BusinessMagazin

Blog

  • Perspective, la cald

    Prin traditie, birocratia este principala piedica in calea unor afaceri, fapt ce plaseaza Romania pe ultimele locuri in Europa de Est in multe clasamente. Exista insa si exceptii de la regula, adica acele cazuri in care piata romaneasca este prima din regiune, in pofida obstacolelor birocratice.

     

    Romania este cea mai mare piata din Europa de Est pentru centrale termice individuale cu gaz, considera reprezentantii grupului britanic Baxi, numarul trei in Europa in industria de profil. Producatorul apreciaza ca, numai in acest an, in Romania vor fi vandute aproximativ 140.000 de unitati de centrale termice pentru locuinte. Prin comparatie, in Ungaria, se vand anual circa 100-110.000 de bucati, potrivit unei estimari a lui Fulvio Menegotto, managing director al Baxi International, firma care coordoneaza activitatile de export ale grupului. E adevarat insa ca populatia Ungariei este de doua ori mai mica decat cea a Romaniei.

     

    Pe de alta parte, nici in Polonia, o tara mai mare decat Romania, vanzarile de centrale termice nu le depasesc pe cele de pe piata autohtona. „Probabil ca sistemul centralizat de incalzire este mai eficient“, spune Menegotto, estimand la 120.000 numarul total al centralelor termice individuale cumparate de polonezi in decurs de un an.

     

    In fapt, centralele individuale sunt alternativa la sistemele centralizate de incalzire. O alternativa ce loveste direct in sistemele districtuale, care inregistreaza pierderi semnificative.

     

    In consecinta, fie autoritatile locale incep sa investeasca masiv in eficientizarea sistemelor de incalzire, fie consumatorii isi vor achizitiona sisteme individuale, spune Paolo Pesavento, director de marketing al Baxi International.

     

    Ceea ce s-a si intamplat, de altfel, in ultimii ani. Valul debransarilor de la retelele municipale a atins un varf in urma cu trei ani, utilizatorii alegand sa-si instaleze centrale individuale. Piata centralelor termice a atins un nivel maxim al vanzarilor in anul 2003, cand au fost inregistrate aproximativ 260.000 de unitati comercializate. Ulterior, prin introducerea unor noi norme „administrative“ – se poate citi si birocratice – cum ar fi obtinerea unor autorizatii suplimentare -, autoritatile au limitat debransarile. Urmarea fireasca: vanzarile importatorilor de centrale individuale s-au inscris, la randul lor, pe un trend descendent.

     

    In 2004, s-au vandut doar 180.000 de unitati, pentru ca anul trecut sa se ajunga la un total de 140.000 de centrale, potrivit reprezentantilor industriei.

     

    Pe acest fond, competitia producatorilor de sisteme de incalzire s-a intensificat. Asa se face ca, de la un pret mediu de aproximativ 2.200 RON pentru o centrala termica in 2004, s-a ajuns la o medie de circa 1.700 RON doar doi ani mai tarziu, conform datelor grupului Baxi. Estimarea a fost realizata pe segmentul centralelor termice cu gaz, care reprezinta 90% din totalul centralelor comercializate acum pe piata romaneasca.

     

    „Romania este o piata foarte competitiva din punctul de vedere al preturilor la centrale“, spune Menegotto, apreciind ca preturile de pe piata autohtona sunt printre cele mai mici din lume. De aceea, si obiectivele companiilor s-au schimbat. „Nu urmarim sa realizam volume mari, tintim cota de piata“, spun reprezentantii Baxi. Grupul vizeaza majorarea cotei de piata in Romania cu 1-2% in acest an, de la nivelul anterior de 11%, pentru a ajunge in urmatorii trei ani la 20%. Marele hop va fi 1 ianuarie 2007, cand subventiile pentru incalzirea centralizata ar trebui eliminate in totalitate.

     

    Abia atunci va fi o competitie corecta intre cele doua sisteme de incalzire, considera cei de la Baxi. In opinia acestora, in prezent exista in Romania un mediu restrictiv pentru sistemele individuale de incalzire, mai eficiente, in conditiile in care debransarile se fac numai dupa un algoritm birocratic bine pus la punct. De altfel, Asociatia Producatorilor si Importatorilor de Centrale Termice (APICT) a acuzat in mai multe randuri autoritatile locale ca incearca sa limiteze numarul debransarilor prin solicitarea unui numar mare de acte si aprobari costisitoare; aceleasi autoritati care sunt si actionarii principali ai companiilor care intretin sistemele districtuale de incalzire.

     

    Odata cu eliminarea subventiilor, ca urmare a aderarii la Uniunea Europeana, oficialii Baxi estimeaza ca piata romaneasca de profil ar putea ajunge in urmatorii cinci ani la 250.000 de unitati. Acum toti competitorii colaboreaza pentru a creste piata macar pana la acest nivel, atins in urma cu trei ani. Dar, in acelasi timp, fiecare producator isi pregateste strategia pentru cucerirea de cota de piata. Toti cei care activeaza in domeniu isi pregatesc acum cartile, fie ca este vorba de dezvoltarea retelei de distributie, lansarea unor noi produse sau gasirea celei mai potrivite politici de preturi.

     

    Iar din aceasta perspectiva, nici macar majorarea pretului la gaze nu este vazuta ca si un obstacol major in calea cresterii cifrelor de vanzari, mai ales in conditiile in care se vor scumpi toate utilitatile, si odata cu ele, si energia furnizata de sistemele centralizate.

     

    La aceasta ora, potrivit datelorfurnizate de APICT, importurile reprezinta circa 96% din vanzarile de centrale termice murale de apartament, estimate la un total de aproximativ 70 mil. euro.

     

    Evident, piata romaneasca nu s-a maturizat si nu a ajuns inca la nivelul celor din vestul Europei, dar este cu siguranta „printre cele mai complicate“, dupa cum spun oficialii Baxi. Dar chiar si asa, are potentialul de a deveni, detasat, cea mai mare din Europa de Est.

  • Despre cat de buna este minciuna

    Da, minciuna este buna, uneori minciuna devine adevarul perfect, linistitor. Problema e ca minciuna trebuie executata cu maximum profesionalism – asa poate insemna o forma de respect, e un pas inainte al civilizatiei. Nu glumesc, doar m-am plictisit de profetii adevarului.

     

    Exista un set de pilule mincinoase pe care le inghitim zilnic: minciunile politicienilor, ale jurnalistilor, ale sefilor, subalternilor si, ocazional, ale iubitilor. Adevarul poate face ravagii, minciuna mentine un echilibru de bun-simt. Un exemplu recent: cuvintele premierului maghiar Ferenc Gyurcsany care au aruncat Budapesta in aer: „Am mintit zi si noapte, dimineata si seara. Nu avem o optiune, pentru ca am reusit sa stricam totul. In Europa, nicio tara nu a facut prostiile pe care le-am facut noi. E evident ca am mintit in ultimii doi ani si ca nu am facut nimic in ultimii patru ani (…). Era cat pe ce s-o mierlesc cand ne-am facut ca guvernam un an si jumatate. Nu mai vreau sa continuam“. Ce s-a obtinut prin difuzarea adevarului? O revolta care face rau Ungariei. Ce se intampla daca pe Gyurcsany nu-l apuca o criza de sinceritate intr-o sedinta de partid? „Adevarul“ politic naste, se pare, huliganism.

     

    Nu stim cu totii ca Parlamentul, Guvernul, Presedintia sunt institutii pline de tipi care nu fac absolut nimic? Care joaca Solitaire si asteapta sa vina un sef pentru a-i aplica o linguseala utila, care-i poate prelungi sejurul? Gandirea pentru binele tarii e o chestiune atat de abstracta, de putin verosimila, incat este foarte probabil ca orice politician sanatos psihic sa se gandeasca la un moment dat: „Cum Dumnezeu am ajuns eu sa conduc destinele unei tari? Sunt tot ala care bea o bere cu baietii sau care facea o miuta cu prietenii. Ce s-a schimbat? Poate am mintit mult si constant“. Asa ca e mult mai bine ca un politician sa minta pentru a ramane consecvent, sa-si duca misiunea pana la capat. Minciuna lui e, de fapt, minunea democratiei: suntem asigurati astfel ca se lucreaza pentru binele nostru, al tuturor.

