sa tii fraiele unor asemenea colosi financiari.

    „De la cel mai mic pana la cel mai mare, oamenii se intreaba daca nu cumva companiile lor sunt prea mari, rigide si fara o tinta clara“, spune Jeffrey A. Sonnenfeld, decan principal asociat pentru programe executive la Scoala de Management de la Yale. Pe Wall Street, adauga el, marimea naste pericole speciale. „E greu sa ramai deasupra riscurilor intr-un asemenea business rasfirat.“

    Roy Smith, fost partener la Goldman Sachs si acum profesor de finante la New York University, face trimitere la foarte diferitele experiente ale Citigroup si ale fostului sau angajator in timpul recentei crize a creditelor ipotecare secundare. Pierderile de la Goldman, observa el, au fost doar o farama din cele ale Citigroup, chiar daca ambele companii erau active in aceleasi afaceri. „Probabil fiindca Goldman are 30.000 de angajati, iar Citigroup are de zece ori mai multi“, spune el. „Prin urmare, cei dintai sunt capabili sa se concentreze pe numarul mai mic de lucruri pe care le fac.“

    Nu numai companiile financiare sunt puse in fata dilemelor. La o zi dupa ce Prince si-a dat demisia, Richard D. Parsons, directorul executiv al unei alte companii rezultate dintr-o megafuziune, Time Warner, a anuntat si el ca se va retrage la sfarsitul anului. Cotatia actiunilor Time Warner este aceeasi ca in urma cu cinci ani, cand Parsons i-a succedat lui Gerald M. Levin, cel care a supervizat fuziunea cu AOL, considerata printre cele mai mari – dar si cele mai dezastruoase – tranzactii de acest fel facute vreodata. Totusi, Parsons va ramane presedinte.

    In timpul mandatului sau, Parsons s-a zbatut sa ofere motivatii rationale pentru ca activitati diverse cum sunt publishing-ul, televiziunea prin cablu si productia de film sa faca parte din aceeasi companie. Si Citigroup opereaza in peste 100 de tari, are in jur de 307.000 de angajati si ofera o gama intinsa de servicii, de la carduri de credit (numai in Statele Unite sunt 120 de milioane de conturi) la servicii bancare, acordare de ipoteci si management de active.

    „Conceptul Citigroup si Time Warner de companii unitare este chestionabil“, spune William W. George, fostul director executiv al producatorului de dispozitive medicale Medtronic, care preda la Harvard Business School. „Poate ca a fost prea extins ceea ce s-a pus laolalta.“

    Bineinteles, la fel cum moda vine si trece, asa s-a intamplat si cu modelul preferat de organizare pentru corporatiile americane. In anii ’60 si ’70, conglomerate ca ITT si GulfAWestern erau la moda. Dar in anii ’80, investitorii au inceput sa se planga de performantele scazute si de lipsa evidenta de sinergie (GulfAWestern avea de toate, de la plantatii de trestie de zahar la studiouri de film), iar conglomeratele au fost destructurate.

    Pana la sfarsitul anilor ’90 si prima parte a acestui deceniu, se parea ca totusi conglomeratul cunoaste un reviriment. Acum, odata cu plecarile lui Parsons, Prince si O’Neal, intrebarea daca marimea conteaza la corporatiile americane este din nou subiect de dezbatere. „Suntem la un punct de inflexiune“, spune Sonnenfeld. „Daca economia slabeste, e foarte probabil ca acesti giganti sa se sparga.“

    Inca nu se stie daca modelul companiei supradimensionate va intra intr-un con de umbra, dar cu siguranta directorii vor dori sa reexamineze una dintre principalele ratiuni care il sustin – diversificarea. Teoria, cel putin, era ca pierderile dintr-o anumita parte vor fi compensate de castigurile din alta parte intr-o companie diversificata. Aceasta plasa de siguranta in mod evident n-a functionat pentru Citigroup.

    Orice s-ar intampla, este evident ca investitorii isi pierd rabdarea cu directorii executivi care nu aduc rezultate. Un studiu pentru 2.500 de companii de top din toata lumea, facut de firma de consultanta Booz Allen Hamilton, a descoperit ca rata de inlocuire in randul directorilor executivi a crescut cu 59% intre 1995 si 2006. In aceeasi perioada, potrivit sondajului, plecarile nu de bunavoie din functii de top au crescut. In 1995, una din opt plecari nu a fost voluntara; in 2006, raportul ajunsese la una din trei.

