BusinessMagazin

Blog

  • Tarile fagaduintei

    Extinderea UE spre partea orientala a Europei i-a incurajat pe cei care isi cer inapoi proprietatile confiscate in ultima jumatate de secol, in Polonia, in Croatia sau in Romania. Marea restituire, destul de silentioasa in anii ‘90, a capatat brusc glas si a devenit o tema surprinzator de spinoasa pentru o serie de guverne din Est.

     

    Financial Times nota cu oarecare ironie, saptamanile trecute, ca insasi ambasada americana din Varsovia a ajuns sa fie prinsa in lupta pentru restituirea proprietatilor: nobila familie Czetwertynski, fosta proprietara a vilei unde se gaseste ambasada, a cerut retrocedarea urgenta a cladirii, amenintand ca in caz contrar va cere in justitie daune de 25 de milioane de dolari. Vila a fost confiscata de regimul comunist in 1956 si inchiriata pe 80 de ani statului american, care a demolat-o si a construit in locul ei actuala ambasada.

     

    In treacat fie zis, cladirea de beton si sticla e considerata de varsovieni drept una din cele mai urate din oras si poreclita „Cutia de conserve“. Dar nu asta are importanta, ci faptul ca SUA, care au staruit si au facut presiuni ani de zile pentru retrocedarea proprietatilor confiscate de fostele regimuri comuniste din Est, au ajuns sa aiba probleme pe propria piele tocmai de pe urma restituirilor. Sau cel putin a cererilor de restituire, fiindca deocamdata mostenitorii Czetwertynski n-au reusit sa obtina nici macar promisiuni. La inceputul lui iulie, Albert Czetwertynski, reprezentantul familiei, striga de zor „Rusine sa va fie!“ printr-o portavoce, in fata ambasadei, insotit de nimeni altul decat de Edward Fagan, ultrafaimosul avocat american al fostilor proprietari si al minoritatilor asuprite.

     

    Fagan a reusit acum sase ani sa obtina de la bancile elvetiene si companiile germane 9 miliarde de dolari drept compensatii pentru victimele Holocaustului, iar apoi a intentat un proces colectiv de despagubire a negrilor sud-africani pentru suferintele pricinuite de apartheid. Chiar inainte sa vina acum in Polonia, Fagan a anuntat ca da in judecata guvernul de la Varsovia si banca centrala pentru despagubirile neplatite de fostele autoritati comuniste catre polonezii ale caror averi au fost pierdute in timpul razboiului. Ar fi vorba de pretentii in valoare de un miliard de dolari, in special pentru actiunile si obligatiunile emise de statul polonez antebelic. „Si asta e doar inceputul pentru polonezi“, a amenintat avocatul.

     

    Procesul pe care vrea sa-l deschida Edward Fagan nu-i decat ultimul si cel mai suparator branci dat autoritatilor poloneze din partea puternicului lobby al fostilor proprietari din diaspora, in special din partea comunitatii evreilor polonezi din SUA, care se chinuie de un deceniu si jumatate sa-si recapete casele, terenurile si obiectele de arta confiscate pe vremuri. In lunile din urma, mai ales, in presa americana si uneori cea europeana a plouat cu articole despre cereri de restituire si despre biografii ale unor polonezi traitori in SUA care incearca sa-si recupereze averea familiei. Polonia a ramas ultima tara din Est care n-a adoptat inca o asemenea lege, iar instalarea unui nou guvern conservator, anul trecut, pare sa fi creat premise bune pentru legiferarea restituirii: exista un proiect de lege aflat la Parlament, iar autoritatile au promis ca pana la sfarsitul anului sunt sanse sa fie adoptat.

     

    Problema e insa ce va fi de fapt adoptat. Anul trecut, Henryk Pikielny, descendentul unui industrias din Lodz a carui familie a fost ucisa de nazisti, a fost primul evreu polonez care a deschis proces la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, „pentru ratiuni morale, nu financiare“. Evenimentul, comentat ca avand sansa sa creeze un precedent in materie de rezolvare a chestiunii proprietatilor, a deschis practic o serie de actiuni diplomatice si de imagine menite sa preseze Varsovia sa se miste mai repede. Pentru ca proiectul de lege aflat acum in dezbatere nu-i multumeste deloc pe fostii proprietari: cu motivul ca daca ar fi sa-i despagubeasca pe toti, tara ar ajunge datoare vanduta, propunerea guvernului e sa fie oferite compensatii doar de 15-20% din valoarea proprietatilor, ceea ce si asa ar ridica nota de plata undeva in jur de 10 miliarde de dolari.

     

    Faptul ca prima si cea care a protestat cel mai zgomotos fata de noul proiect de lege a fost comunitatea evreilor polonezi nu trebuie sa insele insa. Revendicarile din partea acesteia sunt estimate, de altfel, sa nu depaseasca 20% din valoarea totala a cererilor. In alta parte trebuie cautat miezul problemei: la proces, Pikielny a declarat ca acum, din moment ce Polonia a intrat in UE, ar trebui sa respecte drepturile omului, deci si cel la proprietate, si a dat exemplul altor tari membre sau candidate – Cehia, Ungaria si Romania, care au operat „restituiri semnificative“ cel putin catre supravietuitorii Holocaustului, daca nu neaparat si catre celelalte categorii de proprietari deposedati.

     

    E foarte adevarat ca umbrela UE – context nou pentru povestea retrocedarilor – schimba lucrurile din punct de vedere moral, asa cum le infatiseaza Pikelny, dar si juridic, din moment ce tarile respective sunt obligate sa respecte deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului. Romania, de exemplu, a achitat pana acum daune de circa 4 milioane de euro de pe urma proceselor pierdute la CEDO pe tema restituirilor, iar mai nou si despagubirile prin Fondul Proprietatea sunt puse sub semnul intrebarii de expertii de la Strasbourg. Cert e ca avalansa de procese intentate Romaniei la aceasta instanta a grabit adoptarea, anul trecut, a noii legislatii de retrocedare si a contribuit la accelerarea procedurilor de despagubire.

     

    Dar nu numai sub acest unghi conteaza apropierea de UE, ci si dintr-unul mult mai prozaic, legat de cresterea naturala a preturilor la proprietatile imobiliare in primii ani inainte si dupa aderare. Numai din toamna trecuta pana acum, preturile in unele zone din Varsovia au crescut cu 30% sau chiar mai mult, ca efect al cererii sustinute, in special din partea strainilor: conform unei statistici recente, una din zece locuinte in marile orase poloneze a fost cumparata anul trecut de un nerezident. La aceasta se adauga factori conjuncturali (care conteaza uneori foarte mult pentru intentiile unui fost proprietar in cautare de despagubiri), de genul majorarii de la 10% la 19%, de la 1 ianuarie 2007, a taxei pe castigurile obtinute din vanzarea proprietatilor imobiliare in Polonia.

     

    Iar scumpirile, cum se stie, se propaga de la vechii spre noii membri UE: la un seminar despre piata imobiliara pentru investitori ciprioti, organizat luna trecuta la Bucuresti, reprezentantii Agentiei pentru Investitii Straine au vorbit despre cresteri de 35% la pretul terenurilor romanesti din 2005 pana acum. Pretul unui hectar de teren agricol in Romania ajunge acum la 500 de euro, iar in cativa ani este estimat sa creasca la 3-4.000 de euro, in timp ce in Cehia a ajuns deja la 5.000 de euro, iar in Polonia la 7.000.

     

    Pentru niste tari unde cererea de case si pamanturi nu face decat sa creasca, problema retrocedarilor trebuie deci privita din dubla perspectiva. Pe de o parte, fostii proprietari au tot interesul sa-si recapete imobilele si terenurile cat mai repede, pentru a le putea eventual valorifica apoi la un pret optim, inainte ca schimbarile de regim politic sau fiscal dintr-o tara sau alta ori un posibil „asset bubble“ sa le erodeze valoarea. Pe de alta parte, e firesc ca investitorii straini dornici sa cumpere imobile si terenuri in aceste tari sa faca presiuni pentru urgentarea retrocedarilor, ca sa scape de situatiile cand au de-a face cu proprietati grevate de revendicari sau de procese. Firma britanica de consultanta imobiliara Letterstone, specializata in investitii in Europa de Est, vedea de curand Polonia si Slovacia drept pietele cele mai atractive din zona pentru plasamente imobiliare, inclusiv pe motiv ca ambele tari sunt candidate sigure la urmatoarea faza a integrarii europene – aderarea la zona euro.

     

    Asadar, mai mult ratiunile economice si mai putin principiile morale, de respectare a drepturilor omului sau a drepturilor minoritatilor explica de ce chestiunea retrocedarilor s-a relansat in ultimul timp in presa internationala, cu articole despre tarile din Est unde procesul a fost intarziat, ca Polonia si Romania. Avantajul celorlalte tari, care au pornit-o mai devreme cu restituirile, se vede abia acum, si nu neaparat in calitatea restituirilor (vorbind din punctul de vedere al fostilor proprietari). Fiindca, de pilda, Cehia, Lituania sau Croatia (pana in 2002) n-au dat dreptul decat celor cu cetatenia tarii sa-si ceara proprietatile inapoi, Bulgaria i-a obligat pe cei fara cetatenie bulgara sa-si vanda proprietatile dupa ce si le recapata, iar unele state din Est n-au acordat deloc despagubiri si pentru confiscarile din timpul razboiului, ci numai pentru cele din perioada regimului comunist. In alte cazuri, legile se aplica incet si greoi din cauza aceleiasi birocratii acuzate acum in Romania.