     

    De multe ori, si in partea cealalta, a nemultumitilor, exista ipocrizie. Evident, sunt multi oameni indecent de saraci. Dar de multe ori protestele sunt organizate de tot felul de sindicalisti care indeplinesc rolul de marionete politice. Sunt inca traumatizat de o lista a celor care beneficiau, intr-un bloc din Drumul Taberei, de scutiri sau reduceri la plata intretinerii, „din motive sociale“. Erau vreo 80% din totalul de platitori. Mai toti aveau in parcare masini mai scumpe de 10.000 de euro. Si se simteau bine sa plateasca la fel de putin ca o matusica de la etajul 1 cu o pensie de 3 milioane. Si ei minteau fara mila, ca si politicienii. Mai sunt apoi zeci de lideri de opinie care isi proclama neutralitatea, fiind aproape pe fata angajati la patroni cu ambitii politice. Trec de cel mai flagrant caz, Ion Cristoiu. Ma amuza doar incapatanarea in minciuna pe care multi inca o cred, cum ca analistii respectivi sunt un fel de sfinti plonjati periodic in talk-show-uri.

     

    Un arbitru pe nume Luca a iesit in prima repriza dintr-un meci de liga a doua. A chemat capitanii de echipa si le-a spus ca el nu poate sa fure. Reactia FRF? Sa vina sa spuna cine l-a pus sa fure. Cand te apuci sa spui adevarul, devii un soi de clovn chemat la tot felul de reuniuni sa fii aratat poporului. Acel arbitru a facut un gest disperat. Putea sa minta in continuare. A preferat sa se retraga. Dar se fereste sa spuna direct un adevar care i-ar putea distruge viata – isi da sansa de a o lua de la capat. Daca ar face ce doreste Federatia, ar fi probabil sufocat in amenintari si procese de cei care i-au cerut sa fure.

     

    Adevarul e si arma lui Gigi Becali, care practica terorismul verbal in numele adevarului. Care a crescut foarte mult in sondaje, dar pe care tot nu cred ca mai mult de 5-6% dintre romani il iau in serios. El practica sportul „adevarului“. Spune tot: de fapt, isi marturiseste uneori propriile incalcari ale legii pentru ca a vazut ca nu i se intampla nimic (intr-o seara explica la Diaconescu mecanisme de fentare a fiscului). Dupa meciul Steaua-Dinamo si-a declarat singur o infractiune: „Corpodean e un spagar, se stie ca e hot. Daca ma va da in judecata o sa fac eu un autodenunt, o sa spun ce am facut eu cu el mai demult“. As prefera sa traiesc intr-o tara in care unul ca Becali sa fie nevoit sa minta de frica justitiei. Daca Becali ar minti, ar fi semnul unui pas important catre civilizatie.

     

    Sa mai amintesc de rolul minciunii intr-o relatie amoroasa? Toti spun ca cel mai frumos este la inceput. De ce? Pentru ca atunci minciuna este delicata, politicoasa. Pentru ca ea se preface ca moare dupa baut cu prietenii la meci. El se preface ca e foarte interesat de discutiile despre shopping, despre ce au mai facut prietenele ei. Sunt cele mai frumoase minciuni si momente. Cand incep sa apara adevarurile, relatia incepe sa scartaie.

     

    Cred ca avem mai multa nevoie de minciuni civilizate decat de adevaruri rudimentare. Stim cu totii ca mintim, nu avem nevoie sa ne-o spunem unii altora. Adevar nu inseamna ca unul sa vina la celalalt si sa spuna: „Stii, te-am mintit!“. Atunci incepe haosul. Minciuna e o forma avansata de civilizatie. Nu glumesc. Sau poate mint.

  • Pamant contra NATO

    Cand aud dezbaterea din Israel de dupa razboiul cu Libanul, imi vine sa le spun israelienilor unul si acelasi lucru: oameni buni, veniti-va in fire!

     

    Israelul se comporta ca si cum ar fi pierdut razboiul cu Libanul si acum are nevoie sa se sfasie pe sine, bucata cu bucata, cu investigatii si noi alegeri. Evident ca toata organizarea armatei israeliene a sfarsit in esec si evident ca armata a fost prost pregatita pentru un razboi de gherila impotriva Hezbollah. Si, evident, faptul ca israelienii se simt liberi sa-si puna la colt conducatorii e un semn al sanatatii democratiei israeliene.

     

    Premierul Ehud Olmert a facut, cu toate astea, o treaba mai buna – data fiind situatia – decat se recunoaste acum. Mai important insa e ca situatia de-acum din sudul Libanului are potentialul sa ofere un model – unul cu totul nou – de a face pace.

     

    In ce-l priveste pe Olmert, razboiul nu a fost usor de gestionat – pentru ca a fost despre totul si despre nimic.

     

    Nu a existat absolut nici un motiv pentru atacul Hezbollah de pe 12 iulie asupra granitei recunoscute de Natiunile Unite dintre Israel si Liban, atac in care au fost ucisi opt soldati israelieni si doi au fost rapiti. In sensul asta, a fost un razboi despre nimic.

     

    Dar tocmai pentru ca a fost despre nimic, se poate spune si ca a fost un razboi despre totul. Daca Hezbollah a putut pur si simplu sa atace Israelul – fara a fi fost provocat -, clamand printre telurile sale eliberarea Ierusalimului si folosind rachete furnizate de un regim iranian care spune ca Israelul trebuie sters de pe harta, atunci a fost un razboi despre totul. Si Israelul trebuie sa raspunda cu fermitate. Gasirea raspunsului corect, astfel, a fost in sine dificila.

     

    In final, Olmert a bombardat infrastructura Hezbollah si, in mod tragic – dar inevitabil – casele adeptilor siiti ai Hezbollah in care se baricadasera luptatorii Hezbollah.

     

    Israelul a raspuns brutal, dar a trimis un mesaj de descurajare, pe care seicul Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, l-a primit. Dupa cum a si spus el intr-un interviu la canalul libanez NTV: „Daca as fi stiut pe 11 iulie ca operatiunea va duce la un asemenea razboi, as mai fi lansat-o? Va spun ca nu, cu siguranta nu“. Chiar daca nu crede ca a castigat.

     

    Sa-i oferim lui Nasrallah prezumtia de sinceritate. Care lider arab a mai fost atat de autocritic? Nasrallah a reactionat la acele voci libaneze care ziceau: iti multumim pentru sprijinul de 12.000 de dolari acordat familiilor care si-au pierdut casele in timpul luptelor, dar daca ai fi cheltuit banii pe scoli si pe locuri de munca, in loc sa-i dai pe un razboi prostesc, tuturor ne-ar fi fost mai bine.

     

    Faptul ca secretarul de stat american Condoleezza Rice si ministrul francez de externe au reusit, impreuna cu Natiunile Unite, sa stranga o forta internationala de mentinere a pacii in sudul Libanului e un succes potential pe doua fronturi.

     

    Daca forta va avea succes – totusi, exista un mare „daca“ -, Hezbollah nu putea sa atace in mod direct Israelul fara sa se bage intr-un conflict cu 15.000 de militari francezi, italieni, indieni si, posibil, turci din forta de mentinere a pacii. Asta e o noua mare problema strategica pentru Hezbollah, Iran si Siria.

    Nu pot lovi acum Israelul fara sa-si pericliteze legaturile cu UE.

     

    Mai important, ce-am invatat in ultimii ani? In primul rand ca ocupatia israeliana in Cisiordania, Gaza si Liban e nesustenabila. Si, doi, ca Libanul si palestinienii nu sunt inca in stare sa controleze zonele de granita cand Israelul pleaca – fie prin acorduri de pace (cum a fost cel de la Oslo), fie prin retragere unilaterala urmata de aruncarea cheilor peste gard. Ca urmare, procesul de pace nu a fost „pamant in schimbul pacii“, ci „pamant in schimbul razboiului“.

     

    Cand Israelul se retrage din Gaza, Liban si Cisiordania si vrea liniste, are nevoie de o structura de autoritate de incredere de partea cealalta pe care, in acest moment, nici Libanul si nici palestinienii nu o pot furniza singuri.

     

    Forta combinata a Natiunilor Unite si a Europei care actioneaza in Liban ar putea oferi un nou model. Nu este „pamant contra pace“ sau „pamant contra razboi“ – eu l-as numi „pamant contra NATO“. Israelul se retrage si granita e securizata de o forta care pe dinafara e ONU, dar pe dinauntru e NATO. „Faptul ca (forta – n.r.) are o puternica componenta europeano-NATO o face credibila in fata Israelului si faptul ca are o umbrela ONU o face acceptabila pentru lumea araba“, a spus subsecretarul Natiunilor Unite Shashi Tharoor, dinamicul diplomat indian care i-ar putea succede lui Kofi Annan ca secretar general – si care merita sprijinul SUA. Europenii trebuie sa inteleaga ca „ceva foarte important este la mijloc in cazul acestei forte“, spune analistul politic israelian Yaron Ezrahi. Ei trebuie sa demonstreze ca demilitarizarea in sudul Libanului poate oferi Israelului securitate si Libanului atat suveranitate, cat si un partener international efectiv pentru mentinerea ordinii. Daca asta se intampla, adauga el, „ar putea reinvia sansele pentru o eventuala intelegere palestiniano-israeliana in cazul Cisiordaniei si al Fasiei Gaza“.

