BusinessMagazin

Blog

  • INTERNET: Alegerile din SUA si cabina de wwwot

    Una dintre caracteristicile cele mai des pomenite ale Internetului ar fi aceea ca pune in legatura sute de milioane de oameni si comunitati cu interese comune. Daca asa stau lucrurile, de ce nu ar fi Internetul si locul ideal pentru o campanie electorala cu impact la mase?

     

    Pe 7 noiembrie americanii vor merge la vot. Era digitala va schimba insa modul in care candidatii isi vor derula campania electorala, institutiile pe care alegatorii se bazeaza pentru a afla informatii si chiar procesul de votare in sine. In interiorul cabinelor cu perdele alegatorii vor gasi nu clasica foaie de hartie si tusiera, ci dispozitive electronice cu ecrane sensibile la atingere prin care isi vor exprima alegerea.

     

    De fapt, nici macar nu e o modalitate nemaiintalnita de vot. In 2000, de cea mai mare atentie a avut parte procesul electoral din Florida, stat in care, date fiind anterioarele mari probleme legate de distributia formularelor de vot din hartie, oficialii au preferat sa mearga pe mana ecranelor „touch-sensitive“. Si cu toate ca o parte dintre aparate nu au functionat ireprosabil, procesul electoral s-a derulat in cea mai mare parte a sa fara vreun incident de proportii.

     

    Revenind la alegerile din 7 noiembrie, de data aceasta se vor inregistra cel mai probabil doua premiere: cel mai scump scrutin si cele mai tehnologizate campanii. Intr-un raport publicat recent, Centrul pentru Politici Responsabile din Statele Unite a calculat ca republicanii vor cheltui 1,4 miliarde de dolari, iar democratii in jur de 1,2 miliarde de dolari. Cea mai mare parte a banilor va merge, la fel ca si pana acum, in campanii derulate prin intermediul televiziunilor. Dar multi candidati incearca acum sa foloseasca internetul pentru o comunicare mai rapida si, mai ales, mai ieftina.

     

    Cei care inchid televizoarele in timpul mesajelor electorale care se insinueaza in programul majoritatii televiziunilor, nu vor scapa de politica nici pe internet, cu diferenta ca, in mediul online, vor fi la fel de bombardati de reclame care apar din senin prin pop-up-uri. Totusi, trusturile media reporteaza castiguri mai mari ca niciodata din publicitatea electorala. Sa fie acesta un semn oare ca internetului ii lipseste in continuare ceva? Will Feltus, vicepresedinte pe media research la National Media, agentia de media buying care a cumparat spatiul publicitar la televiziuni pentru campania lui Bush din 2004, da exemplul campaniei democratului Howard Dean, care a pierdut nominalizarea in favoarea lui John Kerry desi a avut o puternica promovare online.

     

    Feltus spune ca, in vreme ce internetul poate „aprinde motoarele“, o campanie web puternica „nu te va face sa castigi alegerile de una singura“. Date fiind audientele importante de care se bucura (inca) televiziunea, „daca ai nevoie de 51% dintre voturi intr-o perioada scurta de timp, televiziunea este alegerea cea mai buna“, spune Carter Eskew, strategul-sef din spatele campaniei prezidentiale pentru Al Gore din 2000. John Hendricks, reprezentantul canalelor de televiziune Fox, spune ca bugetul de care s-a bucurat la alegerile din 2004, de 25 de milioane de dolari, va fi depasit anul acesta cu 40%.

     

    In total, firma de monitorizare a investitiilor in publicitate TNS spune ca pentru campania din noiembrie va fi cumparat spatiu publicitar pentru toate televiziunile in valoare de 710 mil. dolari, suma care aproape tripleaza investitiile similare pentru alegerile non-prezidentiale din 2004.

     

    Candidatul cu aspiratii prezidentiale la care se referea mai devreme Will Feltus a avut, de fapt, o intreaga platforma electorala web, care a culminat cu un joc pe calculator, postat pe site-ul sau oficial, in timpul caruia vizitatorul trebuia sa depaseasca mai multe obstacole pentru a ajunge la cabina de vot.

     

    De altfel, companiile producatoare de jocuri pe calculator nu au ezitat sa speculeze momentul. Cel mai bun exemplu il reprezinta alegerile organizate in Alphaville, un oras virtual, cel mai mare din versiunea online a jocului Sims. La numaratoarea voturilor, personajul Mr. President (un american de 21 de ani) l-a invins pe Richardson (o eleva din Florida) cu 469 la 411. Ashley, eleva din spatele personajului virtual Richardson, a reclamat faptul ca mai mult de 100 de votanti au fost impiedicati sa participe la procesul electoral. Era vorba de cei care foloseau ca furnizor de servicii internet America Online si care nu puteau instala un cookie (un mic program web) care sa le dea posibilitatea de a vota.

     

    In competitia reala, comunitatile internet sunt folosite pentru a raspandi mult mai rapid si ieftin mesajul electoral. Allan Lichtman, de exemplu, are o pagina personala pe MySpace mai putin obisnuita. Ii lipsesc fotografiile de genul carora nu ai vrea sa le vada parintii si briz-briz-urile cu care de obicei un astfel de utilizator isi garniseste pagina de pe internet. Democratul Lichtman candideaza anul acesta pentru unul dintre posturile din Senat din partea statului Maryland si spera ca autopromovarea in randul tinerilor ii va atrage de partea lui aceasta categorie de alegatori.

     

    In site-uri ca MySpace sau Facebook, adevarate comunitati virtuale de milioane de oameni, candidatii vad locuri unde poti sa ai expunere gratuita, intr-un mediu in care tinerii petrec foarte mult timp, postand fotografii, filme, scriind pe bloguri si comunicand cu alti prieteni nevazuti vreodata.