     

    Totusi, Cehia sau Bulgaria, nemaivorbind de Ungaria sau Slovenia, sunt aratate si acum drept modele de corectitudine, doar pentru ca au promovat imediat dupa 1990 legi de restituire, iar acestea au fost suficient de clare incat sa nu aiba nevoie ulterior de zeci de amendari. Astfel incat contestatiile inevitabile pe tema modului de despagubire – dat fiind ca niciodata o lege de restituire nu poate fi socotita perfecta – n-au afectat cu nimic imaginea tarilor respective. Aici, fostii proprietari nemultumiti, cati mai sunt, nu mai pot folosi conjunctura integrarii in UE ca parghie de presiune pentru eventuale modificari ale legilor. Este de asteptat, in schimb, ca Polonia si Romania sa se afle inca mult timp sub lupa diverselor grupuri de lobby din Europa si SUA – a celor care cer grabirea retrocedarilor si a celor care vor sa investeasca in aceasta parte a lumii.

     

    Pentru cine vrea totusi sa priceapa decalajele ciudate intre tarile Estului in materie de retrocedari, o explicatie partial plauzibila o ofera tot un consultant de investitii. „Restituirea e doar un capitol din tema mult mai larga a drepturilor de proprietate“, e de parere expertul imobiliar american Austin Jaffe, autor al mai multor studii despre procesul de restituire in tarile din Est. Jaffe sustine ca sensul proprietatii variaza mult de la tara la tara, pentru ca dreptul de a poseda active imobiliare e o notiune in primul rand culturala. In Rusia, de exemplu, pamantul nu e privit din unghi de business (asa cum se intampla in Occident sau in SUA), ci mai mult ca o chestiune de familie si de suflet colectiv, sustine Jaffe, ceea ce indeparteaza perspectiva de restituire in integrum a proprietatilor.

     

    In schimb, mentalitatea in Cehia si Ungaria e mult mai apropiata de modul cum occidentalii vad proprietatea, ceea ce explica si progresele acestor tari in restituire, dar si incheierea mai rapida aici a tranzitiei la capitalism. Logica expertului american e ca tarile care iau restituirea in serios sunt mai bine pregatite pentru democratie si pentru inovatie in economie, prin urmare vor ajunge mai repede la standardele din Vest.

     

    „Daca societatile incurajeaza proprietatea privata, activele se vor concentra in mana celor care le pretuiesc cel mai mult si stiu sa le foloseasca cel mai bine. Oamenii se imbogatesc, dar societatea se imbogateste si ea“, sustine Austin Jaffe. Teoria lui nu explica de ce polonezii n-au nici acum o lege a retrocedarilor si nici nu poate convinge pe cineva ca romanii n-ar privi proprietatea cu simt de business. Dar daca premisele teoriei nu-s valabile peste tot, concluziile sigur ar trebui sa multumeasca pe toata lumea.

     

    Polonia

    * In mai 2006, in dezbaterea comisiilor parlamentare a intrat un proiect de lege care, pentru prima data, ar face posibila despagubirea proprietarilor rezidenti in strainatate si fara cetatenie poloneza (in martie 2001, Parlamentul adoptase o lege care limita accesul la restituiri doar la cei ce aveau cetatenie poloneza cel putin de la data de 31 decembrie 1999; legea a fost respinsa insa de presedintele de atunci).

     

    * Noul regim, instalat in urma alegerilor de anul trecut, a promis ca o lege noua, nediscriminatorie, va fi adoptata inainte de sfarsitul lui 2006. Pana la adoptarea ei insa, cei ce se considera indreptatiti la restituirea proprietatilor urmeaza aceeasi cale ca si pana acum – apelul la justitia poloneza. Descendentii din Statele Unite ai victimelor nazismului au incercat sa obtina restituirea proprietatilor inaintand actiuni colective la tribunalele din SUA, insa autoritatile poloneze au respins pana acum valabilitatea deciziilor luate in astfel de procese.

     

    * Exista, in schimb, legislatie de restituire pentru culte. Pana in aprilie 2006 fusesera rezolvate 2.780 de revendicari ale Bisericii Catolice, 709 ale Bisericii Luterane si 414 ale comunitatii evreiesti (o parte prin retrocedari, o parte prin despagubiri).

     

    Cehia

    * Prima lege de restituire a proprietatilor dateaza din 1991 si acopera confiscarile din perioada 1948-1989. Legea prevede insa ca nu pot formula revendicari decat cei care au cetatenie ceha, ceea ce limiteaza drastic acoperirea legii, avand in vedere ca un tratat antebelic intre SUA si Cehoslovacia interzice dubla cetatenie. La ora actuala, autoritatile cehe sustin ca 97% din totalul cererilor de restituire au fost rezolvate.

     

    * Un amendament din 1994 introduce posibilitatea restituirilor pentru victimele Holocaustului, respectiv pentru proprietati confiscate in perioada 1938-1945. Guvernul ceh a infiintat in 1998 si o comisie pentru retrocedarea proprietatilor evreiesti confiscate de nazisti, inclusiv a operelor de arta intrate intre timp in proprietatea institutiilor de stat (pentru operele de arta nu e necesar ca solicitantul sa aiba cetatenie ceha), iar in 2000 a promovat o lege separata de restituire a proprietatilor agricole evreiesti confiscate. Exista chiar un fond special de despagubire a victimelor Holocaustului, finantat cu 7,5 mil. dolari de la bugetul de stat, din care 4,4 milioane au fost folosite pentru despagubirea evreilor fara cetatenie ceha.

     

    * Retrocedarea proprietatilor cultelor a mers mai incet, intrucat cultele au cerut o lege separata de despagubire, care n-a venit. In 2005, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a propus ca statul sa plateasca bisericilor o renta anuala de circa 1 miliard de coroane cehe (44 mil. dolari) pe timp de 50 de ani, in schimbul renuntarii la revendicari (care ar totaliza 100 de miliarde de coroane) si la subventionarea de catre stat a salariilor clerului. Propunerea urmeaza sa fie studiata de noul regim, instalat dupa alegerile de luna trecuta.

     

    Slovacia

    * Slovacia beneficiaza si ea de legea din 1991 de restituire a proprietatilor confiscate de regimul comunist, adoptata inainte de separarea Cehoslovaciei. Departamentul de Stat al SUA apreciaza ca restituirile sunt ingreunate de lipsa de resurse financiare pentru plata compensatiilor, de faptul ca actualii proprietari refuza in multe cazuri sa cedeze imobilele si de rezistenta birocratica fata de cererile de a se accelera procedurile.

     

    * In 2002, autoritatile si comunitatea evreiasca au convenit restituirea proprietatilor confiscate ale evreilor pentru care nu mai exista mostenitori, evaluate la 185 de milioane de dolari (cu exceptia terenurilor agricole). Guvernul a alocat o zecime din suma ca despagubiri pentru proprietatile care nu mai pot fi restituite in natura, iar restul pentru asistenta sociala a supravietuitorilor din Slovacia ai Holocaustului si pentru restaurarea monumentelor comunitatii.

     

    * O lege din 1993 reglementeaza situatia proprietatilor confiscate cultelor, in virtutea careia au fost retrocedate aproape toate proprietatile revendicate (recent, legea a fost completata cu o alta vizand terenurile agricole si padurile cultelor).

     

    Slovenia

    * Slovenia a adoptat legea de restituire a proprietatilor in 1991, iar pana la sfarsitul lui 2002, conform Departamentului de Stat al Statelor Unite, rezolvase deja 81% din cele peste 38.000 de solicitari de retrocedare formulate de persoane fizice.

     

    * Toate revendicarile comunitatii evreiesti au fost rezolvate (cu exceptia proprietatilor care au ramas fara mostenitori si care revin automat statului), ca si cele ale Bisericii Catolice, cu exceptia unor terenuri considerate de stat de utilitate publica.

      

    Ungaria

    * Procesul de restituire in Ungaria a inceput in 1991, cu legea de retrocedare catre cultele si comunitatile religioase a proprietatilor nationalizate dupa 1 ianuarie 1946. Au fost inaintate circa 8.000 de solicitari, din care pana in 2001 aproape 1.400 au fost incheiate cu retrocedari, 2.670 au fost respinse si peste 1.700 s-au rezolvat cu despagubiri in bani de aproape 68 de miliarde de forinti (peste 270 mil. dolari).

     

    * Pentru persoanele fizice care solicita restituirea proprietatilor imobiliare s-a preferat varianta compensarii partiale, prin titluri de proprietate cu valoare de pana la 21.000 de dolari fiecare, utilizabile pentru cumpararea de actiuni la societatile privatizate sau pentru cumpararea de teren la licitatiile organizate de stat. Pana in 2001, conform Departamentului de Stat al SUA, au fost primite peste 1,4 milioane de solicitari, din care au fost aprobate 1,26 milioane, valoarea despagubirilor prin titluri de valoare ajungand la 81 mld. forinti pentru imobile si 3,77 mld. forinti pentru terenuri. Procesul a fost intarziat de birocratia autoritatilor locale.

     

    * In 2003, guvernul a ajuns la un acord cu comunitatea evreiasca pentru plati compensatorii de circa 1.800 de dolari pentru fiecare supravietuitor al Holocaustului sau familie a unei victime a Holocaustului, numarul beneficiarilor potentiali fiind estimat la aproximativ 150.000.

     

    Estonia

    * Restituirea proprietatilor in Estonia practic s-a incheiat. Pentru persoanele fizice, la restituire nu s-a tinut cont daca au sau nu cetatenie estona.

    * Particularitatea procesului de retrocedare in Estonia a vizat proprietatile nerevendicate de eventuali urmasi ai fostilor proprietari, care au revenit autoritatilor locale, cu tot cu dreptul de a dispune de ele.

     

    Letonia

    * Legea de restituire n-a tinut aici cont de cetatenia sau de locul de resedinta al solicitantilor, iar procesul este aproape incheiat. In majoritatea cazurilor, autoritatile municipale au avut rolul decisiv, atat in aprobarea dosarelor si evaluarea proprietatilor, cat si in oferirea de compensatii banesti sau prin alte proprietati.