     

    Da, este un scenariu cu bataie lunga, dar poate ca ceva bun chiar se poate intampla din acest la-nimic-bun razboi libanez.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 11 octombrie al BUSINESS Magazin.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Fata singuratica – epilog

    Fenomenul Lonelygirl15 a generat reactii diverse, iar dezvaluirea faptului ca totul a fost o combinatie de regie si improvizatie a unor cineasti nu a potolit interesul pe care presa l-a acordat subiectului. Dimpotriva.

     

    Abia dupa ce am pus punctul final articolului de saptamana trecuta („Misterul fetei singuratice“) a izbucnit un nou val de comentarii in presa si in blogosfera. Dupa ce s-a vadit ca adolescenta care a starnit un veritabil fenomen in internet prin cele doua duzini de scurte filme postate pe YouTube e de fapt o actrita si ca intreaga desfasurare a fost regizata, intrebarile la care si-au propus sa raspunda comentatorii s-au schimbat radical.

     

    Este oare serialul care o prezinta pe asa-numita Bree (cunoscuta ca „lonelygirl15“) o noua forma de arta, asa cum pretind cei care l-au creat? Greu de spus, pentru ca desi mijloacele folosite tin de domeniul cinematografiei si a televiziunii, mediul folosit pentru difuzare este unul cu totul nou, iar unii comentatori au speculat pe marginea celebrei teze a lui Marshall McLuhan conform careia mediul isi pune o amprenta decisiva asupra mesajului. Intr-adevar, nici cinematografia si nici televiziunea n-au experimentat inca varianta foiletoanelor in episoade de 2-3 minute, in vreme ce in internet aceasta este norma.

     

    Interactivitatea este un alt element de noutate pe care internetul l-a imprimat „creatiei“ (nu s-a gasit inca un nume care sa desemneze aceasta noua forma de expresie). Privit din acest punct de vedere, fenomenul Lonelygirl15 este mai degraba un happening, o forma improvizatorica in care implicarea publicului a fost majora. Auto-intitulatii „creatori“ – de fapt Ramesh Flinders si Miles Beckett, cineasti din California – au spus ca cel mai adesea reactia audientei a generat directiile scenariului. De exemplu, idila dintre Bree si prietenul ei Daniel a fost inspirata de reactia fanilor, care au speculat intens pe aceasta tema. Interactivitatea s-a manifestat in multe feluri si s-a combinat cu aspectele sociale ale internetului. Forumurile dedicate subiectului au adunat nu doar adolescenti fascinati de nota de mister degajata de videoblog, ci si scriitori, jurnalisti, cineasti, proiectanti de jocuri video, experti in religie si multi altii, atent monitorizati de creatori. Interesant e ca au aparut numeroase replici tot in forma de videoblog si, desi sunt evident parte din happening, e greu de stabilit daca si acestea fac parte din „creatie“.

     

    Un alt subiect de dezbatere l-a constituit „originalitatea“ intregului demers si s-au incercat paralele cu alte manifestari intitulate „net-art“ – de exemplu proiectele grupului „etoy“ de acum cativa ani, mai ales prin incercarea de „a anula distanta dintre arta si viata de zi cu zi“. Tentativa de a dinamita conventia care sta la baza „spectacolului“ nu e cu siguranta noua, dar niciodata nu s-a experimentat ceva similar la o asemenea scara (e vorba de o audienta insumata de ordinul milioanelor). Au fost semnalate similaritati cu actiunea romanului „Pattern Recognition“, publicat de cunoscutul autor cyberpunk William Gibson in 2003. Sociologic, fenomenul a fost asemanat cu legenda urbana cunoscuta ca „Paul is Dead“ – valul de speculatii legate de presupusa moarte a lui Paul McCartney, pornind de la „indiciile“ din albumul „Abbey Road“ – cu diferenta ca acum detectivii amatori chiar au descoperit adevarul si au dezvaluit adevarata identitate a lui Bree: actrita neo-zeelandeza de 19 ani Jessica Rose, absolventa a New York Film Academy.

     

    Ce va urma e greu de anticipat. Cert e doar ca Jessica Rose a devenit peste noapte o celebritate, ca urmare a unui proiect in care se pare ca nu a avut incredere. Industria clasica a divertismentului probabil o va acapara, iar interviul acordat MTV si aparitia in show-ul lui Jay Leno nu fac decat sa-i sporeasca popularitatea castigata in internet. Pe de alta parte, Flinders si Beckett au anuntat inca de la inceput ca intentioneaza sa continue proiectul si e greu de prevazut care va fi reactia fanilor (multi dintre ei dezamagiti de „mistificare“). De fapt – afirma creatorii – e vorba pur si simplu de a spune o poveste.

     

    Dar mai este ceva… De curand, o fata care-si spune Cassie a inceput si ea sa posteze filmulete pe YouTube, cu directa referire la Bree, intr-o nota mult mai sumbra. Un personaj numit Cassie este evocat de Bree intr-un episod mai vechi si deocamdata nimeni nu stie daca si ea „face parte din show“. Misterul persista, iar cautarea a reinceput. Oare nu cumva este un joc?

  • Bob Modern Dylan

    „Modern Times“ e albumul care l-a readus pe Bob Dylan in fruntea topurilor muzicale din SUA pentru prima oara in ultimii 30 de ani. Un album a carui lansare a fost un bun prilej pentru observatori de a mai descifra cate ceva din strategia de imagine a taciturnului „Mr. Tambourine Man“.

     

    Eu sunt proprietarul anilor ‘60“, este una din declaratiile marca Bob Dylan, care fac deliciul interviului acordat de muzicianul american revistei Rolling Stone cu cateva zile inainte de lansarea vremurilor sale moderne. Si asta nu e nimic pe langa afirmatii de genul ca muzica moderna este „atroce“ si „nu valoreaza nimic“ sau marturisirile ca nu are nimic impotriva descarcarilor ilegale de pe Internet, intrucat aceasta „oricum nu valoreaza nimic“. Pe numele sau real Robert Zimmerman, Bob Dylan (65) vorbeste rar presei – aproape deloc – dar cand o face, declaratiile sale nasc controverse. Dincolo de ecourile declaratiilor din Rolling Stone, albumul „Modern Times“ a avut succes. In primul week-end de dupa lansare (evenimentul a avut loc pe 29 de august), albumul s-a vandut in 192.000 de exemplare. Aceasta cifra a facut din Dylan cel mai in varsta artist cu un album in topul vanzarilor. Este adevarat ca in ultimii ani, atat Johnny Cash, cat si Ray Charles au avut albume de top, insa vanzarile in cauza au fost mai degraba simptomul unei redescoperiri postume a talentului lor. Anteriorul album cu semnatura Bob Dylan a fost lansat in 2001 – „Love and Theft“ (Dragoste si Jaf), la acea vreme cel de-al 44-lea dintr-o cariera de 45 de ani.

     

    Succesul pe care „Modern Times“ l-a avut in Statele Unite s-a repetat si in alte state ale lumii precum Australia, Canada, Danemarca, Irlanda, Noua Zeelanda, Norvegia sau Elvetia. Fara exceptie, in toate aceste tari, albumul a ocupat locul unu in topul vanzarilor. Avand in vedere succesul prezent si trecut al creatiilor lui Bob Dylan, apare o intrebare de bun-simt: de ce isi mai cultiva rolul de personaj colturos, malitios chiar? „Te simti ca un impostor cand cineva te considera a fi ceva ce nu esti. Eu sunt doar un muzician. Uneori ma simteam ca un personaj al lui Allan Edgar Poe. Adica nu eram ceea ce toata lumea voia sa creada ca sunt. Imi strigau ca eu as fi profetul, salvatorul. Nu am vrut niciodata sa fiu un erou. Poate Elvis a fost. Eu, nu“, spunea Dylan intr-un interviu televizat pentru CBS de anul trecut, primul din ultimii 20 de ani. Legat de imaginea lui Dylan, realizatorii website-ului www.opentechnologies.com fac o paralela intre atitudinea muzicianului si cea a antreprenorului Steve Jobs, fondatorul Apple. Primul punct comun dintre cele doua spirite antreprenoriale (Dylan a fondat si dezvoltat un gen muzical aparte, Jobs a creat Macintosh, Pixar sau iPod) suna in felul urmator: „daca esti o persoana dificila, macar fii exagerat de talentata“.