     

    Internetul si site-urile de acest fel au devenit locuri unde staff-ul de imagine al candidatilor este nevoit sa patrunda pentru a se asigura ca ceilalti speculeaza in liniste acest canal de comunicare. In alegerile din 2004, site-ul meetup.com a fost una dintre componentele cheie ale democratului Howard Dean.

     

    Ca profesor de istorie la una dintre universitatile americane, Lichtman nu avea teoretic multe sanse in atragerea publicului tanar. Dar campania lui online a fost orientata strategic pentru a crea imaginea unui politician „altfel“, a unui razvratit in comparatie cu ceilalti candidati. „Tinerii au acum comunitati care nu existau deloc in vremea mea si nu se puteau face auziti“, spunea Lichtman acum doi ani. „Acesta este viitorul politicii.“

     

    In cele cateva luni inainte de alegeri in care democratul a publicat pe pagina personala de pe site-ul MySpace si-a facut 2.700 de „prieteni“, respectiv persoane care i-au trecut la randul lor pe pagina personala numele si link-ul catre pagina acestuia. In efortul de a parea mai nonconformist si pe placul tine-rilor, o reclama video pe pagina web il arata pe Lichtman sarind imbracat in costum intr-o piscina, o metafora a campaniei lui prin care promitea ca „va face valuri la Washington“.

     

    Dar daca ne gandim la tot peisajul online in perspectiva si la viteza cu care noi tehnologii de comunicare sunt adoptate, o simpla pagina personala apare ca o idee la fel de veche ca politica insasi. Mai aproape de noi, in Marea Britanie, David Cameron, candidatul conservator pentru functia de prim-ministru, are mai multa imaginatie. La randul lui utilizator al unor site-uri de fotografii ca Flickr sau de filme gen YouTube, Cameron si-a lansat propriul video-blog pe 30 septembrie. La adresa webcameron.org.uk, mai putin conservatorul politician poate fi vazut, de pilda, spaland vasele in bucatarie in timp ce explica faptul ca vrea sa curete politica britanica. Din reactiile vizitatorilor si opiniile pe care le-au postat pe site, pare ca strategia lui a dat roade. „Este incurajator sa vezi ceva atat de sincer si de lipsit de interes“, este de parere unul dintre vizitatorii video-blog-ului.

     

    Nu e nici o indoiala ca, in timp blogurile, podcasturile si videoblogurile, in calitate de new-media, vor deveni echivalentul secolului XXI pentru discursurile tinute in locuri publice cu portavoce si poate chiar al dezbaterilor televizate cu candidati fata in fata, unde exista o anumita eticheta. In fapt, acesta este un avantaj important fata de mediatizarea prin televiziune si reglementarea stricta la care este supus acest mediu de comunicare. De exemplu, pe internet nu exista o limita de timp in care candidatii sa-si poata prezenta platforma electorala. „In politica, blogurile si podcasting-ul devin mai puternice decat media traditionale“, este de parere Loic Le Meur, unul dintre cei mai influenti bloggeri francezi. Cu toate acestea, nu toti politicienii privesc cu ochi buni internetul si noile modalitati de promovare media. Nu e greu de inteles. Practic, atunci cand intri in lumea bloggerilor, pierzi mult din controlul strict asupra imaginii personale. Comunicarea pe internet poate fi o buna metoda de manipulare si propaganda electorala atat timp cat ceilalti nu simt ca sunt manipulati.

     

    Un alt mod prin care tehnologia poate sa manipuleze ar fi legat de procesul strict tehnic al votului efectiv. Alegatorii isi spun preferintele apasand cu degetul figura sau numele candidatului de pe ecran, iar rezultatul e transmis imediat catre un centru de date. Evident, avantajul e ca din momentul in care si ultimul alegator a pus degetul pe ecran, este stiut invingatorul. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. De exemplu, un grup de studenti de la MIT au demonstrat cum pot fi fraudate alegerile. In mai putin de un minut, o persoana care are acces in cabina de vot poate instala programe care „stiu“ sa „fure“ voturi. Intr-o inregistrare video a demonstratiei celor de la MIT, vizionata de milioane de ori pe site-ul YouTube, unul dintre studenti deschide fara probleme un astfel de echipament, scoate cardul de memorie care ar trebui sa inregistreze voturile si il inlocuieste cu un altul care contine si un program software. Cel care voteaza apoi nu va sesiza nici o diferenta, dar toate voturile vor fi contabilizate in dreptul unui singur candidat.

     

    Iar problemele nu sunt noi. In 2002, Georgia a fost primul stat care a folosit sistemul de votare cu ecrane sensibile la atingere. Ca multi alti democrati, Roxanne Jekot, o programatoare din acest stat a fost nemultumita ca in urma acestor alegeri au castigat reprezentantii republicanilor. Suspectand o potentiala frauda, a inceput sa caute nereguli in codul sursa al software-ului folosit de masinile de vot.  Ceea ce a gasit a alarmat-o. Masinile in sine, partea hardware a mecanismului erau impecabil construite, dar software-ul avea mai multe „slabiciuni“ usor de exploatat pentru un programator cu experienta. Probabil ca, in viitor, ultima varianta de luat in calcul pentru un candidat la alegeri va fi angajarea unui hacker experimentat. Cat despre restul staff-ului de campanie, cu siguranta va cuprinde si cativa bloggeri.

  • Anatomia unei campanii

    Acum doi ani, in alegerile pentru Congresul american, internetul a fost o forta majora. Aproape 75 de milioane de cetateni cu drept de vot au intrat online pentru a fi la curent cu noutati despre candidati si pentru a schimba impresii despre ei pe bloguri. Iata cum s-au informat americanii despre campania electorala prezidentiala:
      

     

    1992

    1996

    2000

    2004

    Televiziune

    82%

    72%

    70%

    78%

    Ziare

    57%

    60%

    39%

    39%

    Radio

    12%

    19%

    15%

    17%

    Internet

    N/A

    3%

    11%

    18%

    Reviste

    11%

    11%

    4%

    3%

     

    SURSA: PEW Research Center

  • Curentul PC

    Bazinul raului Columbia din Oregon este cel mai mare complex hidro-energetic din Statele Unite. Dupa ce fabricile de aluminiu pe care le alimenta si-au inchis definitiv portile, oraselul The Dalles ar putea deveni punctul central al unui nou Silicon Valley. Curentul e ieftin.

