BusinessMagazin

Blog

  • Românii din Diaspora pot accesa credite ipotecare de până la 2 milioane de lei, prin Libra Internet Bank, pentru achiziţia de locuinţe în ţară

    Libra Internet Bank oferă românilor din Diaspora posibilitatea de a achiziţiona locuinţe în ţară printr-un credit ipotecar special conceput pentru persoanele care încasează venituri în străinătate.

    Valoarea maximă a creditului ipotecar destinat românilor din Diaspora pentru achiziţia de locuinţe în ţară este de 2 milioane de lei, iar clienţii pot alege dobânda variabilă (începând cu 2,5% + IRCC) sau fixă în primii 3 ani (7,84%). Avansul este de minimum 20% din preţul de achiziţie.

    Solicitanţii trebuie să încaseze venituri într-unul dintre statele UE, Marea Britanie, SUA, Canada, Elveţia, Israel, Norvegia, Islanda sau Liechtenstein. De asemenea, trebuie să aibă un contract de muncă pe durată nedeterminată şi minimum 6 luni vechime la actualul loc de muncă.

    Sunt eligibile veniturile salariale, inclusiv cele obţinute ca angajat al propriei firme, PFA sau “self-employed”, iar datorită procesului de aplicare online, clienţii trebuie să vină în ţară doar pentru semnarea contractului de credit.

    Odată aprobat creditul, clienţii din Diaspora ai Libra Internet Bank au la dispoziţie 6 luni pentru a găsi locuinţa pe care vor să o achiziţioneze.

    „Ştim că mulţi dintre românii din Diaspora vor să-şi achiziţioneze o locuinţă în ţară, fie pentru a reveni în România, ca investiţie sau pentru cei apropiaţi. De aceea, Libra Internet Bank are un proces online de aplicare pentru creditul ipotecar cu venituri din străinătate, care să elimine distanţa geografică faţă de ţară. Practic, experienţa este similară cu cea a unui client din România care aplică pentru un credit ipotecar”,  a declarat Corneliu Toma, Director Divizia Retail Libra Internet Bank.

    Libra Internet Bank are o reţea de 59 de sucursale în Bucureşti şi alte oraşe mari din România. Libra Internet Bank a fost înfiinţată în 1996 în Bucureşti şi face parte din grupul american de investiţii New Century Holdings (NCH).

     

     

     

  • (P) NOD – International Literary Rights Festival, organizat de Reading is Cool şi MATCA, lansează apelul de manuscrise pentru ediţia 2026

    După succesul din 2025, NOD Festival anunţă lansarea apelului de manuscrise pentru ediţia de anul acesta care va avea loc la Braşov, în perioada 24–27 septembrie. Dacă eşti un autor în căutarea unei edituri, te invităm să te înscrii pentru a-ţi prezenta cartea în faţa editorilor români.

     

    Iată cum poţi aplica:

    – trimite manuscrisul tău pe adresa manuscris@nodfestival.ro. Vei primi un e-mail cu confirmarea că textul tău a ajuns la noi.

    – însoţeşte manuscrisul cu un sinopsis de maximum 500 de cuvinte şi o scurtă prezentare a ta (CV literar).

    – acceptăm manuscrise din următoarele categorii:

    ● Roman

    ● Proză scurtă

    ● Poezie

    ● Carte pentru copii

    ● Non-ficţiune: doar Biografie, Memorialistică, Istorie (exclus Business, Psihologie sau Dezvoltare Personală)

     

    Puteţi aplica până pe 30 aprilie 2026, ora 23:59. Niciun e-mail primit după acest moment NU va fi luat în considerare.

    Lucrările înscrise vor fi evaluate de organizatori în perioada 1 mai–31 iulie.

    Lista lucrărilor acceptate pentru sesiunea de pitching va fi afişată pe 1 august pe site-ul nodfestival.ro şi pe canalele noastre de social media @nodfestival (Facebook, Instagram, LinkedIn).

    Programul de întâlniri va fi stabilit de organizatori şi va fi comunicat până pe 31 august.

    Detaliile complete despre regulament şi noutăţile de anul acesta le găsiţi pe site-ul festivalului, accesând linkul: https://nodfestival.ro/open-call-ed-2/

    În urma apelului de anul trecut, a fost primite 117 manuscrise dintre care 35 au fost selectate să intre în seria de întâlniri organizate cu editorii şi agenţii literari prezenţi la Braşov.

    „Vedeam acest concept de întâlniri ca pe o uşă deschisă pentru tinerii autori români către industria editorială, o lume mai puţin cunoscută şi nu întotdeauna accesibilă. Speram să construim în felul acesta un spaţiu de dialog direct, în care fiecare dintre actorii implicaţi în drumul cărţii de la draft la raft să se conecteze unii cu alţii şi să înţeleagă mai bine mecanismele din spatele procesului de publicare. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât, după cele două zile de pitching, un număr de manuscrise şi-au găsit deja editori şi agenţi care să le faciliteze întâlnirea cu cititorii“, explică Liviana Tane, fondator NOD.

    „Nu cred că există autor care să nu fi simţit că a trimis în neant un e-mail în care a ataşat munca sa de un an, doi, întrebându-se când sau dacă va primi un răspuns. Pentru mulţi dintre scriitorii aflaţi la început de drum, lumea editorială e o nebuloasă. Prin întâlnirile faţă în faţă pe care le organizăm la NOD, aceştia au şansa de a-i cunoaşte pe editori, de a le prezenta cât mai convingător cartea, de a înţelege procesul şi de a primi feedback. Pitchul este, totodată, un exerciţiu util. A explica un volum de câteva sute de pagini în câteva minute obligă autorul să identifice esenţa proiectului său, ceea ce sigur îl va ajuta ulterior, indiferent de rezultat. Un pitch bun deschide o conversaţie care, iată, se poate concretiza într-o colaborare editorială. Sesiunile de pitching din cadrul NOD sunt încă un pas spre o profesionalizare across the board“, declară George Cornilă, redactor-şef Matca şi co-organizator NOD.

    Primul care a văzut lumina tiparului, la doar câteva luni după festival, a fost volumul pentru copii Eschimos, de Oxana Greadcenco, lansat la Editura Vellant chiar în timpul târgului de carte Gaudeamus, la finalul lui 2025. În 2026, au fost anunţate deja volume din seria NOD programate pentru publicare la editurile Cartier, Corint şi Vellant.

