BusinessMagazin

Blog

  • Noul Hollywood

    Clipurile video postate pe Internet au devenit o forma de divertisment atat de populara incat unii proprietari de site-uri au inaugurat fara ezitare o noua metoda de a atrage utilizatori: ii platesc pentru ceea ce filmeaza.

     

    Ori de cate ori are cateva ore libere, Patrick Sell, 31 de ani, analist de marketing intr-o companie americana, iese pe strada cu telefonul mobil si filmeaza femei frumoase imbracate „trendy“. E adevarat ca de fiecare data cere acordul modelelor sale inainte de a le filma, asta fie si doar pentru a evita sa fie luat la intrebari de vreun politist cu inclinatii mai putin „cinematografice“.

     

    La fel de adevarat e insa si faptul ca filmuletele sale au si alte tematici urbane, concentrandu-se pe surprinderea unor  „franturi de viata“ de pe aglomeratele strazi newyorkeze. Produsul final este postat pe pagina de internet www.IdoNothingAllDay.com, in speranta ca intr-o buna zi filmuletele sale vor dobandi un alt gen de recunoastere. „Portofoliul“ sau de producator video amator numara deja peste 180 de clipuri. „Cariera“ i-a luat avant de cand a descoperit site-ul YouTube, serviciul online care le ofera vizitatorilor posibilitatea de a descarca clipuri video cu subiecte variate, realizate atat de profesionisti din companiile media, cat si de amatori care surprind intamplari cotidiene si le publica pe Internet.

     

    De curand insa, Sell a optat pentru un alt serviciu similar: revver.com. Intrebarea esentiala: de ce ar prefera cineva un site mai putin cunoscut de utilizatori? Raspunsul nu lasa loc de prea multe interpretari: pentru ca  Revver il plateste pentru continutul video pe care il publica. Practic, compania imparte in mod egal cu utilizatorii veniturile incasate din publicitatea afisata pe aceeasi pagina de Internet cu clipurile publicate de realizatorii clipurilor video.

     

    Revenind la acelasi Patrick Sell, analistul reuseste sa-si rotunjeasca veniturile zilnice cu aproximativ 15 dolari, facand un efort minim: filmeaza ceva scurt, dar interesant, iar clipul ajunge in baza de date a Revver. Iar el nu este singurul care castiga bani in felul acesta. Fenomenul este semnalat in ultimul timp de presa internationala: pe masura ce afacerile cu continut de imagine pe Internet s-au dezvoltat tot mai mult, acestea au inceput sa devina o sursa de venit si pentru producatorii amatori de filme sau clipuri video, care pana acum se multumeau doar cu un public mai mult sau mai putin fidel in randul utilizatorilor de Internet.

     

    Filmuletele online, de la cele cu subiect comic si pana la experimentele culinare esuate, atrag audiente din ce in ce mai mari – conform unui studiu realizat de Online Publishers Association, 25% dintre internauti privesc cel putin un astfel de clip pe saptamana. Unul din putinele dezavantaje ale acestui gen de business este lipsa unor sisteme de plata online, cum este PayPal, dintr-un numar mare de tari, inclusiv Romania. Cu amendamentul ca, in momentul in care aceste impedimente vor fi depasite, aceste modele de business vor putea fi importate instantaneu oriunde.

     

    Acum, foarte multi utilizatori privesc site-urile de continut video ca pe o interesanta sursa de rotunjire a veniturilor, mai ales ca numarul companiilor dispuse sa ofere clientilor un procent din venituri pentru a-i atrage si pentru a beneficia de clipuri de tot mai buna calitate este din ce in ce mai mare, dupa cum se arata intr-un comentariu al The Wall Street Journal.

     

    Un alt site care a adoptat strategia de a-si recompensa financiar vizitatorii este eeFoof.com, care le ofera „producatorilor“ amatori un procent de 50% din veniturile generate prin accesarea reclamelor afisate in aceeasi pagina de Internet pe care au fost postate clipurile video realizate de acestia. Site-ul are si un blog, pe care sunt publicate ultimele noutati sau anunturi pentru utilizatori. Avand in vedere ca eeFoof.com este inca un serviciu in stadiul de testare „beta“, pe blog sunt incurajate si comentariile.

     

    Pentru un model similar de plata au optat si cei de la Panjea.com, detinut de Aware Media Inc., care au dus insa ceva mai departe modelul de business al portalurilor direct concurente: pe langa banii din publicitate (si in acest caz se practica procentul de 50% din incasarile/accesare), autorii au posibilitatea sa le scoata la vanzare, pentru un pret stabilit de ei. Pentru fiecare achizitie in parte, acestora din urma le revine 85% din suma. 

     

    Dar, in conditiile unei oferte atat de bogate, care ar fi metodele prin care internautii decid/pot fi convinsi sa-si cheltuiasca banii pe un filmulet? Administratorii Panjea au pus la punct un sistem de rating-uri (note), comentarii si topuri care e suficient pentru a te orienta. Pentru un sistem similar de valorizare si promovare au optat si cei de la revver.com. In momentul in care sunt incarcate pe site, filmelor li se asociaza de catre autori cateva cuvinte-cheie („tag-uri“).

     

    Iar acestea nu sunt singurele metode prin care utilizatorii pot castiga bani din clipurile video. O alta posibilitate este cea adoptata de Blip TV, care nu doar ca isi invita utilizatori sa publice clipuri video, dar le si da libertate deplina in alegerea tipului de reclame care sa fie asociate pe aceeasi pagina web. In general, portalurile de continut online aleg sa recompenseze utilizatorii cu ponderi mari din veniturile incasate din publicitate (cea mai intalnita este 50%), plata facandu-se prin PayPal, detinut de eBay. Iar autorii de clipuri pot castiga destui bani.

