BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Encarta moare

    In urma cu vreo zece ani am petrecut cateva zile la Seattle si, cu aceasta ocazie, niste prieteni care lucrau la Microsoft m-au invitat sa-i vizitez in campusul din Redmond. O astfel de ocazie nu se rateaza, asa ca am avut sansa sa simt atmosfera din birourile celui mai mare producator de software de pe planeta. Exista insa in campus si un magazin de unde angajatii si invitatii puteau sa cumpere produse Microsoft la preturi speciale, asa ca am cumparat pentru cativa dolari ultimele editii pentru Macintosh ale enciclopediei Encarta si ale resurselor aditionale Bookshelf. Un cadou minunat pentru fiica mea, de care insa s-a bucurat intreaga familie.
     
    In scurt timp, Encarta a devenit referinta suprema in casa si am constatat ca toate celelalte enciclopedii si dictionare (cu exceptia DEX-ului) au devenit dintr-o data desuete. Zeci de volume tiparite incapeau acum pe un singur disc de plastic, cu avantajul major al cautarilor sofisticate, al referintelor “la un clic distanta”, al materialelor multimedia si a multor instrumente atractive si utile. Nu este intamplator ca enciclopediile si dictionarele au fost primele “carti” care s-au impus in format digital, detronandu-si echivalentele tiparite. Practic, Encarta a scos de pe piata toate enciclopediile pe care si-a bazat continutul – Funk & Wagnalls, Collier’s si New Merit Scholar’s Encyclopedia – si a fortat editura Fundatia Benton sa vanda faimoasa Britannica, care nici ea nu se simtea prea bine.
     
    Insa epoca enciclopediilor pe CD sau DVD a apus si ea. Poate ca experienta mea cu Encarta explica unul dintre motive: Apple a schimbat procesorul, apoi a schimbat sistemul de operare si pentru a consulta CD-ul trebuia incarcat vechiul System 7, apoi totul a devenit prea complicat si am renuntat (Microsoft nu a mai produs variante pentru Mac). Probabil ca si utilizatorii de Windows au patit acelasi lucru, pentru ca atat Encarta cat si Windows au evoluat mereu. Insa mai important a fost avansul infrastructurii de comunicatii, astfel incat conexiunea broadband la internet a devenit comuna, iar enciclopediile si-au mutat pe rand continutul in web. Desi experienta multimedia inca nu o poate egala pe cea furnizata de DVD, varianta web are avantajul accesibilitatii si posibilitatea de a adauga mereu informatii noi. Dezavantajul evident il reprezinta posibilitatile limitate de a obtine venituri si se pare ca diversele solutii incercate nu au dat rezultatele scontate. Varianta abonamentului a fost incercata de Britannica OnLine, care acum ofera gratuit un continut minimal si serviciu platit pentru accesul la continutul complet. Conditionarea accesului de achizitionarea variantei pe suport nu mai este acceptabila, iar publicitatea nu pare foarte potrivita in acest context.
     
    Insa a intervenit ceva care a dat peste cap socotelile legate de monetizarea enciclopediilor pe web. Se numeste Wikipedia, este rezultatul contributiilor aduse de mii de voluntari si nu doar ca accesul este complet gratuit, dar intregul continut este acoperit de o licenta publica (GNU Free Documentation License) care confera publicului dreptul de a folosi materialul in orice scop – de la realizarea unor prezentari scolare pana la tiparirea in scop comercial. In plus, este si chestiune cantitativa: Wikipedia se apropie de 3 milioane de articole in limba engleza, in vreme ce Britannica Online are 120.000 de articole iar Encarta are circa 42.000. Mai exista apoi proiectele aditionale precum Wiktionary (dictionare), Wikinews (stiri), Wikiquotes (citate), Wikimedia Commons (materiale multimedia) si diverse altele, toate functionand sub acelasi regim. Mai mult, Wikipedia si proiectele conexe traiesc in limbi dintre cele mai diverse, de la latina pana la esperanto (Wikipedia in limba romana are circa 123.000 de articole). Iar “traiesc” nu este o figura de stil, pentru ca Wikipedia este cu adevarat o resursa vie, a carei existenta este documentata in zona mai putin vizibila din spatele paginilor. Modelul contributiilor publice a fost incercat si de Encarta si de Britannica, insa interpunerea unui redactor profesionist care sa asigure acuratetea informatiei a tinut voluntarii la distanta, la fel ca si retinerea acestora de a contribui la produse comerciale.
     