     

    * La inceputul acestui an a fost propusa o lege separata de retrocedare a circa 200 de proprietati ale comunitatii evreiesti, in scopul de a urgenta procesul; rezolvarea acestei liste ar incheia, practic, intreg procesul de restituire a proprietatilor in Letonia.

     

    Lituania

    * Lituania a retrocedat majoritatea proprietatilor private solicitate, ramanand inca de rezolvat oferirea unor compensatii in valoare de circa 500 de milioane de dolari. Din 1991 pana in 2001, statul a primit circa 9.500 de cereri pentru imobile si peste 57.000 pentru terenuri, in baza legii care admite solicitari doar din partea fostilor proprietari cu cetatenie lituaniana. In 2002, autoritatile au decis sa recurga la despagubiri prin titluri de valoare pentru actiuni la companiile de stat din energie si telecomunicatii, valoarea titlurilor emise fiind de circa 19 milioane de dolari. In virtutea noii legi au fost primite peste 12.000 de solicitari de despagubire, totalul revendicarilor fiind asteptat sa depaseasca 100 de milioane de dolari, avand in vedere ca mai multi solicita compensatii in actiuni decat restituiri in natura.

     

    * Pentru retrocedarea catre comunitati, guvernul a emis in 1995 o lege care face eligibile numai comunitatile religioase practicante, ceea ce a insemnat in primul rand ca din totalul populatiei evreiesti, de 4.000 de oameni la acea data, numai 5% au putut emite pretentii la restituiri. Legea a fost amendata in 2002, abolind reglementarea referitoare la comunitatile practicante.

     

    Bulgaria

    * Bulgaria a fost una din primele tari est-europene care au promovat legi de restituire a imobilelor confiscate, prevazand posibilitatea de retrocedare, indiferent daca solicitantii au sau nu cetatenie bulgara, pentru confiscarile operate de fascisti si de comunisti deopotriva. Totusi, un solicitant care isi recapata proprietatea si nu are cetatenie bulgara este obligat s-o vanda, iar terenurile agricole si padurile nu se retrocedeaza decat cetatenilor bulgari.

     

    * Cea mai mare parte a proprietatilor evreiesti au fost retrocedate, ceea ce nu se poate spune despre proprietatile comunitatii musulmane sau ale Bisericii Catolice. Unul din motive este ca legea impune ca toti solicitantii de proprietati comunitare confiscate sa demonstreze ca organizatia pe care o reprezinta este aceea care (sau succesoarea celei care) a detinut imobilul sau terenul respectiv inainte de 9 septembrie 1944, ceea ce este uneori dificil, din cauza pierderii documentelor sau pentru ca unele culte, ca sa pastreze folosinta proprietatilor, au ascuns faptul ca acestea le apartin.

     

    Croatia

    * Croatia a promovat in 1990 o lege de restituire a proprietatilor confiscate de regimul comunist, cu amendamente succesive, abia cel din 2002 introducand posibilitatea ca si cei fara cetatenie croata sa fie despagubiti. Legea nu prevede restituiri pentru proprietatile confiscate in perioada 1941-1945.

     

    * Pentru culte, autoritatile au folosit trei metode de despagubire: restituirea in natura, restituirea unor proprietati de valoare echivalenta si compensatiile banesti. Guvernul a incheiat acorduri separate cu fiecare dintre comunitatile religioase, cu exceptia celei evreiesti, insa chiar si asa, procesul de restituire merge extrem de incet.

     

    Romania

    * Romania a fost printre ultimele tari din fostul bloc comunist care a promovat legislatia restituirii (Legea 10/2001 privind retrocedarea proprietatilor private confiscate in perioada 1945-1989 si Legea 501/2002 privind proprietatile cultelor), dupa ce timp de un deceniu retrocedarile s-au facut in baza unor decrete si reglementari uneori contradictorii. In virtutea Legii 10 au fost formulate numai in primul an 210.000 de solicitari, din care pana in 2003 fusesera onorate circa 9.200. Ulterior, guvernul a largit cadrul restituirii, prin Legea 247/2005, incluzand intre proprietatile retrocedabile si cladirile publice, sediile ambasadelor sau ale partidelor, initial exceptate.

     

    * Departamentul de Stat al SUA noteaza ca procesarea solicitarilor a fost extrem de lenta, ceea ce ar explica si cele cateva zeci de cazuri inaintate la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care le-a dat castig de cauza fostilor proprietari. Din cauza numarului mare de proprietati imposibil de retrocedat in natura si a valorii mari a compensatiilor cerute (estimate de guvern intre 5 si 8 miliarde de euro), autoritatile romane au lansat anul trecut Fondul Proprietatea, conceput ca un fond de investitii cu participatii la cele mai mari companii de utilitati, unde fostii proprietari vor deveni actionari.

     

    * Legea de restituire a proprietatilor care au apartinut cultelor nu acopera perioada 1940-1945, cand au fost confiscate multe proprietati evreiesti, si nici nu ofera un cadru pentru retrocedarea bisericilor greco-catolice, intrucat se refera doar la scolile sau spitalele detinute de culte, nu la lacasurile de cult. In primul an de la adoptare s-au primit peste 7.500 de solicitari de restituiri, sublinierea Departamentului de Stat fiind ca din cele 2.200 de cladiri revendicate de Biserica Greco-Catolica au fost inapoiate doar patru.

  • Corbul pe o roata

    Dimensiunea filozofica a raspunsului dat de corb solicitarii de a reitera replica din vestitul poem al lui Edgar Allan Poe (daca nu l-ati citit, nu fugiti la biblioteca, e pe net, la liber) se potriveste ca o manusa tuturor exacerbarilor iscate intr-o buna bucata din societatea romaneasca, legate de intamplarea cu motocicleta a premierului Tariceanu, dar nu numai.

     

    Ma bucur pentru prima oara ca scriu acest editorial cu cateva zile bune inainte de aparitia sa efectiva; evenimentele sunt proaspete, dar atunci cand revista va ajunge la tonete se vor fi estompat. Acest lucru imi ofera posibilitatea de a avea ultimul cuvant intr-un sir de dispute care au luat-o deja pe contrasens. Iar a avea ultimul cuvant intr-o disputa nu-i de colea in ierarhiile societatii romanesti, asta am invatat-o bine in special din certurile vecinilor mei, care, nopti intregi, se lanseaza in prelungi tanguieli fara nici un rost, am judecat eu ascultandu-i, in afara aceluia de a avea ultimul cuvant, adica un soi de victorie morala asupra celuilalt.

     

    Si poate nu ma infocam daca discutiile legate de aventura harley-istica a lui Tariceanu nu atingeau zona pasionatilor de motociclism, inclusi automat de comentatori alaturi de premier si vehiculul sau: ca de ce mergea prim-ministrul pe doua roti, da’ ce ma enerveaza motociclistii, cei ce isi tureaza motorul pe langa mine si care imi dau palpitatii de cord, da’ pe aia ce merg pe o roata i-ati vazut?, ca descreierati, ca fite, da’ in general cum isi permit ei sa existe pur si simplu….

     

    Inainte de orice, trebuie sa spun ca ma simt oarecum solidar cu Tariceanu, pentru ca am beneficiat de acelasi ambalaj ghipsat al piciorului stang, obtinut tot in urma unui contact cu pamantul sfant al patriei, tot in urma unei cazaturi cu motocicleta. Deosebirile tin de marca motorului – a mea costa cat oglinda stanga a unui Harley – si de faptul ca prefer mersul pe camp, unde daca e sa pici, pici din cauza ta si nu a starii soselei.

     

    Ce m-a nemultumit? Intoleranta si limitarile in gandire. Personal cred ca premierul, cu acordul muschilor sai, poate sa faca orice, sa sara fara parasuta de la 10.000 de metri sau in Niagara in butoi, fara sa trebuiasca sa se simta incorsetat de vreo opreliste izvorata din functia pe care o are.

     

    Havel pe trotineta sau Bush pe Segway sunt primele exemple de nonconformism la nivel inalt care imi vin in minte, care nu ma fac sa spumeg nervos. Mai mult, cazatura aceluiasi Bush nu m-a facut sa hahai satisfacut, ba mi l-a facut mai simpatic. Pe urma radicalismul cu care sunt priviti cei pe doua roti de catre cei cu patru roti si toate prostiile pe care le-am pomenit deja mai sus. In primul rand ca toti, cu doua sau patru roti, sunt participanti egali la trafic si conducatori auto in aceeasi masura, iar segregarea pe numar de roti nu-si are rostul nicicum, atat timp cat exista legi ce reglementeaza mersul pe drum.

     

    As adauga ca, in afara pasiunii, motociclistul se dovedeste mai responsabil cu lumea inconjuratoare – consuma mai putina benzina, ocupa mai putin loc pe sosea si polueaza intr-o masura mai redusa. Iar cine isi aminteste ca odata a fost stresat de un motorist ce mergea pe o roata o face pentru ca a fost un fapt relativ iesit din comun; daca ar face un efort, si-ar aminti ca in aceeasi zi a fost la fel de stresat de cinci soferi ce au virat la dreapta de pe banda a treia, de alti zece ce au franat din senin cand nu era cazul si ca doua din locurile de parcare ochite i-au fost furate de altii mai infipti. Dar asa e in fiecare zi si atunci uiti mai usor. Iar nebuni sunt peste tot, si pe motociclete si in masini, problema fiind numai de lege si de cine o aplica si cum.

