BusinessMagazin

Tag: iuliana roibu

  • De ce e mai bine să angajezi o femeie pe postul de director

    Motiva prin forţa femeilor de a aduce rezultate, prin capacitatea acestora de a vedea ansamblul şi prin faptul că femeile nu se sperie de muncă sau de volumul mare de tasku-ri, deoarece, după cum spunea – mai în glumă sau mai în serios – şi Ken Robinson în celebrul său discurs de la Ted, „multitaskingul a fost inventat şi cu siguranţă dus la perfecţiune de femei“. CEO-ul care conduce compania antreprenorului de aproape cinci ani este una dintre cele mai puternice femei din businessul românesc şi livrează rezultate într-una dintre industriile ante-rior specifice bărbaţilor, care au ajuns să fie însă dominate de femei. Retailul de cosmetice sau de fashion sunt industrii care se pliază pe profilul femeilor şi sunt şi dominate de acestea. Dar tot câteva doamne conduc industrii ca asigurările, petrolul şi energia, avocatura sau distribuţia de produse IT.

    Alături de colegii mei, am vorbit cu zeci de doamne din businessul românesc pentru realiza-rea acestui catalog. La una dintre întâlniri, teoretizând şi filosofând despre forţa femeilor de a face multitasking şi de a livra rezultate atât în business, cât şi în educaţia copiilor sau în mi-cromanagementul familiei, am realizat că România din ultimii 25 de ani a integrat femeile în afaceri fără prea multă vorbă. Vestul Europei a muncit mai mult să scoată femeile din casele bine întreţinute de bărbaţi, a tratat mai mult despre integrarea lor pe piaţa muncii şi despre ne-voia de a aduce cât mai multe femei în consilii de administraţie, în management sau la cârma unor afaceri care să şi atragă finanţări. La nivel european au fost propuse soluţii, strategii şi penalizări pentru companiile care nu respectă diversitatea de gen.  În România, unde multitu-dinea de alte probleme nu a lăsat timp pentru astfel de discuţii, lucrurile s-au întâmplat de la sine. Femeile au ajuns o forţă în businessul local fără ca nimeni în afară de ele însele să fi in-tenţionat asta. Iar parcursul lor în business continuă.

    Lista cu cele 200 de doamne pe care o veţi răsfoi în continuare este finalul unui proces de de-liberare, care a presupus nu numai prezentarea unor nume care contează cu adevărat în busi-nessul local, dar şi realizarea unui pariu cu viitorul. Multe dintre doamnele apărute în ediţiile trecute ale catalogului au devenit expatriate, fiind promovate în afara ţării, multe antreprenoare au depăşit etapa romantică a businessului şi au devenit femei de afaceri în toată puterea cu-vântului, la fel cum multe dintre ele au reuşit să păstreze businessul în formă şi în forţă şi acordat cu piaţa. Pentru că femeile aduc „îmbunătăţirea performanţei financiare, stimularea cre-ativităţii şi soluţionarea mai eficientă a problemelor“, dar şi pentru că analizează toate faţetele unei probleme, pentru că se gândesc la viitorul companiei şi pentru că se bucură frumos de re-zultate pariem încă o dată pe 200 de nume în businessul românesc feminin.

  • Mesajul de Sărbători al Iulianei Roibu, redactor-şef adjunct al Business Magazin: Sper să iasă din vocabularul oamenilor cuvântul „poate”

    Am câteva dorinţe pentru 2014 pe care aş vrea mult să le audă Moş Crăciun sau oricine îi ţine locul anul ăsta. Citisem în Fortune că anul trecut Moşul nu a livrat conform aşteptărilor în State şi nişte analişti estimau că la sfârşitul lui 2013 aşteptările vor fi mai mici. Recunosc că eu nu îi cer lucruri mici (nu îmi stă în fire), aşa că îi transmit următoarele: să scoată din vocabularul oamenilor cuvântul „poate” (nu foloseşte la nimic nimănui), să dea curaj oamenilor să facă ce le place, să ăsească un candidat puternic pentru alegerile din toamnă şi în general să ne facă uşoară trecerea prin campania electorală.

    Prietenilor Business Magazin le doresc să îşi găsească strategia cea bună pentru a se dezvolta în 2014, dar şi să îşi întâlnească mentorii potriviţi şi angajaţii perfecţi. V-am zis că nu ştiu să cer puţin de la Moş Crăciun.

    IULIANA ROIBU este REDACTOR-ŞEF ADJUNCT al Business Magazin.

  • Opinie Iuliana Roibu, redactor-şef adjunct: Scurt tratat despre excelenţă

    In toamna lui 2004 apariţia pe piaţă a BM a fost cumva neaşteptată. Ţin minte că îmi cumpărasem Ziarul Financiar cu primul număr al revistei, o citeam şi nu îmi venea să cred că este o publicaţie editată în România. Din acel moment şi până am ajuns să fac parte din echipa care o edita a trecut mai puţin de un an. 1 august 2005 a fost prima mea zi de lucru la BM, după ce urmărisem fiecare număr al revistei de la lansare şi luasem decizia că vreau să lucrez în echipa care construia un produs pe singurul tipar de jurnalism pe care îl ştiam eu. Mulţi au considerat că revista a apărut pe piaţă înaintea timpului ei, dar timpul a demonstrat că a apărut exact la momentul potrivit – a fost primul săptămânal de business de pe piaţă şi, la 8 ani distanţă, a rămas singurul săptămânal de business de pe piaţă.