     

    Nu cu mult timp in urma, am remarcat o stire pe care am considerat-o importanta in ciuda faptului ca nu implica sume semnificative si nici nu aducea vreo noutate tehnologica majora: Google a combinat cateva dintre serviciile pe care le oferea de mai multa vreme si a anuntat disponibilitatea acestei combinatii sub denumirea „Google Apps for Your Domain“. Ceea ce este semnificativ in aceasta oferta este insa orientarea spre organizatii si nu spre utilizatorii individuali, ca mai toate serviciile oferite de gigantul din Mountain View. Aceasta miscare este o prima tentativa de a muta pe web o parte din infrastructura informatica a unei organizatii si, astfel, reprezinta un pas important spre un concept pe care, de multa vreme, firma Sun l-a popularizat prin sloganul „The network is the computer“ (reteaua este computerul).

     

    Interesant este ca viziunea de la care se pare ca Sun a plecat apartine tocmai lui Eric Schmidt  (pe atunci seful partii de software la Sun, acum manager general la Google), care in 1993 spunea: „Cand reteaua va deveni la fel de rapida ca procesorul, computerele se vor raspandi in retea“.

     

    Dar profetia sa mergea mai departe, prevazand ca de aceasta transformare nu vor profita producatorii celor mai rapide procesoare sau ai celor mai bune sisteme de operare, ci companiile cu cele mai bune retele si cei mai buni algoritmi de cautare si sortare. Si intr-adevar, primii care par sa reuseasca sa puna in practica conceptul sunt cei de la Google. Acelasi Google – de data aceasta prin motorul de cautare – care m-a ajutat sa gasesc cateva cifre ametitoare. Se pare ca Google dispune la ora actuala de circa o jumatate de milion de servere. Daca le-ar cumpara, ar insemna sume imense. Insa cum ele sunt asamblate de companie din componente absolut obisnuite, costul pe un server nu depaseste 1.000 de dolari. In privinta capacitatii de stocare pe discuri, estimarile vorbesc de circa 200 de petabytes, in vreme ce memoria activa (RAM) utilizata se situeaza la vreo 4 petabytes. Putina lume este obisnuita cu aceste ordine de marime, asa ca o mica precizare este utila: un petabyte (PB) inseamna un milion de miliarde de octeti. Toate aceste resurse sunt menite sa deserveasca circa 100 de milioane de cautari pe zi, plus uzul diverselor alte servicii, ceea ce inseamna ca fluxurile de intrare/iesire manevrate de centrele de date ale companiei americane insumeaza acum un trafic de 3 petabytes pe secunda.

     

    Morala pe care o trag analistii este ca o buna parte din succesul lui Google se datoreaza faptului ca urmeaza cu strictete un principiu vechi de cand lumea: sa risipesti ceea ce exista din abundenta pentru a economisi resursele limitate. Pentru a ilustra abundenta, am gasit cateva calcule de interes. In 1991, pentru 500 $ se puteau cumpara 100 MB de spatiu de disc sau un procesor la 5 MHz. Astazi, cu aceeasi suma, se pot cumpara 750 GB de spatiu pe disc sau un procesor la 3 GHz, de unde putem trage concluzia ca discurile s-au ieftinit de 7.500 de ori, iar puterea de procesare doar de 60 de ori. Care este insa resursa limitata? Rabdarea utilizatorului sau, mai prozaic spus, viteza de raspuns. Aici mai e loc pentru alte cateva calcule. Un GB de memorie activa este de 100 de ori mai scump decat un GB de disc, in schimb accesul este de 10.000 de ori mai rapid, asa ca din perspectiva vitezei se poate spune ca memoria RAM este de 100 de ori mai… ieftina (de unde si raportul de 1/50 intre RAM si disc).

     

    Insa mai este un calcul, facut de Dayne Sampson – vicepresedinte la Ask.com. Socotind doar principalele cinci motoare de cautare din internet, vorbim de un total de minimum doua milioane de servere. Daca fiecare dintre acestea disipa caldura de 300 de wati pe an, avem deja 600 de megawati, la care discurile mai adauga un gigawatt. Jumatate din echivalentul acestei energii este folosit pentru racire, iar daca se adauga pierderile diverse, se ajunge la un total de circa 5 gigawati. Se pare ca analistii care au prevazut in 1999 ca peste un deceniu jumatate din productia de energie electrica a planetei va fi consumata de computere au avut dreptate. La fel si cei care au prevazut ca ne apropiem de momentul cand hardware-ul va fi mai ieftin decat curentul pe care-l consuma. Energia mai adauga un element in ecuatia abundentei si penuriei. Este cu siguranta motivul pentru care Google a ales sa-si plaseze centrul de date in vecinatatea bazinului raului Columbia.

  • Vocea banilor

    RSA Security a anuntat recent dezvoltarea unui produs software care adauga vocea ca modalitate de contact intre clienti si serviciul de robot telefonic al unei banci

     

    Pana de curand, clientii bancilor americane aveau la dispozitie un sistem relativ usor de inteles, dar care nu oferea un maxim grad de securitate. Pe scurt, un client suna la serviciul de relatii cu clientii ai banci, iar apelul era preluat prin centrala de un robot telefonic. In functie de tastele apasate dupa ce o voce inregistrata enumera optiunile, clientul putea naviga prin meniu pana la serviciul dorit, dupa care i se cerea sa tasteze un cod unic secret pentru a aviza comanda.