    O explicatie pentru aceasta tendinta, spune Steven Wheeler, vicepresedinte principal al Booz Allen, nu este neaparat marimea, ci complexitatea. „Capacitatea de a conduce si de a face schimbari intr-o divizie nu inseamna automat ca omul respectiv are capacitatea de a face acelasi lucru si pentru o alta divizie; or, in calitate de CEO esti responsabil de intreaga afacere“, spune el. Alti experti insista ca problema nu este marimea sau complexitatea, ci talentul fiecarui director executiv si al echipei sale. Si asa ceva este tocmai ce lipseste la Merrill si Citigroup, dupa cum spune Noel M. Tichy, o autoritate in management la Universitatea din Michigan si coautor al noului volum „Judecata: cum liderii castigatori iau marile decizii“. Marile companii, spune el, sunt in special vulnerabile daca nu-si rezerva timpul necesar ca sa-i formeze si sa-i antreneze pe viitorii directori executivi. „Din cauza asta se ajunge la secarea pepinierei de conducatori“, spune el. „Merrill si Citi nu au investit niciodata in aceste pepiniere.“

    Cat despre complexitate, Tichy sustine ca General Electric a prosperat chiar daca a avut o gama de businessuri foarte variata, de la motoare de avioane la finantari sau dispozitive de iluminat. In parte, spune el, aceasta e din cauza ca Jeffrey Immelt, directorul executiv, petrece in fiecare an cate 25 de zile ocupandu-se de planuri de succesiune si cultivandu-i pe viitorii lideri ai GE. „GE este cu mult mai complex si decat Merrill si decat Citigroup“, spune Tichy. „Sa nu-mi spuna mie cineva ca problema e ca ori sunt prea mari, ori sunt prea complecsi. Variabila cea mai importanta este aici talentul.“

    Traducere si adaptare: Mihai Mitrica

  • Ridicand capacul podului (I)

    Eh? Intai am cazut de pe scaun de ras, pe urma m-am intristat. Eu am niste fixuri mici, cu creativitatea, cu istetimea, cu corectitudinea si sa ajungi de la „Portocala mecanica“ – A Clockwork Orange – la „Mecanismul ceasului Orange“ denota chiar daca la modul stupid, o doza buna de creativitate, nu-i asa? Am sapat un pic pe internet si blogosfera m-a lamurit: „Mecanismul Ceasului Orange“ nu este creatia celor de la Conquiztador, ci apare intr-o carte tiparita in Romania, de o editura romaneasca, si care isi propunea sa centralizeze si sa prezinte cele mai cunoscute romane ale secolului XX. Tradus din germana, volumul prilejuieste avidului de literatura de top intalnirea nu numai cu mecanismele ceasului citat mai sus, ci si cu Soljenitin si „Statia cancerosilor“, „Ultimul suspin al zidului“ de Salman Rushdie sau cu „Dezorientarea timidului Torless“ de Robert Musil. JD Salinger, cel cu lanul de secara, ar fi scris si ceva care se cheama „Ridicati capacul podului, oameni ai camerei“. Suspin odata, ca zidul, si spun ca este vorba, desigur, de „Pavilionul cancerosilor“, „Ultimul suspin al maurului“ si „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“.

    Daca mediului democratic al internetului ii mai acord o circumstanta atenuanta, cei de la editura ar merita sa ramana fara business, daca ar exista un CNA al cartilor. Din pacate nu exista si uite, ramanem dezorientati, ca timidul Torless („Ratacirile elevului Torless“, la tata lui).

    Nu mai vorbesc aici de grozaviile si lacunele pe care le-am vazut/auzit in cazul traducerilor unor filme, pe la evenimente oficiale cu traducere in casca sau citite pe mai peste tot.

    Si nu poti sa te intrebi ce se intampla? Dar oare traducatorului, editorilor, tipografilor, sefilor mai mici, sefilor mai mari sau poate magazionerului de editura nu le-o fi sunat macar ridicol chestiunile acelea cu mecanismul ceasului, cu dezorientarea sau cu capacul podului? Nu s-au minunat ca n-au mai auzit de operele invocate? Ce mecanisme au functionat si ce s-a intepenit?

    Nu suntem unici in fenomen, pentru ca o recenta vizita la librarie m-a facut sa remarc universalitatea spiritului lui Sun Tzu: patru variante diferite din „Arta razboiului“, plus o suma de traduceri de genul „Sun Tzu pentru succes“ sau „Cum sa aplicam Sun Tzu“ sau „Arta Razboiului pentru oameni de afaceri“ (citarile sunt aproximative). Sunt convins de bunele intentii ale autorilor si editurilor, dar cum rezolvam balotajul iscat in confruntarea dintre omul de afaceri A si investitorul B, care au aplicat, ambii si cu sfintenie, gandirea pentru succes in afaceri a strategului chinez?