     

    As face o analogie, ceea ce se intampla cu motociclistii si cu soferii este o imagine in mic a Romaniei – avem un grup mai altfel, care cred in doua roti sau in bun-simt sau in normalitate sau, de ce nu, in capitalism si care sunt perceputi ca niste excentrici (ca sa folosesc un eufemism) de catre marea masa inregimentata (ca sa folosesc alt eufemism). Cei multi cred ca singurul mod de trai corect este al lor si, daca nu te alaturi lor, te trateaza asa cum ii duce pe ei capul.

     

    Si tu ce poti face?Spui ce a spus si corbul. „Nevermore“, ce credeati?

  • Capul lui Geoana-l vreti?

    In PSD se simte din nou sange. Atrasi de miros, rechinii au inceput sa se invarta tot mai aproape de scaunul lui Geoana. Fiecare dintre grupurile existente in partid ar vrea sa rupa cate o halca din trupul (inca) proaspatului presedinte. Asa merg lucrurile.

     

    Toata lumea stie ca Darwin a scris „Despre originea speciilor“, dar mult mai putini cunosc titlul complet al cartii: „Despre originea speciilor prin selectie naturala sau Mentinerea raselor favorizate in batalia pentru viata“. Din perspectiva darwinista, bataliile din interiorul PSD devin mult mai clare. Ascensiunea fulminanta a lui Vanghelie, bunaoara, inceteaza sa mai surprinda. Stiati, de pilda, ca printre speciile cele mai rezistente se numara banalul gandac de bucatarie? In cazul unui razboi nuclear, specia umana ar fi in pericol de extinctie. Nu insa si gandacii de bucatarie – capabili sa supra- (sub?)vietuiasca chiar si in absenta nu atat a oamenilor, cat a bucatariilor.

     

    Explicatiile ce pun nemultumirea crescanda din PSD exclusiv pe seama scaderii din sondaje nu reusesc decat sa zgarie suprafata fenomenului. In realitate, ca organizatie, PSD sufera la ora actuala de lipsa unei piramide trofice, in care sa fie limpede pentru toata lumea care e pestele mare, care cel mic, cine se cuvine sa inghita si cine trebuie sa se lase inghitit fara sa cracneasca. O piramida stabila pe care, ca membru de partid, sa te poti la o adica baza atunci cand iti faci planuri de viitor. Cine are, pana la urma, painea si cutitul? Aici trebuie cautata greseala lui Mircea Geoana – in lipsa capacitatii de a impune o astfel de structura ierarhica. Reflexele regimului totalitar isi spun in PSD cuvantul mai abitir decat in cazul altor partide (le las la o parte pe cele de lider, gen PRM, PC sau PNG, care se nasc si mor dimpreuna cu creatorul si care intra in cu totul alta categorie). Pentru oamenii neobisnuiti sa traiasca in conditii de incertitudine, o ierarhie – fie ea oricat de neplacuta – este de preferat absentei oricarei structuri. In locul presedintelui PSD, as pune mana pe „Leviatanul“ lui Hobbes, pe o istorie neromantata a partidelor comuniste, ba chiar, pour la bonne bouche, si pe „Lapusneanul“ lui Negruzzi. Din cartea primului as invata de ce „homo hominis lupus“ in absenta unei puteri suverane si de ce se bulucesc cu totii sa paraseasca starea de anarhie. Din a doua, as retine tactica de baza aplicata cu succes de catre comunisti, incepand cu Stalin: odata instalat la putere, faci curatenie in jur, prin orice mijloace. Vezi si cazul lui Alexandru Lapusneanu si a nefericitului de Motoc.

     

    Istoria cinica, precum biologia, nu se impiedica in detalii. Uite, daca Geoana ar fi citit „Principele“ lui Machiavelli, l-ar putea folosi pe Vanghelie pentru a curata „javrele“ din organizatia din Bucuresti (ca sa-l citez pe primar), pentru a-l sacrifica mai apoi spre satisfactia multimilor. Dar poate l-a citit Oprescu.

     

    Incercand sa castige timp pentru a-si consolida pozitia, Geoana a adoptat tactica fetei saracului din poveste: nici calare, nici pe jos, nici imbracata, nici dezbracata. Toate gesturile sale au fost facute cu jumatate de gura si jumatate de convingere. Singurele doua „epurari“ mai de Doamne-ajuta – Adrian Nastase si Dan Ioan Popescu – s-au terminat, pentru impricinati, in coada de peste. Ba, in cazul DIP, sutul in dos a parut mai degraba un salt inainte. Intr-un fel, presedintele PSD se aseamana binisor cu cel al PNL. Ambii sunt „stilati“, ambii fac figura frumoasa in cancelariile occidentale, ambii par capabili sa incaseze la nesfarsit fara sa riposteze. Ambii au fost etichetati drept „molai“, prostanaci sau mai rau. Ambii au incercat sa dovedeasca opusul, mancand mititei la iarba verde, plimbandu-se prin piete sau calarind motociclete „suparate“. In ambele cazuri, demonstratiile s-au soldat cu un fiasco.

     

    Singura diferenta dintre cei doi este, ce-i drept, conjuncturala, dar catusi de putin de lepadat: Calin Popescu-Tariceanu nu este doar presedinte de partid; este totodata si prim-ministru si, din aceasta postura, are suficienta greutate in PNL pentru a crea macar impresia unei piramide trofice in care rolurile pestilor mari si mici mici sunt relativ clare pentru toata lumea. De aici si esecul miscarii de fronda puse la cale de catre dizidentii Stolojan, Stoica si Musca. Bazandu-se pe principiul avalansei, nemultumitii din PNL au scapat din vedere existenta piramidei. E vorba de planul inclinat: nu poti declansa o avalansa de la vale la deal. Nefiind, insa, la guvernare, Geoana nu se poate bucura de aceleasi avantaje. Absenta unei structuri verticale nu doar nemultumeste liderii din esaloanele doi sau trei, ci il deruteaza pana si pe cel care, macar oficial, se afla in varful piramidei. In conditii de anarhie sunt greu de stabilit prietenii (sau macar aliatii pe termen lung) si dusmanii. Privind in jur, presedintele PSD nu vede decat rechini transformati peste noapte in serpi Kaa (va amintiti de „Cartile Junglei“?) care incearca, fiecare dupa puteri, sa-l hipnotizeze: „trust in meeeee“. Pe cine sa mai crezi? Pe Ioan Rus sau pe Sorin Oprescu?

     

    Nu-i treaba mea. Vorba unui prieten: sunt lucruri care „ti-s date in seama“, altele care nu. Iar soarta PSD-ului nu e, categoric, in seama mea. Obiectiv vorbind, mi-as dori in continuare un partid social-democrat decent pe scena romaneasca, ca o contrabalansare a liberalilor si democratilor. Dar, dupa cum am mai spus-o in aceasta rubrica in urma cu cateva luni, inclin sa cred ca un astfel de partid nu poate rezulta decat prin scindarea actualului PSD. Asistam aici la o lupta intre presiunea istoriei, pe de o parte, si inertia organizatiei, pe de alta. Fereastra de oportunitate fiind aproape ratata, putin ma mai intereseaza detaliile – chiar daca, de monitorizat, merita monitorizati sustinatorii unui congres extraordinar in toamna. In rest, sunt – vorba ceea – probleme de bucatarie interna. Fiecare bucatarie cu gandacii ei.

  • Intre „un pret acceptabil“ si „o oferta irezistibila“

    Privatizarea CEC este un subiect aproape inepuizabil de un an de zile. Petitori, evaluari, amanari sau avertizari au tinut capul de afis in acest timp. In fine, vanzarea pare sa fi intrat in linie dreapta, iar statul chiar ar putea obtine o suma „acceptabila“.

     

    Intre potentialii cumparatori ai CEC si statul roman se pare ca s-a ajuns la un compromis privind valoarea bancii. Si guvernantii si-au redus asteptarile, dar si ofertantii au mai plusat. Desi inca planeaza spectrul opririi procesului de privatizare daca pretendentii nu vor oferi un pret multumitor, este totusi posibil ca la sfarsitul lunii sa aflam numele viitorului proprietar al celei mai vechi institutii financiare din Romania.

     

    La inceputul lunii noiembrie a anului trecut, sapte pretendenti depuneau ofertele neangajante. La acea vreme, surse apropiate procesului spuneau ca cea mai mare suma era propusa de banca elena EFG Eurobank Ergasias, actionarul majoritar al Bancpost. Oferta de aproximativ 300 de milioane de euro pentru 75% din actiunile CEC, potrivit surselor citate, evalua cea mai veche institutie financiara din Romania la 400 de milioane de euro.

     

    Multe voci au sustinut ca acest pret ar fi derizoriu, desi chiar premierul a avertizat ca suma obtinuta din vanzarea CEC va fi mult inferioara celei primite pe BCR. Grupul austriac Erste va plati 3,75 miliarde de euro pentru aproape 62% din actiunile celei mai mari banci romanesti. Ba chiar, ministrul finantelor Sebastian Vladescu – in calitate de reprezentant al actionarului majoritar, dar si de presedinte al comisiei de privatizare – a declarat ca, din cauza ofertelor prea slabe, analizeaza si varianta amanarii unei vanzari.

     

    Amanari au fost destule, dat fiind ca initial se vorbea de o finalizare a procesului inca din primele luni ale anului. Ca urmare, a fost suficient timp pentru aparitia mai multor evaluari ale institutiei, dar si pentru ca o parte din candidati sa se retraga. Astfel ca in luna iulie doar trei banci din cele sapte au depus si ofertele finale. Iar dupa deschiderea, saptamana trecuta, a ofertelor financiare, doua dintre acestea s-au calificat in etapa superioara. Banca ungara OTP si National Bank of Greece (NBG) vor negocia in continuare cu statul, in timp ce austriecii de la Raiffeisen au iesit din cursa. Cat priveste preturile oferite, Sebastian Vladescu s-a marginit sa spuna ca sunt „in limite acceptabile“. Potrivit unor surse citate de agentia de presa Mediafax, una dintre oferte depaseste 500 mil. euro pentru pachetul de aproape 70% scos la vanzare. Adica CEC ar valora peste 715 milioane de euro. Aproape dublu decat cea mai buna oferta din toamna anului trecut.