    In fata unui astfel de competitor este aproape imposibil de luptat, iar in mesajul prin care Microsoft a anuntat abandonarea produsului Encarta in toate intruparile sale admite ca modul in care publicul cauta si consuma informatie s-a schimbat. Nu e greu de identificat Wikipedia in spatele acestei schimbari.

  • Crescuti in era digitala

    Sunt numiti de obicei Generatia Y. Mai sunt desemnati ca nativi digitali, Net Generation sau Millennials. Indiferent cum le spunem, ii recunoastem: sunt cei nascuti in epoca computerelor, a telefoanelor mobile, a jocurilor video si a internetului, iar aceste noi tehnologii le-au modelat gandirea si comportamentul intr-un mod cu totul special. Ne-am obisnuit sa-i consideram copii si sa ne asteptam ca, odata cu varsta, sa ne adopte sistemul de valori si stilul de viata. Insa cativa autori in frunte cu Don Tapscott – autorul unor carti precum Wikinomics si The Digital Economy – ne avertizeaza ca nu asa se va intampla. Dimpotriva, ei vor fi cei care vor modela societatea si economia dupa chipul si asemanarea lor. Iar cum nativii digitali se apropie de maturitate si incep sa intre in “campul muncii”, un conflict cultural in acest spatiu se contureaza deja.
     
    Poate ca la noi aceste aspecte nu par inca de actualitate. Este adevarat ca istoria noastra demografica nu se suprapune cu cea americana si cea vest-europeana, unde dupa al Doilea Razboi Mondial se disting trei faze destul de clar conturate. In primul rand este vorba de ceea ce se cheama “baby boom”, corespunzatoare perioadei de dupa razboi, cand progresul economic rapid si sentimentul de siguranta a determinat o crestere masiva a populatiei. Perioada a culminat cu anii 1957-1960, cand familiile americane ajunsesera la o medie de 3,7 copii. Dupa o perioada de scadere a natalitatii (corespunzand asa-numitei Generatii X – oarecum in contratimp cu “decreteii” de la noi) a urmat un nou boom demografic numit “baby boom echo”, cu un varf la nivelul anului 1990. Acestuia ii corespunde ceea ce numim Generatia Y si este limpede ca aceasta generatie nu este doar diferita cultural, ci si foarte numeroasa, ceea ce explica previziunea lui Tapscott ca ea isi va impune destul de repede “stilul” in societate, incepand cu locul de munca.
     
    Don Tapscott a publicat de curand un ghid – destul de controversat – pentru managerii care se vor confrunta cu acesti nativi digitali in companiile lor. In opinia sa, intreaga cultura organizationala va trebui sa se schimbe pentru a valorifica potentialul acestei generatii, pentru care colaborarea in retele de socializare, in bloguri sau wiki-uri este modul natural de a lucra. Toate acestea implica mai multa libertate de miscare (“Nu-i superviza” este prima regula), care conduce cel mai adesea la un spor de inovatie – asa cum experimentele facute de companii precum Best Buy si Deloitte au demonstrat deja. Nici training-ul nu va mai fi de actualitate, pentru ca mediile colaborative stabilesc practic o echivalenta intre a munci si a invata. Mai degraba angajatii trebuie incurajati sa posteze in bloguri tot ce tine de activitatea lor, astfel incat fiecare sa beneficieze de expertiza celorlalti. Insa cea mai radicala schimbare priveste inlocuirea tot mai frecventa a posturii de angajat cu cea de colaborator, cu implicatii profunde in tot ce inseamna efortul de mentinere a fortei de munca. Cat despre recrutare, ea va fi inlocuita cu relatii stabilite prin retele de socializare cu potentiali angajati, inca de la varste mici. In plus, tot mai mult “crowdsourcing”, atat in interiorul cat si in exteriorul companiei.
     