    In acelasi spirit: recenta arestare a capului Mafiei siciliene Salvatore LoPiccolo a permis politistilor sa gaseasca, la domiciliul acestuia, cele zece porunci care ghideaza comportamentul membrilor organizatiei. Cum majoritatea poruncilor au, la modul absolut, nuante de corectitudine corporatist-sociala (sa nu frecventezi baruri si restaurante, sa nu tanjesti la femeile altora, sa nu fii prea apropiat de politie, sa nu-ti insusesti banii altora, sa fii devotat organizatiei si sa indeplinesti ordinele chiar si atunci cand iti naste sotia, sa ai o purtare exemplara, sa fii punctual, sa spui, in organizatie, numai adevarul) nu este greu de intuit un bestseller cu un titlu de genul «Secretele leadershipului Cosa Nostra», mai ales ca exista deja „The Mafia Manager: A Guide to the Corporate Machiavelli“ sau „Tony Soprano on Management: Leadership Inspired By America’s Favorite Mobster“ (Tony Soprano este eroul principal ale serialului american „The Sopranos“, despre problemele si viata unui cap al mafiei din New Jersey).

    La modul analiza grabita, recitind tot ce am scris mai sus, poti trage o concluzie: cultura pop, alienare, superficialitate. Concluzie corecta, dar nu poti ramane in stadiul acesta, acceptand ceea ce pare inevitabil.

    Sa ridicam, asadar, capacul podului pentru a demonta mecanismul ceasului, ca sa ma inspir din cele mai mari romane ale secolului XX. Tampit parca nu e bine sa fii, daca esti un geniu o fi mai bine?

    Cu vreo zece ani in urma, o importanta companie de consultanta a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat ca majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile in cat mai multe domenii, completate cu calitati fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, in valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolvisera cele mai bune universitati si erau grozav de bine platite, companie care se mandrea, cel mai mult si mai mult, cu mintile sale.

    Astazi este aproape uitata, se numea Enron.

  • Cum sa impusti francul. Elvetian

    In vremurile cand euro scadea vazand cu ochii in fata (pe atunci) a viteazului leu romanesc, sperietoarea riscului valutar (adus adesea in discutie de analistii economici, de bancheri si poate cel mai vajnic de catre guvernatorul bancii centrale, Mugur Isarescu) nici nu ar fi avut cum sa fie altceva decat o sperietoare si atat. „Mizati pe leu“, a atentionat de multa vreme incoace seful BNR, indemnandu-i pe cei ce-si incaseaza veniturile in moneda nationala (marea masa a romanilor, de altfel) ca vor veni si vremuri mai grele pentru leu, iar imprumuturile luate in euro vor fi, pentru ei, din ce in ce mai greu de rambursat.

    Totusi, un astfel de indemn – chiar si atunci cand vine din directia bancii centrale – nu prea avea cum sa sperie pe nimeni, contrazis in viata de zi cu zi de o moneda europeana ce pierdea continuu valoare, de dobanzi la euro mai mici cu cateva procente bune decat cele in lei si, ca atare, de credite mai „ieftine“ in valuta. Ca nu prea a speriat pe nimeni se vede clar din statistici, unde creditul in valuta este rege, reprezentand la finele lunii septembrie mai mult de jumatate din totalul de 129 mld. lei (38,57 mld. euro) al creditului neguvernamental. Mai mult, atunci cand vine vorba despre finantarile pe termen lung destinate achizitiei de locuinte, euro este moneda preferata pentru cei mai multi dintre romanii obisnuiti: cu un sold de 8,8 mld. lei (2,7 mld. euro), creditul ipotecar sau imobiliar in euro reprezinta mai mult de trei sferturi din finantarile acordate gospodariilor populatiei. Alaturi de moneda europeana, castiga tot mai mult teren si finantarile in valute „exotice“ (asa cum este, de exemplu, francul elvetian): 1,45 mld. lei (433 mil. euro) – un sold dublu fata de inceputul anului 2007. Tragand linie si adunand, dintr-un total al finantarilor imobiliare de 11,6 mld. lei (3,5 mld. euro) acordate populatiei, aproape 90% este in alta moneda decat in cea nationala.