     

    Ce i-a determinat pe ungurii de la OTP sau pe grecii de la NBG sa pluseze? CEC este practic ultima banca de talie mare din estul Europei ce poate fi cumparata. Piata bancara din regiune este foarte atractiva datorita profitabilitatii ridicate, dar si din cauza gradului inca redus de bancarizare, care lasa loc de cresteri serioase in urmatorii ani. Iar grecii si ungurii ar putea plati un bonus pentru asta.

     

    Pe de alta parte, si in interiorul CEC au avut loc schimbari serioase in ultimul an. La sfarsitul lunii iunie, a cincea banca din Romania a consemnat un profit de aproape cinci milioane de euro, de patru ori mai mare decat valoarea inregistrata intreg anul trecut. Mai mult, presedintele CEC, Eugen Radulescu, se mandreste cu investitiile facute in ultimul timp in infrastructura IT, in lansarea de noi produse sau in imbunatatirea imaginii institutiei. Ceea ce aduce putin cu gatirea miresei inainte de nunta.

     

    Ce-i drept, transformarea CEC din casa de economii in banca universala a fost mult intarziata, procesul demarand propriu-zis abia in urma cu ceva mai mult de doi ani. Astfel ca institutia de-abia isi face acum cunoscute noile produse introduse, dupa restructurarea activitatilor.

     

    Oferta de 500 de milioane de euro se apropie de cele mai recente estimari facute de analistii Merrill Lynch, fiind insa la limita inferioara a intervalului previziunilor de pret vehiculate in prima parte a anului. Mai multe analize au aratat ca pachetul de 69,9% valoreaza intre 500 de milioane si un miliard de euro.

     

    Urmeaza insa runde de negocieri cu cele doua finaliste, care ar putea majora pretul pachetului. Saptamana aceasta ar trebui sa inceapa negocierile privind forma finala a contractului de privatizare, aceste discutii urmand sa se finalizeze, conform calendarului propus, pe 23 august. La sfarsitul lunii, cei doi potentiali cumparatori vor depune ofertele financiare imbunatatite, care vor stabili castigatorul. Lupta se da intre cele mai mari banci din Ungaria, respectiv Grecia, ambele prezente deja pe piata romaneasca.

     

    Insa cele doua banci au facut deja cateva achizitii in regiune, in ultimele luni, mai ales ca nu aveau certitudinea ca statul roman va duce la bun sfarsit vanzarea CEC. Astfel ca si OTP si NBG au cam ajuns la fundul sacului. Cat vor fi dispuse sa arunce pe masa? Va fi un pret „acceptabil“ sau „o oferta irezistibila“, cum se astepta Vladescu in urma cu o luna?

  • Articol care nu prea va intereseaza

    Ce sanse sunt sa va placa tocmai trupa frantuzeasca Noir Desir? Putine. Ce sanse sunt sa-i auzi muzica intr-un club? Extrem de putine. Dar sa te duci undeva in tara, intr-un bar, si sa gasesti pasionati de Noir Desir care dau muzica la maximum? Una la milion. Totusi, am patit-o.

     

    Pasiunile leaga oamenii intre ei cu adevarat. Un aforism de doi bani care spune adevarul gol-golut, ca toate aforismele de doi bani. Cu cat pasiunile sunt mai aparte, cu cat alegerile sunt mai independente – si nu neaparat orientate de mode agresive -, cu atat sporesc sansele de izolare, de neregasire in spatiul public imediat. Iar cand se intampla ceea ce tocmai va povesteam, sa gasesti un grup intreg de oameni mai tineri sau mai in varsta toti mari cunoscatori si iubitori ai unei trupe obscure la noi, totul se transforma intr-o teorie roz a pasiunii. Nu cred neaparat in teoria cu jumatatile amoroase care se pot regasi oriunde in lumea asta. Dar cred ca fiecare are un soi de lume a lui care sta sa se nasca intotdeauna chiar si intr-un bar de provincie.

     

    Cum poate sa-ti placa Noir Desir? In liceu, in anii ‘90, un baiat mai instarit din clasa noastra a fost dus in vacanta, de parintii lui, la Paris. Omul nostru era pasionat, ca si nou, de Seattle si de noile sound-uri alternative. Ajunge intr-un FNAC, probabil, se tot uita la casete, le tot incearca, asculta bucati si pana la urma vede una cu Noir Desir. Tostaki se chema albumul, un soi de punk reinventat pentru uzul contemporanilor. Nu suna rau. Se intoarce cu acea caseta in bagaje si le-o arata colegilor, adica noua. Trecem repede peste perioada snoaba in care, vai, complecsii de noi, ascultam rock frantuzesc. Si ne trezim ca chiar ne place. Ca tot ascultam muzica lor, ca le urmarim albumele noi, ca stau pe acelasi raft cu Nirvana sau Pearl Jam, desi poate nu merita. Ca Bertrand Cantat, vocalistul si liderul trupei, intra in aceeasi elita a carismaticilor neintelesi gen Cobain sau Weber. Poate am exagerat, poate nu erau atat de buni, dar pasiunea a existat cu tot ce presupunea ea: versuri cunoscute pe de rost, mesaje asumate, petreceri cu muzica lor si multa munca de misionari.

     

    Sunt in concediu, dar nu sunt totusi atat de incoerent pe cat pare. Nu scriu din senin despre Noir Desir – ei sunt semnul unei anumite evolutii culturale pe care au avut-o tinerii in anii ‘90. Care se va vedea, cred, din ce in ce mai puternic in spatiul public romanesc. S-a produs „sincronizarea“ lovinesciana cu tot ce implica ea: multe forme, putin fond, multa superficialitate si, in acelasi timp, evolutie, civilizare. Noir Desir sunt promotorii unui mesaj in forta de stanga. Ne trezisem, adolescenti fiind, fara sa stim nici macar ce sunt alea corporatii si fara sa fi apucat inca sa ne saturam de MTV, ca recitam versuri impotriva mamutilor mediatici din Franta, ca eram nemultumiti de incercarile de manipulare ale granzilor industriali etc. Asa cum ne trezisem, de fapt, cu o scarba (care nu era a noastra, era a lui Cobain) de lumea consumista (nici nu erau Carrefour, Billa sau Metro pe atunci), de showbiz-ul de trei lulele (tocmai aparusera Andre, care cutremurau Romania cu hitul lor „Lasa-ma, papa, la mare“). Cantam despre alienarea mediatica a omului modern cand noi si parintii nostri eram inca alienati „nemediatic“, „antimediatic“ de fostul regim. Doream revolta si rasturnarea valorilor si o viata „grunge“ dupa Pearl Jam. Eram anti-branduri, desi Nike sau Adidas nici nu aveau reprezentante in Romania. Dar intai vin formele, dupa aia fondul. Asa cum intai au venit hipermarketurile si abia dupa aceea romanii si-au dat seama ca au nevoie de mii de lucruri si ca au si bani sa-si umple pana la refuz cosurile.

     

    Ce poti face? Pasiunile te arunca in penibil. Si totusi astfel de atitudini luate de-a gata, invatate fara suportul real de care aparent era nevoie, au conturat de multe ori in oameni din generatia mea si credinte politice, si coduri etice, si conduita cetateneasca. Principala lectie nu a fost neaparat o ideologie de stanga cu toate locurile ei comune, ci, mai ales, lectia muzicii adevarate (si a artei adevarate) dintotdeauna: independenta, linistea ca mai pot fi spuse lucruri pe nume oricat de greu ar fi. Si nu ne-am mai simtit neaparat romani. A devenit dintr-o data neimportant. Ne puteam lipi de ce cultura doream, de ce muzica voiam. Pentru ca pasiunile nu au nationalitate (poate doar in fotbal). Flaubert spune ca o carte nu poate sa faca rau – indiferent de tema – daca e scrisa bine (apropo: cititi, daca n-ati apucat, „Papagalul lui Flaubert“ de Julian Barnes). Nu e o credinta fanatic estetica. E de fapt dorinta de a face pasiuni diverse, de a consuma cu totul, cum se cuvine, arta, fenomene, oameni si de a nu trece semiindiferent peste.

     

    Stiu, nu va intereseaza Noir Desir. Dar va doresc: 1. sa aveti pasiuni speciale; 2. sa gasiti la un moment dat, absolut intamplator, locul ideal populat de oameni perfecti in care sa petreceti cateva ore. Atunci veti sti cat de adevarat e un alt aforism de doi bani: blazarea ucide, pasiunea inseamna speranta.

  • In pragul nebuniei

    In vreme ce-mi beam cafeaua turceasca intr-o dimineata, am luat un exemplar din The Syria Times, ziarul local de limba engleza din Damasc, si ochii mi-au cazut de indata pe o caseta din partea de sus a paginii intai. Scria, acolo, asa: „Orientul Mijlociu in zorii modernitatii, pagina 5“.

     

    Si m-am gandit: ce modalitate perfecta totusi de a descrie Orientul Mijlociu de astazi… Suntem oare intr-o era premoderna? Jurnalistii de la The Syria Times nu incercau insa sa fie ironici. S-a dovedit ca era vorba de titlul unei carti despre secolul al XVIII-lea in regiunea Aleppo, din nordul Siriei. Daca insa ar fi fost un titlu de stire, as fi fost foarte incantat. Condoleezza Rice trebuie sa fi fost sever afectata de diferenta de fus orar cand a spus ca cele ce se intampla in Liban si Irak astazi sunt „durerile facerii unui nou Orient Mijlociu“. Oh… as vrea sa fi fost asa. Ceea ce vedem insa mi se pare o renastere a vechiului Orient Mijlociu, alimentata, de data asta, si de petrol, si de arme mai distructive. Explodeaza unele dintre cele mai primitive pasiuni tribale, care se ascund mereu aici sub pojghita prezentului – suniti vs. siiti, evrei vs. musulmani, libanezi vs. sirieni – pasiuni care sunt de obicei tinute sub control de statele moderne si de comportamentele civilizate.