     

    Succesul de vanzari inregistrat de „Modern Times“ poate fi o surpriza pentru Dylan insusi care, in ciuda unei exacerbate constiinte a propriei valori, nu a mai fost numarul unu din 1975, cand albumul sau „Desire“ a ramas in fruntea topurilor timp de cinci saptamani. Faptul ca, in ultimii cinci ani, artistul s-a concentrat mai putin pe lansarile de albume nu inseamna si ca Dylan s-ar fi retras intr-un con de umbra. In 2003 a aparut intr-un film in regia lui Larry Charles – „Masked and Anonymous“ -, in care a jucat alaturi de Jeff Bridges si Penelope Cruz, in octombrie 2004 si-a lansat primul volum de memorii – „Chronicles“ (dintr-o serie preconizata de trei) – , iar in septembrie 2005 a revenit pe marile ecrane, de data asta in documentarul autobiografic „No Direction Home“, semnat Martin Scorsese.

     

    Iar toate aceste reorientari nu sunt deloc intamplatoare. Dylan refuza cu obstinatie sa imbarce haina de legenda a anilor ‘60. Si chiar daca nu ii plac, „timpurile moderne“ nu ii raman indiferente.

  • Verdictul celor 2%

    Televiziunea Romana a castigat procesul care i-a fost intentat de organismul de gestiune colectiva UCMR-ADA. 

     

    Prin actiunea sa, Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania – Asociatia pentru Drepturile de Autor solicita plata a doua procente din totalitatea veniturilor TVR din perioada 2003-2005 pentru drepturile de utilizare a operelor muzicale, scrie Mediafax. Baza acestei solicitari a UCMR-ADA era o hotarare de guvern din 1999, care stipula, contrar dispozitiilor din legea dreptului de autor, ca remuneratia care trebuie achitata catre acest organism de gestiune colectiva de catre televiziuni este de 2% din totalitatea veniturilor brute lunare.

     

    In replica, TVR a invocat exceptia de nelegalitate, sustinand pozitia sa cu exemple din practica europeana. Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis in mod irevocabil ca baza de calcul a remuneratiei prevazute de respectiva hotarare de guvern este nelegala in raport cu Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.

     

    Astfel, remuneratia cuvenita pentru utilizarea operelor muzicale nu poate fi raportata la toate veniturile TVR, pentru ca operele muzicale sunt utilizate doar in anumite productii. Conform practicii europene, trebuie determinat mai intai aportul operelor muzicale in totalul orelor de program. Remuneratia de 2% va fi apoi aplicata incasarilor brute obtinute din orele de program astfel calculate, deci strict din exploatarea operelor.

     

    Reprezentantii TVR sunt de parere ca solutia Inaltei Curti de Casatie este utila si pentru Parlamentul Romaniei, precum si pentru Guvern, care trebuie sa clarifice si sa armonizeze legea drepturilor de autor cu legislatia si practica europeana pentru a evita ca dupa integrarea Romaniei in UE sa apara un conflict intre legea nationala si legislatia europeana aplicabila in materie.

     

    Acum doi ani, televiziunea publica a platit catre UCMR-ADA aproximativ 12 miliarde de lei vechi. Daca remuneratia cuvenita pentru utilizarea operelor muzicale ar fi fost calculata conform solicitarii UCMR-ADA, atunci TVR ar fi platit aproximativ 45 de miliarde de lei vechi pentru acelasi interval, mai informeaza Mediafax.

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: Puiul gatit nu face rau

    Client: UCPR

    Brand: N/A

    Agentie: GMP

    Canale: TV, postere, online

     

    Uniunea Crescatorilor de Pasari din Romania (UCPR) a ales agentia GMP pentru o campanie menita sa informeze consumatorii asupra lipsei riscurilor de imbolnavire in urma consumului de carne de pasare gatita. Astfel, UCPR isi propune sa minimalizeze efectele unei posibile noi crize aviare.

     

    Campania care a rezultat in urma brief-ului este una amuzanta, spune GMP. „Strategia de comunicare a pornit de la faptul ca, desi subiectul era unul delicat, decizia de renuntare la consumul de carne de pasare se baza pe stimuli emotionali, nu rationali“, explica agentia. „Ca atare, informatia reala trebuia transmisa la randul ei intr-un context emotional/surprinzator. Conceptul ilustreaza intr-o maniera surprinzatoare cat de inofensivi sunt puii gatiti, utilizand chiar demonstratii «absurd-umoristice» si facand astfel apel la calitatea romanului de face haz de necaz…“,  spune Teodor Cucu, Account Manager GMP.

     

    Situl www.fengpui.ro (parte din campanie), precum si campania web au fost dezvoltate de Webstyler, iar partea de media a fost asigurata de Spoon Media.

  • CLUB BUSINESS: Rolul bancilor in scoaterea la lumina a banilor "gri"

    Cand vine vorba despre evitarea taxelor, romanul de rand prefera sa nu-si declare toate veniturile. Altfel stau insa lucrurile odata ce acesta ajunge in fata ofiterului de credit. Care este rolul bancilor in atragerea la suprafata a banilor din zona gri a economiei? O intrebare care a fost tema unei noi editii a Club BUSINESS, desfasurata la Alexandra Cafe.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Pornind de la cazuri punctuale si aducand apoi in discutie normele BNR, reusesc bancile sa scoata la suprafata banii din economia subterana?

     

    ROZAURA STANESCU: Eu am o parere poate prea personala, dar pana la urma cred ca se justifica; eu nu cred ca este inca atat de dificil sa scoti bani de la oameni care cer credite. Inca suntem in perioada consumului. Noi dam banii oamenilor si nu invers, si creditele pe care le vindem sunt in continuare produsele cumparate. Adica vine clientul la noi, la banca. Au fost normele BNR cand au restrictionat sau au incercat sa o faca, si noi a trebuit sa ne adaptam produsele la cerintele lor. Creditele se cer in continuare.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar salariile sunt in continuare suficient de mari?

     

    ROZAURA STANESCU: Sa-ti iei 100.000 de euro nu e suficient. Dar sa iei doar cateva mii se poate, inca se poate. Doar ca acum vin cu un grad de indatorare mai mare.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Altfel spus, trebuie sa vina si cu alte tipuri de venituri.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, cu ale lui, ale sotiei, ale familiei. Facand o paranteza, efortul meu de a-i da creditul, ca institutie, este mai mare decat il fac ca sa-l atrag ca sa vina cu resursa pe mine, cu depozitul pe mine. Pentru ca il da el. Deci eu zic ca inca ne aflam in stadiul de consum, nu am ajuns la maturizarea pietei cand lumea incepe sa se gandeasca la economisire. Acum vrem sa luam banul si sa ne cumparam casa, sa o aranjam.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cum  se vad lucrurile din perspectiva creditelor de consum?

     

    DAN CRACIUN: Fara sa reamintesc cifrele, comparativ cu tarile din jur, ca suntem in urma si asa mai departe, acest fapt releva un mare potential. Nu stiu daca suntem la 30-35% din populatie care sa fii intrat in legatura, intr-o forma sau alta, cu banca.

     

    IANCU GUDA: Sunt de acord, exista un oarecare potential. Intr-adevar, explozia creditului din ultimii ani a avut un anumit impact asupra gradului de indatorare, dar nu intr-atat incat sa apara o criza.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Intra Credex sub umbrela reglementarilor BNR?

     

    DAN CRACIUN: Bancile au reusit sa dea credite cu vechile sau cu noile norme. Bancile nationale din Bulgaria si Serbia au mai incercat, consecvent as spune, actiuni de acest gen. Rezultatele nu au fost cele scontate. Nu stiu daca in Romania au fost. Ceea ce se intampla acum vizavi de societatile financiare nebancare nu este mai mult decat de a crea un cadru concurential armonizat vizavi de banci. Eu cred ca singurul impact al acestor norme pentru client este tocmai disparitia acestui produs, al creditului cu buletinul.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar dintre cei care vin la dumneavoastra, cati o fac doar cu buletinul si cati cu alte venituri?

     

    DAN CRACIUN: Ma indoiesc ca vin multe persoane si cu alte venituri, si asta nu pentru ca nu au, ci pentru ca nu sunt incurajati sa o faca. Nici macar ca nu au nevoie. Colega mea poate sa ma contrazica, dar din ce am vazut eu, in ultimii ani nici nu a fost nevoia atat de mare incat sa-ti permiti sa fii foarte selectiv. Accesul la credite cu alte venituri ca drepturi de autor sau chirii este aparent o procedura simpla, dar in realitate nu este foarte incurajatoare.