    Pentru toti cei care au mizat pe valuta – iar aici lista nu se restrange doar la cei ce au luat un credit de la vreo banca, pentru ca la fel de bine si pretul apartamentelor se negociaza preponderent in valuta, asa cum si multe din bunurile de valoare mai mare (precum autoturismele) tot in euro sunt contractate – toamna a adus in prim-plan, mult mai concret, ignoratul risc valutar. O rata de 100 de euro platita bancii acum e cu 11% mai mare decat era in urma cu patru luni, cand raportul euro/leu se afla la minimul anului, de numai 3,11 lei/euro. Asa cum un apartament de 100.000 de euro contractat in vara si receptionat acum costa, in lei, cu echivalentul a 10.000 de euro mai mult. Nici detinatorii de imprumuturi in monede exotice nu se simt cu mult mai bine. Cursul francului elvetian fata de leu se stabileste tot prin intermediul celui pentru euro – in calcul intrand cotatiile celor doua monede fata de euro pe pietele internationale, respectiv cursul euro/leu.

    Pentru cei care au crezut insa ca euro nu poate merge decat in jos – incurajati de trendul general al ultimilor ani – nota de plata (sau extrasul de cont de la banca, dupa caz) este probabil o lectie invatata pe propria piele. Leul coboara zi de zi la noi minime pentru acest an – aflat atat sub presiunea crizei financiare internationale, dar si a problemelor macroeconomice interne. Vestile rele s-au inmultit, inflatia a crescut peste orice asteptari, depasind cu totul chiar si intervalul maxim de variatie tintit de BNR, deficitele continua sa se adanceasca fara prea multe sperante de redresare in curand. In plus – sau mai degraba drept consecinta – ratingul de tara al Romaniei a fost pus sub perspectiva negativa de catre Standard & Poor’s. In aceste conditii, conjunctura internationala precara, dublata de cea a economiei romanesti, ar putea tine departe fondurile straine – adica exact acelea care au contribuit pana acum la aprecierea fara precedent a monedei nationale. Suficiente motive pentru ca in randul analistilor romani sa se inmulteasca deja vocile care anticipeaza deprecierea leului si pentru urmatoarea perioada.

    In lupta cu inflatia exista, pe de alta parte, si premisele pentru ca banca centrala sa mai creasca inca o data dobanda de referinta, dupa ce a majorat-o cu 0,5% luna trecuta – miscare ce ar putea creste din nou atractivitatea leului ca instrument de castig pentru straini. Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, generand din nou o apreciere abrupta a leului. Greu de spus (imposibil?) care va fi, in final, culoarul pe care se va inscrie moneda nationala si directia unde va merge. Dar tocmai de aceea se cheama risc: poate aduce si plusuri, si minusuri.

  • Ce-o pricepe chinezul?

    Primesc un e-mail de la traducatoare, care din intrebarile pe care mi le pune se arata a fi o persoana informata cu privire la cultura italiana, dar in fata unor aluzii sau citate ramane perplexa, si ma intreaba: la care benzinarie din Piazzale Loreto(1) ma refer? Ce va sa zica „Tre Palle un Soldo“(2)? Cine era „dottor Chiesa“(3)? Cine sunt editorii Zozzogno si Tiscordi(4)? Ce inseamna „il Palazzo“(5)? Cine sunt „i Cannibali“(6)? De ce premiul Campiello este hotarat de gunoierii din Tre Venezie(7)? Ce este un raspuns „alla Catalano“(8)?

    Lasandu-i la o parte pe chinezi, ma intreb daca un licean de-al nostru stie astazi ce era benzinaria din Piazzale Loreto si daca mintea si sufletul lui – asta in cazul in care este un cinefil – au fost vreodata luminate de vizita lui Toto (9) la editorii Zozzogno si Tiscordi, dupa ce a coborat din fatidicul vagon de dormit.

    …

    NOTE:
    1. La benzinaria din piazzale Loretto au fost „expuse“ la 28 august 1945 cadavrul lui Benito Mussolini Si al Clarettei Petacci
    2. O vorba genoveza care indica persoane nedemne de incredere si care face referire la un joc de balci, similar cu aruncarea la tinta de la noi
    3. Mario Chiesa, politician din Milano, primul arestat in operatiunea judiciara Mani Pulite
    4. Personaje dintr-o comedie clasica italiana din 1952, „Toto a colori“
    5. „Palatul“, referire la forta politica aflata la putere
    6. Referire la „noi si canibalii“, un citat din „Eseurile“ lui Montaigne
    7. Premiul Campiello, prestigios premiu literar din Italia, a fost creat in 1962 la initiativa industriasilor din zona Veneto
    8. A raspunde la o intrebare repetand inutil o idee cu alte cuvinte
    9. Toto, mare comic italian (1898-1967)

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • Googlemilionarii

    Cand a fost angajata in anul 1999 pentru a oferi servicii de masaj celor 40 (pe atunci) de angajati ai Google, Bonnie Brown a primit si optiuni de cumparare de actiuni care, credea ea, nu valorau nimic. Dupa cativa ani insa, cand s-a retras din activitate si si-a vandut actiunile, Brown a ajuns milionara, iar acum se ocupa de o organizatie de binefacere pe care o finanteaza din banii adusi de Google.