    „Participarea la festival mi-a oferit o perspectivă consistentă asupra industriei literare şi ocazia unor dialoguri valoroase cu editori, agenţi literari şi scriitori. Festivalul se individualizează faţă de alte evenimente literare din ţară prin faptul că oferă un spaţiu real de întâlnire între toţi actorii care fac posibilă literatura şi demonstrează cât de mult poate creşte piaţa românească de carte atunci când oamenii din industrie îşi unesc forţele“, spune Mădălina Tănasă, una dintre autoarele prezente la NOD 2025, al cărei manuscris a fost selectat şi urmează să fie publicat anul acesta.

    Inspirat de târgurile şi festivalurile internaţionale consacrate, precum Frankfurter Buchmesse sau târgurile de carte de la Praga, Londra sau Bologna, NOD se adresează atât cititorilor, cât şi profesioniştilor din industria cărţii, aducând împreună nu doar scriitori români şi internaţionali, ci şi editori, agenţi literari şi specialişti în drepturi de autor şi proprietate intelectuală.

    Organizat de Reading is Cool şi Matca, NOD – International Literary Rights Festival îşi propune să conecteze lumile celor care scriu, publică, vând şi promovează cărţi, astfel încât poveştile să-şi împlinească destinul şi să ajungă cât mai rapid în mâinile cititorilor. Aflat la a doua ediţie, NOD vrea să încurajeze apariţia unor colaborări inedite şi a unor noi forme de expresie în cultură. Este un proiect curajos, care-şi propune să conecteze profesioniştii din domeniul literar şi artiştii din domeniile influenţate de literatură – muzică, teatru, film – cu publicul consumator de cultură.

     

  • După ultimatumul lui Trump, Iranul ameninţă centralele energetice şi de desalinizare din Golf

    Preşedintele Parlamentului iranian, Mohammad Bagher Qalibaf, a avertizat duminică, pe X, că aceste obiective – esenţiale pentru producţia de energie şi alimentarea cu apă potabilă – vor deveni ţinte şi vor fi „distruse ireversibil”. El a menţionat şi că „entităţile care finanţează bugetul militar al SUA sunt ţinte legitime”, sugerând o extindere a conflictului dincolo de actorii direcţi, potrivit Associated Press.

    Cu o zi înainte, Statele Unite au ameninţat că vor lovi infrastructura energetică a Iranului. Donald Trump a dat Teheranului un termen de 48 de ore pentru redeschiderea Strâmtorii Hormuz, avertizând că, în caz contrar, SUA vor distruge „diversele lor centrale electrice, începând cu cea mai mare”.

    La rândul său, Iranul a transmis că va „închide complet” strâmtoarea dacă Washingtonul îşi duce la capăt ameninţările. Ruta, care leagă Golful Persic de restul lumii, este esenţială pentru exporturile de petrol, aproximativ o cincime din aprovizionarea globală tranzitând această zonă. Traficul de petroliere a fost aproape complet blocat din cauza incidentelor şi atacurilor din zonă, contribuind la creşterea preţurilor şi la tensiuni pe pieţele internaţionale.

    Războiul, lansat de Statele Unite şi Israel la sfârşitul lunii februarie, a intrat în cea de-a patra săptămână şi continuă să afecteze economia globală, crescând preţurile petrolului şi punând în pericol unele dintre cele mai aglomerate coridoare aeriene din lume. Peste 2.000 de persoane au fost ucise de la începutul conflictului.

    Gruparea Hezbollah, susţinută de Iran, a revendicat un atac aerian lansat sâmbătă în nordul Israelului, soldat cu moartea unui civil. În acelaşi timp, preşedintele Libanului, Joseph Aoun, a avertizat că loviturile israeliene asupra podurilor din sudul Libanului reprezintă „un preludiu la o invazie terestră”.

    „Ne aşteptăm la câteva săptămâni de lupte încă împotriva Iranului şi a Hezbollah”, a declarat purtătorul de cuvânt al armatei israeliene, generalul de brigadă Effie Defrin, iar premierul israelian Benjamin Netanyahu a transmis că este „un miracol” că nu s-au înregistrat victime după un atac cu rachete iraniene în sudul Israelului, în apropierea unui sit nuclear, unde zeci de persoane au fost rănite.

    În paralel, Iranul a sesizat Consiliul de Securitate al ONU, susţinând că atacurile asupra centralelor electrice ar fi „în mod inerent nediscriminatorii şi clar disproporţionate”, afectând fără diferenţă civili şi infrastructură, şi ar constitui „o crimă de război”. Statele Unite susţin însă că o mare parte din infrastructura Iranului este controlată de Islamic Revolutionary Guard Corps şi utilizată pentru susţinerea efortului de război.

  • Liderii coaliţiei de guvernare ar trebui să-şi ţină următoarea şedinţă în mijlocul angajaţilor unei fabrici care se închide: suntem în recesiune, dar dacă partidele de la guvernare se mai joacă mult de-a politica vom ajunge în criză economică mult mai repede decât ne aşteptăm

    Conform economiştilor şi datelor statistice, România este în recesiune din 2024 dar nu ştiam noi, iar recesiunea de la finalul anului trecut  – trimestrul III şi trimestrul IV pe minus – a fost doar confirmarea oficială a acestei situaţii.

    După ce ar fi trecut efectul creşterii taxelor şi a preţurilor, în frunte cu energia, economia şi investiţiile private ar fi trebuit să-şi revină.

    2026 ar fi trebuit să fie anul României, după cum spunea Ştefan Nanu, directorul Trezoreriei Statului şi principalul responsabil de împrumuturile de pe piaţa externă şi internă pe care trebuie să le facă Ministerul Finanţelor, care să asigure finanţarea deficitului şi finanţarea României.

    De la jumătatea anului 2026 inflaţia ar trebui să scadă de la peste 9% la 3-4%, odată cu scăderea inflaţiei şi BNR ar trebui să înceapă să scadă dobânzile, creşterea salariului minim ar trebui să ducă la o creştere a salariilor şi revenirea puterii de cumpărare afectată puternic în ultimul an, scăderea deficitului bugetar ar trebui să mulţumească agenţiile de rating şi pieţele financiare şi să scadă riscul asociat României prin scăderea dobânzilor la care se împrumută Guvernul, îmbunătăţirea indicatorilor macroeconomici – inflaţie, deficit bugetar, dobânzi – ar trebui să ducă la o relansare a investiţiilor private şi la o revenire a creşterii economice după doi ani de recesiune.