     

    Spre exemplu, daca un clip video pe eeFoof.com atrage dupa sine doua milioane de accesari ale reclamelor afisate pe aceeasi pagina web, veniturile „producatorului“ pot ajunge la cateva mii de dolari, conform unei estimari facute de Financial Times. Iar aceste calcule nu sunt nici pe departe fanteziste, oficialii Revver, site care gazduieste peste 30.000 de clipuri, recunoscand ca au platit chiar si 10.000 de dolari pentru clipurile video furnizate de un singur utilizator. „Autorii clipurilor video disponibile online trebuie sa fie recompensati pentru efortul depus, avand in vedere ca majoritatea companiilor exploateaza continutul video oferit de amatori in interes propriu“, admite un purtator de cuvant al eeFoof.

     

    Si cu toate acestea, companiile care fac afaceri cu clipuri video pe Internet nu si-au gandit de la bun inceput planul de business astfel incat sa recompenseze si producatorii de continut. Totusi, un numar tot mai mare din cele circa 150 de companii axate pe acest gen de activitate au inceput sa adopte strategia Revver sau eeFoof, pentru ca astfel au sansa sa atraga un numar mai mare de clienti si clipuri de o calitate mai buna. Clipuri care inseamna mai multe accesari si – implicit – mai multi bani din publicitate.

     

    De altfel, procentul acordat de site-urile gen eeFoof sau Revver este motivul pentru care realizatorii amatori de clipuri video au inceput sa investeasca, la randul lor, in productia filmuletelor pe care urmeaza sa le posteze online. „Pana acum am publicat aproximativ 20 de clipuri pe YouTube, insa de cand am descoperit eeFoof pun la cale impreuna cu prietenii mei o productie in toata regula“, a declarat pentru The Wall Street Journal unul dintre exponentii noului val de regizori amatori, Steve Heffron (45 de ani).

     

    „Acum nu ne mai jucam si vrem ca totul sa iasa perfect.“ „Problema mea cu YouTube era faptul ca publicam destul de multe clipuri video pe care le filmam in diverse locuri unde mergeam, insa nu beneficiam de nici un fel de recunoastere“, avea sa-l completeze Sell.

     

    In general, clipurile cu cea mai mare cautare printre internauti sunt cele „home-made“, care au ca eroi animalele, dar si cele cu subiecte amuzate, mai putin conventionale. „Diet Coke and Mentos Experiment“, de exemplu, este un clip video realizat de doi tineri, Stephen Voltz si Fritz Grobe, care a avut peste cinci milioane de accesari si a generat venituri de peste 28.000 de dolari pe Reever. Clipul prezinta reactia chimica dintre bomboanele Mentos si bautura racoritoare Coca-Cola (o „fantana arteziana“ de cativa metri inaltime).

     

    Totusi, in pofida startului mai mult decat incurajator, nu putine sunt vocile care spun ca acest gen de site-uri nu vor reusi sa atinga succesul marilor portaluri de continut, cum sunt YouTube sau Google Video, cel dintai inregistrand peste 13 milioane de utilizatori unici numai in luna iunie. Asta pentru ca sunt multi utilizatori care in continuare prefera sa publice scurte filmulete online pe marile site-uri, in speranta ca acestea vor ajunge in atentia unor producatori renumiti.

     

    Un exemplu dat de presa americana este cel al lui David Lynch (24 de ani) – a nu se confunda cu regizorul seriei „Twin Peaks“ – care le pregateste internautilor filme de scurt metraj in toata regula, insa care vrea mai degraba sa atraga atentia unuia dintre marile studiouri de la Hollywood, pentru a-si promova productiile la nivel international, pe marile ecrane.

     

    „Imi doresc de mult sa ajung producator de filme“, a spus Lynch. Pana atunci, insa, ar putea sa incerce sa traiasca din banii incasati de pe site-urile de continut video. Este, probabil, primul scop pentru toti candidatii la titlul neoficial de „regizorul anului pe Internet“. Chiar si un David Lynch – fie el si regizorul – trebuie sa-si plateasca la timp facturile.

  • Romania mai asteapta

    Si utilizatorii romani pot urmari clipuri si incarca pe Internet productiile lor. Cu notabila exceptie ca nu poti fi platiti pentru asta. De ce facem exceptie de la regula? Pentru ca serviciul PayPal lipseste din Romania.

    .RO: Momentan, in Romania numarul producatorilor amatori de continut video printre utilizatorii de Internet e mai degraba neglijabil. Sorin Tudor, director de comunicare la netBridge, e de parere ca nu atat modalitatea de plata e principalul impediment al afacerilor cu clipuri video, cat mai degraba factorii de ordin cultural si tehnic.

    POPULARITATE: Serviciile de continut video online din care utilizatorii pot scoate bani vor fi populare si in Romania cel mai probabil abia in clipa in care vor fi adoptate la scara mare de jucatori cunoscuti pe piata locala, precum Google sau Yahoo!, spune Calin Fusu, director general la Neogen. „Deocamdata piata nu este destul de mare pentru a permite si romanilor sa scoata bani din ea. Asa ca va trebui sa mearga la serviciu, ca pana acum.“

    LIPSURI:  „Sunt o serie de alte servicii ramase de implementat intre stadiul de dezvoltare actual si momentul la care serviciile si formatul video vor fi extrem de populare in Romania“, crede Catalin Patrasescu, partener al firmei de consultanta IT SmartPoint. Probabil, utilizatorii romani de Internet vor adopta formatul video abia in cativa ani, cand penetrarea conexiunilor in banda larga la Internet va fi mai mare.