     

    IANCU GUDA: Venind cu perspectiva recuperatorului de credite, pot sa dublez ce a spus domnul Craciun. Pentru un credit luat doar cu fluturasul de salariu si care nu-si respecta esalonarea ratelor, ridica probleme inca din primul filtru, acela de a-i contacta. Pana la urma nu e foarte greu sa vii cu o adeverinta falsa. Ca si procedura de recuperare, in primul val se trimite o notificare si angajatorului tocmai pentru a stabili un contact cat mai facil cu debitorul. Si se intorc foarte multe raspunsuri din partea angajatorului in care suntem informati ca persoana respectiva nu a lucrat niciodata la compania respectiva. Din punct de vedere al unei agentii de recuperare exista un risc ridicat ca astfel de credite sa nu-si dovedeasca ulterior bonitatea si rating-ul ori scoring-ul facut initial.

     

    DAN CRACIUN: Acest credit a mai fost incercat si de altii, dar volume mari nu s-au facut in foarte multe locuri. Pentru ca, daca nu s-a facut cum trebuie, chiar nu au fost cele mai fericite cazuri. Pentru ca sunt firme care fac verificari riguroase, atat asupra identitatii angajatului, clientului, care dau credite cu buletinul, si mai amanuntite chiar decat ar face-o o societate bancara care se bazeaza pe acea adeverinta de venit si verifica, de asemenea, atat timp cat este posibil, daca acel client este angajat. Nu il intereseaza atat de mult venitul. Daca ati remarcat, acest credit cu buletinul s-a dat intr-o anumita limita. Daca mergeai la o banca din Romania, cu scoring-ul ei vedeai ca oricum te incadrai pentru acea suma. Creditul cu buletinul a existat si in alte forme hibrid, de exemplu cu adeverinta de venit trimisa pe fax. Dar au existat si firme care au volume de sute de mii de astfel de credite, care nu au solicitat clientilor adeverinta de venit. Dar, era la inceput sub denumirea de credit de consum, a facut o inovatie. Si a fost o metoda de vanzare, pentru ca, odata intrat in magazin, trebuia sa fii sigur ca nu scapa. A fost o reclama agresiva. Poate o adeverinta de venit era usor de adus, dar sa mai aduci si copie dupa cartea de munca era aproape imposibil. Dar asta era ideea, se puteau atrage clienti care intrau in magazin fara gandul de a face credit.

     

    IANCU GUDA: Da, pentru facilitatea de a acorda si toate demersurile sunt foarte mult simplificate si de aici a pornit toata treaba.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, eu am mai spus-o si o repet, pentru ca vreau sa punctez asta. Chiar daca e vorba de credit, exista doua categorii de clienti: clientul care-ti vine in banca iti vine pentru ca are in cap ideea clara ca „iau credit“, pentru ca am nevoie de el, si cel cel care intra in magazin, caz in care este rolul societatilor specializate sa induca, sa-l faca sa vrea televizorul si sa plece de acolo cu el. Acolo e produsul. Deci nu e nevoia. Aprioric, de foarte multe ori sunt conditiile de acolo care te fac. Dar, din punct de vedere al bancii, este eronata ideea ca, daca se cer mai putine hartii, lucrurile nu sunt luate atat de mult in serios. Cu cat banca cere mai putine hartii, cu atat in spatele acestei simplitati trebuie sa fii mai riguros. Trebuie sa fii atent la aplicatia de scoring pe care o ai, trebuie sa fii atent la legatura, sa vezi adeverinta unuia de 20 de ani care are 90 mil. lei brusc. Din punctul nostru de vedere, asta ascunde o munca suplimentara si deloc comoda sau usoara. De multe ori nu trebuie neaparat sa ai multe hartii, trebuie sa ai o infrastructura foarte buna a aplicatiei de software, trebuie sa ai foarte bune comunicari, o legatura foarte buna intre cei care vand si cei care sunt in spate, trebuie sa ai o buna legatura cu biroul de credit si cu baza de date, si toate astea trebuie sa le faci intr-un timp record. Ca daca spui ca ii dai un raspuns in 48 de ore, trebuie sa-i dai. Si asa se intampla daca nu vreau sa-l pun sa vina cu teancul de hartii.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ce procent de refuz au cererile de credit in general?

     

    ROZAURA STANESCU: In cazul nostru, nu acceptam cam 20-30%. Dar ai nevoie in primul rand de o aplicatie de scoring foarte buna. Si noi avem un avantaj aici, anume ca avem o aplicatie de scoring inca din 2003, deci putem vorbi de o anumita experienta.

     

    BUSINESS MAGAZIN: La nivelul unui credit imobiliar banuiesc totusi ca e nevoie de venituri mult mai mari si poate mai diverse.

     

    ROZAURA STANESCU: E altceva. Si acolo vorbesti de o ipoteca pe casa, de o asigurare de viata, deci vorbesti de o relatie cu clientul care dureaza pana la 25 de ani, poate nici  o casatorie nu dureaza atat. De-asta creditele de consum se dau pe o aplicatie de scor, creditele imobiliare se dau prin intermediul consultantului, si el poate verifica ce garantii aduce clientul. Si creditul imobiliar e si altfel reglementat de lege. Noi oricum iubim clientii de credite imobiliare, categoric.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Sunt convins ca si in cazul creditului de consum poate daca apar valori mai mari, nu vor mai fi suficiente veniturile de pe fluturas… In cazul creditului imobiliar banuiesc ca ponderea salariului in venituri e mai mica.

     

    ROZAURA STANESCU: Pentru creditul imobiliar se pot veni si cu alte venituri care conform legislatiei trebuie sa aiba caracter permanent. Deci sa nu credeti ca l-am luat si nu ne mai uitam la el, se cauta continuitatea si in acest caz.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Eu am pornit de la un caz adevarat. Daca o persoana are o garsoniera pe care o inchiriaza unui prieten cu 200 de euro net pe luna, poate se va intelege cu el sa nu-i dea chitanta si sa scape de impozit. Dar in momentul in care vine la banca incheie contract de inchiriere. Pot fi estimate sumele aduse astfel in economia reala?

     

    ROZAURA STANESCU: Pe credite de consum, intr-adevar, nu prea am avut venituri suplimentare. Media sta pe la 5.000-6.000 de euro. La imobiliar avem in Romania destul de sus, cam 30.000 de euro. Aici, intr-adevar, mai apar contracte de chirie, contracte de colaborare si asa mai departe. Dar la creditele de consum nu pot spune ca aducem nu stiu ce sume din economia subterana.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si, oricum, sumele poate apar doar temporar, pana in momentul in care creditul este aprobat.

     

    DAN CRACIUN: Totusi, pentru un credit imobiliar nu trebuie sa veniti cu orice contract, trebuie sa aveti contract de prelungire, trebuie sa fie o anumita clauza pe care o verificam noi. Eu nu am, sa spun asa, o experienta directa pe credite de nevoi personale, dar alti parteneri mi-au spus ca, in cazul acestui gen de credite, veniturile extrasalariale din chirii si altele au o pondere destul de insemnata si datorita faptului ca, banuiesc eu, atat ca perioada a creditului, cat si ca valori se preteaza mai bine. Nu sunt pe o perioada foarte lunga de timp, nu sunt pe 20-25 de ani, si in acelasi timp sunt mai mari de 500-1.000 de euro, sume pe care le poti acoperi foarte usor din salariu.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Acum este cunoscut ca, in Romania, salariul nu este singura sursa de venituri si ca angajatorii ofera si alte beneficii pe care Ministerul de Finante tot incearca sa le scoata la lumina.

     

    ROZAURA STANESCU: BNR a lasat totusi cateva portite de scapare. Atat timp cat banca poate lua in considerare tot ce inseamna venit permanent la toti membrii care gospodaresc textual, ma face pe mine ca banca sa ma gandesc si la altceva, si la alternative. Indiferent care este ponderea veniturilor pe care le luam in considerare, toate acestea nu se fac la intamplare. Si se observa ca bancile au inteles asta, dovada si faptul ca gradul de credite neperformante este redus. E, intr-adevar, in crestere, dar nu atat de puternic ca si volumul de credite. Bancile sunt constiente de ceea ce fac.

     

    BUSINESS  MAGAZIN: Ce tipuri de venituri nu sunt acum incluse, dar ar putea fi luate in calcul in viitor?

     

    ROZAURA STANESCU: Tot ce este venit acum in principiu am inclus deja.

     

    DAN CRACIUN: Nici nu s-au facut eforturi mari in directia asta. In general, pentru creditele de consum si chiar pentru cele imobiliare, lumea se bazeaza pe salarii.