    Nimic din toate acestea nu mai este valabil după declanşarea războiului din Iran, care s-a extins în toată regiunea Orientului Mijlociu şi care are puterea să se extindă peste tot în lume, mai ales după închiderea strâmtorii Ormuz prin care lumea era aprovizionată cu petrol şi gaze.

    Creşterea preţului petrolului peste 100 de dolari pe baril şi chiar la 200 de dolari pe baril după escaladarea conflictului va duce la noi creşteri de preţuri, la revenirea inflaţiei, la afectarea businessurilor, la întoarcerea lumii occidentale din nou într-o situaţie de criză.

    În România, revenirea inflaţiei va anula câştigul obţinut din creşterile de salarii din a doua parte a anului, aşa că puterea de cumpărare va scădea în continuare, ceea ce va afecta consumul – deja se simte în toată economia scăderea consumului, începând de la marile reţele de retail şi marile magazine până la cea mai mică shaormerie.

    Scăderea consumului va afecta încasările la buget şi economia în ansamblu pentru că investiţiile nu au suficientă forţă să înlocuiască consumul.

    Cu încasări în scădere faţă de estimări, Guvernul nu are cum să reducă deficitul bugetar la 6,2% din PIB, conform celor aprobate în buget.

    Creşterea economică de 1%, cât a fost prognozată în acest an dar înainte de izbucnirea războiului din Iran, nu cred că mai este valabilă, pentru că motoarele creşterii economice s-au gripat unul câte unul.

    Ce se întâmplă în lume, unde totul a devenit o incertitudine şi o volatilitate extrem de ridicată, va afecta investiţiile private, care vor îngheţa. Aşa că nici nu se mai pune problema de noi angajări, ci chiar de restructurări de sus până jos.

    În fiecare zi auzim cum în economia românească câte o companie străină închide capacităţi de producţie şi chiar închide fabrica cu totul. În auto, în IT, în domeniile expuse globalizării există o presiune teribilă şi nimeni nu mai este sigur de jobul sau contractul lui.

    Situaţia din economia românească nu este cea mai bună în acest moment, dar nici cea mai rea.

    România mai poate să reziste: bugetul statului are bani pentru a trece următoarele luni pentru că Ministerul Finanţelor s-a împrumutat cu 4,7 miliard de euro exact înainte să izbucnească războiul din Iran; împrumuturile bilaterale, atât cu băncile mari locale cât şi cu cele internaţionale, acoperă împrumuturile prin licitaţie, unde Ministerul Finanţelor a respins dobânzile în creştere cerute de bănci; BNR are suficientă rezervă valutară pentru a calma presiunile pe cursul valutar leu/euro (de când a izbucnit războiul din Iran BNR vinde valută pentru a nu lăsa cursul să crească în această perioadă); sistemul bancar continuă să fie bine capitalizat şi lichid; persoanele fizice şi chiar companiile nu au expunere pe valută care să dea peste cap piaţa şi România ca în criza din 2008/2009 salariile în valoare nominală încă nu s-au redus; marile companii, atât multinaţionalele cât şi companiile româneşti, au bani în conturi pentru a trece aceste vremuri.

    Nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile în Iran, în Orientul Mijlociu (şi să nu uităm că există în continuare război în Ucraina), nici măcar Trump nu ştie ce să facă mai departe şi cum să iasă cu faţa curată din Iran.

    Problema este că dacă partidele de la guvernare continuă să se joace de-a politica, aşa cum se joacă cu această guvernare şi cu bugetul statului pe 2026, din recesiune ne vom trezi că intrăm în criză economică, criză financiară – creditorii îşi reduc expunerea pe România şi nu ne mai împrumută -, criză politică – niciun partid nu vrea să se asocieze cu o scădere economică -, şi criză socială – oamenii ies în stradă cerând altceva, iar acel altceva sau altcineva se va trezi în faţa aceleiaşi situaţii economice şi financiare.

    Dacă cele patru partide care formează Guvernul – PSD, PNL, USR şi UDMR – nu strâng acum rândurile şi nu arată public acest lucru, criza este mai aproape de noi decât credem.

    Situaţia geopolitică este mult prea tensionată pentru ca liderii politici de la putere să fie în opoziţie toată ziua, aşteptând ca economia să crească de la sine, companiile private să-şi reia investiţiile, iar salariile să crească din nou.

    Problema este ca această recesiune şi criză geopolitică să nu se extindă peste tot, pentru că nu prea mai avem cu ce să stingem focul.

  • Lupta pentru un internship şi pentru primul job se schimbă dramatic

    Ultimii zece ani, dacă nu chiar ultimii 15 ani, au fost de vis pentru angajaţi, pentru că aveau cel mai important cuvânt de spus pe piaţa muncii. Un job, un loc de muncă era doar o experienţă înainte de a trece la următoarea companie. Un an într-un job era foarte mult. Companiile, angajatorii nu aveau ce face, aşa că întindeau covorul roşu numai să găsească angajaţi şi chiar de multe ori nu era de ajuns.

    Dar de un an – doi ani lucrurile s-au schimbat dramatic. Cine ar fi zis că cei din IT vor ajunge să-şi vadă poziţiile ameninţate în companii, când până în 2024 erau cei mai valoroşi angajaţi, pentru care orice companie se lupta să-i aibă?

    Într-un interviu pentru ZF, Farlei Kothe, CEO al Stefanini Group pentru Europa, America de Nord şi Asia Pacific, cu 1.000 de IT-işti în România din cei 3.500 de angajaţi la nivel mondial, a spus că acum 5-10 ani tinerii erau cei care intervievau companiile, se uitau dacă le-ar fi plăcut să lucreze acolo, voiau să vadă biroul, care e proiectul, cu cine vor lucra.

    Când deschideai o poziţie, acum cinci ani nimeni nu aplica. Dar acum dacă deschizi programe de internship vor fi sute de tineri care vor aplica.

    Apariţia AI-ului loveşte cel mai mult în companiile de IT, de servicii, de consultanţă, dar nu numai.

    Farlei Khote spune că oportunităţile pentru juniori nu mai sunt atât de mari ca în trecut, ceea ce schimbă peisajul de recrutare.

    Companiile au acum de unde alege, cei care vor un job nu mai zic cu nonşalanţă că pentru ei acel job trebuie să fie o experienţă înainte de a pleca în altă parte, la o altă companie, chiar cu un salariu mai mare.

    Piaţa de internshipuri, care a fost extrem de generoasă în ultimul deceniu, se schimbă dramatic, pentru că pur şi simplu se ajunge să se facă recrutare şi în cererile de internship.

