In pragul nebuniei

In vreme ce-mi beam cafeaua turceasca intr-o dimineata, am luat un exemplar din The Syria Times, ziarul local de limba engleza din Damasc, si ochii mi-au cazut de indata pe o caseta din partea de sus a paginii intai. Scria, acolo, asa: „Orientul Mijlociu in zorii modernitatii, pagina 5“.

 

Si m-am gandit: ce modalitate perfecta totusi de a descrie Orientul Mijlociu de astazi… Suntem oare intr-o era premoderna? Jurnalistii de la The Syria Times nu incercau insa sa fie ironici. S-a dovedit ca era vorba de titlul unei carti despre secolul al XVIII-lea in regiunea Aleppo, din nordul Siriei. Daca insa ar fi fost un titlu de stire, as fi fost foarte incantat. Condoleezza Rice trebuie sa fi fost sever afectata de diferenta de fus orar cand a spus ca cele ce se intampla in Liban si Irak astazi sunt „durerile facerii unui nou Orient Mijlociu“. Oh… as vrea sa fi fost asa. Ceea ce vedem insa mi se pare o renastere a vechiului Orient Mijlociu, alimentata, de data asta, si de petrol, si de arme mai distructive. Explodeaza unele dintre cele mai primitive pasiuni tribale, care se ascund mereu aici sub pojghita prezentului – suniti vs. siiti, evrei vs. musulmani, libanezi vs. sirieni – pasiuni care sunt de obicei tinute sub control de statele moderne si de comportamentele civilizate.

 

Nu mai exista nimic care sa poata fi facut de cineva din Orientul Mijlociu de azi si nu exista nici un lider si nici o miscare – nici un Nelson Mandela si nici un mars de un milion de oameni – care sa puna capat nebuniei din aceasta parte de lume.

 

Spun „nebunie“ – in sensul strict al cuvantului. Am vazut musulmani suniti organizand, de Ramadan, un atentat sinucigas asupra unei moschei siite; am vazut siiti torturand in Irak suniti si facandu-le, cu bormasini, gauri in cap; am vazut parlamentari islamisti iordanieni venind la inmormantarea teroristului Abu Musab al-Zarqawi, desi acesta aruncase in aer, la un moment dat, o nunta iordaniana; am vazut sute de atentatori sinucigasi palestinieni atacand cafenele si autobuze israeliene; si am vazut israelieni razbunandu-se, spulberand cladiri intregi, desi inauntru erau si vinovatii, dar si nevinovati. Acum l-am vazut pe liderul Hezbollah, Hasan Nasrallah, tarand Libanul intreg intr-un razboi neprovocat si devastator cu Israelul, doar pentru a-si consolida pozitia politica si pentru a slabi presiunea facuta asupra Iranului. America ar trebui sa galvanizeze fortele de ordine – Europa, Rusia, China – si sa le adune intr-o coalitie care sa lupte impotriva acestor tendinte. Dar nu poate. De ce? In parte, pentru ca presedintele si secretarul de stat, desi vorbesc cu o mare claritate morala, n-au nici un fel de autoritate morala. Le-a fost spulberata de performantele lor in Irak.

 

Lumea il detesta pe George Bush mai mult decat pe orice alt presedinte american care a guvernat in timpul vietii mele. E radioactiv. Si e atat de prins de propria glagorie ideologica incat e incapabil sa imagineze sau sa aplice strategii alternative. In parte, totul se intampla si din cauza ca Europa, China si Rusia sunt preocupate de diminuarea puterii americane. Au profituri enorme de pe urma noii ordini post-Razboi Rece careia America i-a dat forma, dar in loc sa devina „actionari“ adevarati ai acestei noi ordini, sa ajute la trasarea si apararea granitelor, se dau deoparte, vorbesc pe la colturi, ezita sau incalca intelegerile pe care le-au incheiat.

 

Iar astea nu sunt semne de stabilitate globala. O militie religioasa care se auto-denumeste „partidul lui Dumnezeu“ preia controlul unei tari si o taraie in razboi, folosind rachete hi-tech – mulahii au in mana telecomenzile – si lumea e paralizata. Iar cei care ignora aceasta nebunie o vor vedea intr-o zi poposind alaturi de ei.

 

Cu toate astea, nebunia e, in parte, productie proprie a regiunii. Am stat pe eleganta terasa de pe acoperisul unui restaurant cu cativa tineri scriitori sirieni, intr-una din zilele trecute, si am ascultat discutia dintre o femeie imbracata in haine trendy, vorbind despre cum ar vrea ea ca Israelul sa dispara, un scriitor spunand ca Nasrallah e un dezastru arab si un jurnalist explicand „mandria“ si „demnitatea“ pe care fiecare arab o simte cand vede cum lupta Hezbollah cu evreii.

 

Cand va inceta lumea musulman-araba sa-si extraga „mandria“ din luptele cu Israelul? Cand va incepe sa o simta pentru ca a reusit sa construiasca o societate pe care altii o invidiaza, o economie pe care altii o respecta si inventii ori descoperiri medicale de care si altii beneficiaza?

 

Nu va exista nici un nou Orient Mijlociu – nu atat timp cat noii oameni ai Orientului Mijlociu, cei precum Rafik Hariri, fostul premier libanez, vor fi asasinati. Nu atat timp cat vechii oameni ai Orientului Mijlociu, cei precum Nasrallah, isi folosesc toata inteligenta si toate resursele pentru a incepe un nou razboi arabo-israelian, in loc sa construiasca o noua universitate araba. Nu atat timp cat media araba si intelectualii refuza sa vorbeasca pe fata impotriva celor care incurajeaza tinerii sa mearga la martiraj in numele religiei, in loc sa incerce sa impace modernitatea cu cultura araba.

 

Fara toate astea, noi ne pierdem vremea, iar lumea araba isi pierde viitorul. Va ramane pentru totdeauna „in zorii modernitatii“.

 

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer

 

* Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

* Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

* Copyright 2006 New York Times News Service