    Cazul sau nu este unic, deoarece un raport depus de firma la Comisia pentru Valori Mobiliare si Burse din SUA arata ca angajatii si fostii angajati detin optiuni care, convertite in bani, ar valora 2,1 miliarde de dolari (1,43 miliarde de euro). La aceasta se adauga acele optiuni ce nu pot fi convertite rapid in bani, in valoare de 4,1 miliarde de dolari. Desi nu se stie exact numarul milionarilor Google, se prespune ca exista in jur de o mie de persoane ale caror detineri depasesc 5 milioane dolari de persoana, rezultate din alocarea de actiuni si optiuni de cumparare de actiuni.

    Fenomenul merita atentie, sustine Peter Hero, consultant principal al Fundatiei Comunitare din Silicon Valley, deoarece chiar daca si in cazul altor companii, ca Yahoo! sau Netscape, angajatii au castigat rapid multi bani de pe urma practicii de alocare a unor pachete de actiuni, fenomenul nu a avut amploarea celui de la Google. Pe de alta parte, vremurile in care angajatii primeau mii de optiuni de cumparare de titluri Google al caror pret de exercitare era foarte mic au trecut, toti cei angajati in ultimul an trebuind sa plateasca in medie peste 500 de dolari pe actiune. Chiar si asa insa, optiunile lor cresc in valoare.

    Atentia presei fata de acesti milionari anonimi a fost retrezita de noul record al cotatiilor Google, dupa ce actiunile au atins saptamanile trecute un maxim de 700 de dolari pe actiune (aproape 480 de euro). The New York Times precizeaza insa ca, spre deosebire de alte companii din domeniul tehnologiei informatice, a fost greu sa obtina declaratii relevante pe aceasta tema de la angajati, fiindca oamenii de la Google nu urmaresc la serviciu cursul actiunilor firmei, aceasta activitate nefiind considerata „googley“ (termen din jargonul intern care desemneaza ceva acceptabil in cadrul companiei).

  • Luati in brate ciuperca

    Expozitia intitulata „Wouldn’t Be Nice…“ („N-ar fi frumos daca…“) prezinta lucrarile a 11 artisti designeri, intre care unele produse pe loc pentru revista de design Dot Dot Dot si o colectie de mobilier confectionat de catre designerul spaniol Martino Gamper din materiale gasite in tomberoanele din zona. Alte lucrari se adreseaza celor care vor sa-si infrunte fricile, fiind prezentate „Ciuperca atomica pentru imbratisat“ (ce poate fi stransa in brate de cei speriati de un atac nuclear) sau „Mobila ca ascunzatoare“ (o serie de cutii unde se pot ascunde cei ce tem sa nu fie rapiti de extraterestri). Spiritul expozitiei isi are originea, dupa cum se explica in catalogul acesteia, in Germania anilor ’20, cand studentii de la Bauhaus erau incurajati sa insufle artei scopuri sociale si politice, aplicandu-i valorile la designul industrial. Expozitia este deschisa pana la 16 decembrie, urmand sa se mute dupa acea data la Grand Palais din Paris.

  • Poveste de Craciun

    O productie New Line Cinema, „Povestea Nativitatii“ aduna o distributie de exceptie. In rolul Mariei a fost distribuita Keisha Castle-Hughes – cunoscuta din „Whale Rider“ si nominalizata la Premiul Oscar, iar Oscar Isaac joaca in rolul lui Iosif. Actrita Shohreh Aghdashloo, si ea nominalizata la Premiul Oscar, o interpreteaza pe Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul.

  • Muzica de taina

    Pala a publicat recent o carte, intitulata „La Musica Cetata“ („Muzica ascunsa“), in care prezinta o interpretare a simbolurilor catolice ca elemente muzicale. Autorul a trasat un portativ peste pictura, considerand astfel ca bucatile de paine de pe masa si mainile apostolilor si ale Mantuitorului ar putea reprezenta note muzicale. Notele muzicale nu aveau insa nici un sens, pana cand muzicianul nu a realizat ca trebuie citite de la dreapta la stanga, asa cum scria Da Vinci. Rezultatul obtinut a fost un „imn inchinat lui Dumnezeu“, cu durata de 40 de secunde, care suna cel mai bine atunci cand e cantat la orga. Pala sustine ca aceasta demonstreaza ca Leonardo da Vinci nu era nici pe departe eretic, cum cred unii, ci un om „care credea cu adevarat in Dumnezeu“.