    Şi dacă nu ai internship undeva încă din timpul şcolii/facultăţii, de unde să ai ceva experienţă când te intervievează un om de la HR sau chiar direct aplicaţia?

    Într-un articol din Financial Times se vorbeşte despre presiunea imensă a internshipului, care a ajuns să distrugă anii de studenţie, pentru că studenţii pur şi simplu sunt obligaţi de piaţă să încerce să intre într-o companie, într-o bancă, încă din primul an de studii. Şi dacă au acest noroc trebuie să ţină cu dinţii de acea poziţie.

    AI-ul, care se va instala în toate companiile, în toate sectoarele, nu produce venituri mai mari, nu aduce business, ci pur şi simplu măreşte productivitatea nu prin creşterea veniturilor, ci prin reducerea costurilor.

    În Occident, în Europa, în America, presiunea de a obţine un job, de a intra într-o companie la finalul şcolii sau chiar în timpul ei, este ucigătoare. Pentru un post se luptă mii de CV-uri şi toate cu „facultate”.

    În România încă nu este la fel, dar în scurt timp va fi, pentru că piaţa muncii se restrânge accelerat, nu se mai deschid noi poziţii ci chiar se închid, pentru că nimeni nu vrea să-şi mai bată capul cu juniorii după experienţele din anii anteriori, bugetele de salarii se restrâng semnificativ, iar concurenţa va deveni din ce în ce mai mare.

    Dacă mai şi pleacă vreo multinaţională, lucrurile se complică şi mai mult, pentru că dispar joburi bune, de birou, cu salarii mari.

    Chiar dacă în HoReCa există poziţii care pot aduce un nivel al câştigului comparabil cu al unui IT-ist, inginer, doctor, nu toată lumea ar vrea să se ducă să se facă chelner sau bucătar.

    În următorii ani s-ar putea să vedem mai mulţi tineri români plecaţi la studii în afară întorcându-se în ţară, pentru că găsesc mai repede un internship, chiar un job, aici. În Occident te baţi cu toţii, cu toate naţionalităţile pământului, şi câştigă cel care are „foamea” cea mai mare.

    Spre deosebire de acum trei decenii, de acum două decenii, când era foame şi în România şi generaţia de atunci se bătea să obţină un job undeva, creşterea economică şi apariţia multinaţionalelor au schimbat semnificativ piaţa muncii prin crearea clasei de corporatişti, cu joburi de birou mai bune decât ale părinţilor şi bunicilor, cu salarii foarte bune, cu facilităţi extraordinare comparabile cu cele din Occident. Numai să vrei să munceşti.

    Oportunităţile pe care le-au avut corporatiştii din primele generaţii nu mai pot fi replicate atât de uşor acum având în vedere că piaţa s-a mai închis, fiecare încercând să-şi protejeze jobul cât mai bine şi cât mai mult.

    Aşa că va fi mai greu pentru noua generaţie să obţină ceea ce a obţinut vechea generaţie într-un interval scurt de timp.

    Un internship, chiar primul job, nu mai este doar o simplă experienţă, ci redevine primul pas de selecţie.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Forţă, claritate şi impact. De ce nu cedează doamnele când presiunea creşte?

    Întotdeauna se poate mai rău. Sau mai bine. Zi după zi vedem tot felul de noi motive care pot destabiliza cursul vieţii. Noi conflicte pot declanşa efecte pe lanţ, şi un simplu exemplu se leagă de creşterea preţului la combustibil, care nu se rezumă doar la o cifră mai mare pe bonul de la benzinărie, ci poate ajunge să declanşeze (noi) reduceri de costuri prin companii. Evoluţia tehnologiei are multiple valenţe, dar una dintre ele se traduce în concedieri şi redesenarea modelelor de lucru. Timpul pare tot mai puţin, taskurile vin în cascadă şi pare că devine deja artă jongleria cu diversele roluri pe care le avem de îndeplinit şi armonizat în viaţa profesională şi personală. Cât putem aloca familiei, jobului, propriei persoane, prietenilor şi altor activităţi? Permanent este ceva urgent de făcut şi este evident că lucurile nu se îmbunătăţesc.

    Studiile arată că femeile, indiferent de vârstă, raportează niveluri de suprasolicitare şi anxietate mai ridicate decât în cazul bărbaţilor, ceea ce adaugă presiune asupra dinamicii sociale şi asupra disponibilităţii pentru compromis, afirmă Manuela Mancaş, fondatoare a companiei de cercetare de piaţă AHA Moments. Or nivelurile ridicate de suprasolicitare şi anxietate nu sunt provocate doar de lucrurile pe care le avem de făcut, ci şi de modificările de comportament la nivelul societăţii – interacţionăm mai puţin, socializăm mai rar, ecranele acaparează tot mai mult timp şi atenţie, societatea se polarizează.

    În ciuda tuturor acestor provocări, femeile reuşesc însă, cumva, să performeze în toate rolurile pe care şi le asumă. Un exemplu este faptul că, în ultimul deceniu, numărul femeilor care conduc sau dezvoltă afaceri a crescut constant, iar ţara noastră depăşeşte media Uniunii Europene la acest indicator. Potrivit datelor Eurostat, analizate de organizaţia de antreprenoriat The Business Alliance, aproape patru din zece antreprenori din România sunt femei. Astfel, România se află pe locul 3 în UE la prezenţa femeilor în antreprenoriat. În ţara noastră, aproximativ 620.000 de femei sunt acţionare sau asociate în companii active, iar alte circa 185.000 desfăşoară activităţi independente ca PFA, întreprindere individuală sau familială. Astfel, aproape 800.000 de femei sunt implicate direct în mediul de afaceri, contribuind la dezvoltarea antreprenoriatului şi a economiei locale, potrivit datelor de la Registrul Comerţului analizate de KeysFin.

    De asemenea, 47% dintre firmele cu cifră de afaceri peste 10.000 lei au cel puţin o femeie acţionar sau asociat, iar 25% dintre companiile active din România sunt deţinute exclusiv de femei.

    În plus, şi la nivel de corporaţii doamnele şi-au adjudecat locuri pe treptele cele mai înalte; cu titlul de exemplu, este suficient să ne uităm spre sistemul bancar, un domeniu în care până în urmă cu nu mai mult de jumătate de secol era rezervat bărbaţilor. În top zece bănci în funcţie de active, trei instituţii au doamne în fotoliul de CEO, iar celelalte au cel puţin una pe nivelul doi de management. Ba chiar sunt companii în care numărul de femei îi depăşeşte pe cel al bărbaţilor angajaţi, per total (de pildă în cazul unei companii din industria farma).