     

    ROZAURA STANESCU: Pentru ca, dupa aceea, mai apare o problema: vin la banca si spun ca vor credite. Daca cineva vine si vrea 10.000, eu ii fac calculul si ii spun ca nu pot sa-i dau decat 8.000. Omul il ia. Isi reorienteaza investitia in functie de ce are. Motivul pentru care volumul de credite s-a marit asa este si faptul ca nimeni nu spune clientului «du-te peste drum», incearca sa-l pastreze in banca facand o contraoferta cu un credit mai mic, o perioada mai lunga, tocmai ca sa il satisfaca in niste conditii pe care eu le-am considerat pentru mine ca banca de securitate a riscului. Banuiesc ca si la creditul cu buletinul e aceeasi situatie, nu isi ia omul televizor de 1.000 de euro, isi ia de 500 de euro… Nu stiu, aici nu sunt eu specializata.

     

    DAN CRACIUN: In perioada de afluenta a creditului, 2003-2004, a fost o situatie de genul: clientul era interesat de rata lunara, care era fixa si aceeasi. Vedeam daca el poate sa suporte in prima luna, i se explica efectiv ca, daca o va suporta acum, peste un an-doi o va suporta si mai bine, veniturile lui, cel putin in teorie, vor creste, si din acest punct mergea pana la limita maxima suportabila pentru el, dupa care alegea produsul in functie de rata lunara pe care putea sa o dea, si de cele mai multe ori se facea pasul catre produse mai scumpe, mai performante, pentru ca, din punct de vedere bani cash, 1-2-5 milioane, diferenta este foarte mare, sesizabila. Il cumperi cu rate, creste rata cu ordinul zecilor de mii. Si mai ales, daca tu mental, ai  acceptat o rata de 600.000, 700.000 de lei sunt doar 100.000 de lei in plus, pentru ca prima valoare e deja platita.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, invers si nu prea invers, pentru ca, daca vine cineva si spune ca vrea 10.000, iar eu ii spun ca nu se poate din motivul asta, ca sa poti 10.000 ar trebui sa faci asta, asta si asta. Se socoteste cu toate si se multumeste cu mai putin. E adevarat ca chestia asta e interesanta. Daca nu il incape, il urci, acolo poti sa-l urci. La noi e in jos, la voi e in sus.

     

    DAN CRACIUN: Mergea la maxim. Se mai baga si un aspirator si o masina de spalat poate. Nici nu trebuia sa depunem efort ca venea de la el acest demers. Dar un lucru  trebuie facut si la noi, si la banca: trebuie sa-i dai o oferta, poate nu chiar aceea la care s-a asteptat, dar in acelasi timp trebuie sa-l convingi ca oferta ta e cea mai buna si ca nici altul nu i-ar da, ca sa nu plece. Aici este foarte delicat, foarte important la ce nivel si cum explici clientului. Eu vad doua categorii diferite: clientul care vine in banca si clientul simplu care vine la magazin, care nu a mai avut nici un contact cu banca si vine sa-si ia un televizor. Fara sa vreau sa sune prea fortat, e alta cultura bancara.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, categoric este. Dar clientul care vine la banca este totusi avizat. Asa cum atunci cand te duci sa-ti cumperi pantofi si te uiti prima data peste tot in targ si vrei o calitate buna, dar la cel mai bun pret, acelasi lucru il face si clientul. Deci tu cand ii spui ca poate sa ia doar o anumita suma, raspunsul acela l-a primit si de la alta banca. Dar diferenta o face calitatea serviciilor. Intr-un fel sau altul ofertele tuturor bancilor converg intr-un anumit punct. Unul are mai mult aici, altii sunt mai jos acolo… pe undeva sunt la fel. Dar felul in care vorbesti clientului, rapiditatea cu care ii raspunzi la cerere, toata aceasta infrastructura care te ajuta si te face sa fii foarte prompt, asta face diferenta. Plus relatia umana. Deja relatia umana are un rol foarte important. Exact ca si cu un vanzator. Daca intri intr-un magazin, pentru ca trebuie sa-ti cumperi pantofi, iar un vanzator te determina sa-ti cumperi si o geanta, acela nu e doar un vanzator bun, dar te si face sa fii convins ca e bine ce-ai facut.

     

    IANCU GUDA: Tocmai pentru ca oferta de la o banca la alta este foarte asemanatoare, cum spuneati dumneavoastra. Si cu atat mai mult, concurenta este foarte acerba pe segmentul asta, iti este foarte greu sa respingi un astfel de client. Aici vorbim de publicitatea negativa si pozitiva.

     

    ROZAURA STANESCU: De aceea, spuneam mai devreme, daca stau sa ma gandesc la ce venituri luam in considerare, cred ca le luam pe toate. La ora actuala nu cred ca exista intr-adevar o oferta extraordinara sau nemaipomenita, care sare din tipar complet, pentru ca, una peste alta, si noi, la BRD, am fost promotori puternici ai creditului de consum. Dar asta nu ne face sa spunem ca un produs este bun prin el insusi. Un produs este bun cand este vandut. Fie ca este vorba de pantofi sau de credite. Abia atunci este bun. Cand il dai, nu poti sa-l dai doar prin valoarea lui intrinseca. Poate ca mai poti sa urci cu 500 de euro in sus, in jos, dar clientul se simte bine, se simte bine ca cineva ii vorbeste, vede ca iti respecti termenul cand ii spui ca daca vine cu documentele alea, in trei ore are creditul. Este ceva extraordinar.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar exista cazuri cand e mai greu sa arati veniturile. Un teren la tara, de exemplu, cultivat cu porumb.

     

    DAN CRACIUN:  Care cred eu ca este unul dintre principalele motive pentru care nu se vine si cu venituri suplimentare pe langa cele pe care le-am enumerat: ca nu a fost nevoie si asa mai departe. Ele nu sunt luate in serios in cadrul procesului de creditare, este tocmai caracterul lor de ocazionalitate.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar poate ca acesti bani ajung in economia de suprafata prin avans. Uitandu-ne pe statisticile de salarii, nu credeti ca exista o diferenta intre declaratii si veniturile cu care vin ei la banca?

     

    ROZAURA STANESCU: La mine, de exemplu, se poate lua un credit de consum de 10.000 RON, adica 100 de milioane, pe 7 ani, iar rata ajunge la 190 de RON. Iar rata asta lunara trebuie sa reprezinte o treime din venituri. Deci, el ar trebui sa aiba cam 6 milioane pe luna. Si el ia 105 milioane. Deci nu e chiar asa greu. Si astea sunt venituri cumulate, ale intregii familii. Iar 10.000 de euro, la 7 ani, ii iei la o rata lunara de 171 de euro.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Aici vorbim de credite de consum, dar banuiesc ca povestea se schimba in cazul celor imobiliare.

     

    ROZAURA STANESCU: Da, bineinteles, acolo intervine si avansul, daca vorbim de creditele imobiliare clasice. Mai sunt si acele credite de consum cu o valoare importanta, dar la care intervine ipoteca.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cam care e ponderea creditelor de consum in totalul creditelor pentru persoane fizice?

     

    ROZAURA STANESCU: Ca numar vorbind, pentru ca de multe ori un credit imobiliar iti bate 5-6 credite de consum, sunt cele mai intalnite, sunt mult peste… Pe la 50% stau. Mai sunt creditele auto care au o pondere importanta. Noi suntem finantatori importanti pentru cumparatorii de Dacia, dat fiind parteneriatul pe care il avem. E un credit accesibil in general, pentru ca nu dai avansul, hai sa spunem lucrurilor pe nume.

     

    IANCU GUDA: Sigur ca da, si daca imi permiteti sa raspund la intrebare, cel putin in ceea ce priveste portofoliul de colectare al Coface, creditele de consum si cele pentru nevoi personale aduna impreuna 98%. Si avem doar 1% la credite imobiliare, iar pentru o banca astea sunt foarte atractive si sub aspectul ca sunt atat de sigure. Iar ca si valoare, ating 10 milioane de euro, cele de consum si cele pentru nevoi personale. Tot ce ajunge la noi sunt credite pentru care nu s-a respectat graficul de rambursare initial, credite pentru care avem acel contract cu titlu executoriu, credite pentru care suntem imputerniciti de banca sa inaintam demersurile legale. Practic, se externalizeaza serviciile de recuperare. Se merge pana in punctul final daca procedurile amiabile nu-si ating efectul scontat si se poate merge pana la confiscarea bunurilor care au fost declarate garantii si in virtutea acelui contract de credit cu titlu executor.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Sunt mai problematice creditele care au si alte venituri?

     

    IANCU GUDA: Nu stiu daca pot sa dau un raspuns la obiect, dar cred ca si din punctul de vedere al bancilor ar trebui sa conteze foarte mult permanentizarea veniturilor. Este bine daca sunt declarate si alte venituri, daca au caracter permanent si ciclic si contractual, si se poate demonstra acest lucru.  Nu vad care ar fi problema.