     

    Semnele de intrebare asupra securitatii vechiului sistem sunt evidente: o terta persoana are nevoie doar de acel cod pentru a realiza operatiuni in numele clientului pagubit. In noile conditii, insa, o tentativa de frauda ar presupune inregistrarea vocii potentialului pagubit in timp ce isi spune codul cu voce tare, cu suficienta acuratete, astfel incat sa pacaleasca cei doi roboti de la capatul firului: cel care „vorbeste“ si inca unul care diferentiaza intre voci diferite pe baza unui software de recunoastere vocala.

     

    Firma care a pus la punct noul sistem de siguranta, RSA Security, pretinde ca este prima data cand „biometria vocala“ este folosita in acest fel. Mai exact, tehnologia poate fi folosita dupa ce un utilizator spune cateva cifre, numere si cuvinte pentru ca serviciul numit „autentificare adaptativa“ sa-i retina amprenta vocala. Vocea este astfel stocata folosind un complex algoritm matematic si recunoscuta ulterior de catre robotul telefonic.      

     

    „Pe masura ce facem din internet un mediu din ce in ce mai sigur pentru servicii financiare, phone banking este conceptul catre care ne vom orienta atentia in viitor“, spune Christopher Young, unul dintre vicepresedintii RSA Security. La fel ca si in cazul procedurii de acordare a unui credit, sistemul genereaza automat un scor al riscului. In functie de mai multi parametrii, printre care asemanarea vocii cu inregistrarea vocala initiala, numarul de telefon de la care este primita solicitarea si cerintele anterioare ale clientului, robotul elaboreaza un punctaj pe baza caruia poate fi complet oprita tranzactia.

     

    Tranzactiile cu risc minim sunt procesate imediat, iar cele cu un grad mai mare de risc sunt verificate cu un set suplimentar de masuri de securitate, cum ar fi „intrebarile secrete“. Care ar putea fi, in fond, doar proceduri complicate inutil pentru un client bine intentionat, dar cu guturai.

  • Adio, dar raman cu tine

    Exista demisii asteptate, din motive salariale, medicale, despartiri usoare sau plecari furtunoase. Site-ul i-resign propune modele de redactare a unei demisii pentru orice situatie.

     

    Internetul nu duce lipsa de site-uri de consiliere profesionala, de tips & tricks in situatii tensionate de la serviciu sau de ghiduri online de genul „cum sa avansezi profesional in 30 de zile“. Unii le-ar putea reprosa ca nu reusesc sa creioneze portretul unei companii, sa-i spunem, „universale“, universalitate cu atat mai problematica in cazul simplului angajat. Exista, insa, cel putin o situatie care nu „pacatuieste“ prin acest minus: demisia. Formula clasica in care angajatul „aduce la cunostinta“ intentiile sale de plecare, pentru a invoca apoi legislatia in vigoare, este de multe ori prea putin explicita.

     

    O despartire motivata de conditiile oferite sau pur si simplu de aparitia unei oportunitati venite din senin se poate face fie punctand agresiv motivele demisiei, fie indulcind putin tonul si oferind in scris motivele plecarii.

     

    Cei care vor sa-si joace ultima carte au pe i-resign.com chiar si un model de demisie conditionata de marirea salariului. Restul rubricilor acopera plecari motivate de mutarea la alta firma, studii, cazuri de boala sau de aspecte legate de viata de familie. Puteti spune ca lucrati la compania ideala, seful va este cel mai bun prieten si nu exista nici un motiv de a parasi angajatorul? Probabil nu ati fi ajuns cu lectura pana la acest punct. Site-ul i-resign acopera cam toti pasii implicati de o eventuala demisie, de la primul gand ca este necesara o schimbare in cariera la cum sa procedezi ca sa iti recuperezi toate obiectele de la birou sau sa copiezi contactele din Outlook. Cei care doar cocheteaza cu perspectiva si vor sa afle care sunt ofertele de pe piata, pastrand discretia, pot intra pe site-uri de recrutare de personal fara nici o grija. Pe site afla cum pot sa navigheze pe internet fara a lasa urme.

     

    Ce ramane de facut dupa ce totul s-a consumat? O varianta ar fi ca cei care au mers foarte departe cu „personalizarea“ demisiei sa-si impartaseasca experienta prin publicarea pe site la rubrica „demisii hazlii“.

  • Holuri de lux

    Cand Antonia Colibasanu, coordonator dezvoltare al WTC Association Bucuresti, se intalneste pentru prima data cu un potential partener de afaceri, prefera sa o faca in holul de la Sofitel. „Este un spatiu cu o atmosfera mai relaxata, nu este la fel de destinsa ca cea a unui restaurant, dar nici la fel de oficiala ca cea din birou. Este undeva la mijloc si de aceea cred ca este cel mai potrivit loc pentru un prim contact“, spune ea, adaugand ca a organizat intalniri in holurile hotelurilor inclusiv pentru clientii sai. „Trei misiuni franceze au folosit holul pentru intalniri bilaterale cu clienti din Romania. Au negociat, au luat contacte, au discutat, iar totul s-a intamplat in acel spatiu.“ Genul acesta de intalniri nu reprezinta neaparat o noutate, dar cel putin in ultimii doi ani se poate vorbi despre conturarea unei tendinte in acest sens,  pe masura ce turismul de afaceri a crescut, iar hotelurile au investit masiv in spatiile publice, extinzandu-le si dotandu-le inclusiv cu internet wireless, adesea disponibil fara costuri suplimentare.