    Dar cum trasformă femeile presiunea în forţă, claritate şi impact? Este chiar tema sub care se desfăşoară, pe 23 martie, gala Women in Power. Poate prioritizarea este unul dintre secrete. Dublată, evident, de foarte multă muncă, răbdare, şi exerciţii de respiraţie. Am constatat că doamnele puternice, fără excepţie, ştiu că fără să-şi acorde lor atenţie şi prioritate nu au cum să se încarce cu energia necesară pentru a face faţă tuturor rolurilor pe care le au de îndeplinit.

    Cumva, presiunea, în diverse forme – socială, financiară, autoimpusă -, a fost permanent „aici”. Femeilor le este acum mai uşor să aibă acess la studii, să-şi construiască un parcurs profesional, să fie văzute, auzite, să voteze. Tipul de presiune s-a schimbat; pesemne nici n-a crescut, nici nu s-a micşorat, de-a lungul anilor. Dar „antrenamentele” anterioare or fi marcat ADN-ul doamenelor să facă faţă la stres în varii forme. Să găsească soluţii, să performeze.  

     

    Dirijor sau dictator?

    Sondajul derulat săptămâna trecută pe platformele de LinkedIn ale BUSINESS Magazin şi ZF investighează cum este percepută tipologia leadershipului feminim. În mod covârşitor (aproape două treimi) dintre răspunsuri, consideră femeile ca fiind jucători de echipă, mai puţin de o cincime considerând şefele drept cele care dictează totul, colegii fiind executanţi. Dacă leadershipul feminin ar fi o replică într-o şedinţă, cum ar „suna”?

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin

  • Războiul escaladează în Orientul Mijlociu: Donald Trump a ameninţat că va „lovi şi distruge complet” centralele electrice ale Iranului dacă ţara nu redeschide Strâmtoarea Hormuz. În replica, Iranul avertizează că infrastructura energetică şi „vitală” din întreaga regiune va fi vizată dacă facilităţile energetice le vor fi atacate

    Donald Trump a ameninţat că va „lovi şi distruge complet” centralele electrice ale Iranului dacă ţara nu redeschide Strâmtoarea Hormuz, potrivit FT. 

    Iranul se bazează în mare măsură pe petrol şi gaze pentru producţia internă de energie, operând 96 de centrale pe bază de petrol şi gaze în întreaga ţară, cu o capacitate de peste 76 de gigawaţi, potrivit Global Energy Monitor.

    O parte mult mai mică din energie provine din centrala nucleară Bushehr, situată în sudul ţării.

    Iranul ameninţă că va lovi infrastructura „vitală” din Golf dacă propriile sale instalaţii energetice sunt bombardate

    Preşedintele parlamentului iranian a declarat că infrastructura energetică şi „vitală” din întreaga regiune va fi vizată dacă facilităţile energetice ale Iranului vor fi atacate.

    „Imediat după ce electricitatea şi infrastructura ţării noastre vor fi lovite, vom considera infrastructura vitală, precum şi facilităţile energetice şi petroliere din întreaga regiune drept ţinte legitime şi le vom distruge într-un mod ireversibil”, a declarat Mohammad Bagher Ghalibaf într-o postare pe platforma X.

    Donald Trump a ameninţat, sâmbătă seara, că va lovi centralele electrice ale Iranului dacă ţara nu redeschide Strâmtoarea Hormuz în termen de 48 de ore.

    Un comandant militar de rang înalt al Iranului a declarat separat că strategia militară a ţării s-a schimbat de la defensivă la ofensivă.

    Generalul-maior Ali Abdollahi, care conduce principalul centru de comandă militară, Khatam al-Anbiya, a spus că forţele Iranului au luptat până acum „în cel mai bun mod posibil”.

     
     

  • Cum arată luxul la 10.000 de metri: ultrabogaţii îşi transformă avioanele private în reşedinţe zburătoare

    Cu toate că nu locuiesc în ele, ultrabogaţii au pretenţia ca şi avioanele particulare cu care zboară să fie la fel de luxoase şi confortabile precum iahturile sau reşedinţele lor, scrie Wall Street Journal. O atenţie mai mare acordată acestui aspect se observă în ultimii ani, de când cererea pentru zboruri cu avioane particulare a crescut, datorită unei dorinţe cât mai mari de intimitate a celor care le solicită.  Designerii specializaţi care îi pot ajuta trebuie să găsească soluţii pe placul clienţilor, care trebuie să respecte standardele de siguranţă în domeniu şi să poată fi implementate în spaţiul redus disponibil în avion, neavând aceeaşi libertate de mişcare ca în cazul unei case. Spre exemplu, scaunele nu pot fi micşorate, dar un designer priceput va reuşi să le facă să pară mai mici. Nu de puţine ori, specialiştii care s-au ocupat de decorarea caselor ultrabogaţilor sunt solicitaţi să se ocupe şi de superiahturile şi avioanele lor. Un astfel de proiect poate dura doi, trei sau chiar patru ani dacă se porneşte de la zero sau câteva luni dacă avionul nu a fost cumpărat de nou şi trebuie doar reamenajat la interior, după cum explică experţi ca Aurora Saboir sau Kevin Fulk. Unii designeri creează pentru clienţii proprietari de avion personal şi truse de toaletă, pijamale ori filmuleţe instructive cu privire la siguranţa de la bord. Sunt şi clienţi care ţin să aibă şi o zonă de wellness, din care să nu lipsească, de exemplu, o bicicletă de fitness, cu tot cu televizor şi căşti, bicicletă care se ţine în hangar la aeroport şi este urcată în avion doar atunci când pasagerii au de gând să o folosească. De asemenea, trebuie să existe şi spaţiu suficient pentru ţinut vinul la temperatura optimă, depozitat argintăria şi pregătirea mesei, pe acest aspect insistând şi companii ca VistaJet care oferă zboruri cu avioane private.

  • De ce a devenit războiul inevitabil: cum au împins ani de decizii geopolitice SUA şi Iranul spre conflict?