     

    ROZAURA STANESCU: La creditele care implica o perioada mai mare de timp, nu ii dai creditul, ii faci dosarul si il pui acolo. Te mai uiti din cand in cand, nu-l lasi 25 de ani.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ce altceva se mai consuma acum? Exista vreo statistica pe undeva, de exemplu, pentru cardul de credit?

     

    ROZAURA STANESCU: Din punctul meu de vedere, ce vrea omul. Sunt clienti care intr-adevar vin la banca si isi iau creditul asta de consum care este pentru sume importante. In acelasi timp, exista oameni care-si folosesc linia de creditare de pe card si pot sa o faca foarte bine, in paralel, cu un alt credit, daca le permite acest lucru. Sunt nevoi diferite. Dupa parerea mea, creditul asta de consum fara obiect are totusi un obiect in mintea clientului, ca din cauza asta vine la noi, pe cand linia de pe card o folosesti pentru nevoile lunare, zilnice si asa mai departe. Unele sunt cheltuieli curente, iar celelalte sunt niste proiecte mai clare. In general, noi avem experiente placute cu clienti care isi platesc ratele. Dar exista si cazurile opuse, bineinteles. Urmarim plata creditelor. Deja dupa prima luna de neplata apar niste alerte care te fac sa poti intra foarte usor intr-o baza de date negativa sau te duci la biroul de credit si dupa asta nu mai iei credit o perioada foarte lunga de timp. Lucrul acesta normal ca ii face pe oameni sa fie mai atenti. Despre creditele imobiliare nici nu mai vorbesc, pentru ca nu vine nimeni sa spuna „da, domne’, nu platesc rata, sa vina banca sa-mi ia casa“. Poate sa existe si asa ceva, dar, in mare, lumea este constienta.

     

    DAN CRACIUN: Legat de disciplina clientilor, vreau sa punctez un lucru, si ar trebui sa fie observat inclusiv de BNR. In Germania, daca nu o sa vezi pe cineva aruncand o hartie pe jos, nu poti spune simplu ca este un grad mare de civilizatie. Este, intr-adevar, dar exista si cineva care sa te penalizeze. La noi nu exista. Biroul de credit are acest rol: de a responsabiliza, de a sta omul cu frica. Si un amanunt care nu stiu cum trebuie privit, dar este o realitate. Clientii cu venituri mici, nu mai zic pensionarii, sunt cei mai buni platnici. Iar clientii cu venituri mari mai fac si accidente. Si atunci se intampla aceasta situatie. Legat de creditul cu buletinul, in alte tari, fiecare client are un numar, te gaseste intr-un sistem si ti-a dat creditul. Ca la orice alt credit, si la cel cu buletinul clientul este verificat in biroul de credit. Si urmeaza sa se faca si la noi biroul de credit cu informatii pozitive. Se intampla sa fie clienti buni platnici, dar cu credite nedeclarate tocmai din cauza unui grad mare de indatorare care nu i-ar mai fi permis sa ia alt credit. In mod normal, clientul este pasibil sa raspunda pentru declaratie falsa. Dar, la nivel declarativ, chiar si intr-o reclama am vazut, daca nu ma insel, ca sunt posibile refinantari luate de la alte banci. Dar bancile care merg pe aceasta politica sunt in general banci mici. Nu au, deocamdata, o politica de conservare a relatiei cu clientii. Daca un client nu plateste o rata la timp, in afara de a-l presa la telefon, nu se iau alte masuri noi de a-l retine, de a-l pastra ca si client chiar daca trece printr-o perioada mai proasta. Daca nu se intampla nimic dupa acest „pushing“ sunt trimisi la firmele de recuperare si s-a inchis cercul, dar, in acelasi timp, aceeasi banca vorbeste despre refinantare. Calitatea serviciilor va conta foarte mult. Institutiile financiare nebancare nu au o istorie foarte lunga. A fost un prim stadiu in care intermedierile se faceau direct de catre retaileri.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar ati preluat baza de date a Altex. Daca un client si-a luat un produs de la Altex acum doi ani, clientul e la dumneavoastra acum, nu?

     

    DAN CRACIUN: Depinde, si nu obligatoriu. In general, clientii din bazele de date sunt cei cu un grad de eligibilitate redus. Pentru ca el a fost incarcat la maxim. Vorbind de cardul de credit, este un produs in expansiune la noi. Nu stiu cat de multa lume stie, dar una dintre firmele care dau aceste credite cu buletinul si are un portofoliu de sute de mii de clienti, dau banii pe un card. Eu la acea conferinta am spus un lucru. Este 5%. Ca sa se schimbe ceva fara o interventie putin artificiala, de a face produsul cat mai aproape de creditul de consum, intr-o prima faza se vor intampla peste 4-5 ani cativa pasi. Eu am incercat sa fac cu partenerii pe care i-am avut prin intermediul lui Altex. Nu o sa-i nominalizez acum, dar este vorba si de o banca, nu numai de institutii financiare nebancare. Iar rezultatele au fost spectaculoase. Pentru o institutie financiara, acest produs este un lucru extraordinar. Iti tii clientul pentru mult timp, iar inclinatia romanului pentru consum este extraordinara, merge la limita limitelor. Utilizeaza limita de credit la maxim, nu mai poate sa o reconstituie; plateste suma minima de plata, care de multe ori poate fi numai dobanda, si merge in fiecare luna la banca sa-si reconstituie creditul. Exista carduri elitiste care te forteaza la o limita lunara de plata mai mare, ceea ce face ca linia de credit sa se reconstituie, dar in general nu te forteaza. Si nici nu apar probleme mari cu cardul, tocmai pentru ca sumele care te tin legat de el nu sunt mari.

     

    ROZAURA STANESCU: Si nici nu exista o scadenta clara, pentru ca ele curg, cad dintr-o luna in alta. Asa ca nu poti spune ca acel client imi este dator, nu si-a platit.

     

    DAN CRACIUN:  Un card de credit utilizat rational, cu o linie de credit consistenta, este la prima vedere un produs bun, pentru ca, pentru banca, il fidelizeaza pe client, iar din punctul de vedere al clientului este bun pentru ca il scuteste de efortul de a-si dovedi eligibilitatea de fiecare data cand vrea sa faca o achizitie. Dar lucrurile nu sunt chiar asa.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Anul viitor va aduce schimbari in aceasta zona?

     

    ROZAURA STANESCU: Din punct de vedere al integrarii, probabil ca nu. E o piata concurentiala si nu vad oamenii ducandu-se sa ia credite din afara. Mai ales ca procedura de verificare este mai complicata.

     

    DAN CRACIUN: Eu as vrea sa amintesc declaratiile unor bancheri care spuneau ca, odata cu integrarea, implicarea BNR in bancile comerciale se va diminua. Astea sunt declaratii care se stiu deja. Dar exista si una care s-a trecut cu vederea. Intr-o prima faza guvernatorul, si apoi purtatorul de cuvant al BNR au spus ca aceste norme au un caracter temporar, sunt adaptate perioadei prin care se trecea la acel moment, odata cu aparitia biroului de credit, cu un control mai riguros la aceste activitati. Aceste lucruri se vor diminua si la un moment dat vor disparea.

  • INVITATII CLUB BUSINESS

    La dezbaterea Club BUSINESS de saptamana trecuta, sponsorizata de BRD si compania Mobexpert, au participat:

    • Rozaura Stanescu – director dezvoltare produse, departamentul strategie si marketing, BRD
    • Dan Craciun – director general, Credex
    • Iancu Guda – B2C Team Leader, Coface

  • De la Pamant la Mir

    La aproape un veac si jumatate de la zborul uriasei ghiulele atintite spre Luna de distinsul presedinte al tot pe atat de distinsului Club al armelor, Impey Barbicane, omul mai face un pas mic in cucerirea spatiului extraterestru: turismul extraorbital.

     

    Anousheh Ansari e mai mult decat o stire a zilei. A ajuns in Statele Unite in 1984. Avea 18 ani si nu stia mai mult de cateva cuvinte in limba engleza. Cativa ani mai tarziu absolvea Universitatea George Mason si se angaja la o companie din domeniul telecomunicatiilor, cumparata ulterior de Verizon. Acum este proprietara Prodea Systems, o prospera companie din domeniul tehnologiilor digitale cu sedii in mai multe tari.  Dar nu implinirea „visului american“ a facut din ea vedeta buletinelor de stiri din intreaga lume. Pe 18 septembrie 2006, iranianca de 40 de ani decola de la cosmodromul rusesc din Baikonur, Kazahstan, la bordul unei rachete Soiuz, devenind astfel cel de-al patrulea „turist spatial“ din istorie si prima femeie in aceasta postura. 