    DIVERTISMENT: Chiar daca specialistii din domeniu nu sunt foarte optimisti cu privire la perioada in care va fi lansat si in Romania un site de continut video din care romanii sa poata incasa bani, cert este ca divertismentul ocupa un loc important in activitatile internautilor. „Site-urile de divertisment autohtone au atras doar in ultima saptamana peste 1,5 milioane de utilizatori unici“, spune Sorin Tudor de la netBridge.

  • Adolescenti in spatiu

    Fenomenul MySpace a dat nastere la o adevarata isterie in media privind pericolele care-i pandesc pe adolescentii care frecventeaza celebra retea de socializare. Statistic vorbind, viata reala este mult mai periculoasa, iar prieteniile – fie si virtuale – sunt pretioase. Chiar si pentru marketing.

     

    Cand eram in clasele mari de gimnaziu, niste profesori isteti au inventat ceva ce s-ar putea numi „seara de dans in ospetie“. Era simplu, trebuia doar ca dirigintele unei clase sa se inteleaga cu dirigintele unei clase echivalente de la o alta scoala din oras si sa stabileasca micile detalii ale intalnirii celor doua clase. Era o ocazie de a cunoaste alti tineri de varsta ta si de a-ti face noi prieteni pe care foarte putini erau dispusi s-o rateze. Nu stiu daca se mai practica asa ceva, dar stiu sigur ca dorinta adolescentilor de a-si face prieteni si in afara grupurilor lor „implicite“ (clasa, scoala, vecinatate) a ramas cel putin la fel de vie. Dovada cea mai concludenta este imensa popularitate a asa-numitelor „retele de socializare“ din internet.

     

    Nu e prima data cand aduc in discutie retele precum Friendster sau LiveJournal. Insa acum vedeta momentului s-a schimbat iar presa internationala este uluita de uriasul succes al retelei MySpace. Desi serviciul a fost fondat in 2003, succesul a inceput sa fie marcant abia anul trecut, iar News Corporation (compania lui Rupert Murdoch) s-a grabit sa-l cumpere pentru 580 de milioane de dolari. La momentul actual, MySpace are circa 100 de milioane de membri si este – conform statisticilor furnizate de Alexa Internet – al saselea in topul celor mai populare situri din web si al patrulea in spatiul anglofon. In Statele Unite se estimeaza ca primeste mai multe vizite decat Google si a ajuns sa capteze 80% din totalul vizitelor la retelele de socializare, devenind un fenomen cultural si social semnificativ.

     

    Spre deosebire de alte servicii de acest gen, MySpace este complet gratuit – nu exista nici macar conturi platite care sa ofere facilitati suplimentare – , iar libertatea este totala. Utilizatorii pot sa-si „customizeze“ paginile (numite profiluri) dupa dorinta, folosind HTML sau alte modalitati de design web, pot sa insereze fotografii, stream-uri video si audio, animatii si multe altele. Desigur, exista bloguri, forumuri, comunitati si diverse modalitati de comunicare. Scurta mea calatorie prin MySpace mi-a lasat impresii amestecate. Continutul este imens si divers, insa senzatia generala e de bazar, cu mult kitsch (de pilda fundale pestrite si pagini supraincarcate) si o oarecare doza de insecuritate de ordin tehnic – unele pagini sunt atat de incorect construite incat browserul poate „cadea la datorie“, iar numeroasele conexiuni la surse multimedia genereaza un trafic foarte mare.

     

    De altfel, securitatea serviciului MySpace a starnit numeroase controverse in presa scrisa si electronica. Aspectele tehnice pe care le-am mentionat au determinat o serie de licee sa restrictioneze accesul la MySpace. Problema este ca unele scoli au incercat sa mearga mai departe si sa incerce sa interzica elevilor sa foloseasca serviciul chiar si acasa, considerandu-l nociv pentru educatie si periculos la modul propriu, in baza unor relatari legate de agresiuni sexuale asupra unor minore pornind de la „intalniri virtuale“. S-a ajuns chiar la situatia in care parintii unei eleve au dat in judecata serviciul datorita unei astfel de intamplari, fapt care a starnit alte valuri in presa si numeroase zambete in internet. Reputatul analist John C. Dvorak de la PC Magazin a turnat gaz pe foc, deplangand lipsa unor studii sociologice serioase privind fenomenul MySpace si subliniind faptul ca serviciul este populat aproape exclusiv de adolescenti, iar generatia celor de peste 30 de ani (parinti si educatori deopotriva) nu doar ca nu au nici un control, dar pur si simplu nu inteleg despre ce-i vorba.

     

    Adevarul este ca exista studii sociologice (de pilda „Adolescents in MySpace: Identity Formation, Friendship and Sexual Predators“ de dr. Larry D. Rosen), iar rezultatele sunt interesante mai ales atunci cand compara atitudinea adolescentilor cu cea a parintilor. Acestia din urma par sa ignore in mare masura activitatea online a copiilor lor, ceea ce tinde sa confirme opinia lui Dvorak. La fel de adevarat este insa ca nu toti adultii ignora fenomenul MySpace. De exemplu, oamenii din marketing, care isi adapteaza strategiile pentru a folosi aceasta masinarie care aduna zeci de milioane de adolescenti. Pentru a-si promova filmul „When a Stranger Calls“, Sony Screen Gems a creat profiluri MySpace pentru personajele filmului, pe care le-a legat la situl de promovare. Rezultatul? O lista de aproape 100.000 de e-prieteni si peste 750.000 de vizualizari ale paginii filmului inainte de lansare. Deci functioneaza!

  • De la Lindbergh la Travolta

    De la IWC Si pana la Omega, orologerii din intreaga lume au o lunga traditie in ceea ce priveste marile momente ale istoriei aviatiei, si fie ca au reeditat vechi succese, fie au lansat noi modele de ceasuri, toate sunt legate de eroii de ieri si de azi ai aerului.