    În timp ce războiul cu Iranul răstoarnă ideile preconcepute despre securitatea globală şi pieţele de energie, dezbaterea din Statele Unite se concentrează în mare măsură pe motivul pentru care preşedintele american, Donald Trump, a ales în primul rând calea conflictului. A fost vorba de politică internă, de dorinţa de a proiecta putere, de un calcul greşit sau de altceva?

    de Carla Norrlöf, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Toronto; Text publicat în Project Syndicate

    Astfel de explicaţii pot fi pertinente, dar riscă să ascundă rădăcinile cauzelor. Războiul a fost mai puţin o decizie de moment şi mai degrabă punctul culminant al proceselor geopolitice care au eliminat treptat alternativele la confruntare. Când au început să cadă bombele, alegerile finale fuseseră deja făcute în ani de deliberări strategice. Una dintre aceste alegeri a fost retragerea primei administraţii Trump din Planul Comun Cuprinzător de Acţiune (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a-i limita programul nuclear. La acea vreme, Trump a susţinut că anularea JCPOA era necesară pentru a obţine un acord mai puternic cu ajutorul pârghiilor economice.

    America a încercat apoi să forţeze Iranul să revină la masa negocierilor, paralizându-i economia. Sancţiunile, desigur, nu erau ceva nou. Chiar şi sub JCPOA Iranul s-a confruntat cu restricţii semnificative din cauza legăturilor teroriste, rachetelor balistice şi încălcării drepturilor omului. Presiunea continuă a ţinut uşa deschisă pentru alte soluţii negociate. Dar odată ce JCPOA a fost anulat, sancţiunile au operat fără diplomaţie, restrângând în loc să extindă potenţialul de compromis. Sancţiunile nu numai că au slăbit economia Iranului, dar au remodelat şi percepţiile SUA despre ceea ce se putea realiza.

    Pe măsură ce presiunea economică s-a intensificat fără a duce la capitulare sau la schimbare de regim, factorii de decizie politică s-au confruntat cu un set tot mai restrâns de opţiuni credibile. Fiecare încercare eşuată de coerciţie a întărit percepţia că presiunea singură nu poate rezolva problema, aliniind simultan percepţiile americane asupra ameninţării cu cele ale Israelului, care consideră simpla latenţă nucleară (deţinerea mijloacelor de a crea arme nucleare) ca fiind un risc inacceptabil. Rezultatul nu a fost un marş imediat spre război, ci redefinirea treptată a ceea ce Trump a ajuns să considere ca fiind inevitabil din punct de vedere strategic.

    Războiul a fost mai puţin o decizie de moment şi mai degrabă punctul culminant al proceselor geopolitice care au eliminat treptat alternativele la confruntare. când au început să cadă bombele, alegerile finale fuseseră deja făcute în ani de deliberări strategice. Una dintre aceste alegeri a fost retragerea primei administraţii Trump din Planul Comun Cuprinzător de Acţiune (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul încheiat cu Iranul în 2015 pentru a-i limita programul nuclear. Odată ce JCPOA a fost anulat, sancţiunile au operat fără diplomaţie, restrângând în loc să extindă potenţialul de compromis şi reducând treptat opţiunile credibile ale factorilor de decizie.

    Politica iraniană a făcut, de asemenea, mai puţin probabilă cumpătarea. Chiar dacă negocierile dădeau semne de viaţă, iar mediatorii raportau progrese, logica strategică care conducea la confruntare a continuat să se întărească. După prăbuşirea JCPOA, Iranul a continuat să-şi dezvolte programul nuclear şi a redus accesul inspectorilor la facilităţile sale nucleare. Acest lucru a sporit puterea de negociere a Teheranului fără depăşirea în mod deschis a pragului construirii unei arme nucleare, dar efectul strategic a fost opusul a ceea ce regimul iranian intenţiona. Indiferent de intenţiile Iranului, fiecare avans a întărit percepţiile israeliene despre un termen limită care se apropia şi argumentul în cercurile americane că diplomaţia îşi pierdea credibilitatea. Eforturile de păstrare a puterii de negociere ale Iranului au accelerat în schimb convergenţa strategică deja în curs. Drumul către război a trecut şi prin politica israeliană. Timp de decenii, doctrina de securitate a Israelului s-a bazat pe împiedicarea statelor ostile să atingă pragul construirii armelor nucleare. De la distrugerea reactorului Osirak din Irak, în 1981, până la operaţiunile secrete periodice împotriva instalaţiilor iraniene, Israelul a favorizat în mod constant acţiunea din timp în detrimentul descurajării pe termen lung. Această logică este modelată de geografie, istorie şi urmărirea dominaţiei militare regionale. Chiar şi cu o putere militară copleşitoare şi cu sprijinul SUA, doctrina de securitate israeliană a avut tendinţa de a trata riscurile emergente ca fiind mai degrabă intolerabile decât negociabile. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a articulat această abordare timp de decenii, prezentând întotdeauna un Iran capabil de a construi arme nucleare ca mai degrabă o ameninţare existenţială decât ca o problemă gestionabilă. Pe măsură ce Israelul a depus eforturi pentru a demonta ameninţările indirecte în urma atacului Hamas din 7 octombrie 2023, o confruntare cu statul care susţine forţele teroriste a devenit din ce în ce mai dificil de evitat. Infrastructura nucleară în expansiune a Iranului – care era tot mai dispersată şi întărită în subteran – a cimentat doctrina de securitate a Israelului, făcând ca prevenţia să pară din ce în ce mai dificilă, indiferent de intenţiile Iranului.

    Politica iraniană a făcut, de asemenea, mai puţin probabilă cumpătarea. După prăbuşirea JCPOA, Iranul a continuat să-şi dezvolte programul nuclear şi a redus accesul inspectorilor la facilităţile sale nucleare. Deşi aceste acţiuni urmăreau să consolideze puterea de negociere a Teheranului fără a depăşi explicit pragul nuclear, efectul strategic a fost opusul intenţiilor declarate. Fiecare progres tehnologic a întărit percepţia în Israel şi în cercurile politice americane că timpul pentru diplomaţie se scurtează şi că o confruntare devine tot mai probabilă.