     

    Nu mai exista nimic care sa poata fi facut de cineva din Orientul Mijlociu de azi si nu exista nici un lider si nici o miscare – nici un Nelson Mandela si nici un mars de un milion de oameni – care sa puna capat nebuniei din aceasta parte de lume.

     

    Spun „nebunie“ – in sensul strict al cuvantului. Am vazut musulmani suniti organizand, de Ramadan, un atentat sinucigas asupra unei moschei siite; am vazut siiti torturand in Irak suniti si facandu-le, cu bormasini, gauri in cap; am vazut parlamentari islamisti iordanieni venind la inmormantarea teroristului Abu Musab al-Zarqawi, desi acesta aruncase in aer, la un moment dat, o nunta iordaniana; am vazut sute de atentatori sinucigasi palestinieni atacand cafenele si autobuze israeliene; si am vazut israelieni razbunandu-se, spulberand cladiri intregi, desi inauntru erau si vinovatii, dar si nevinovati. Acum l-am vazut pe liderul Hezbollah, Hasan Nasrallah, tarand Libanul intreg intr-un razboi neprovocat si devastator cu Israelul, doar pentru a-si consolida pozitia politica si pentru a slabi presiunea facuta asupra Iranului. America ar trebui sa galvanizeze fortele de ordine – Europa, Rusia, China – si sa le adune intr-o coalitie care sa lupte impotriva acestor tendinte. Dar nu poate. De ce? In parte, pentru ca presedintele si secretarul de stat, desi vorbesc cu o mare claritate morala, n-au nici un fel de autoritate morala. Le-a fost spulberata de performantele lor in Irak.

     

    Lumea il detesta pe George Bush mai mult decat pe orice alt presedinte american care a guvernat in timpul vietii mele. E radioactiv. Si e atat de prins de propria glagorie ideologica incat e incapabil sa imagineze sau sa aplice strategii alternative. In parte, totul se intampla si din cauza ca Europa, China si Rusia sunt preocupate de diminuarea puterii americane. Au profituri enorme de pe urma noii ordini post-Razboi Rece careia America i-a dat forma, dar in loc sa devina „actionari“ adevarati ai acestei noi ordini, sa ajute la trasarea si apararea granitelor, se dau deoparte, vorbesc pe la colturi, ezita sau incalca intelegerile pe care le-au incheiat.

     

    Iar astea nu sunt semne de stabilitate globala. O militie religioasa care se auto-denumeste „partidul lui Dumnezeu“ preia controlul unei tari si o taraie in razboi, folosind rachete hi-tech – mulahii au in mana telecomenzile – si lumea e paralizata. Iar cei care ignora aceasta nebunie o vor vedea intr-o zi poposind alaturi de ei.

     

    Cu toate astea, nebunia e, in parte, productie proprie a regiunii. Am stat pe eleganta terasa de pe acoperisul unui restaurant cu cativa tineri scriitori sirieni, intr-una din zilele trecute, si am ascultat discutia dintre o femeie imbracata in haine trendy, vorbind despre cum ar vrea ea ca Israelul sa dispara, un scriitor spunand ca Nasrallah e un dezastru arab si un jurnalist explicand „mandria“ si „demnitatea“ pe care fiecare arab o simte cand vede cum lupta Hezbollah cu evreii.

     

    Cand va inceta lumea musulman-araba sa-si extraga „mandria“ din luptele cu Israelul? Cand va incepe sa o simta pentru ca a reusit sa construiasca o societate pe care altii o invidiaza, o economie pe care altii o respecta si inventii ori descoperiri medicale de care si altii beneficiaza?

     

    Nu va exista nici un nou Orient Mijlociu – nu atat timp cat noii oameni ai Orientului Mijlociu, cei precum Rafik Hariri, fostul premier libanez, vor fi asasinati. Nu atat timp cat vechii oameni ai Orientului Mijlociu, cei precum Nasrallah, isi folosesc toata inteligenta si toate resursele pentru a incepe un nou razboi arabo-israelian, in loc sa construiasca o noua universitate araba. Nu atat timp cat media araba si intelectualii refuza sa vorbeasca pe fata impotriva celor care incurajeaza tinerii sa mearga la martiraj in numele religiei, in loc sa incerce sa impace modernitatea cu cultura araba.

     

    Fara toate astea, noi ne pierdem vremea, iar lumea araba isi pierde viitorul. Va ramane pentru totdeauna „in zorii modernitatii“.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Asteptandu-l pe Tarkovski

    Dupa o perioada dezamagitoare – in 1997, cel mai slab an, s-au turnat doar 13 productii – industria ruseasca de film renaste. Deocamdata livreaza mai ales de filme comerciale, multe finantate de americani. Oamenii de afaceri se gandesc deja la incasari. Criticii asteapta insa un al doilea Andrei Tarkovski.

     

    James D. Deck si James Heth – „americanii“, cum ii porecleste echipa ruseasca de filmare – coboara 60 de metri pe o scara ruginita, scufundandu-se in intunericul dens al unuia din tunelurile subterane ale Moscovei. Tunelul inainteaza pe sub un santier haotic, aflat langa vechiul cinematograf al Armatei Rosii. Deck si Heth sunt consilierul de creatie respectiv consilierul tehnic pentru un thriller in limba rusa, „Trackman“, facut special pentru milioanele de spectatori flamanzi impanziti prin fostele republici sovietice. E primul film in limba rusa al studiourilor Monumental Pictures, un joint-venture intre Sony Pictures Entertainment si Patton Media Group, o companie de productie sprijinita, in parte, de investitori americani.

     

    O prima misiune a celor doi este sa impuna pe platourile de filmare de la „Trackman“ o etica a muncii specifica unui studio si sa se asigure ca filmul va fi livrat la timp si in limita bugetului. Cand regizorul filmului, Igor Savlak, ii spune lui Deck ca in 30 de minute camerele vor porni, acesta ridica amuzat din spranceana: „Promiti“? Savlak pretuieste imboldul: „Ideea e sa absorbi experienta americana“ in turnarea filmelor, spune el ceva mai tarziu. „E evident pentru toata lumea ca noi suntem cu mult in urma.“

     

    Nu pentru mult timp, se pare. Dupa o perioada de activitate slaba, care a reflectat tulburarile sociale, politice si economice ale tarii de dupa caderea URSS, in 1991, industria ruseasca de film este in toiul unei renasteri creative si al unui boom de box-office. Si Hollywoodul – ai carui producatori si distribuitori rareori rateaza vreo sansa de a exploata o oportunitate – cheltuieste la randul sau milioane in Rusia, pe cinematografe, distribuitori si chiar pe productia de filme. 

     

    „E ca o goana dupa aur“, spune Michael Lynton, presedintele Sony Pictures Entertainment. „Au o istorie bogata in turnarea de filme bune; sunt aici actori si regizori care stiu ce fac. Smecheria este sa patrunzi de la cel mai de jos nivel.“

     

    Bineinteles, Rusia e locul in care goana dupa aur este o preocupare permanenta. E, de asemenea, si un loc imprevizibil si greu de tinut sub control, care in ultimii ani a rasplatit si apoi a infirmat uneori asteptarile multor vanatori de comori. Chiar si asa, analistii si executivii din industria filmului spun cu totii ca business-ul de cinema de aici pare acum mult mai promitator si mai plin de energie – asa cum n-a mai fost de multi, multi ani. Incasarile de box-office au crescut in Rusia cu 20% in 2005, la 331 mil. dolari, iar PricewaterhouseCoopers, firma americana de audit, previzioneaza o crestere de doua cifre in fiecare din urmatorii cinci ani. (Alte piete fierbinti, potrivit datelor preliminare, ar fi Turcia si China.) Prin contrast, aproape fiecare tara mare din vestul si estul Europei a inregistrat anul trecut un declin al incasarilor de box-office, la fel si SUA.

     

    „Trackman“ e primul dintre cele trei filme rusesti pe care Sony are de gand sa le faca in acest an cu Patton, ai carui parteneri ii includ pe Paul B. Heth, fratele mai mare al lui James, si pe Shari Redstone, presedintele National Amusements, o companie din zona Bostonului care opereaza mai multe cinematografe.

     

    Shari Redstone este, de asemenea, partenera cu Heth in Rising Star Media, o companie infiintata acum cinci ani. A ridicat doua multiplexuri in stil american care atrag mii de spectatori catre megamall-urile ce impanzesc suburbiile Moscovei. Rising Star Media spune ca are in plan inca doua multiplexuri – inclusiv primul care va fi dat in functiune in St. Petersburg, al doilea oras ca marime al Rusiei.

     

    Si alte companii media sunt interesate de Rusia. Fox – care a cumparat drepturile internationale ale ciudatelor blockbustere cu aer supranatural ale lui Timur Bekmambetov, „Night Watch“ si „Day Watch“ – are acum aici 40 de angajati, dupa cum au declarat executivii companiei. In martie, Walt Disney Company a anuntat ca a angajat un senior executiv pentru a-si extinde operatiunile in Moscova. Asemenea miscari, pasi timizi dupa standardele corporatiste americane, ilustreaza totusi cat de multe s-au schimbat si cat de repede in industria ruseasca de film.