     

    John Malkovich si-a pastrat acelasi semi-zambet ironic si superior care l-a facut faimos si care, desi nu e tocmai un Adonis, i-a ingaduit sa fie foarte credibil in rolul seducatorului de profesie Valmont din „Legaturi primejdioase“. Numai ca de data asta nu cauta sa farmece vreo tanara fara aparare, ci zdrobeste cu ironie doi piloti moderni, nedemni se pare de acest nume, pentru ca sunt doar roboti, care se bazeaza exclusiv pe instrumentele automate de mare precizie din carlinga. Spre deosebire de inaintasii lor de acum vreo 60-70 de ani, care aveau nevoie doar de o maneta, inspiratie si… un ceas. Este, intr-adevar, cel mai nou rol al lui Malkovich, dar nu in vreo epopee aviatica turnata la Hollywood, ci un mini-film finantat in totalitate de IWC, marca elvetiana de orologerie faimoasa, printre altele, pentru modelele sale de ceasuri special pentru piloti.

    IWC a fost cu siguranta compania care s-a preocupat cel mai mult de alaturarea de aviatie, incepand cu noile game lansate si culminand cu petrecerea de la Geneva de anul acesta, care a fost organizata intr-un hangar, unde si-au gasit locul un Ju 52 si un Spitfire. Pentru neinitiati – o legenda a aviatiei civile si un mit al fortelor aeriene britanice din cel de-al doilea razboi mondial. Iar pe un ecran gigantic a fost proiectat scurtmetrajul „Pilots“, in distributia caruia stralucesc trei vedete: John Malkovich si doua avioane de epoca. Pe parcursul celor opt minute ale filmului, pilotii anilor ‘30 isi expun indemanarea, dar si noile modele lansate de IWC anul acesta – colectiile Classic, Spitfire si Antoine de Saint Exupery.

     

    De fapt, IWC a implinit anul acesta sapte decenii de cand produce ceasuri pentru piloti – in 1936, firma lansa primul sau „model special pentru piloti“, cu un cadran negru si ace indicatoare luminescente, pentru a fi cat mai lizibil in orice conditii, plus o luneta turnanta care permitea cronometrarea unor intervaluri de pana la o ora si un mecanism care nu era sensibil la campurile magnetice. Modelul a fost urmat in 1940 de Big Pilot’s Watch si de cel mai faimos ceas pentru piloti de la IWC, Mark 11. Anul acesta, IWC a prezentat, in hangarul de la Geneva, ceasuri inspirate de primele sale modele, dar si de aeronavele vremurilor de debut ale aviatiei. „Nava amiral“ a flotei de ceasuri aviatice este Big Pilot’s Watch, care a ajuns la un diametru de 46,5 mm, o grosime de 15,8 mm si o greutate de 150 g. Contine cel mai mare mecanism automat din lume si are o rezerva de functionare de 8,5 zile.

     

    O intreaga colectie poarta numele unui avion emblematic pentru cel de-al doilea razboi mondial: Spitfire. Astazi mai exista doar 25 de exemplare, iar pretul platit de colectionari este de aproximativ 3 milioane de dolari. Un model Spitfire de la IWC costa ceva mai putin (Spitfire Mark XV – 11.681 RON). Antoine de Saint Exupery, pe langa faptul ca a scris „Micul Print“, era si un pilot entuziast, care a infiintat compania de posta aeriana din Brazilia, a scris un roman „Zborul de noapte“ si si-a pierdut viata in 1944, intr-un zbor de recunoastere in Franta. Saint-Ex, cum era poreclit de americanii incapabili sa-i pronunte numele prea complicat, este onorat de IWC la 75 de ani de la publicarea cartii „Zborul de noapte“ cu o editie limitata de 1.931 de ceasuri pentru piloti: protectie impotriva campurilor magnetice, mecanism automat si o gravura pe capac inspirata de ultima fotografie a autorului, cu cateva zile inainte de ultimul sau zbor. Toate ceasurile sunt insotite de un exemplar al „Zborului de noapte“. Modelul Automatic Edition Saint Exupery din otel se gaseste in Romania la pretul de 16.239 RON.

     

    Longines apeleaza la un alt pilot-erou din epoca de aur a aviatiei: Charles Lindbergh. Americanul a reusit un record in 1927, zburand solo de la New York la Paris in 33 de ore si 30 de minute, cronometrat fiind de Longines. Dupa legendarul zbor transatlantic, Lindbergh a proiectat modelul Hour Angle Watch – ceasul putea fi sincronizat la secunda cu un semnal radio. Modelul era foarte mare – 47,5 mm, tocmai pentru a fi usor de citit de catre piloti in orice conditii. Poate din aceste motive a fost „de fata“ la stabilirea unor recorduri mondiale: primul zbor transpacific intr-o aeronava cu un singur motor (1931) din Japonia in SUA, recordurile stabilite de Amelia Earhart in 1932 si de catre Wiley Post care a zburat singur in jurul lumii in doar 7 zile, 18 ore si 49 de minute (1933). Modelul Lindbergh Hour Angle Watch a fost relansat anul acesta de catre Longines la Salonul de la Basel. Pe langa cifrele romane pentru care s-a folosit culoarea neagra, cadranul cuprinde si un set de cifre arabe in albastru, cu ajutorul carora se poate calcula longitudinea. Secundarul este sincronizat la un semnal radio.

     

    Breitling a optat pentru o colaborare cu John Travolta. Sub sloganul: „Profesia: Pilot Cariera: Actor“, Travolta apare intr-o ipostaza in care incepe sa fie cunoscut de tot mai multa lume: aceea a pilotului care are propriile sale aeronave, peste 5.000 de ore de zbor la activ si permis pentru opt tipuri de avioane.