    Anterior, câştigarea de timp prin acţiuni militare directe sau sub acoperire reprezenta securitate câştigată pentru Israel. Dar, pe măsură ce Iranul avansa tehnologic şi negocierile eşuau, politica americană s-a întâlnit cu doctrina israeliană. Ceea ce SUA considerau cândva o problemă diplomatică a ajuns să semene cu un termen limită de securitate. Drumul către război a trecut şi prin statele din Golful Persic. Rivalitatea dintre Iran şi Arabia Saudită a modelat mult timp securitatea regională, dar atacurile din 2019 asupra instalaţiilor petroliere saudite de la Abqaiq şi Khurais au expus vulnerabilitatea statelor din regiune. Atacurile ulterioare cu rachete şi drone ale forţelor houthi care au vizat aeroporturile saudite de la Abha şi Jeddah, instalaţiile Saudi Aramco şi, în 2022, siturile de depozitare a combustibilului din zona industrială Musaffah din Abu Dhabi au întărit acest punct de vedere. Rapoartele Naţiunilor Unite au concluzionat că houthii au folosit componente de arme compatibile cu fabricarea sau transfer, încălcând embargourile. Deşi Iranul a negat implicarea, securitatea infrastructurii energetice din Golf fusese deja pusă sub semnul îndoielii. Ca răspuns, mai multe state din Golf au înaintat spre o aliniere strategică cu Israelul prin intermediul Acordurilor Abraham din 2020, reflectând îngrijorarea comună cu privire la influenţa regională a Iranului.

    Desigur, o confruntare directă cu forţele regimului de la Teheran rămânea prea riscantă pentru aceste economii dependente de comerţ, a căror stabilitate depinde de fluxuri energetice neîntrerupte şi de comerţul global. Însă o aliniere mai strânsă cu Israelul şi dependenţa de garanţiile de securitate ale SUA au permis guvernelor din Golf să sprijine izolarea tensiunilor, evitând în acelaşi timp costurile şi riscurile directe ale confruntării. Până la începerea ostilităţilor, liderii din Golf se confruntau cu o alegere între o confruntare modelată de puterea SUA şi un echilibru regional din ce în ce mai definit de capacităţile iraniene. De-a lungul timpului, războiul a început să pară mai puţin o escaladare şi mai mult calea celei mai mici rezistenţe. Convergenţa strategică americană şi israeliană, combinată cu gestionarea riscurilor din Golf, a făcut ca reţinerea să tot mai dificil de susţinut. În episodul curent, pe măsură ce atacurile americane şi israeliene s-au extins, represaliile Iranului au vizat oraşele israeliene, centrele energetice din Golf, cum ar fi Ras Tanura şi Jebel Ali, bazele militare americane şi transportul maritim comercial, în special cu petrol, prin strâmtoarea Ormuz. Conflictul a devenit rapid o luptă la nivelul întregului teatru de operaţiuni. Consecinţele războiului nu aveau să rămână niciodată locale, deoarece strategia de descurajare a Iranului include strâmtoarea Ormuz, pasajul îngust – de fapt o pâlnie – care leagă conflictul regional de economia globală. Efectele globale reflectă factori care nu au fost niciodată pur regionali. De aceea, explicaţiile centrate exclusiv pe politica internă a SUA sunt insuficiente. Stimulentele prezidenţiale pot influenţa modul în care liderii acţionează, dar rareori creează singure energie geopolitică. Alinierea structurală a intereselor între aliaţi şi actorii regionali redusese deja gama de alternative disponibile factorilor de decizie. Decizia finală a părut bruscă doar pentru că drumul spre confruntare s-a creat timp de ani de zile.    

    Traducere şi adaptare: Bogdan Cojocaru

  • Locul unde designul întâlneşte apetitul

    Piaţa bucătăriilor premium din România nu este una uşor de cartografiat. Nu există statistici consolidate care să ofere o imagine completă, iar segmentul rămâne fragmentat între producători locali şi brandurile internaţionale – în special germane şi italiene. Dincolo de cifre, însă, direcţia este clară: marile centre urbane – Bucureşti, Cluj, Braşov, Timişoara – concentrează o cerere tot mai sofisticată, alimentată de dezvoltările rezidenţiale premium.

    Românii nu mai caută doar o bucătărie frumoasă. Caută un spaţiu coerent, funcţional, care să reziste în timp şi să le reflecte stilul de viaţă”, spune Andreea Piperea, fondatoare & General Manager al Nolte Home Studio. În opinia sa, maturizarea pieţei nu se vede doar în preţuri, ci în întrebările pe care le pun clienţii, fie că vorbim despre ergonomie, despre fluxuri, despre integrarea electrocasnicelor, despre materiale şi durabilitate. Nolte Home Studio reprezintă în România brandul Nolte Küchen, lider pe piaţa din Germania, cu peste 60 de ani de experienţă în producţie.

    Modelul adus local este un produs premium, care include un un sistem integrat de servicii: consultanţă, design 3D, livrare şi montaj coordonate de aceeaşi echipă. „Clientul premium vrea predictibilitate şi claritate. Vrea să ştie că există un singur responsabil pentru întregul proces, nu mai multe verigi fragmentate”, explică ea. Evoluţia businessului confirmă această tendinţă. De la 2,96 milioane lei în 2023, compania estimează un business de aproximativ 6 milioane lei în 2025, cu o creştere de 35% faţă de 2024 şi o majorare de 50% înregistrată în 2024 faţă de anul anterior. „Creşterea nu a fost întâmplătoare şi nici pur conjuncturală.

    A fost rezultatul unei recalibrări strategice centrate pe valoarea medie per client. Nu vorbim doar despre un indicator financiar, ci despre nivelul de personalizare şi despre calitatea experienţei pe care o oferim.” Patru indicatori operaţionali susţin această performanţă: rata de conversie ofertă–vânzare, valoarea medie per proiect, marja operaţională şi nivelul de satisfacţie al clienţilor. În parteneriatele integrate cu dezvoltatori imobiliari, rata de conversie ajunge la 60%, comparativ cu 35% în fluxul tradiţional din showroom. „Atunci când integrăm soluţiile încă din faza de planificare a unui proiect rezidenţial, clientul poate vedea, simţi şi înţelege spaţiul înainte de a lua decizia.

    Această experienţă schimbă complet dinamica vânzării.” În esenţă, transformarea nu este doar despre design sau despre finisaje. Este despre rolul bucătăriei în viaţa de zi cu zi. „Pentru mulţi români, bucătăria a devenit spaţiul central al casei, locul în care se întâlnesc, lucrează, gătesc, socializează. De aceea, aşteptările sunt mai mari: vor estetică, dar şi funcţionalitate; vor tehnologie, dar şi căldură; vor personalizare, dar şi standarde clare de calitate.”