    BM a crescut odată cu economia României, a prins anii agresivi de creştere, tranzacţiile care nu se mai terminau, discuţiile despre investiţii de milioane şi sute de milioane şi planurile pentru un viitor care nu se vedea altfel decât prosper. Tot BM a scris însă şi primele articole despre venirea şi adâncirea crizei şi sper că tot BM va scrie primele articole despre întoarcerea unei creşteri economice adevărate. Pentru mine, atât din punct de vedere personal, cât şi profesional, să fac parte din echipa acestei reviste a fost şi este o onoare şi o plăcere. A fost o onoare pentru că am avut ocazia să fac excelenţă: am avut spaţiul editorial, timpul şi resursele care mi-au permis să scriu articole premiate şi apreciate şi am simţit că aduc ceva în plus într-un peisaj în care limitele se construiau mai degrabă din interior. Am cunoscut oameni excepţionali, începând de la colegii mei şi până la manageri, antreprenori şi politicieni, luând de la fiecare câte o lecţie despre viaţă, carieră, business, economie, dar mai ales despre puterea de a lua decizii.

    Cred cu tărie, după mai bine de şapte ani în echipa BM (şi alţi 6 anteriori de jurnalism în presa generalistă) că puterea de a lua decizii este cea care face diferenţa între oamenii obişnuiţi şi cei despre care publicaţiile quality ajung să scrie. O privire scurtă în urmă, printre articolele pe care

    le-am scris sau le-am editat, îmi aduce în minte zeci şi poate sute de propoziţii memorabile spuse de astfel de oameni. Puse în dinamică, astfel de propoziţii reprezintă istoria celui mai efervescent deceniu din economia României, care a antrenat pentru prima oară masele, o oarecare clasă de mijloc, oameni de afaceri de toate rasele şi vârstele, investiţii în domenii vechi şi noi şi sume de ordinul miliardelor de euro. Arhiva BM, pe care, poate din nostalgie, dar şi din plăcere, o păstrez şi o actualizez în biblioteca mea de acasă, este cel mai bun instrument de lucru când vine vorba despre evoluţia României. Un instrument de lucru excelent, crescut cu excelenţă în ultimii opt ani de excelenţi profesionişti.

    Iuliana Roibu este redactor-şef adjunct al revistei BUSINESS Magazin.

  • Iuliana Roibu, redactor-sef adjunct BUSINESS Magazin, a castigat premiul Clubului Roman de Presa pentru jurnalism economic

    Articolul premiat a fost “Zece motive pentru scumpirea
    benzinei”, materialul de coperta din revista BUSINESS Magazin din
    luna iulie 2010, pe care il puteti citi aici. La sectiunea Jurnalism Economic, membrii
    juriului au fost Claudiu Vrinceanu (www.wall-street.ro) si Mihaela
    Pantea (Forbes Romania).

    Premiantii acestei editii sunt:
    Stire de agentie: Ovidiu Vanghele (Mediafax), pentru stirea despre
    stenogramele cazului Catalin Voicu, “Voicu: Unim DNA cu DIICOT, il
    aducem pe Miclescu de la pensie; Al. Mazare: Si nu ne ia iar pe
    noi?”
    Editorial, presa scrisa: Andrei Craciun (Adevarul), pentru
    editorialul “Geniul”
    Ancheta, presa scrisa: Alex Nedea (Adevarul), pentru investigatia
    “Lagare in numele Domnului”.
    Reportaj, presa scrisa: Simina Mistreanu (Decat o revista), pentru
    reportajul “Alegerile Danei” si Vlad Odobescu (Evenimentul Zilei),
    pentru reportajul ” Revelionul unui figurant”
    Jurnalism economic, cross-media: Iuliana Roibu (Business Magazin)
    pentru articolul “Zece motive pentru scumpirea benzinei” si
    Gabriela Gugeanu Baiardi (TVR Iasi) pentru “Fantomele industriei
    socialiste”.
    Jurnalism cultural, cross-media: Anca Mateescu (SRR-Radio Romania
    Cultural) pentru “Vocile memoriei -In memorian Adrian Paunescu”
    (impreuna cu Eugen Lucan), “Literatura ca destin -Andrei Plesu” si
    “Literatura ca destin – Herta Muller”.
    Jurnalism sportiv, cross-media: Romeo Chiriac (Mediafax), pentru
    focusul “Fotbal sub ape la Ada Kaleh”
    Interviu, cross-media: Razvan Butaru (TVR), pentru interviul cu
    parintele Nicolae Bordasiu.

    Iuliana Roibu lucreaza la BUSINESS Magazin din vara anului 2005
    si a castigat premiul CRP pentru jurnalism economic si in anul
    2007.

  • Fantoma lui Kyoto

    Bombardarea Coreei si alte ciocniri de natura razboinica din
    ultima vreme sperie simultan toata planeta. Dar cred ca marile
    ciocniri vor veni din alta parte. In urma cu cativa ani, am vizitat
    o biserica sculptata intr-un ghetar din Alpi. Era frumos. Stateam
    insa acolo si imi dadeam seama ca e ultima oara cand voi vedea acea
    biserica: initial, cu 20 de ani in urma, fusese sapata la peste 12
    metri adancime intr-un ghetar, iar cand am vizitat-o eu am urcat
    cateva trepte pana la intrare, iar acoperisul era acoperit cu o
    pancarta care sa inlature razele soarelui. Stiu, exemple de acest
    gen vedem in fiecare zi pe National Geographic. Stim prea bine ca
    se topesc ghetarii. Toata ziua auzim la stiri despre incalzirea
    globala. Toata lumea vorbeste despre masuri, despre Kyoto si
    certificate de carbon, despre reciclare selectiva si scaderea
    amprentei de carbon a fiecaruia dintre noi.