    Pare o imagine utopica, insa trebuie sa tinem seama ca aceasta noua generatie a crescut mai ales intr-un mediu “dez-ins­titutionalizat”, in care colaborarea in proiecte precum Wikipedia sau in retele precum Facebook a avut mereu un caracter informal, iar regulile au fost auto-impuse. Consecinta fireasca a patrunderii acestei generatii in birouri va fi ca si tehnologiile se vor schimba, iar unele unelte care astazi ni se par indispensabile vor disparea.
     
    Don Tapscott are in vedere in primul rand batranul e-mail, care pentru adolescentii de azi nu mai are alta utilitate decat de a trimite un mesaj politicos matusii. Chiar si siturile web vor inregistra un declin, in conditiile in care tanara generatie apreciaza web-ul mai degraba ca un mijloc de comunicare decat ca un furnizor de continut. Telefonia fixa este oricum detronata de cea mobila, dar noile dispozitive mobile conectate in permanenta la internet si la aplicatii web sofisticate vor reprezenta o amenintare serioasa chiar si pentru computerele personale.
     
    Poate ca lucrurile nu se vor desfasura chiar asa si poate nu atat de repede. Insa schimbari majore vor avea loc si e suficient sa ne amintim cum generatia Baby-Boom a schimbat lumea, pentru a anticipa ca Net Generation va produce mutatii de aceeasi anvergura.

  • Date conectate

    Zilele trecute, mai toate ziarele si televiziunile au consemnat aniversarea a 20 de ani de la “nasterea web-ului”. De fapt, in martie 1989 Tim Berners-Lee a formulat doar o propunere catre conducerea CERN (Centrul European pentru Cercetari Nucleare) pentru dezvoltarea unui sistem de tip hipertext, iar web-ul nu exista decat in mintea inventatorului. Probabil ca s-ar cere sarbatorita si data cand conducerea CERN a acceptat propunerea lui Tim (din care se pare ca nu a inteles mare lucru) si, cu siguranta, o alta aniversare se prefigureaza in decembrie 2010, cand se vor implini 20 de ani de cand a fost publicata prima pagina web, care cuprindea chiar descrierea sistemului. Eu am preferat sa consider ca ceea ce azi numim World Wide Web s-a nascut abia in 30 aprilie 1993, cand conducerea CERN a decis sa cedeze domeniului public codul si specificatiile intregului proiect. Este greu de presupus ce s-ar fi intamplat daca “web-ul primordial” ar fi fost protejat prin patente si copyright – probabil ca pana la urma tot s-ar fi impus, insa cu siguranta mult mai tarziu si nu fara o multime de conflicte legate de proprietatea intelectuala.
     
    La urma urmei, prin beneficiile imense pe care ni le aduce, web-ul ar merita sarbatorit in fiecare zi, asa ca 12 martie e o zi la fel de buna ca oricare alta. Ceea ce face totusi speciala aceasta aniversare este faptul ca a prilejuit o serie de aparitii publice ale lui Tim Berners-Lee, care a profitat de prilej pentru a-si expune viziunea privind viitorul web-ului. Intreaga comunitate tehnica si stiintifica este extrem de interesata de pozitia lui Tim, atat in calitate de inventator si vizionar, cat si in calitate de director al World Wide Web Consortium, forul care supervizeaza dezvoltarea web-ului din perspectiva tehnica. Iar previziunile lui Sir Berners-Lee au obiceiul sa se indeplineasca. E suficient sa ne amintim ca browserul pe care l-a conceput in 1990 era dotat si cu facilitati de editare a paginilor HTML, in ideea ca utilizatorii sa fie incurajati sa publice continut, nu doar sa vizualizeze continutul existent. Costurile si dificultatile tehnice au facut insa ca acest deziderat sa se materializeze mult mai tarziu, abia odata cu aparitia blogurilor si a retelelor de socializare. Mai mult, web-ul a ajuns sa fie echivalat cu intregul internet, preluand functiile serviciilor traditionale ale retelei. Cati dintre utilizatorii obisnuiti ai web-ului mai sunt astazi familiarizati cu telnet sau FTP? Pana si posta electronica tinde sa se integreze in web, iar statisticile spun ca mesajele schimbate in retelele de socializare vor ajunge sa le depaseasca numeric pe cele “clasice”.
     