    În ceea ce priveşte tendinţele internaţionale, acestea ajung rapid şi în România, însă nu toate sunt adoptate cu aceeaşi viteză. „Clienţii români adoptă tot mai clar bucătăriile open-concept, cu insule centrale care funcţionează ca spaţii multifuncţionale pentru întreaga familie. Designul minimalist, fronturile handleless şi integrarea materialelor naturale sunt din ce în ce mai apreciate”, explică Andreea Piperea.

    Este o orientare către simplitate rafinată, către linii curate şi soluţii integrate, fără excese vizuale. În acelaşi timp, piaţa locală rămâne profund pragmatică. „Soluţiile extrem de tehnologizate sau experimentale nu sunt încă adoptate pe scară largă. Clienţii prioritizează durabilitatea, funcţionalitatea şi personalizarea. Bucătăria este văzută ca o investiţie pe termen lung, nu ca un exerciţiu de design sezonier.” În ultimii doi-trei ani, profilul clientului premium nu s-a schimbat radical, dar s-a rafinat. „Pentru profilul nostru de client, preţul nu a fost niciodată criteriul principal, ci raportul dintre investiţie şi rezultatul final. Clienţii premium evaluează valoarea totală”, spune Andreea Piperea. Materialele rămân un diferenţiator esenţial, iar calitatea lor justifică investiţia pe termen lung. „O bucătărie Nolte este concepută pentru decenii de utilizare, nu pentru 3–5 ani.” Totuşi, în ultimii ani, criteriul decisiv a devenit serviciul. „Standardul de servicii face diferenţa.

    Modul în care clientul este abordat, felul în care îi sunt înţelese nevoile şi propuse soluţii adaptate, precum şi maniera în care produsele sunt implementate în propria locuinţă – acest proces integrat, de la prima consultaţie până la montajul final, este diferenţiatorul cheie pe care clienţii îl caută şi îl apreciază.” Clientul tipic este un profesionist între 35 şi 50 de ani, cu maturitate financiară şi locuinţe evaluate la peste 350.000 de euro, dispus să investească între 50.000 şi 100.000 de euro în amenajare. „Nu caută doar produse, ci o experienţă completă şi un partener de încredere pentru o investiţie pe termen lung în bunăstarea familiei.” Două schimbări sunt evidente în ceea ce priveşte evoluţia clienţilor. Prima este nivelul de educare. „Clienţii vin extrem de bine informaţi, cu referinţe vizuale precise, întrebări tehnice detaliate şi cerinţe clare privind provenienţa materialelor şi certificările de sustenabilitate. Aşteptările privind transparenţa şi execuţia impecabilă au crescut semnificativ.” A doua este integrarea tehnologiei smart: iluminat adaptiv, sisteme touch, electrocasnice conectate la aplicaţii – elemente care devin standard, nu excepţie.

    Planurile de extindere ale Nolte Home Studio vizează Cluj, Timişoara şi Iaşi, într-un calendar etapizat între 2026 şi 2028. „Calendarul exact depinde de identificarea locaţiei optime şi de finalizarea parteneriatelor strategice locale”, spune Andreea Piperea, subliniind că decizia nu este una pur geografică, ci strategică. Trei criterii cântăresc decisiv: volumul tranzacţiilor imobiliare premium din zonă – peste 2.500 euro/mp –, existenţa unor parteneriate solide cu dezvoltatori locali şi disponibilitatea unei echipe specializate, de la designeri la montatori.     

     

    Carte de vizită Andreea Piperea, fondatoare & General Manager al Nolte Home Studio:

    •  Cu o carieră începută în marketing corporativ şi peste un deceniu în poziţii de leadership, inclusiv Senior Marketing Manager pentru Europa de Sud-Est în cadrul Procter & Gamble, Andreea Piperea a construit Nolte Home Studio pe principii solide de brand, strategie şi orientare către client, după cum spune ea;

    •  Din 2015, conduce partenerul oficial Nolte Küchen în România, dezvoltând un portofoliu de peste 1.000 de clienţi şi parteneriate relevante în zona rezidenţială premium. Evoluţia businessului – de la
    2,96 milioane lei în 2023 la aproximativ 6 milioane lei estimate pentru 2025 – reflectă consolidarea poziţiei pe segmentul premium.

     

    Trei întrebări şi răspunsuri din interviul cu Andreea Piperea, fondatoAre & General Manager al Nolte Home Studio:

    Œ Ce tendinţe internaţionale în design se confirmă în România şi care nu se justifică încă în comportamentul de consum local?

    În România, clienţii adoptă tot mai clar bucătăriile open-concept cu insule centrale, care funcţionează ca spaţii multifuncţionale pentru întreaga familie. Designul minimalist, fronturile handleless şi integrarea materialelor naturale sunt tot mai apreciate, reflectând o orientare către estetică simplă, dar rafinată. Pe de altă parte, soluţiile extrem de tehnologizate sau experimentale nu sunt încă adoptate pe scară largă, piaţa fiind mai pragmatică. Clienţii prioritizează în continuare durabilitatea, funcţionalitatea şi personalizarea, considerând bucătăria o investiţie pe termen lung.

     În ce măsură este România o piaţă matură pentru bucătării premium? Ce lipseşte încă — putere de cumpărare, cultură de design, predictibilitate în construcţii?

    Nu aş defini România ca o piaţă matură pentru segmentul premium de bucătării. Segmentul premium de bucătării există momentan doar în câteva oraşe mari precum Bucureşti, Cluj, Braşov, Timişoara, nu la nivel naţional. Este un segment în creştere, corelat cu dezvoltarea puterii de cumpărare şi a proiectelor imobiliare premium din aceste centre urbane.

    Când vorbesc despre maturitate a unei pieţe/segment, mă refer la anumiţi indicatori observaţi în pieţele dezvoltate precum Germania: segmentare clară pe valoare: în pieţele mature, segmentul premium reprezintă 15-20% din piaţa totală şi creşte mai repede decât media. România nu are date publice pentru a măsura dimensiunea reală a segmentului premium.

    Definire clară a jucătorilor pe fiecare segment de piaţă: pieţele mature au 3-5 branduri premium care deţin 40-60% din segment.

    Ž Cum a evoluat valoarea medie a unui proiect complet în ultimii cinci ani?

    Valoarea medie a crescut de la 12.000 de euro în 2020 la 16.000 de euro în 2025, ceea ce reprezintă o creştere de peste 30%. Această evoluţie este rezultatul cumulativ al mai multor factori, printre care creşterea costurilor, generată de inflaţie, dar şi creşterea complexităţii proiectelor, prin integrarea electrocasnicelor premium şi utilizarea unor finisaje distinctive.