    Mi-am calculat si eu recent amprenta de carbon si am aflat ca
    produc anual 10.235 de tone de CO2; se pare ca sunt destul de mult
    peste medie, adica un mare poluator persoana fizica, desi as fi
    spus ca am un comportament cat de cat eco: am numai becuri
    ecologice, colectez gunoiul selectiv, merg putin cu masina si nu
    mananc carne (fermele de vite fiind unul dintre marii poluatori ai
    lumii). Faptul ca merg insa de cateva ori pe an cu avionul ma face
    sa par pe site-urile unde se calculeaza amprentele de carbon un fel
    de dusman al mediului.

    Tocmai de asta am stat si m-am intrebat zilele trecute de ce
    intalnirea anului in ce priveste mediul are loc la capatul
    pamantului, la Cancun. E drept, la Cancun e frumos acum si e cald,
    in timp ce acasa la cei mai ferventi aparatori ai mediului,
    vest-europenii, temperatura e sub zero si cam ninge. Sau, cum imi
    spunea pe sms un participant la summit, “e foarte cald si e un pic
    straniu sa asculti colinde cand stai la plaja”. Asa ca imi pun si
    eu intrebarea: despre ce vorbim aici? Chiar ii mai pasa cuiva de
    incalzirea globala? Voua va pasa? Si daca va pasa, puteti fi de
    ajutor? Una din legile lui Murphy spunea ca, daca pui o lingura de
    apa de canal intr-un butoi cu vin, obtii un butoi cu apa de canal.
    Nu vreau sa dezamagesc pe nimeni, dar toata discutia actuala despre
    mediu mi se pare un fel de apa de canal.

    Mi se pare trist ca am ajuns sa spun asta si sa cred ca e vorba
    de un proces ireversibil. Atat timp cat dreptul companiilor de a
    produce bunuri si de a polua poate fi cumparat, nu putem sa
    discutam despre beneficiile Pamantului din asta. E vorba doar de
    beneficiile celor direct interesati. A, daca eu ca tara am voie sa
    poluez X miliarde de tone de CO2 si atunci cand le-am emis imi este
    sistata automat productia, ar fi ceva. Dar cine are puterea sa faca
    asta? Si cu ce se mai hranesc oamenii? Toate aceste protocoale –
    chiar daca initial au avut si un scop nobil – sunt deocamdata doar
    reprezentarea unor interese.

    Eu cred ca de aici va veni urmatorul mare conflict. Cel dintre
    pietele pro-Kyoto si tarile care nu vor sa auda de astfel de
    protocoale. Ultimele sunt sincere: nu vor sa isi bata capul si au
    acceptat pur si simplu ca viata Pamantului nu este infinita. Sau nu
    vor sa faca parte dintr-o alianta globala din care sa castige doar
    cativa oameni. Sau nu vor sa spuna cat polueaza. Sau pur si simplu
    nu vor. Stim, e vorba de Statele Unite si de China, cei mai mari
    poluatori neinteresati sa intre in sistem. Dupa ei incep sa se ia
    si altii, precum Canada, care a declarat la Cancun ca nu mai vrea
    sa auda de vreun protocol post-Kyoto dupa 2012 si care se confrunta
    in aceasta iarna cu o crestere a temperaturii cum nu a mai avut
    vreodata. Si ar mai fi si alte voci. Fara acestea insa, orice
    alianta tip Kyoto are efecte la jumatate si nu se poate spune
    nicidecum ca este un proces global. Nimic nu este global fara China
    si SUA.

    Tarile pro-Kyoto sunt conduse in acest demers de doi factori;
    unele tari chiar sunt preocupate de incalzirea globala si de
    efectele acesteia asupra urmatorilor ani (nu foarte indepartati),
    dar altele – cele mai multe si mai guralive – nu vor sa fie private
    de acest instrument financiar absolut adorabil numit aer. Cotele de
    carbon sunt o valoare al carei pret creste, scade, creste si iar
    scade si este viu datorita (sau mai bine zis din cauza)
    institutiilor financiare si a strategiei lor pe termen scurt sau
    mediu. Vorbim de o piata de zeci si potentiale sute de miliarde de
    euro si de profituri semnificative pe burse si in conturile marilor
    companii financiare. In conditiile in care principalele bunuri
    produse in Europa sunt produsele de lux, vorbele si banii,
    certificatele de carbon sunt aur curat. Cam despre asta e
    vorba.

    Nu spun ca initiative precum Kyoto, Copenhaga sau Cancun ar fi
    inutile. Nicidecum! Imi pare insa incredibil de rau de ochii tristi
    ai acelor cercetatori care cauta de ani intregi dovezi pentru a ne
    arata ca viata pamantului se scurteaza. Imi pare rau ca au muncit
    degeaba, ca au dat subiecte televiziunilor si ziarelor ca sa
    infricoseze populatia si ca vor suferi alaturi de ceilalti cand
    ghetarii se vor topi si Pamantul se va transforma semnificativ. La
    fel ca si in industria medicamentelor sau alti giganti industriali,
    interesul pe termen scurt, evolutia de pe bursa si dividendele de
    la sfarsitul anului sunt mult mai importante. Asta e treaba
    altcuiva.

  • CV de fost manager

    La o discutie si o cafea cu un CEO de multinationala, Romania
    pare chiar usor de condus. Fie ca e vorba de oameni pregatiti sau
    nu pentru politica sau de expati care considera ca modelul
    guvernului din tara lor ar fi tocmai bun pentru Romania, fiecare
    are solutiile lui. Pana la urma, oamenii de afaceri si managerii de
    multinationale pot fi politicieni? Pot conduce o tara, un guvern,
    un buget in care trebuie sa incapa nu doar cei performanti si
    sanatosi care vin la serviciu in fiecare zi impecabili si nu se
    plang niciodata, ci pur si simplu toata lumea? Daca ai construit o
    afacere sau ai reusit sa tii in frau un buget de companie, este
    suficient? De fapt, ce experienta iti trebuie pentru a fi
    guvernant?