     

    Gabriela Rotariu Bergeron, senior sales & marketing manager la Sofitel Bucuresti, spune ca holul hotelului a fost gandit asemeni unei biblioteci, respectandu-se un concept pe care grupul il foloseste la nivel international. Acum trei ani holul Sofitel a fost redecorat in stilul anilor ‘30, dupa o idee venita de la Paris si adaptata de arhitectul roman Adina Dinescu. Holul este impartit in mai multe spatii: un loc de asteptare, unde cei care se cazeaza isi pot lasa bagajele, biblioteca din lemn masiv, de unde nu lipseste canapeaua confortabila care parca imbie la o seara de lectura, si un spatiu ceva mai oficial, unde oamenii de afaceri pot negocia in jurul unei mese la o cafea. Intreg spatiul este practic un hotspot, iar Bergeron spune ca se intampla foarte des ca oamenii de afaceri sa coboare din camera si sa acceseze internetul de pe laptop in hol. „Chiar si personalul hotelului foloseste holul pentru intalniri. Personal, ultima data m-am intalnit cu un client cu doua zile in urma“, isi aminteste reprezentantul Sofitel, care spune ca durata intalnirilor nu este influentata de faptul ca se desfasoara in hol.

     

    Hotelul incearca sa reduca din tensiunea negocierilor aprinse prin arta. „Tocmai are loc o expozitie a artistului Ioan Nemtoi, care a fost deschisa cu ocazia Francofoniei si se negociaza prelungirea intelegerii timp de un an“, povesteste Bergeron. 

     

    Asadar, exista internet, exista biblioteca, exista spatii dedicate discutiilor de business. Ce mai lipseste? Un pahar de bautura, poate, sau o gustare, dar nici asta nu mai este o problema: barul devine parte a holului, transformandu-se intr-un loc in care oaspetii iau micul dejun sau discuta afaceri la un pahar de martini, fara sa paraseasca nici un moment holul. Monica Nilca, communication manager la Novotel Bucuresti, spune ca, in cazul hotelului de pe Calea Victoriei, barul face practic parte din hol, pentru ca este foarte expus si atrage privirile inca de la intrare.

     

    Cei de la Novotel considera holul un adevarat nod, din care pornesti catre toate locurile din hotel. „Holul este definitoriu pentru imaginea noastra, pentru ca este primul loc pe care il vezi cand intri in hotel“, spune Nilca. Lobby-ul de la Novotel este impartit in mai multe sectoare. In primul rand, zona „trendy“ de la receptie – cu canapele si fotolii in stilul art deco, potrivit pentru asteptare sau pentru o discutie. Urmeaza barul, o combinatie de spatii formale cu zone mai putin informale. „Prima parte a barului este potrivita pentru o discutie mai formala sau se poate manca. Cu cat inaintezi in bar, zona de relaxare devine tot mai evidenta, cu scaune care par niste bomboane fondante sau canapele confortabile, obligatoriu in stilul art deco“, povesteste Nilca. Pentru ca Novotel s-a pozitionat in primul rand ca un hotel de business, nu puteau lipsi presa economica sau plasmele programate pe canale de business.

     

    Designul holului a fost gandit de francezul Olivier Gibault si este colorat si decorat cu mobila in stil art deco. „Holul este cel mai animat in perioadele cheie, cand sunt conferinte, inainte sau dupa pranz. Depinde foarte mult si de zilele in care se fac afaceri – marti, miercuri si joi“, spune communication managerul de la Novotel. Nilca sustine ca si angajatii hotelului considera holul un loc potrivit pentru intalniri. „Primele intalniri le programez in hol, pentru ca este si mai simplu de reperat. Au fost si cazuri in care partenerii mei au solicitat expres sa ne intalnim in hol, pentru ca au fost incantati prima data.“ Marriott a incercat, la randul sau, sa profite de tentatia oamenilor de afaceri de a-si petrece timpul in hol, iar la inceputul anului a anuntat introducerea unui nou concept de amenajare a holului, o transformare a spatiului public din Marriott Hotels & Resorts si Renaissance Hotels & Resorts. Redecorarea a fost gandita special pentru programul de 24 de ore pe zi al oamenilor de afaceri, care, de cele mai multe ori, sunt nevoiti sa imbine munca, relaxarea, socializarea si distractia. „Hotelurile investesc in general destul de multi bani in holurile lor, dar, in varianta traditionala, utilitatea este limitata, iar ideea de living room formal nu mai este demult la moda“, crede Mike Jannini, reprezentantul Marriott International. Cei de la Marriott spun ca oaspetii pot adapta folosirea spatiului in functie de nevoile proprii si pot face aceleasi lucruri pe care le fac acasa. De fapt, conceptul de „great room“ darama barierele arhitecturale si merge pe ideea de zone.

     

    Spatiile adaptabile le vor permite oaspetilor sa se intalneasca, sa discute in grupuri mici sau sa ia cina intr-un spatiu deschis care ofera acces facil la tehnologie.

     

    Astfel, zona individuala va fi un loc linistit, cu spatii mici si confortabile unde se poate citi presa, se poate accesa internetul sau se poate servi o gustare. In zona sociala grupurile sau oamenii de afaceri se pot relaxa intr-o atmosfera de lounge la o masa pentru doua persoane. Zona business va oferi acces la o consola completa cu echipament audio si video, un spatiu cu tehnologie de ultima generatie. Pentru a pune in aplicare conceptul, Marriott lucreaza cu firma de consultanta IDEO, ai carei experti au insotit oamenii de afaceri in calatoriile lor pentru a le intelege mai bine nevoile. Schimbarile in cazul Marriott vor fi introduse anul viitor la 35 de hoteluri, desi reprezentantii grupului au refuzat sa le numeasca. Marriott are concurenta in cazul transformarii holurilor, pentru ca fiecare mare hotel incearca sa atraga turistii de afaceri tineri si tot mai sofisticati. Starwood Hotels & Resorts, care a creat brandul W Hotels, are un nou brand – Aloft, care va include holuri unde oaspetii pot manca sau bea. „Exista o generatie de oaspeti care isi doreste sa iasa tot mai mult din camere si sa fie in hol. Poate coboara sa bea ceva. Sau poate se afla acolo pentru a accesa internetul. Sau pentru a discuta. Mai mult, galagia este un factor important. Cu cat locul este mai zgomotos, cu atat este mai profitabil. Personal, nu inteleg de ce, dar cam asa se intampla“, spune Jannini. Totusi, clientii Marriott din Romania vor mai avea de asteptat pana se vor putea lauda ca au incheiat o afacere in „great room-ul“ din Marriott din Bucuresti, intrucat noul concept nu va fi introdus in urmatoarele sase luni in Romania.