     

    Breitling, o marca in varsta de 122 de ani, isi descrie ceasurile pentru piloti ca „instrumente pentru incheietura mainii“ si l-a pozat pe John Travolta pe faimoasele piste de la Reno (Nevada), unde in fiecare an, in luna septembrie, au loc cursele aeriene care includ cele mai neobisnuite tipuri de avioane. Pilotul-actor pozeaza cu Breitling Navitimer, urmasul modelului lansat in 1852 si care efectueaza cele mai importante calcule necesare in timpul zborului. Modelul din otel se gaseste si in Romania, la pretul de 12.950 RON. Breitling a mai lansat un ceas pentru piloti anul acesta: cronograful electronic Airwolf cu doua afisaje digitale, care se distinge mai ales prin capac: 24 de lamele din otel au fost asamblate manual pentru a forma o replica exacta (desi miniaturala) a unei turbine de avion. Pretul unui Airwolf este de 3.090 de euro.

     

    Omega a colaborat, la randul sau, cu piloti legendari precum Amelia Earhart, dar s-a indreptat si catre alte tipuri de piloti: Ellen Mac Arthur, care a stabilit recordul pentru navigatie solo in jurul lumii in 2005 sau Cursa de Baloane Gordon Bennett din 1909. In 1969, Omega Speedmaster Moon Watch devine primul si singurul ceas care a ajuns pe luna, fiind purtat de astronautii care au reusit aselenizarea. In 1975, atat astronautii NASA, cat si cosmonautii de pe Soyuz purtau modelul Omega Speedmaster, care in 1970 a contribuit la salvarea echipei de pe Apollo 13. De altfel, Omega Speedmaster este singurul cronograf aprobat de NASA pentru misiunile in spatiu.

  • Practica si teoria conspiratiei

    Daca unii istorici si-au istovit imaginatia in faurirea de ucronii – exercitii care incearca sa afle care ar fi fost cursul lumii daca un anumit personaj sau eveniment din trecut ar fi avut alti parametri -, altii cauta adevaratii actori din spatele istoriei pe care o stim cu totii.

    Printre cei care opereaza aceasta „re-lectura“ a trecutului cu seriozitate, cu atentie pentru detaliul revelator si evitand speculatii sau derapaje delirante (in ciuda faptului ca este un mare amator de fenomene paranormale), se numara si Joel Levy, autor al unor incitante volume despre bizarerii, de la „Fabulous Creatures“ (un bestiar modern care antologheaza, cu mic cu mare, creaturile din mitologie si folclor) la „Secrets of the Con Artists“ (o privire asupra istoriei marilor escroci si a metodelor lor). Cartea despre evenimentele istorice oculte se cheama „Secrete ale istoriei: fortele ascunse care au modelat trecutul“ si scoate la iveala secte si conspiratii, renghiuri si cabale, spioni si retele informative, siretlicuri diplomatice si strategii razboinice misterioase. Chiar daca unele nu sunt intrutotul necunoscute, toate pot fi caracterizate drept actiuni din umbra, care au fost concepute sa stea la adapost de cunostinta multimilor si sa schimbe cursul istoriei fara sa tradeze meritele autorilor lor de drept. De la cultele „misteriilor“ din lumea antica pana la societatile clandestine ale Europei Revolutiilor, de la intelegerile secrete ale papilor pana la dedesubturile viclene ale razboiului din Irak, de la geniul lui Arhimede pana la complexul militar-industrial al proiectului Manhattan, Joel Levy ne infatiseaza studii de caz din istorie, episoade, incidente si accidente ce ilustreaza forta bratului ascuns al conspiratiilor, deslusindu-ne identitatea adevaratilor detinatori ai puterii de-a lungul istoriei si numarul bataliilor care s-au decis inainte ca vreo sabie sa fie scoasa din teaca sau ca vreun glonte sa fi fost tras. Ce ni se pare  interesant este faptul ca autorul consemneaza comploturile, dar avertizeaza asupra pericolului teoriilor conspiratiei.

     

    In societatile tensionate, spune el, parti din populatie care se simt amenintate sau excluse vor fi oricand gata sa-l blameze pe „celalalt“ si sa creada ca dramele lor se datoreaza unei sinistre cabale puse la cale de elemente subversive. In acelasi timp, conducatorii si institutiile gasesc ca e convenabil sa devieze furia supusilor spre grupurile vulnerabile si care pot fi sacrificate. „Teoria conspiratiei este instrumentul perfect pentru atingerea acestor scopuri.“ Un instrument imbratisat atat de cei in suferinta, cat si de tirani. Si, uneori, de catre scriitori si istorici dornici de subiecte de senzatie. Ceea ce nu este cazul autorului nostru, care stie sa pastreze dreapta masura, neabuzand de efectele terorizante ale teoriei/ maladiei conspiratiilor.

     

    Joel Levy, Secrete ale istoriei,

    Editura Allfa, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Politicianul care gandeste

    Petre Roman este primul membru al guvernului de coalitie din a doua parte a anilor ‘90 care scrie despre dificultatile guvernarii. Pe atunci presedinte al PD, Petre Roman a participat la victoria opozitiei in alegerile din 1996, la formarea coalitiei, a fost presedinte al Senatului, iar in ultimul an de guvernare – ministru de externe. In toata aceasta perioada si-a notat ganduri despre evenimentele carora le faceam cu totii fata – cum s-au format majoritatea si guvernul, in 1996, cum au aparut tensiunile in sanul coalitiei, ce s-a aflat in spatele remanierilor din 1997 si 1998, cum au reactionat autoritatile la mineriada din 1999 si multe altele. Volumul este prefatat de profesorul Daniel Barbu, care scrie: „Roman nu este nici teoretician si nici memorialist. El este un politician care actioneaza, gandeste si observa“.