    Ma intrebam asta saptamana trecuta cand un om de afaceri imi
    povestea cum cea mai importanta posesie a unui om din mediul de
    business e agenda lui de telefon. Bineinteles, doar varfurile din
    partide ajung in echipele de guvernare, iar varfurile din partide
    au agendele de telefon bine pregatite pentru orice situatie.
    Respectivul om de afaceri spunea ca Romania s-a dat jos din toate
    trenurile care ar fi insemnat dezvoltarea tarii. Care ar fi fost
    solutia ca Romania sa ramana pe sine si pe harta de dezvoltare a
    lumii? Managementul privat, mi-a raspuns. Nu neaparat un om din
    mediul privat, ci reprezentanti din companii de management
    pregatiti pentru a echilibra bugete.

    Mediul de afaceri a apreciat perioada in care Calin
    Popescu-Tariceanu a fost premier. E adevarat, au apreciat-o si
    pentru ca a fost o perioada fasta, de crestere economica, in care
    aproape orice premier ar fi fost bine vazut. Acelasi mediu de
    afaceri spune ca nu intelege strategia pe care o aplica acum
    guvernul Boc. Pe de alta parte insa, guvernul Boc este compatimit
    acum. Cei mai multi directori de companii si oameni de afaceri
    inteleg foarte bine de ce cetatenii se uita urat la Boc: asa se
    uita si la ei multi angajati carora le-au fost taiate salariile,
    care nu mai au de lucru, care nu se mai descurca de la avans la
    lichidare.

    Cred ca cea mai importanta calitate a unui lider este ca are
    curajul de a lua decizii. Pe de alta parte, cred ca acest curaj
    devine ceva din ce in ce mai rar intalnit. Liderii politici nu mai
    iau nicio decizie fara consensul partidului din care fac parte;
    directorii de multinationale aplica o strategie venita de la
    headquarter fara prea multe fasoane. In acest context, in ce masura
    un lider venit dinspre mediul de afaceri poate fi unul curajos,
    care sa aplice ce a invatat la scolile lui de management fara a
    deveni sensibil la parghiile care l-ar putea face bogat peste
    masura peste noapte? Pe de alta parte, sunt lectiile de la scoala
    suficiente? Nu. Pai si atunci, ce ii trebuie de fapt unui lider
    care sa poata conduce o tara?

    In primul rand, pregatirea. Facultate, MBA, studii aprofundate,
    stagii care sa arate ca nu doar cartea e la mijloc. In al doilea
    rand, acel ceva care atrage masele. Pentru ca, pana la urma, despre
    asta e vorba. Despre a atrage, dar, mai ales, de a nu dezamagi
    ulterior.

    In al treilea, dar in niciun caz in ultimul rand, lipsa
    tentatiilor. Asta s-ar putea rezolva in mai multe feluri: fie ca e
    el foarte bogat (si atunci va fi invinuit ca face legi pentru a-si
    usura mersul afacerilor proprii); fie ca a acumulat destul din
    salariile lui de CEO pentru a nu mai avea grija banilor (si atunci
    sotia sau copiii sai care au afaceri vor fi urmariti cu mare
    atentie); fie ca e foarte bine platit de stat – cum sunt salariile
    de sute de mii de euro ale guvernantilor din Singapore (si ar fi
    ceva de groaza pentru oameni sa auda ca sefii statului castiga cat
    tot orasul lor la un loc).

    Asadar, un om care vine din business, cu relatii bune, cu scoala
    si cu ceva curaj poate ajunge in frunte si ar putea chiar face
    treaba buna daca ar fi lasat un pic in pace. Cred ca de fapt
    singurul raspuns e ca trebuie sa credem in cineva. Oricine ar fi
    persoana respectiva, fie om de afaceri, politician din tata-n fiu
    sau nepot al vreunei vite nobile din Romania antebelica, manager de
    multinationala sau pur si simplu o persoana pusa pe treaba, ar
    trebui sa ii dam macar cateva luni de liniste. Lunile acelea de
    care e nevoie pentru a demonstra ca poate. Toti avem nevoie de asta
    cand incepem ceva nou. Vor veni niste ani electorali. Oricui va
    iesi presedinte, mai mare peste deputati, premier sau ministru, am
    decis sa ii dau un an in care sa nu il judec. Ii voi spune anul
    invizibil.

  • Lectiile Chinei

    America a pompat in ultimii doi ani niste zeci de miliarde de
    dolari pentru a salva sistemul bancar din criza pe care acelasi
    sistem a provocat-o. Statele europene se agita in jurul fondului de
    coeziune care ar trebui sa salveze toate economiile batranului
    continent, atunci cand acestea vor ajunge sau se vor apropia de
    colaps. Deja nici nu mai conteaza ca e vorba de datorii de stat, de
    probleme ale bancilor, de deficitele bugetare sau ca tinta se
    numeste Irlanda, Portugalia, Spania, Grecia sau poate Romania –
    ultimele doua tari fiind, in ultimul trimestru, si ultimele tari
    europene ramase in recesiune. Nu vreau sa mai amintesc ce a facut
    Romania cu miliardele imprumutate de la FMI sau care au fost
    prioritatile guvernului in ultimul an.