     

    In anii de dupa caderea Uniunii Sovietice, industria ruseasca de film – una bine inchegata, desi controlata de stat – s-a impotmolit tot mai mult dupa ce a pierdut finantarea guvernamentala. Ca si alte industrii, s-a zbatut sa se adapteze la piata libera. Cele mai multe dintre vechile case de film sovietice – hale mari, cu ecrane individuale – au devenit cazinouri sau showroom-uri auto. O invazie de casete video contrafacute si mult mai ieftine, urmate de DVD-uri, i-au tinut pe rusi departe de putinele cinematografe care mai ramasesera. Chiar filme mult titrate precum „Arsi de soare“ al lui Nikita Mihalkov, care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film strain in 1994, erau cel mai mult vazute la video. In 1997, mai mult sau mai putin punctul minim al industriei rusesti de film, producatorii au turnat doar 13 filme in Rusia, potrivit Gemini Films, principalul distribuitor din tara, si Kinobusiness Today, o publicatie de comert din Moscova.

     

    Apoi, incepand din 2000, norocul s-a intors. Stabilitatea politica si economica – care a coincis cu presedintia lui Vladimir V. Putin – a dus la cresterea veniturilor si a alimentat un boom al consumului care, inevitabil, i-a lasat pe zbuciumatii rusi cu ceva de neimaginat odinioara: bani de cheltuiala. In timp ce Rusia ramane in mare parte saraca, cu un venit mediu lunar de 350 de dolari, o clasa de mijloc se infiripa, in special in orase ca Moscova, unde venitul lunar mediu este de 1.050 de dolari, potrivit datelor guvernamentale.

     

    Dupa ani de crestere in salturi, filmele produse in Rusia au insumat 26% din incasarile totale de box-office ale anului trecut, potrivit executivilor rusi din industria de film. Analistii prevad ca procentul ar putea creste la 40% in urmatorii ani. Cu fonduri venite de la guvern, productia ruseasca de film s-a dublat fata de 2002; anul acesta sunt in curs de turnare cam 85 de productii. Spre deosebire de alte piete infloritoare, Rusia pune putine obstacole celor care fac film in interiorul granitelor sale sau celor care il distribuie. In China, de exemplu, politicienii tin in lesa importurile, permitand ca in fiecare an sa intre in tara doar 20 de filme straine. India, la randul sau, este dominata de o mana de producatori de film care s-au specializat in musicaluri stilizate. Asta inseamna o piata greu de penetrat pentru cei din exterior. Cu relativa sa deschidere, Rusia a devenit cea de 13-a piata de film din lume, dupa marime, potrivit PwC. Analistii spun ca piata este posibil sa creasca in continuare, data fiind populatia de 143 de milioane a Rusiei si celelalte multe milioane de vorbitori de limba rusa din Ucraina, Kazahstan si ale foste republici sovietice.

     

    In 1996, Paul Heth, avand compania Eastman Kodak drept sponsor, a deschis primul cinematograf modern in stil american din Moscova, intr-o sala de conferinte renovata de langa Piata Puskin. A numit-o Kodak KinoMir sau Lumea Cinema. A fost primul cinematograf care a proiectat filmele cu sunet digital si cu dublaje care se sincronizau cu filmul. Heth isi aminteste ca spectatorii au stat la cozi lungi pentru a vedea primul film, „Fortareata“, un thriller cu Nicholas Cage. In urmatorii doi ani, aproape toate proiectiile au rulat cu casa inchisa.

     

    „Vestea buna este ca rusii iubesc filmele“, spune Heth. Totusi, pana in 2000, erau doar 78 de ecrane moderne de proiectie in 55 de cinematografe din Rusia, potrivit analistilor din industrie. Apoi a venit boom-ul. Numarul a trecut de 1.000 in 2005 si este asteptat sa ajunga la 1.350 anul acesta.

     

    O seara la film nu este ieftina: biletele costa in Moscova mai mult de 9 dolari. In ciuda preturilor piperate, filmele rusesti au inceput sa bata recent blockbusterele puternic promovate de la Hollywood folosind propriile tehnici ale Hollywoodului, inclusiv lansarea simultana si ofensivele promotionale – toate fiind noutati de marketing aici. In 2004, popularul „Night Watch“ a devenit cel mai banos film din Rusia, cu incasari de 16,3 milioane de dolari, depasind mult mai bine-cotatul „Stapanul inelelor: Intoarcerea regelui“, care a strans 14 milioane de dolari. Urmatoarele filme produse in Rusia au doborat recordul „Night Watch“.

     

    In 2005, „Gambitul turcesc“, un film istoric de aventuri, a strans 19,3 milioane de dolari. Cateva luni mai tarziu, „Compania a 9-a“, un film sangeros, foarte emotionant, despre o grupa de soldati sovietici in Afganistan in anii ‘80, a strans 25,6 milioane de dolari. Putin a asistat la o proiectie speciala a „Companiei a 9-a“ la resedinta sa din afara Moscovei si a declarat industria ruseasca de film ca fiind „renascuta“. „Day Watch“, urmarea de la „Night Watch“, a avut premiera in ianuarie si a strans 34,7 milioane de dolari, de trei ori mai mult decat „King Kong“-ul lui Peter Jackson. Schimbarea este ca succesele produse in Rusia – adesea prezentate aici ca o revolta impotriva celor importate din America – sunt impulsionate chiar de banii Hollywoodului. Riscul financiar de a face filme in Rusia este mic: cele mai multe bugete sunt intre 1 milion de dolari si 5 milioane de dolari. Dar mai raman alte dureri de cap – probleme cotidiene precum obtinerea de avize sau spatii de birouri.

     

    Cea mai mare provocare a Hollywood-ului in Rusia este una binecunoscuta: piratarea filmelor. DVD-urile sunt vandute pe strada pentru mai putin de 2-5 dolari in aceeasi zi – si uneori chiar inainte de premiera in cinematografe. Multe sunt copiate direct din cinematografe, sugerand implicarea unor insideri din industria locala, nu a unor pirati intreprinzatori care stau pe ultimele randuri in cinematograf cu camere video in mana. Michael Schlicht, presedintele biroului din Moscova al Gemini, estimeaza ca studiourile de film si producatorii pierd cam 90% din veniturile potentiale de box-office din Rusia din cauza pirateriei crescande. Dar nici asta nu ii descurajeaza pe cei mai cutezatori investitori. „Rusia este o piata fierbinte acum pentru lucrurile care se intampla in acest moment“, spune Tomas Jegeus, copresedinte al diviziei de distributie internationala de la Fox. „Nu e doar o promisiune pentru zilele bune ce vor veni, ca in multe alte tari.“

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Lagardere intra pe piata TV

    Compania care opereaza posturile de radio Europa FM si Radio 21 anunta investitii de doua milioane de euro pentru doua noi posturi de televiziune

    Grupul Lagardere – care in Romania opereaza Europa FM si Radio 21 si care la nivel european este una dintre cele mai mari companii de productie TV – a primit saptamana trecuta de la Consiliul National al Audiovizualului (CNA) licente audiovizuale prin satelit pentru doua posturi de televiziune pe care intentioneaza sa le lanseze in 2007. Acestea se vor numi Europa 1 TV si Europa 2 TV: primul va avea profil generalist, iar celalalt va fi dedicat copiilor si tinerilor. Cele doua televiziuni vor fi operate de compania Europe Development International Romania (EDI Romania).

     

    Citata de Mediafax, Cristina Zegheru, vicepresedinte EDI Romania – si viitor administrator si director general al celor doua posturi – a declarat ca investitia se va ridica la aproximativ un milion de euro pentru fiecare din cele doua posturi TV. „Lansarea unui post generalist (Europa 1 TV) de catre grupul Lagardere ar contribui la intarirea prezentei trustului pe piata si la imbunatatirea calitatii pietei audiovizuale“, a declarat Zegheru.

     

    Ea a mai spus ca postul va fi „de constructie europeana“, productia romaneasca urmand sa aiba un loc aparte. Celalalt post va difuza programe pentru copii si tineri pana la ora 23.00, devenind, apoi, un post de televiziune pentru intreaga familie. Astfel, in intervalul 06.00- 23.00, postul se va adresa unui target cuprins in segmentul de varsta 4-14 ani, iar in intervalul 23.00-06.00, va fi o televiziune pentru familie si va difuza filme de arta si productii europene, mai arata agentia Mediafax.

     

    Conform oficialilor EDI, pentru cele doua posturi vor fi construite doua studiouri de productie, amplasate in zona de nord a Bucurestiului, unde va fi mutat si sediul celor doua radiouri, din martie 2007. Ea a precizat ca, pe viitor, vor fi construite si studiouri mai mari, pentru productia de seriale de televiziune. Compania care va opera cele doua posturi, EDI Romania, are ca actionari cinci companii, patru dintre ele cu sediul in Franta si una in Monaco: Europe Development International SA, Lagardere Active Resources SNC, Europe FM SA, RFM Enterprises SNC si Europe 1 Communication SA.

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: O calatorie e o lectie de viata

    Client: Autoritatea Nationala pentru Turism Brand: Destinatiile turistice romanesti

    Agentie: Vitrina Advertising

    Canale: TV, presa, radio

     

    Cu un buget declarat de 800.000 de euro, Autoritatea Nationala pentru Turism (ANT) a lansat o campanie de promovare a destinatiilor romanesti pe piata interna. Campania – realizata de Vitrina Advertising – se va derula sub sloganul „O calatorie e o lectie de viata. Descopera Romania turistica“ si va rula in presa scrisa, audio si video in perioada iulie-decembrie 2006, se arata intr-un comunicat al ANT. „Campania este structurata pe cinci tematici, respectiv Romania-prezentare generala, litoral, Delta Dunarii, turism cultural si turism balnear“, a declarat presedintele ANT, Ovidiu Iuliu Marian.

     

    „Cel mai bun argument in favoarea turismului intern il reprezinta valoarea educationala a acestuia, motiv pentru care copiii sunt elementul-simbol, purtator de imagine pentru intregul mesaj al campaniei“, a adaugat Ovidiu Iuliu Marian referitor la ideea campaniei.