     

    Se pare ca este doar o chestiune de timp pana cand holurile hotelurilor vor fi amintite tot mai des drept locurile in care s-au negociat mari tranzactii sau s-a batut palma pentru afaceri de milioane de euro.

  • Un „Chef“ fara subalterni

    Poate ca niciodata formula „Esti ceea ce mananci“ nu si-a gasit ilustrarea mai desavarsita decat in filosofia gastronomico-existentiala a lui Jamie Oliver, personajul mitic de pe Channel 4, explozivul bucatar care, in luna mai 2005, a fost declarat cea mai influenta persoana din UK.

     

    Vedeta media – prin emisiunile sale The Naked Chef si Jamie’s Kitchen -,  Jamie este si autorul unei neobisnuite carti de bucate. „La masa cu Jamie“ este neobisnuita pentru ca „nu va prezinta doar 120 de retete extraordinare, ci va ajuta sa alegeti un mod de viata. Nu va invata cum sa gatiti meniuri de restaurant, ci va ofera optiuni pentru a trai mai bine, impreuna cu familia“.  Poate parea sforaitor, dar nu este. Jamie crede in ceea ce spune si, ce e mai important, o demonstreaza aproape pe viu in aceasta carte care infatiseaza  – prin zecile ei de ilustratii savuroase – nu doar platouri maiestuos ornamentate si oale aburind fotogenic, ci si scene din umilele culise ale gastronomiei. Pornind de la titlul primei sale emisiuni, Jamie a fost supranumit „The Naked Chef“ (Seful-bucatar nud). Nu trebuie sa credeti ca aceasta este cumva vreo metafora care isi doreste sa descrie simplitatea felurilor sale de mancare. Ea vrea, doar, sa dea seama de un detaliu aparent minor, dar plin, de fapt, de semnificatii. Jamie nu poarta halat alb si nici boneta traditionala (couvre-chef, in franceza) a sefilor bucatari, ci gateste in hainele sale de toata ziua, vrand sa ne sugereze ca nu oficiaza ritualuri pe altarul papilelor si al stomacului, ci ca desfasoara o activitate fireasca la indemana fiecaruia dintre noi. Cu ingrediente din magazine la indemana  si, mai ales, cu o naturalete care ar trebui sa redea gatitului atributele sale traditionale: simplitatea, placerea articularii ingredientelor, lipsa de crispare in fata eventualelor nereusite. Neobisnuit, in aceasta carte, mai este si faptul ca se citeste ca un roman: nu este, adica, o solutie de impas cand nu stii ce si cum sa gatesti, ci o lectura in care personajul principal, Jamie, trece prin atatea si atatea aventuri (numiti-le, daca vreti, feluri de mancare!), incat nu-l poti lasa de izbeliste. In cele din urma, chiar daca nu ati devenit bucatar, ati experimentat un mod inteligent si simpatic de viata si ati invatat sa vedeti mancarea cu alti ochi. Niste ochi pe care i-as numi indragostiti.

  • Noutati

    Spioni fara voie

    Desi a fost publicat cu mai bine de un veac in urma (1903), romanul „Enigma nisipurilor“ ramane la fel de proaspat si de atractiv, nu doar pentru ca este un palpitant volum de spionaj (la vremea aparitiei, critica a considerat ca a schimbat radical canoanele genului), ci si pentru ca reprezinta unul dintre cele mai bine scrise si informate documente privind navigatia „de aventura“. Romanul descrie odiseea a doi tineri englezi, Carruthers si Davies, plecati intr-o croaziera la bordul unui mic iaht. Ajunsi in Marea Nordului, cei doi descopera in largul insulelor Frizone ca armata germana tocmai pune la cale un plan de invazie maritima a Marii Britanii. La vremea cand a fost scris, romanul a fost nu doar o excelenta poveste de aventuri, ci si o pledoarie cu scopuri propagandistice pentru o pregatire navala a tinerilor voluntari englezi.

     

    Erskine Childers, Enigma nisipurilor,

    Editura Leda, Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2006

     

     

     

    De capa si spada

    Ne aflam la Madrid in timpul domniei lui Filip al IV-lea. Asa cum a patit adesea in vremea din urma, tanarul paj Inigo Balboa se vede silit sa-si astepte stapanul, adica pe capitanul Diego Alatriste y Tenorio, la iesirea din puscarie. Manuitor de exceptie al spadei, acest fost ostas, veteran in razboiul din Flandra, isi hraneste spiritul infometat cu o cultura cu adevarat enciclopedica, iar stomacul – cu roadele talentului sau de spadasin. Pe aceste cai Alatriste se trezeste in mijlocul unei uriase conspiratii, in care este implicata Curtea Spaniei, dar si Sfantul Scaun si, implicit, Inchizitia. Acest regal de urmariri si dueluri in maniera lui  Dumas este privit prin ochii nedumeriti, dar si incantati, ai tanarului paj. Odata cu el, patrundem pe ulite stramte si murdare, asistam la betii cumplite in crasme obscure alaturi de asasini platiti, auzim soaptele conspiratorilor, dar si susotelile indragostitilor.

      

    Arturo Perez-Reverte, Capitanul Alatriste,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Krautrock redivivus

    Folosit initial peiorativ de britanici pentru a descrie muzica unor trupe germane de la sfarsitul anilor ‘60, Krautrockul revine acum „intr-o noua prezentare“, dincolo de Canalul Manecii.