    Vreau sa ma refer la altceva: in timp ce europenii si americanii
    merg pe franghii tot mai subtiri, China a investit in ultimii doi
    ani miliardele ei intr-o retea de cale ferata pentru trenuri de
    mare viteza. Saptamana trecuta a fost inaugurat un nou segment de
    200 de kilometri din acest proiect, iar trenul Bombardier a mers cu
    o viteza de 350 de kilometri la ora. Adica mai rapid decat
    “Glontul” japonez si decat T.G.V.-ul francez; nu imi permit sa il
    compar cu cel mai rapid tren romanesc.

    Acum, China are 7.000 de kilometri de retea de cale ferata
    pentru trenuri de mare viteza si planuieste ca in 2013 sa aiba o
    retea de aproape 13.000 de kilometri care va lega cele mai
    importante 42 orase din China. Nu a fost ieftin: tot proiectul a
    costat peste 30 de miliarde de dolari, iar pentru a cumpara
    trenurile care vor circula pe aceste linii va mai fi nevoie de alte
    zeci de miliarde. Pe scurt, China va iesi din criza cu o retea de
    cale ferata pe care o va invidia o lume intreaga. Desigur,
    plimbarea cu aceste trenuri nu va fi la indemana tuturor chinezilor
    – un bilet de 10 sau 15 dolari poate insemna un procent
    semnificativ din salariul unui muncitor de acolo.

    Pe de alta parte insa, China nu face toate aceste investitii
    pentru nu-stiu-cine, ci pentru ea insasi, pentru piata interna de
    peste un miliard de oameni pe care vrea sa o dezvolte. Noi vorbim
    mult despre China, despre chinezi si despre asa-zisa amenintare a
    Chinei. Dar cu ce ne ameninta pe noi China? Cu faptul ca produce
    ieftin? Deja China nu e cel mai ieftin producator pe plan mondial –
    vin puternic din urma India, Vietnam si Pakistan. Ce a facut China
    in rastimpul in care produsele chinezesti au fost de cele mai multe
    ori dispretuite sau considerate concurenta neloiala de catre
    pietele vestice (unde reprezinta aproape jumatate din marfa de pe
    piata) a fost sa invete, sa se pregateasca, sa devina nu numai
    centrul de greutate al Asiei, ci al lumii intregi.

    Cu multa tenacitate, China chiar a respectat vorbele pe care le
    spun si romanii, si alte natii cu pretentii filozofice: “capul
    plecat sabia nu-l taie”, “fa-ti iarna car si vara sanie” si asa mai
    departe. E drept, nu au ei cele mai pure politici economice si mai
    au multe minusuri, dar cert e ca in ultimii ani si-au schimbat mult
    pozitia si au trecut in fruntea mesei la negocieri.

    Claudiu Ciobanu, un roman care intermediaza exporturi din China
    catre Romania, imi povestea mai zilele trecute pe mail ca a face
    afaceri cu chinezii nu e deloc o chestiune de stil de business, ci
    mai mult de afinitate. “95% din patronii de fabrici, oricat de mici
    sau de mari ar fi acestea, nu vorbesc limba engleza si au ajuns sa
    isi selecteze cumparatorii, iar discutiile despre incheierea unei
    afaceri sau a unui contract nu se discuta niciodata in birou, ci
    doar la karaoke sau la masa de seara, in birou sau fabrica se
    discuta despre modalitatea de productie, date tehnice si asa mai
    departe si asta doar daca patronul te place si le convine ce le
    propui.” Cu alte cuvinte, in China nu prea se mai verifica si
    vorba: “Clientul nostru, stapanul nostru”. Cel putin deocamdata,
    este invers. Si asta deoarece China nu are atat de multa nevoie de
    noi cata avem noi de ea. China si produsele ei ieftine sunt parte
    integranta a vietii confortabile pe care o ducem astazi, fie ca ne
    place sau nu sa admitem asta.

    Ascensiunea Chinei indica faptul ca nu prea e loc pentru toata
    lumea. Iar daca occidentalilor nu le-au placut produsele
    chinezesti, statelor europene aflate acum in dificultate le-ar
    placea mult de tot banii chinezesti. Dar, ca si banii de la FMI, si
    cei de la Beijing vor veni cu o poveste in atasament. Iar cand
    Beijingul va vrea sa discute afaceri la karaoke, si cei mai
    scortosi europeni vor incepe sa-si dreaga glasul.

  • Un alt fel de recensamant

    “Daca tu crezi ca poti sau daca tu crezi ca nu poti, ai
    dreptate”, spunea Henry Ford in urma cu atat de multi ani incat
    nici nu mai conteaza ca a spus-o el sau nu. Imi place sa imi
    amintesc fraza asta cand stau fata in fata cu oameni care se
    considera subevaluati in Romania si imi argumenteaza cum nu reusesc
    sa plece de aici, desi si-ar dori asta foarte mult. Nu ii
    dezamagesc atunci cand discut cu ei. Nu le spun ca au ramas in
    Romania pentru ca poate nu sunt destul de competenti. Nu le spun
    nici ca au ramas aici pentru ca de fapt nu aveau chef sa munceasca
    din greu. Sa porneasca de jos. Sa transpire.

    Statistica nu stie sa imi spuna exact cati romani mai traiesc
    acum in Romania. Acte romanesti mai au un pic peste 20 de milioane,
    dar datele arata ca maximum 18 milioane mai sunt aici. Suntem inca
    destul de multi si da, celor mai multi nu le place in Romania. Va
    rog sa ma contraziceti daca nu am dreptate.

    Cu toate acestea, sunt destul de multi si cei carora le place.
    Celor care au considerat ca, asa cum spunea Liliana Solomon (fostul
    CEO local al Vodafone), in Romania se intampla lucruri, ai loc sa
    cresti si sa te dezvolti, sa demonstrezi ca esti in stare. Mai mult
    de atat, aici e distractiv: traim intr-o tara care s-a transformat
    de la a fi complet pesimista la definitiv optimista si de curand a
    luat-o de la capat.