     

    Petre Roman, Dezordine si reforma, Note politice din timpul guvernarii 1997-2000,

    Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2006

     

    Ochiul si tatuajul

    Foarte tanara romanciera Sarah Hall (n. 1974) s-a impus autoritar pe scena literara britanica, atragandu-si elogiile avangardistilor si pe cele ale „clasicilor“. Acest al doilea roman al sau isi plaseaza actiunea intr-o mica urbe balneara din nordul Angliei. In timpul primului razboi mondial, un pusti orfan de tata, Cyril Parks (zis Cy), se zbenguie toata ziua pe plaja impreuna cu prietenii. Mama sa are, in timpul zilei, grija de un hotel, iar noaptea opereaza avorturi ilegale. Simtindu-se abandonat, Cy isi afla un tata spiritual in  Riley, amator de arta si profesionist in materie de tatuaje, care ii va destainui  tainele meseriei sale. Dupa moartea acestuia, Cy pleaca peste ocean sa descopere visul american si isi gaseste refugiu intr-un balci. Aici se indragosteste de o acrobata, care doreste sa-si faca un tatuaj special: un ochi.

     

    Sarah Hall, Michelangelo Electric,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

  • Thriller de familie

    Personaj deloc neglijat de cinematografie, menajera (doica, dadaca sau guvernanta sau chiar toate la un loc – „specializarea“ tine exclusiv de fantezia scenaristului) revine pe marele ecran sub bagheta regizorului englez Niall Johnson, care-i confera cateva atribute noi.

     

    Daca pana acum guvernanta era tanara si frumoasa („Sunetul muzicii“, Julie Andrews) sau nu neaparat tanara si frumoasa, dar mare mestera in trucuri magice („Mary Poppins“, aceeasi Julie Andrews), sau urata, dar cu puteri la fel de magice („Nanny McPhee“, Emma Thompson), in filmul „Keeping Mum“ („O dadaca plina de surprize“) personajul capata o infatisare oarecum clasica. Oarecum. Film 101% britanic, „Keeping Mum“ se bucura de unele dintre cele mai mari nume din cinematografia Marii Britanii. In rolul titular, fenomenala Maggie Smith, cea despre care se spune ca este in stare sa faca singura un film de valoare, neavand nevoie de scenarist, regizor sau operatori. Iar in filmul lui Johnson, Smith primeste un ajutor de nadejde din partea lui Rowan Atkinson, a stilatei Kristin Scott Thomas si a aproape uitatului Patrick Swayze.

     

    Ca in orice film cu nemaipomenite dadace, totul porneste de la o familie cu probleme. Walter Goodfellow (Rowan Atkinson; Mr. Bean pentru cei carora numele nu le spune prea multe) este distratul reverend al micii parohii din satul Little Wallop. El este atat de obsedat sa scrie o predica perfecta, incat nu baga de seama ca familia lui trece printr-o perioada de criza. Sotia, Gloria (Kristin Scott Thomas), e atat de plictisita de viata ei conjugala incat se arunca in bratele instructorului de golf, americanul Lance (Patrick Swayze), care o innebuneste cu vorbe dulci si promisiuni de calatorii in jurul lumii. Fiica, Holly (Tamsin Egerton), nu are nici o problema, cu exceptia faptul ca-si schimba iubitii mult prea des, iar fiul, Petey (Toby Parkes), e calul de bataie al derbedeilor de la scoala.

     

    Dar totul se schimba cand intra in scena Grace Hawkins (Maggie Smith), noua menajera. In varsta, cu parul carunt, fermecatoare si extraordinar de politicoasa, Grace are modul ei personal (cam radical) de a rezolva problemele familiei Goodfellow. Ca si predecesoarele ei dadace, este experta in manuirea tigailor, a fierului de calcat si a lopetilor, dar rezultatul straduintelor ei este usor diferit de o claie de clatite aurii sau de un strat multicolor de flori. Chiar foarte diferit. Ca un mic indiciu, regizorul Niall Johnson este mare specialist in thrillere. El a scris si regizat „The Ghost of Greville Lodge“, o poveste moderna cu fantome, si a realizat nu demult scenariul pentru „White Noise“, un film in care arhitectul Jonathan (Michael Keaton) devine obsedat de dorinta de a comunica cu sotia sa decedata. Mai cuminte, in „O dadaca plina de surprize“, reintalnirea dintre Gloria si mama ei (cea din titlul original) se face nu prin tehnologii supranaturale, ci prin banalul telefon mobil. Ce face Johnson cu „Keeping Mum“ e sa instituie un nou gen: thrillerul de familie. Comedie neagra, filmul reuseste sa te introduca intr-un mediu foarte britanic (prea britanic, i s-a reprosat), in care iti este permis sa faci orice atata vreme cat o faci politicos. Surprinzator, pentru ca in general cinematografia americana se inspira din cea europeana, „Keeping Mum“ e la origine un scenariu american, scris de romancierul Richard Russo (cunoscut pentru „Empire Falls“, castigator al premiului Pulitzer, transformat in miniserial de studiourile HBO). Stilul inconfundabil al lui Russo l-a facut pe Niall Johnson sa transforme originalul intr-un film suta la suta britanic.

     

    „Cand am citit scenariul, m-a izbit faptul ca umorul era destul de diferit fata de comedia americana obisnuita. E o comedie desteapta. Intra pe teritoriul absurdului, dar o face destept. Prin urmare se potrivea nemaipomenit de bine pentru un film britanic“, a declarat malitios regizorul. Chiar daca tonul este oarecum inegal si-si pierde suflul spre sfarsit, „O dadaca plina de surprize“ merita vazut. Atat pentru surprizele scenariului, cat si pentru actori.