     

    Toti jurnalistii de muzica sunt rosi de o ambitie secreta. Ca si restul jurnalistilor, suntem o gasca de frustrati, care am prefera sa ne indeletnicim noi insine cu lucrul despre care trebuie sa scriem. Unii jurnalisti ar vrea sa faca politica in loc sa ia interviuri politicienilor, iar altii sa scrie romane care ajung bestseller-uri, in loc sa scrie doar despre ele. Noi, jurnalistii de muzica, stam insa mai prost decat altii. N-am putea scrie un cantec nici daca ne-ai incuia intr-o camera cu Burt Bacharach (cunoscut compozitor american – n.tr.) care sa ne incurajeze si cu un paznic nazist care sa nu ne dea drumul pana nu cream ceva vag ascultabil. Astfel incat suntem nevoiti sa ne vedem de pasiunea noastra de la distanta.

     

    Stiind ca nu vom da niciodata lovitura in lumea muzicii, cea mai mare distinctie la care poate ajunge un jurnalist de muzica trebuie sa aiba de-a face cu cuvintele. Care e cel mai maret lucru pe care-l poti face din cuvinte fara sa compui un cantec? Poti da numele unui gen muzical. Acesta, prieteni, este Sfantul Graal pe care-l cautam noi, jurnalistii de muzica. Unii si-au dedicat intreaga viata acestui tel greu de atins; e un scop in viata care a distrus casnicii, a transformat oameni in niste palide ramasite a ceea ce erau candva si le-a provocat multora caderi nervoase. Toata lumea, serios vorbind, vrea sa denumeasca un gen muzical. Nu-mi prea aduc aminte care jurnalist muzical britanic a lansat termenul de „Trip-Hop“, folosit pentru a descrie muzica pe care o faceau Portishead & Co. in anii ’90. Sunt, totusi, destul de sigur ca extazul in fata realizarii sale a fost atat de greu de controlat, incat respectivul s-a lasat cuprins de emotie in timp ce scria legendarele cuvinte pentru prima oara. Pe de alta parte, se povesteste ca de fapt nu un jurnalist muzical, ci regretatul DJ John Peel ar fi fost cel care a inventat termenul de Krautrock.

     

    Termenul in sine este, sau cel putin era, destul de peiorativ. Descrie muzica provenita din Germania spre sfarsitul anilor ‘60. Britanicii ii numesc pe nemti (sau cel putin asa stateau lucrurile inainte sa fi devenit prieteni buni) „Krauts“ de la Sauerkraut („varza acra“), chestia aia ciudata de varza care se serveste in Germania. Termenul de „Krautrock“ insa nu mai este considerat peiorativ (dupa cum ma asigura prietenii mei din Germania), ci descrie sound-ul introdus de trupe precum Can si Neu! In caz ca ati crezut ca ma entuziasmez prea tare fara sa fie cazul, sa stiti ca semnul de exclamare constituie o parte esentiala a numelui formatiei. Trupa e tare insa!

     

    Astazi, in anul pamantean 2006, putem vorbi chiar despre o revenire a Krautrock-ului. Cei aflati in spatele sau nu sunt insa nemti, ci vin de pe cealalta parte a Canalului Manecii, din  Brighton. Fujiya & Miyagi ar putea suna a nume din Japonia, dar nu va lasati pacaliti, caci, asa cum zice si albumul lor, „Noi doar ne dam drept japonezi“. Ca sa incurce lucrurile si mai tare, sunt de fapt trei, nu doi.

     

    Sound-ul Krautrock a fost definit de catre trupe rock a caror muzica suna de parca ar fi fost produsa electronic. Se bazeaza pe ritmuri repetate si sunete inspirate din muzica ambientala. De asemenea, isi tragea inspiratia din creatii precum cele ale lui Stockhausen, compozitor al uneia dintre cele mai dificile si „intelectuale“ muzici compuse vreodata.

     

    Cu asemenea recomandari, nu e deloc de mirare ca melomanilor le-a placut intotdeauna Krautrockul. Totusi, in LP-ul „Transparent Things“, Fujiya & Miyagi demonstreaza cat de amuzant poate fi acest gen.

     

    Piese gen „Collarbone“, care e de fapt un cantec pentru copii transpus pe un ritm de dans molipsitor, vor incanta garantat, iar albumul in sine este propulsat de un ritm Krautrock irezistibil, aflat undeva la jumatatea drumului dintre rock si muzica de dans. Suna ca un material clasic din 1971, an cu recolta excelenta pentru genul Krautrock.

     

    Incerc cu disperare sa gasesc un nume usor de retinut si amuzant pentru un gen de muzica practicat de „trupe de Krautrock pretins japoneze din Anglia care suna ca si cum ar fi anul 1971“. Daca reusesc, viata mea de jurnalist muzical va fi implinita, iar eu ar trebui, probabil, sa fug in Maramures sa ma apuc de oierit. Daca reusesc sa inventez un gen potrivit, veti afla mai intai de aici. Fiti cu ochii pe aceasta pagina.


    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Cu sau fara UE

    Pentru tarile care au aderat sau sunt pe punctul de a adera la UE, integrarea e buna: uneori chiar garanteaza in locul lor, in ochii investitorilor straini, ca lucrurile sunt sub control. Pentru cele care inca n-au o asemenea perspectiva, amanarea integrarii iarasi e buna: au ocazia de a se misca liber inca vreo cativa ani.

    Daca Uniunea Europeana ar fi suficient de inteligenta, ar transforma integrarea tarilor din Balcanii de Vest intr-o mare victorie de PR, sustine Misha Glenny, jurnalist si consultant politic specializat in istoria Balcanilor. Deocamdata insa, din lipsa unei solutii in chestiunea provinciei Kosovo, nu exista la Bruxelles nici o intentie in privinta extinderii in continuare – iar Uniunea Europeana, zice Glenny, este cel mai mare perdant in aceasta situatie.