    De aceea cred acum ca ultimii 20 de ani traiti in Romania vor
    semana destul de mult cu urmatorii 20 de ani. Desigur, multe
    lucruri s-au schimbat si se vor mai schimba, dar in esenta va fi la
    fel. Nu ca e comod sa stii cum arata planul? Pe de alta parte, nu
    stau cei mai multi oameni in relatii care nu le plac, in joburi
    care nu le plac, in tari care nu le plac? Doar pentru ca e caldut
    si cunosc cum merge treaba?

    Ce daca stim ca Romania e datoare pana peste cap si ne va fi cel
    putin la fel de greu sa trecem de urmatoarea decada cum ne-a fost
    sa trecem de anii ’90? Conteaza ca am trecut, ca fiecare a facut-o
    in felul lui, mergand inainte doar pentru el, poate fara a plati
    taxele, poate facand lucruri la limita legalitatii, cei mai multi
    fara a se implica. Exact ca intr-o casnicie in care, cumva, fiecare
    il insala pe celalalt, dar nimeni nu are curaj sa discute cu
    cartile pe masa. De aceea am ajuns in 2010 sa fim mai datori decat
    am fost vreodata.

    2010 nu a fost usor: TVA a ajuns sa fie un sfert din
    pretul-a-orice, au fost taiate salariile, nu au fost bani de
    medicamente, tara s-a dezorganizat din ce in ce mai mult. Dar noi
    ce am facut? Cumva nu am mai mancat copios din cauza ca rosiile
    erau prea scumpe? Nu am mai mers la petreceri din cauza ca ne-au
    fost taiate salariile si nu am avut bani sa ne luam un costum nou?
    Sa fim seriosi. Ne-am “descurcat” – cum ne place noua sa spunem. Nu
    am vazut niciun cetatean de rand sau CEO de companie sa se duca la
    Guvern la inceputul anului si sa intrebe: ok, ce ar trebui sa facem
    noi, ca oameni si firme, ca Romania sa nu se mai imprumute de la
    FMI? Ca si noi, Guvernul s-a descurcat.

    Partea care imi displace mie cel mai mult in discutiile astea
    este ca stiu ca cei mai multi dintre cei care ar vrea sa plece vor
    ramane in Romania, se vor plange toata ziua, nu isi vor plati
    taxele, vor incalca regulile si vor fi totusi multumiti. Cei care
    au avut curaj sa plece au plecat. Dupa multi dintre ei imi pare
    rau, erau oameni determinati, pe care Vestul i-a disciplinat.

    De aceea as vrea sa stiu cati dintre cei care au ramas sunt
    multumiti si vor cu adevarat sa traiasca in Romania. Doar pe
    romanii care vor sa traiasca in Romania ne putem baza. Ceilalti nu
    vor face decat sa ne puna bete in roate. Asa ca eu i-as ruga pe
    toti cei care la recensamant ar spune ca vor sa traiasca in alta
    tara sa plece chiar acum. Macar sa incerce. Daca le va iesi, bine,
    le doresc sa fie fericiti in Canada, Noua Zeelanda, Danemarca sau
    oriunde in alta parte. Daca nu le va reusi, as vrea sa dea un test
    de redobandire a cetateniei pentru a se intoarce. Pentru ca, intre
    timp, in Romania nu vor vrea sa traiasca doar chinezi sau cetateni
    ai unor popoare oropsite la ele acasa, ci si alti oameni, mai de la
    vest, satui de transformarile care vor avea loc in tara lor.
    Fiecare are dreptul la o sansa. Pentru a doua, ar trebui sa
    demonstreze ca merita.

  • Comenteaza cu Iuliana si Razvan: Medicamente generice vs originale

    Iuliana sustine medicamentele
    originale

    Eu sustin inovatia. Cred in faptul ca producatorii de
    medicamente au descoperit remedii pentru aproape orice. Da, sunt
    poate paranoica atunci cand spun si ca nu au interes sa lanseze pe
    piata un singur leac impotriva unui tip de cancer, care ar elimina
    din start milioanele de medicamente care se vand pentru prelungirea
    agoniei.

    Cred ca orice medicament nou este mai bun decat cel vechi. Cred
    ca o formula noua – fie ca vorbim de substante active sau
    excipienti – poate trata “actual” – pentru ca, asemeni
    medicamentelor, si bolile se transforma. Vreau sa ma tratez (eu si
    semenii mei) cu ce e mai bun, mai nou, mai eficient pentru
    sanatatea mea.

    Nu tin la ambalajele lucioase sau la medicamente produse de
    companii care de fapt fac detergenti (este cazul unuia dintre cele
    mai vandute medicamente din Romania). Dar vreau sa stiu ca
    medicamentul cu care orice roman se trateaza este cel mai bun de pe
    piata pentru afectiunea sa – fie ca e scump sau nu.

    Nu am nimic cu genericele – Doamne fereste! Sunt medicamente
    corecte, bune, poate cateodata mai bune decat originalele. Dar nu
    vreau ca un bolnav sa fie pus in situatia sa ia un pumn de generice
    in locul unei singure capsule de medicament original. Cine a fost o
    data bolnav stie la ce ma refer. Si de asemenea, nu sunt de acord
    cu cocktailurile de medicamente – “o capsula de substanta x, doua
    de substanta y si inca doua din substanta z = o capsula de
    original”. Suna cam pompieristic. Procentele de substanta sunt
    dificil de calculat.