     

    KEEPING MUM/O DADACA PLINA DE SURPRIZE R: NIALL JOHNSON CU: MAGGIE SMITH, ROWAN ATKINSON, KRISTIN SCOTT THOMAS, LIZ SMITH, TAMSIN EGERTON, TOBY PARKES DIN 28 IULIE

  • Pensii pentru tineri

    Legea privind pensiile facultative a intrat in dezbatere publica. Toata lumea stie ca noul sistem va incepe sa fie aplicat la anul. Intrebarea care se pune insa este, pentru viitorii investitori, de ce ar cotiza la un fond de pensii, in loc sa-si tina pur si simplu banii in banca sau sa-i plaseze pe bursa.

     

    Raspunsul nu vine neaparat din eficienta cu care vor fi investiti banii. Nu se poate spune, chiar dupa aprecierile specialistilor din asigurari, ca veniturile aduse de un fond de pensii ar fi mai mari decat cele aduse de un depozit la banca sau de piata de capital.

     

    Comparatia nu se face insa cu astfel de surse de venit, ci cu ceea ce poate oferi statul, ca furnizor de asigurari sociale, cetatenilor care ajung la varsta pensionarii. Iar statul poate oferi tot mai putin, fiindca, dupa cum stim, dezechilibrul intre populatia de varsta activa si cea pensionata creste: un salariat contribuie acum la sistemul de asigurari sociale pentru 1,24 pensionari, iar pensia medie, de 380 RON, inseamna mai putin de jumatate din salariul mediu net pe economie. Prin urmare, statul a decis sa externalizeze treptat sarcina platii pensiilor: pe langa mecanismul actual, unde pensiile se platesc pe masura incasarii contributiilor (pilonul I al sistemului de pensii), de la anul vor aparea pensiile private facultative, zise ocupationale (pilonul III), iar din 2008 pensiile private obligatorii. O parte din contributiile de asigurari sociale intra deci in administrarea unor fonduri de investitii, care le investesc in asa fel incat sa-i ofere beneficiarului castiguri in plus. Pentru stat, avantajele existentei sistemului privat de pensii sunt evidente, incepand cu eliminarea presiunii asupra bugetului asigurarilor sociale si terminand cu stimularea pietei de capital si a cresterii economice, prin faptul ca sumele acumulate din contributii sunt investite in economie. Nu trebuie sa mire deci pe nimeni ca, daca pensiile facultative sunt prezentate doar ca un potential avantaj de care viitorii pensionari pot sau nu sa profite, participarea la pilonul II al sistemului de pensii va fi obligatorie. Toti cei care cotizeaza la sistemul public si au pana in 35 de ani vor varsa o parte fixa din CAS la fondurile de pensii (mai exact, 2% din cota actuala de 9,5% din venitul brut, urmand ca in curs de opt ani sa se ajunga la 6%). Singura libertate lasata cotizantului e sa-si aleaga fondul unde vor merge banii lui. Obligatia de a intra in sistemul privat de pensii n-o vor avea insa decat tinerii, atata vreme cat cei intre 35 si 45 de ani pot alege daca vor cotiza sau nu, iar cei peste 45 de ani nu sunt atractivi pentru nici un fond de pensii, pentru ca perioada lor de cotizare este considerata mica, din moment ce nu mai au decat 15 ani pana la pensionare.

     

    Majoritatea celor mai mari societati de asigurari si-au manifestat deja dorinta de a se constitui in administratori de fonduri de pensii, a declarat pentru BUSINESS Magazin Mircea Oancea, presedintele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP). Este adevarat ca deocamdata sunt greu de estimat beneficiile companiilor, pentru ca n-au fost batute in cuie conditiile de participare. „Allianz-Tiriac este interesata sa intre pe piata pensiilor, dar asteapta reglementarile si normele privind administrarea fondurilor, pentru a vedea daca este o activitate profitabila sau nu“, a confirmat Crinu Andanut, director in cadrul diviziei de pensii a companiei. La randul sau, AIG Life a estimat deja ca va investi circa 10 mil. euro ca sa infiinteze o companie de administrare a fondurilor de pensii, declarandu-si interesul si pentru pensiile obligatorii, si pentru cele facultative. Si ING a anuntat ca vrea sa intre pe piata fondurilor de pensii private facultative si obligatorii, estimand ca numarul celor intre 35 si 45 de ani interesati sa cotizeze la un fond ajunge la 5,6 milioane de persoane.

     

    De la constituirea ei in octombrie 2005, CSSPP a avut misiunea sa stabileasca normele de aplicare a legii pensiilor facultative, urmand ca de anul viitor sa se ocupe cu autorizarea si supravegherea administratorilor de fonduri. Pana acum insa, atentia publica a fost confiscata de lungul proces de aprobare in Parlament a presedintelui si a celor cinci membri ai CSSPP (cate unul desemnat de PD, PNL, PSD, patronate si sindicate). Publicul a capatat deja suspiciuni in privinta modului cum va fi supravegheat noul sistem de pensii, dupa ce presa a insistat asupra fostelor relatii de afaceri intre Vlad Soare, propus in Comisie din partea sindicatelor, si omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu.

     

    Luna trecuta Comisia a reusit totusi sa lanseze, in sfarsit, spre dezbatere publica normele de autorizare a societatilor care vor administra fondurile de pensii facultative, ceea ce ar insemna ca in septembrie comisia ar putea aproba primii administratori de fonduri. Faza urmatoare este organizarea licitatiei pentru campania publica de informare asupra reformei sistemului de pensii, campanie care ar urma sa fie lansata in octombrie si sa se incheie in ianuarie 2007.