     

    Jurnalul de bord al turismului spatial a consemnat prima inregistrare a unui zbor in aprilie 2001, cand miliardarul american Dennis Tito, fost specialist al NASA, petrecea o saptamana la bordul statiei Mir. Un an mai tarziu, el era urmat de milionarul sud-african Mark Shuttleworth, pentru ca in 2005 lista sa fie completata cu numele unui alt miliardar american, Gregory Olsen. „Turismul spatial ar putea deveni o moda“, declara pe atunci Jean-Yves Le Gall, directorul general al consortiului european Arianespace, liderul global in domeniul lansarii satelitilor comerciali pe orbita. Dar pana sa se ajunga acolo, legea o face compania americana Space Adventures, care a incheiat o conventie cu Agentia Spatiala Rusa privind efectuarea unor zboruri comerciale catre Mir. Pretul unui astfel de voiaj: 20 de milioane de dolari. Dar cea mai exclusivista oferta a agentiei este cea pentru un zbor in jurul lunii, taxat la 100 de milioane de dolari. Si desi a trecut un an de cand compania a anuntat noua destinatie, pana acum nici un client nu s-a aratat dispus sa strabata drumul imaginar al lui Jules Verne si al sau temerar Barbicane spre Luna.

     

    Privit exclusiv din perspectiva costurilor, un bilet catre Luna poate fi, totusi, o afacere buna. In fond, totul tine de perspectiva. Luna se afla la o distanta de aproximativ 1.000 de ori mai mare fata de  Pamant decat Statia Spatiala Mir, care orbiteaza la 370 de kilometri in jurul Terrei. Comparand tarifele si luand in calcul numai diferenta de distanta, o calatorie spre Luna ar avea un pret de 125 de dolari/kilometru, in vreme ce in cel de-al doilea caz ar ajunge la 25.000 de dolari. Cert este ca oficialii Space Adventures se declara optimisti, anticipand ca primul zbor turistic spre Luna ar putea fi anuntat candva intre 2008 si 2010. Asta in conditiile in care Eric Anderson, CEO al Space Adventures, recunoastea anul trecut ca studiile de piata pe care le-a comandat au relevat faptul ca oferta companiei se adreseaza unui numar mai mic de 1.000 de persoane din toata lumea. Pe de alta parte, exista o distanta cosmica intre a-ti permite o asemenea extravaganta si a vrea intr-adevar sa faci o excursie in jurul Lunii. Iar prima intrebare ar fi in ce masura o persoana care si-ar putea permite o vacanta de 100 de milioane de dolari este dispus sa-si riste viata intr-o naveta Soyuz ruseasca.

     

    O intrebare mai degraba retorica, de vreme ce Space Adventures s-a implicat in mai multe alte proiecte, printre care si constructia unui aeroport pentru lansarea rachetelor in Singapore. Mai mult decat atat, portul spatial din Singapore va include un muzeu si un parc de distractii din acelasi registru de activitati. Vizitatorii vor putea sa simta pe propria piele forta gravitationala facand exercitii intr-o centrifuga similara cu cele folosite pentru antrenamentul cosmonautilor sau vor putea experimenta „mersul“ in conditii de imponderabilitate intr-un laborator special.

     

    Pana acum, peste 2.000 de clienti au ajuns in zona sub-orbitala a Pamantului folosind diferite aeronave, fara nici un incident. Pentru 19.000 de dolari poti sa vezi spatiul intunecat de deasupra atmosferei si curbura Pamantului din cockpit-ul unui MIG-25 Foxbat la o viteza de doua ori si jumatate mai mare decat cea a sunetului. Pentru 7.000 de dolari ai parte de 30 de secunde de imponderabilitate „naturala“ la bordul navetei Ilyusin, aeronava folosita de cosmonautii rusi pentru antrenamente.

     

    Cu doar 20 de angajati, Space Adventures a avut anul trecut un profit de 1,5 milioane de dolari, in mare parte datorat unor companii ca American Express, Oracle, Volkswagen sau Citibank, care au oferit zboruri sub-spatiale clientilor sau angajatilor. Exprimand un punct de vedere oficial, analistii NASA se asteapta ca piata turismului spatial sa ajunga la 20 de miliarde de dolari in mai putin de 20 de ani. In prezent, un zbor al navetei americane care face traseul Pamant-Statia Mir costa aproximativ 500 de milioane de dolari.

     

    Si pentru ca doar cei foarte bogati pot plati 20 de milioane de dolari pentru o distractie de cateva zile pe statia Mir, titratul antreprenor Richard Branson si-a unit fortele cu compania aeronautica Scaled Composites pentru a realiza o naveta spatiala care sa faca zborul dincolo de atmosfera mai accesibil. Primul lor produs, SpaceShipOne, a devenit si primul vehicul cosmic privat care a ajuns in spatiul suborbital al Pamantului.

     

    In prezent, cei doi aliati lucreaza la designul navetei SpaceShipTwo, care ar trebui sa duca pasageri la o distanta suficient de mare de Pamant pentru a experimenta lipsa gravitatiei. Pretul estimat al unei astfel de calatorii: 200.000 de dolari. Ar mai trebui spus ca primele zboruri sunt planificate pentru 2008. Virgin Galactic va opera zborurile de la un aerodrom din Statele Unite a carui constructie va costa aproximativ 100 de milioane de dolari. Locul ales se afla intr-o zona muntoasa, la o altitudine de 1.500 de metri, pentru a asigura calatorii mai scurte si a economisi banii pentru combustibil.

     

    Pe de alta parte, nu putine sunt vocile care spun ca, strict din perspectiva cifrelor, cele mai mari beneficii din „afacerile extraterestre“ nu vor veni de pe urma biletelor de calatorie. Indiferent de cat de mari ar fi preturile acestora. Un teren care poate fi explorat cu sanse mult mai mari de a aduce profit investitorilor este considerat cel al plasarii satelitilor pe orbita in jurul Pamantului.

     

    Asemenea retele pot acoperi nevoile de comunicatii pentru sistemele de pozitionare GPS, transmisiuni TV catre orice destinatie sau transferul de date sau voce prin satelit.

     

    „Nu ai nevoie de nave spatiale pentru oricare dintre aceste aplicatii“, spune Loren Thomson, director al Lexington Institute din Washington. „Supozitia ca va avea la un moment dat sens din punct de vedere comercial sa trimiti turisti in spatiu este prematura.“

     

    Pana acum, zborurile private in spatiul cosmic au avut loc exclusiv prin intermediul rachetei rusesti Soyuz, iar NASA s-a aratat reticenta in a incuraja fenomenul.

     

    In cartea lui Mike Mullane, „Riding Rockets“, autorul explica de ce NASA are rezerve legate in a face „turism cosmic“. Conform acestuia, argumentul principal al Agentiei Spatiale Americane ar fi acela ca aducerea unor persoane fara un antrenament intensiv la bordul un navete care costa miliarde de dolari este cel putin riscanta, luand in calcul comportamentul imprevizibil al pasagerilor amatori, care ar putea pune in pericol echipajul si naveta in sine. O afirmatie deloc gratuita sau fortata. Inclusiv unul dintre partenerii de echipaj al lui Anousheh Ansari, astronautul american Michael Lopez-Alegria, marturisea recent ca pericolele presupuse de o misiune spatiala sunt mult mai mari daca partenerul de zbor are la activ doar 6 luni de antrenament. Dar un pasager suplimentar atat de generos reprezinta pentru rusi o buna ocazie de a-si atenua costurile.

     

    In economia companiilor cu activitati extraterestre exista unele care reusesc sa faca bani fara sa puna pe nimeni pe orbita. „Teren de vanzare, zona buna, vedere spre Pamant.“ Cam asa suna anunturile tipice ale agentiei imobiliare Lunar Embassy. Pentru ca, speculand o lacuna a Tratatului pentru Spatiu (1967) care spune ca nici un guvern nu poate pretinde in nume propriu posesia asupra unui corp ceresc, fara a pomeni insa ceva despre dreptul indivizilor de a si-l aroga, compania americana vinde cu succes teren pe Luna. „Am 3,5 milioane de clienti, inclusiv fostii presedinti Ronald Reagan si Jimmy Carter sau vedete de cinema“, spune Hope. China este cea mai recenta tara unde Lunar Embassy si-a deschis filiala, dupa cele din Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Irlanda, Australia, Noua Zeelanda si Japonia.

     

    Daca cifrele declarate de Hope sunt reale, inseamna ca exista in lume 3,5 milioane de oameni care nu-si permit un bilet pana acasa. Tot ce pot face e sa astepte momentul cand calatoriile in spatiu vor deveni suficient de ieftine. Iar atunci cand vor fi posibile, antreprenorii vizionari vor fi pusi in fata unei dileme specifice economiei produselor de lux. Sa popularizeze serviciul prin preturi accesibile sau sa le mentina la nivelul de acum si astfel sa le pastreze aura de exclusivism?