    Cred in dozaj, in scheme de tratament, in ordine. Iar alergatura
    pensionarilor prin farmacii dupa medicamente, fie ele generice sau
    originale, devine din ce in ce mai sinistra. Si cum cred ca o seama
    din generice se produc in cantitati mici – deoarece companiile-mama
    sunt pe alte piste – aceasta alergatura va fi si mai si. Ca sa nu
    mai spun de faptul ca toti oamenii bolnavi ar trebui sa devina
    farmacisti ambulanti si sa aiba la ei zilnic un dictionar de
    substante medicale, care sa le explice ce boli trateaza si eventual
    si lista cu numele sub care aceste substante sunt listate in
    farmacii.

    Poate asa e cel mai bine, dar eu nu pot fi de acord. Daca s-a
    inventat ceva mai nou sau mai bun, vreau acel medicament. Nu stiu
    exact de ce, dar psihologic imi da o speranta mai mare de
    insanatosire.

    Discutia aprinsa pe seama noilor legi privind compensarea
    medicamentelor desparte si mai mult interesele statelor de ale
    producatorilor de medicamente.

    Eu sunt de acord cu taierea bugetului de sanatate, dar mai mult
    decat atat sunt de acord cu altceva: cu forta unui stat de a
    negocia cu producatorii de medicamente preturi de intrare in
    sistem. Forta statelor de a negocia ar trebui sa inceapa sa sperie
    producatorii de medicamente asa cum a speriat usor bancherii.
    Producatorii aloca miliarde de euro anual pe lobby pentru ca asta
    sa nu se intample. Dar daca s-ar intampla?

    Razvan sustine medicamentele
    generice

    Si eu sustin inovatia. Dar a consuma generice nu inseamna a nu
    sustine inovatia. Companiile producatoare de medicamente originale,
    cu un departament de cercetare extrem de complex, detin un numar
    important de ani brevetul asupra medicamentului inovator pe care
    l-au produs. O perioada lunga de timp in care isi recupereaza
    practic tot efortul depus in dezvoltarea, cercetarea si productia
    acestuia.

    Discutia la care ar trebui sa ne oprim se refera la urmatorul
    aspect: Care mai e sensul folosirii originalelor dupa expirarea
    brevetului si aparitia unor generice cu aceeasi substanta activa,
    aceleasi efecte terapeutice, dar disponibile la un pret mai mic?
    Practic, sunt niste bani cheltuiti in plus. Nu ar fi o problema,
    cat timp banii vin din buzunarul cetateanului, dar situatia de
    facto ne arata ca cei mai multi bani vin din bugetul de asigurari
    sociale. Bugetul fiind extrem de redus, prin consumul de originale
    (atunci cand ele pot fi inlocuite de generice), cheltuielile cresc
    inutil, iar unui numar important de pacienti li se ingradeste
    dreptul la tratament. Repet, asta pentru ca banii sunt putini si
    merg pe medicamente scumpe.

    Faptul ca pana acum s-au prescris, in valoare, mai multe
    originale decat generice e vina unui mecanism care a permis acest
    tip de prescrieri. Medicii au fost tentati sa recomande originalul
    pentru ca pacientul platea acelasi pret, avea acces la medicamente
    mai noi si considerate mai bune. O componenta importanta o are si
    “promovarea” pe care producatorii o fac prin cabinete, lupta dintre
    cei de originale si cei de generice fiind castigata la mare
    distanta de cei dintai. De ce? Pentru simplul fapt ca au cifre de
    afaceri mai mari si deci mai multi bani de cheltuit.

    Cu un buget secatuit, CNAS a decis sa puna capat desfraului.
    Morala vrea sa fie, pe scurt: Unde exista doar original, compensam
    originalul, unde avem si original si generic, deci si o solutie de
    cateva ori mai ieftina, cu acelasi efect, compensam genericul. O
    idee care trebuia sa fi venit cu mult timp inainte, dar care e
    salutata de cei care nu au interese si legaturi materiale cu
    companiile producatoare.

    Nu vreau ca opinia mea sa fie inteleasa gresit: originalele sunt
    produse inovatoare si trebuie consumate, dar cand exista solutii
    mai ieftine cu acelasi efect, e anormal sa platim mai mult,
    privandu-i pe altii de accesul la medicamente.

  • Comenteaza cu Iuliana si Ionut: De ce scoate Romania ce e mai rau din noi?

    Iuliana crede ca Romania schimba oamenii

    Intr-o seara, pe la 9, opresc in fata trecerii de pietoni pentru
    a lasa o doamna in varsta sa treaca. Doamna trece alergand si
    strigand vesela: “Multumesc, multumesc”. Doamna cu pricina m-a
    binedispus pentru cateva zile. Si acum mai zambesc cand mi-o
    amintesc cat era de simpatica. Nu numai asta m-a binesdispus, ci
    mai ales simpla prezenta a unei persoane straine care spune
    “multumesc”, te priveste in ochi si-ti zambeste.

    Asta e ceva ce eu vad rar in Romania. Daca merg pe strada, vad
    aproape numai oameni incruntati, cu privirile in pamant, cu pas
    grabit. Cand ajung la casa de marcat, in aproape orice magazin,
    angajatii par extrem de deranjati, chiar daca scrie pe fisa
    postului lor ca e obligatoriu sa ii zambeasca clientului si sa il
    intrebe daca mai doreste ceva. Merg pe strada si nu conteneste sa
    ma mire cat de multi oameni trec pe rosu, cat de multi nu respecta
    regulile de circulatie, cat de multi arunca gunoaie intentionat pe
    jos. Ajung seara acasa si nu pot sa inteleg de ce vecinii mei
    considera ca un anumit loc de parcare din fata blocului e al lor,
    desi nu platesc pentru el, cum alti vecini tipa furiosi daca arunci
    din greseala gunoiul in tomberonul lor, cum dau muzica lor
    preferata tare la orice ora. “Niciodata nu imi inchid telefonul
    mobil cand merg cu avionul, e o prostie cum se spune ca
    interfereaza cu sistemele de securitate”. Am auzit replica asta de
    doua ori in ultimul an. Mi se pare incredibil. Oamenii aia nu era
    nici specialisti in aviatie sau in sisteme de securitate, ci faceau
    cum credeau ei ca e mai bine, chiar daca se jucau poate cu viata a
    sute de oameni, si mai ales erau siguri ca au dreptate. Erau
    romani.