     

    Pana atunci insa, raman in discutie cerintele pentru aprobarea administratorilor de fonduri. Pentru societatile care vor administra fonduri de pensii obligatorii, plafonul a fost redus in urma cu cateva luni, de la o propunere initiala de 5 mil. euro la 4 milioane. Pentru administratorii fondurilor de pensii facultative, plafonul a fost propus acum la 1,5 mil. euro. Cum era de asteptat, administratorilor (companii de asigurari sau societati de pensii special create) li se cere sa dispuna de capital din surse proprii si nu din credite, sa nu fie firme inregistrate in paradisuri fiscale si sa nu aiba datorii la bugetul de stat. In plus, membrii conducerii companiilor de administrare trebuie sa nu fi fost implicati in falimente, scandaluri financiare si sa nu fi condus firme care „au avut o evolutie necorespunzatoare a indicatorilor de prudenta“.

  • Impartiti-va riscul

    S-ar zice ca viitorii investitori in fondurile private de pensii vor avea de unde sa aleaga: numai in 2007 ar putea aparea, dupa unele estimari, circa 30 de fonduri. Dupa opinia analistului Sorin Serban, vicepresedinte al Asociatiei Analistilor Financiari, fiecare investitor ar trebui sa aiba in portofoliu intre 5 si 10 fonduri, pentru a-si echilibra riscul.

     

    BUSINESS Magazin: Care ar fi cele mai bune optiuni de plasamente pentru fondurile private de pensii?

     

    Sorin Serban: In privinta investitiilor, daca orizontul de timp este de peste 10 ani si obligatiile viitoare sunt relativ mari, ponderea in actiuni ar trebui sa fie peste 50%. De asemenea, o pozitie de 10-15% ar trebui sa existe in active relativ lichide si volatile: imobiliare, venture capital. Ponderi mai mari la investitii in obligatiuni sau fonduri monetare induc randamente minime (ceva peste inflatie), dar aduc o anumita stabilitate in portofoliul investitorului. Mare atentie trebuie acordata modului de taxare, pentru ca poate influenta semnificativ performanta unui portofoliu de investitor.

     

    Ce riscuri isi asuma investitorii la astfel de fonduri?

    Fondurile private de pensii sunt reglementate (acesta ar fi un prim element de protectie), dar investitiile efectuate de managerul fondului ar trebui sa se faca pe riscul investitorului. In tarile dezvoltate se face diferenta intre DBO (defined benefit obligation, unde institutia care asigura plata pensiilor contribuie si ea cu anumite sume specifice la planul de pensie pentru beneficiari – n. red.) si DCO (defined contribution obligation, unde institutia care asigura plata pensiilor este responsabila doar cu administrarea contributiilor de pensii ale angajatilor – n. red). Fondurile private de pensii la noi ar trebui sa fie DCO (pentru ca nu vad cine ar suporta financiar DBO daca performantele pietei de capital sunt scazute), iar daca performanta planului de pensii este insuficienta, atunci investitorul va avea nevoie de alte resurse financiare. Din acest motiv, reputatia si experienta fund managerilor (si a profesionistilor care lucreaza pentru ei) este foarte importanta. Odata cu aparitia si dezvoltarea acestui segment, ar trebui sa apara o noua profesie, aceea de investment advisor, care sa il sfatuiasca pe investitor ce fonduri sa aleaga.

     

    Care vor fi comisioanele fondurilor si costurile de administrare?


    Investitorul trebuie sa fie bine informat despre costuri inainte de a investi in fonduri. In prinicipiu investitorului trebuie sa i se dea flexibilitate, in sensul ca daca acesta doreste sa inlocuiasca un fond cu altul in portofoliu (din cauza unei performante slabe a unui fond sau a schimbarii unor circumstante ale investitorului), sa o poata face cu un cost rezonabil. Recomand investitorilor sa citeasca bine prospectele fondurilor inainte de a investi. In general, comisioanele de cumparare a fondurilor scad (chiar pana la zero) daca investitorul pastreaza un fond in portofoliu pentru o perioada mai lunga de 5-6 ani. In pietele dezvoltate exista companii care fac o analiza comparativa a performantelor fondurilor, a costurilor de administrare si acorda ratinguri fondurilor.

  • Cu bataie lunga

    Sumele care vor fi gestionate din contributii pentru pensiile administrate privat, precum si ca rezultat al capitalizarii acestora prin investitii vor ajunge in 2020 la 20 de miliarde de euro, conform estimarilor facute de Gheorghe Barbu, ministrul muncii.

     

    500.000 Numarul estimat al celor care vor participa la schemele facultative de pensii in 2007

     

    116,8 mil. RON Efortul bugetar prognozat pentru anul 2007 ca urmare a acordarii de catre stat a unor deductibilitati fiscale pentru schemele facultative de pensii

     

    710 mil. RON Valoarea contributiilor care vor fi directionate catre fondurile de pensii administrate privat in 2008, ceea ce va reprezenta 0,17% din PIB

     

    2,2 mld. euro Deficitul bugetului de stat estimat dupa primii cinci ani de contributii la sistemul pensiilor administrate privat

     

    4.991.571 Numarul asiguratilor din sistemul public de pensii (angajati), medie lunara calculata pentru primul trimestru  al anului curent

     

    112.903 Numarul asiguratilor pe baza de declaratii (in general persoane care lucreaza pe cont propriu, asociati, comanditari etc.)

     

    5.642.632 Numarul pensionarilor din sistemul public de pensii (inclusiv pensionarii agricultori a caror pensie se plateste din bugetul de stat), potrivit statisticilor lunii mai 2006

     

    Surse: Casa Nationala de Pensii si alte Drepturi de Asigurari Sociale; Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.