     

    La Conferinta financiara si de investitii pentru Europa de Sud-Est, organizata saptamana trecuta de Euromoney, Glenny a fost printre putinii adepti ai unei integrari rapide in UE a zonei Balcanilor de Vest, ca solutie de stabilizare politica si economica in regiune. Cum conferinta a fost organizata, ca in fiecare an, la Dubrovnik (Croatia), s-ar fi putut crede ca britanicul ar vrea sa faca pe plac gazdelor. Mai ales ca obstacolele exclusiv politice care blocheaza acum aderarea Croatiei la UE par un simplu artificiu diplomatic, raportate la starea perfect onorabila a economiei croate, evaluata acum de agentiile de rating, de pilda, cu aceleasi calificative ca acelea acordate Romaniei si Bulgariei.

     

    Rationamentul lui Glenny si-a gasit insa, undeva spre sfarsitul conferintei, un pandant in pledoaria fostului nostru ministru de finante, Daniel Daianu, in opinia caruia „fantomele trecutului se vor intoarce cu toata forta“ in Balcanii de Vest daca UE nu va fi capabila sa le ofere acestor tari „ratiunea de a-si pastra vie speranta“ in integrare (e vorba de statele rezultate din destramarea fostei Iugoslavii, cu exceptia Sloveniei, deja membra a Uniunii). Mai exact, in primul rand e vorba de faptul ca in lipsa perspectivei UE, pentru orice guvern e greu sa impinga inainte reformele. Laurent Guye, director in cadrul Pactului de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, spune ca guvernele din zona au nevoie de mult curaj „atata vreme cat Bruxelles-ul nu poate functiona aici ca un tap ispasitor pentru toate reformele nepopulare“.

     

    In al doilea rand e vorba de faptul ca faramitarea Iugoslaviei in din ce in ce mai multe state mici (ultimul pe lista, cu voia UE, ar putea sa fie acum Kosovo) a facut ca in zona sa apara multe piete restranse, fara forta financiara si neatractive in sine pentru investitorii straini. „Tarile din Balcanii de Vest nu sunt Ucraina sau Turcia“, spune Daniel Daianu; cu alte cuvinte, nu sunt piete suficient de mari incat sa poata sa-si sustina bunastarea economica fara un inglobant de talia UE. Care ar fi insa solutiile, in lipsa unei promisiuni de acceptare din partea UE? Problema care se pune, sustine Laurent Guye, nu este ca fiecare din aceste tari sa se promoveze ca oportunitate de investitii, ci sa se promoveze in ansamblu ca destinatie de investitii.

     

    Iar un astfel de plan presupune institutii comune, ca de pilda un acord de comert liber de genul CEFTA, care acum are doar patru membri (Romania, Bulgaria, Croatia si Macedonia), dar la care au fost invitate si celelalte state balcanice, plus Moldova. Sau, dupa alte opinii, ar trebui sa fie creata o piata bursiera comuna. Mai in gluma, mai in serios, ministrul de finante sarb, Mladan Dinkic, a comentat ca notiunea de balcanizare, care a ajuns aproape echivalenta cu cea de fragmentare si segregare, nu-si va mai pastra multa vreme acest sens si ca un bun inceput ar fi constituirea unei ligi comune regionale de baschet sau de fotbal, fiindca „meciurile din campionatul sarbesc sunt tare plicticoase“ din cauza lipsei de calitate a competitiei interne. Anthony O’Sullivan, sef al Programului de investitii OECD pentru Sud-Estul Europei, crede pur si simplu ca ar trebui ca integrarea in UE sa inceteze sa mai fie o preocupare obsesiva pentru tarile din zona, pentru ca ele „nu functioneaza doar ca sa intre in UE“. Dupa el, relatiile economice cu Uniunea pot foarte bine sa se dezvolte si in alt fel de cadru, de genul regimului comercial preferential de care se bucura Republica Moldova in raport cu UE, dar in conditiile unei suveranitati inca avantajoase in materie de politica economica si monetara in raport cu standardele fixate de Bruxelles pentru tarile membre si candidate.

     

    Iar aici chestiunea trebuie privita pe doua planuri diferite. Pe de o parte, pe ansamblul zonei, e adevarat ca apropierea integrarii in UE sustine vointa politica de a promova reforme structurale si deschiderea pietelor. L-am intrebat pe Franz Bichler, Managing Director in cadrul Erste Bank pentru divizia de investment banking in Europa Centrala si de Est, daca are incredere in continuitatea de politici a actualului guvern din Romania, cel ce a promovat privatizarea BCR – iar bancherul a raspuns ca perspectiva aderarii la UE ofera o buna garantie in acest sens. Pe de alta parte insa, forta pietei regleaza pana la un punct lucrurile si in lipsa unui proces de aderare, atata vreme cat investitorii isi ocupa intotdeauna din timp locurile pe pietele pe care stiu ca la un moment dat va exista potential de castig. Viceguvernatorul bancii centrale a Croatiei, Boris Vujcic, se mandrea ca 93% din sistemul bancar a tarii lui e controlat de grupuri financiare straine – or, acestea n-au asteptat fixarea unei date pentru acceptarea Croatiei in UE, ci doar un climat de stabilitate politica si un guvern inzestrat cu realism economic.

     

    Iar daca la acestea se adauga o piata (nationala sau regionala) de dimensiuni suficient de mari, atunci conditiile ca ea sa justifice pariul investitorului par indeplinite. Asa se face ca, in discutia cu BUSINESS Magazin, Franz Bichler de la Erste si-a declarat convingerea ca Ucraina si Romania vor fi pietele de pe continent care in urmatorii ani se vor dovedi cele mai atractive pentru investitorii straini. Or, Romania adera la UE la 1 ianuarie, pe cand Ucraina nici n-a inceput discutiile cu Bruxelles-ul. Are dreptate bancherul? Pariul, in orice caz, ramane deschis.