    Insa oricat de bogat si sofisticat a devenit web-ul, mai este cale lunga pana sa-si valorifice intregul potential. In discursul sau de la recenta editie a conferintei TED, Tim Berners-Lee a subliniat ca partajarea documentelor nu este suficienta si ca beneficii enorme se pot obtine din partajarea datelor primare (raw data), care la momentul actual fie nu sunt publicate in web, fie sunt publicate in formate incompatibile. Tim isi doreste insa mai mult, si anume “date conectate”, ceea ce ne aduce din nou la chestiunea web-ului semantic, caci legaturile dintre date trebuie intr-un fel sau altul formalizate pentru ca sa poate fi utilizate usor de programele de procesare.
     
    Importanta conectarii datelor primare este enorma in domeniul stiintific, dar are si implicatii sociale si politice daca ne gandim ca disponibilitatea publica a datelor brute cu care lucreaza administratia poate contribui la sporirea transparentei si a controlului public asupra guvernarii. Evident, una este sa primesti statisticile primariei si alta este sa poti sa faci tu insuti evaluari pe baza datelor primare. Parintele web-ului este optimist in aceasta privinta si crede ca desi web-ul semantic nu a intrat in mainstream, metodele sale vor fi tot mai utilizate, pe masura ce utilizatorii se vor convinge de beneficiile care decurg de aici. Chiar daca nu sunt formalizate, sistemele de etichete (tags) utilizate de situri precum Del.icio.us sau Flickr sunt deja foarte utile. Alte aplicatii se apropie mai mult de viziunea lui Berners-Lee, exemplul cel mai cunoscut fiind DBpedia, care descrie formal circa 2,6 milioane de date extrase din Wikipedia.
     
    Pe de alta parte, Tim Berners-Lee este constient ca evolutia in aceasta directie sporeste anumite pericole, dintre care cel mai mult il ingrijoreaza intruziunile in viata privata a utilizatorilor prin posibilitatile crescute de monitorizare a activitatii si crearea unor profiluri foarte detaliate.

  • Flerul stiintific

    Exista nenumarate povesti de succes despre ceea ce s-ar chema “inspiratia” unor oameni de afaceri care au riscat investitii in companii aparent fara sanse de crestere, dar care s-au dovedit in cele din urma aducatoare de profituri uriase. Din cate spun pasionatii, s-ar parea ca aceste povesti sunt cele care anima bursele de pretutindeni, cele care dau incredere si sperante investitorilor. Desigur, nu e nevoie doar de inspiratie in lumea investitiilor, ci si de o multime de informatii, iar succesul sta cel mai adesea in stiinta de a le analiza si a emite predictii pertinente. Este ceea ce in lumea anglofona se cheama “educated guesswork”.
     
    Insa valoarea inspiratiei in investitii creste proportional cu dinamica domeniului, iar lumea internetului este fara indoiala una dintre cele mai dinamice. Aici marile castiguri vin atunci cand banii sunt investiti foarte devreme, in firme incepatoare (“start-ups”) si extrem de inovatoare, de regula cu mult inainte ca acestea sa devina publice. In acest domeniu informatiile cu care sunt obisnuiti jucatorii de pe piata bursiera sunt fie inexistente, fie irelevante. Venituri? Profit? Management? Putem sa uitam de ele. Google n-a castigat niciun sfant in primii trei ani de activitate, iar de Larry Page si Sergey Brin nu auzise nimeni.
     
    La fel se intampla acum cu Facebook, o alta companie cu o crestere rapida, dar fara profituri. In plus, in lumea internetului inca mai exista sansa aparitiei unor produse sau servicii capabile sa schimbe peste noapte regulile jocului. Si, pentru ca totul sa fie si mai complicat, in zona software si internet un start-up nici nu are nevoie de multi bani ca sa se lanseze, iar managerii sunt cel mai adesea foarte tineri, tehnici si excentrici. E mai degraba taramul “ingerilor” (angel investors) decat al “aventurierilor”.
     