  • Noul Hollywood

    Clipurile video postate pe Internet au devenit o forma de divertisment atat de populara incat unii proprietari de site-uri au inaugurat fara ezitare o noua metoda de a atrage utilizatori: ii platesc pentru ceea ce filmeaza.

     

    Ori de cate ori are cateva ore libere, Patrick Sell, 31 de ani, analist de marketing intr-o companie americana, iese pe strada cu telefonul mobil si filmeaza femei frumoase imbracate „trendy“. E adevarat ca de fiecare data cere acordul modelelor sale inainte de a le filma, asta fie si doar pentru a evita sa fie luat la intrebari de vreun politist cu inclinatii mai putin „cinematografice“.

     

    La fel de adevarat e insa si faptul ca filmuletele sale au si alte tematici urbane, concentrandu-se pe surprinderea unor  „franturi de viata“ de pe aglomeratele strazi newyorkeze. Produsul final este postat pe pagina de internet www.IdoNothingAllDay.com, in speranta ca intr-o buna zi filmuletele sale vor dobandi un alt gen de recunoastere. „Portofoliul“ sau de producator video amator numara deja peste 180 de clipuri. „Cariera“ i-a luat avant de cand a descoperit site-ul YouTube, serviciul online care le ofera vizitatorilor posibilitatea de a descarca clipuri video cu subiecte variate, realizate atat de profesionisti din companiile media, cat si de amatori care surprind intamplari cotidiene si le publica pe Internet.

     

    De curand insa, Sell a optat pentru un alt serviciu similar: revver.com. Intrebarea esentiala: de ce ar prefera cineva un site mai putin cunoscut de utilizatori? Raspunsul nu lasa loc de prea multe interpretari: pentru ca  Revver il plateste pentru continutul video pe care il publica. Practic, compania imparte in mod egal cu utilizatorii veniturile incasate din publicitatea afisata pe aceeasi pagina de Internet cu clipurile publicate de realizatorii clipurilor video.

     

    Revenind la acelasi Patrick Sell, analistul reuseste sa-si rotunjeasca veniturile zilnice cu aproximativ 15 dolari, facand un efort minim: filmeaza ceva scurt, dar interesant, iar clipul ajunge in baza de date a Revver. Iar el nu este singurul care castiga bani in felul acesta. Fenomenul este semnalat in ultimul timp de presa internationala: pe masura ce afacerile cu continut de imagine pe Internet s-au dezvoltat tot mai mult, acestea au inceput sa devina o sursa de venit si pentru producatorii amatori de filme sau clipuri video, care pana acum se multumeau doar cu un public mai mult sau mai putin fidel in randul utilizatorilor de Internet.

     

    Filmuletele online, de la cele cu subiect comic si pana la experimentele culinare esuate, atrag audiente din ce in ce mai mari – conform unui studiu realizat de Online Publishers Association, 25% dintre internauti privesc cel putin un astfel de clip pe saptamana. Unul din putinele dezavantaje ale acestui gen de business este lipsa unor sisteme de plata online, cum este PayPal, dintr-un numar mare de tari, inclusiv Romania. Cu amendamentul ca, in momentul in care aceste impedimente vor fi depasite, aceste modele de business vor putea fi importate instantaneu oriunde.

     

    Acum, foarte multi utilizatori privesc site-urile de continut video ca pe o interesanta sursa de rotunjire a veniturilor, mai ales ca numarul companiilor dispuse sa ofere clientilor un procent din venituri pentru a-i atrage si pentru a beneficia de clipuri de tot mai buna calitate este din ce in ce mai mare, dupa cum se arata intr-un comentariu al The Wall Street Journal.

     

    Un alt site care a adoptat strategia de a-si recompensa financiar vizitatorii este eeFoof.com, care le ofera „producatorilor“ amatori un procent de 50% din veniturile generate prin accesarea reclamelor afisate in aceeasi pagina de Internet pe care au fost postate clipurile video realizate de acestia. Site-ul are si un blog, pe care sunt publicate ultimele noutati sau anunturi pentru utilizatori. Avand in vedere ca eeFoof.com este inca un serviciu in stadiul de testare „beta“, pe blog sunt incurajate si comentariile.

     

    Pentru un model similar de plata au optat si cei de la Panjea.com, detinut de Aware Media Inc., care au dus insa ceva mai departe modelul de business al portalurilor direct concurente: pe langa banii din publicitate (si in acest caz se practica procentul de 50% din incasarile/accesare), autorii au posibilitatea sa le scoata la vanzare, pentru un pret stabilit de ei. Pentru fiecare achizitie in parte, acestora din urma le revine 85% din suma. 

     

    Dar, in conditiile unei oferte atat de bogate, care ar fi metodele prin care internautii decid/pot fi convinsi sa-si cheltuiasca banii pe un filmulet? Administratorii Panjea au pus la punct un sistem de rating-uri (note), comentarii si topuri care e suficient pentru a te orienta. Pentru un sistem similar de valorizare si promovare au optat si cei de la revver.com. In momentul in care sunt incarcate pe site, filmelor li se asociaza de catre autori cateva cuvinte-cheie („tag-uri“).

     

    Iar acestea nu sunt singurele metode prin care utilizatorii pot castiga bani din clipurile video. O alta posibilitate este cea adoptata de Blip TV, care nu doar ca isi invita utilizatori sa publice clipuri video, dar le si da libertate deplina in alegerea tipului de reclame care sa fie asociate pe aceeasi pagina web. In general, portalurile de continut online aleg sa recompenseze utilizatorii cu ponderi mari din veniturile incasate din publicitate (cea mai intalnita este 50%), plata facandu-se prin PayPal, detinut de eBay. Iar autorii de clipuri pot castiga destui bani.

     

    Spre exemplu, daca un clip video pe eeFoof.com atrage dupa sine doua milioane de accesari ale reclamelor afisate pe aceeasi pagina web, veniturile „producatorului“ pot ajunge la cateva mii de dolari, conform unei estimari facute de Financial Times. Iar aceste calcule nu sunt nici pe departe fanteziste, oficialii Revver, site care gazduieste peste 30.000 de clipuri, recunoscand ca au platit chiar si 10.000 de dolari pentru clipurile video furnizate de un singur utilizator. „Autorii clipurilor video disponibile online trebuie sa fie recompensati pentru efortul depus, avand in vedere ca majoritatea companiilor exploateaza continutul video oferit de amatori in interes propriu“, admite un purtator de cuvant al eeFoof.

     

    Si cu toate acestea, companiile care fac afaceri cu clipuri video pe Internet nu si-au gandit de la bun inceput planul de business astfel incat sa recompenseze si producatorii de continut. Totusi, un numar tot mai mare din cele circa 150 de companii axate pe acest gen de activitate au inceput sa adopte strategia Revver sau eeFoof, pentru ca astfel au sansa sa atraga un numar mai mare de clienti si clipuri de o calitate mai buna. Clipuri care inseamna mai multe accesari si – implicit – mai multi bani din publicitate.

     

    De altfel, procentul acordat de site-urile gen eeFoof sau Revver este motivul pentru care realizatorii amatori de clipuri video au inceput sa investeasca, la randul lor, in productia filmuletelor pe care urmeaza sa le posteze online. „Pana acum am publicat aproximativ 20 de clipuri pe YouTube, insa de cand am descoperit eeFoof pun la cale impreuna cu prietenii mei o productie in toata regula“, a declarat pentru The Wall Street Journal unul dintre exponentii noului val de regizori amatori, Steve Heffron (45 de ani).

     

    „Acum nu ne mai jucam si vrem ca totul sa iasa perfect.“ „Problema mea cu YouTube era faptul ca publicam destul de multe clipuri video pe care le filmam in diverse locuri unde mergeam, insa nu beneficiam de nici un fel de recunoastere“, avea sa-l completeze Sell.

     

    In general, clipurile cu cea mai mare cautare printre internauti sunt cele „home-made“, care au ca eroi animalele, dar si cele cu subiecte amuzate, mai putin conventionale. „Diet Coke and Mentos Experiment“, de exemplu, este un clip video realizat de doi tineri, Stephen Voltz si Fritz Grobe, care a avut peste cinci milioane de accesari si a generat venituri de peste 28.000 de dolari pe Reever. Clipul prezinta reactia chimica dintre bomboanele Mentos si bautura racoritoare Coca-Cola (o „fantana arteziana“ de cativa metri inaltime).

     

    Totusi, in pofida startului mai mult decat incurajator, nu putine sunt vocile care spun ca acest gen de site-uri nu vor reusi sa atinga succesul marilor portaluri de continut, cum sunt YouTube sau Google Video, cel dintai inregistrand peste 13 milioane de utilizatori unici numai in luna iunie. Asta pentru ca sunt multi utilizatori care in continuare prefera sa publice scurte filmulete online pe marile site-uri, in speranta ca acestea vor ajunge in atentia unor producatori renumiti.

     

    Un exemplu dat de presa americana este cel al lui David Lynch (24 de ani) – a nu se confunda cu regizorul seriei „Twin Peaks“ – care le pregateste internautilor filme de scurt metraj in toata regula, insa care vrea mai degraba sa atraga atentia unuia dintre marile studiouri de la Hollywood, pentru a-si promova productiile la nivel international, pe marile ecrane.

     

    „Imi doresc de mult sa ajung producator de filme“, a spus Lynch. Pana atunci, insa, ar putea sa incerce sa traiasca din banii incasati de pe site-urile de continut video. Este, probabil, primul scop pentru toti candidatii la titlul neoficial de „regizorul anului pe Internet“. Chiar si un David Lynch – fie el si regizorul – trebuie sa-si plateasca la timp facturile.