    Erau parte din acea patura din ce in ce mai groasa care
    considera ca pentru a supravietui in Romania trebuie sa incalce
    regulile. Din patura aceea care nu respecta pe nimeni si nimic,
    care considera ca o masina scumpa e cheia succesului, care
    considera ca poate impune oricui propriile reguli pentru ca asa
    vrea el, care nu se respecta in primul rand pe sine atunci cand nu
    isi respecta meseria, cuvantul dat, semenii si tara.

    O tara din care nu ne impriedica nimeni sa plecam. E adevarat.
    Dar stam aici si riscam ca, indiferent de educatia pe care am
    primit-o (educatia fiind esentiala in toata discutia asta), sa
    devenim cumva toti la fel. Nu inseamna ca vom arunca toti gunoaie
    pe jos, dar vom deveni ceva ce poate nu eram pana acum. Vom deveni
    agresivi, nervosi, frustrati, invidiosi, nemultumiti.

    Vom astepta. Vor fi din ce in ce mai multi oameni care nu vor
    vrea sa munceasca. Tineri care au inteles de la familia lor ca
    succesul e undeva pe prima pagina a ziarelor de scandal, care isi
    doresc din tot sufletul sa nu fie nevoiti vreodata sa munceasca,
    oameni care asteapta ajutor de la stat, oameni al caror prim gand e
    cum sa faca sa fure cumva ceva. Nu sunt toti romanii asa, dar pe
    cei mai multi faptul ca au crescut si traiesc in Romania i-a facut
    asa.

    Si da, cu toate riscurile aferente, vreau sa raman in
    Romania.

    Ionut crede ca mediul inconjurator nu are o influenta prea
    mare

    Cand tocmai veneam spre redactie, o femeie pe la vreo 60 de ani,
    imbarcata foarte decent, dichisita, cu o umbrela care o proteja de
    soarele canicular (la umbra erau 36 de grade) s-a apropiat de
    masina si mi-a cerut bani. Spunea cu ochii aproape in lacrimi ca
    i-a murit fratele si nu mai are pe nimeni.

    Cum ati fi reactionat voi? Va ofer patru variante de raspuns
    (probabil ca mai sunt si altele, dar nu conteaza)
    1. i-ati fi dat maruntul pe care il aveati in buzunar/portofel sau
    in torpedoul masinii
    2. ati fi oprit sa discutati si sa vedeti cum ati fi putut sa o
    ajutati
    3. ati fi crezut, extrapoland Filantropica lui Nae Caranfil, ca
    aveti in fata versiunea 2.0 sau 3.0 a cersetorului murdar cu punga
    de aurolac sau a celui mutilat
    4. ati fi mers mai departe gandindu-va la problemele voastre
    Si acum faceti inca un exercitiu de imaginatie si ganditi-va ca
    acelasi lucru vi s-ar fi intamplat in Germania sau in Italia, unde
    traiti de cativa ani. Care ar fi fost reactia voastra?

    Lucrurile ar trebui sa fie clare din punctul meu de vedere. Daca
    nu sunt multumit de locul unde m-am nascut, unde am crescut, daca
    sunt de parere ca mediul in care traiesc nu ma reprezinta, ce ma
    impiedica ca plec de aici?

    Ma adresez in principal celor tineri, pentru ca vad foarte multi
    tineri care s-au obisnuit sa nu faca nimic, sa nu stie nimic, sa nu
    ii intereseze viitorul lor, dar sa aiba o parere mult prea buna
    despre ei, insa cand viata/soarta ii ia la rost si ii scutura un
    pic, nu mai este nimic de capul lor.

    Daca tot m-as declara frustrat de mediul in care traiesc si de
    vecinii mei ghiolbani care asculta manele si mananca seminte, ce ma
    impiedica sa ma mut in alt cartier, in alt oras sau, de ce nu, in
    alta tara?
    Sa incetam o data cu plafonarile si frustrarile sau, daca nu
    incetam, macar sa acceptam aceste plafonari si frustrari. Nu e de
    vina Romania si lipsa de civilizatie din tara pentru ca noi am
    devenit atat de lipsiti de vointa, de dorinta de a face ceva.

    Cati dintre noi si-au pus problema sa dea in judecata aceste
    autoritati incompetente pentru ca nu le asigura conditiile umane de
    baza pentru a se dezvolta? Cati dintre noi se gandesc macar o data
    pe zi cum sa plece mai devreme acasa? Cati dintre noi dau vina in
    discutia cu seful pe altcineva pentru ca nu au terminat un proiect
    la vreme, dar in raport cu acei “altcineva” nu spun nimic, ci
    prefera sa fie buni prieteni si sa se planga de faptul ca sefii
    sunt neintelegatori?

    Concluzia mea: nu spun ca mediul in care traim nu are
    nicio influenta, dar cred ca fiecare dintre noi este responsabil
    pentru ca lasa mediul in care traieste sa il influenteze in mod
    negativ. Daca nu stim cine suntem cu adevarat si ce vrem, nu
    putem sa fim altceva decat un produs al mediului    . Iar asta e
    chiar trist, mai ales avand in vedere mediul in care traim.