    Tot un start-up – numit YouNoodle – promite sa schimbe aceasta stare si sa reduca din marja de inspiratie si noroc pe care se bazeaza investitorii. Fondatorii sunt Bob Goodson (28 de ani) si Kirill Maharinski (21 de ani), ambii fosti studenti la Oxford, iar opinia lor este ca de fapt informatie relevanta despre start-up-uri exista din abundenta, numai ca aceasta este raspandita in salbaticia web-ului, prin bloguri, prin forumuri, prin liste de discutii si chiar pe siturile web ale incepatorilor. De aici a venit ideea de a evalua o multime de companii la inceput de drum (pe moment 30.000) prin analogie cu un set de peste 150.000 de istorii ale unor companii de succes care au pornit tot de la resurse modeste. Scopul este de a furniza un soi de “indicator de succes” pentru fiecare firma analizata, pe baza unui algoritm de genul celui folosit de Google pentru a calcula relevanta referintelor returnate pentru o cautare. Autorul algoritmului este un neozeelandez pe nume Sean Gourley, care a lucrat o vreme pentru Pentagon, dezvoltand programe care sa evalueze riscurile atacurilor teroriste pe baza unor informatii disparate si nestructurate – adica asemanatoare cu cele utilizate pentru evaluarea companiilor. Poate este interesant de notat ca YouNoodle incearca sa creeze si o retea de firme recent infiintate, carora sa le furnizeze gratuit instrumente de evaluare a planurilor de business in schimbul informatiilor despre propria evolutie, menite sa imbogateasca baza de date si sa rafineze algoritmul.
     
    Daca ar fi sa socotim cate valuri a provocat YouNoodle – prezentari in New York Times si la BBC, dezbateri pe TechCrunch, relatari in nenumarate bloguri – am putea banui ca exista deja suficient “buzz” in jurul firmei pentru o auto-evaluare. Goodson a declarat in New York Times ca inca n-au facut-o, pentru ca rezultatele ar putea fi derutante: daca programul ar prezice ca YouNoodle va esua, iar predictia s-ar adeveri, am fi in fata unui interesant paradox. In schimb, numerosi jurnalisti si investitori au evaluat compania fara niciun algoritm si n-au reusit sa cada de acord. Pe de-o parte, unii considera ca “indicatorul de succes” ar putea fi de ajutor investitorilor si ar contribui la impunerea unei “meritocratii” in zona companiilor la inceput de drum. Ray Conway – un celebru “business angel” care a investit in peste 500 de start-up-uri, printre care Google si PayPal – crede ca instrumentul ar putea fi util, dar el va folosi in continuare conexiunile personale. Pe de alta parte, investitorul Paul Kedrosky – care intretine si blogul “Infectious Greed” – pune la indoiala eficienta unui astfel de instrument. Daca ar fi atat de bun, de ce n-ar infiinta chiar YouNoodle un fond de investitii?

  • Cine-i mic, tactil si inteligent?

    Cu doi ani in urma nici nu stiam ca exista Mobile World Congress. Si chiar daca as fi stiut, nu m-ar fi interesat. La vremea aceea, “mobil” insemna telefonie si cam atat, desi discursul de marketing incerca din rasputeri sa pozitioneze sub acest termen si computerele portabile. Intre timp lucrurile s-au schimbat enorm, iar anul acesta la Mobile World Congress – care combina un congres cu o imensa expozitie – organizatorii au estimat ca vor veni peste 50.000 de vizitatori. Pe langa acestia si-au facut loc si cateva dintre cele mai proeminente figuri ale industriilor conexe acceptiunii actuale a mobilitatii. Listei impresionante de “keynote speakers”, in care au figurat liderii unor companii precum Nokia, Vodafone, AT&T Mobility sau Qualcomm, i s-au adaugat tot mai multi reprezentati ai industriei IT, incepand cu Steve Balmer de la Microsoft, Josh Silverman de la Skype sau Chris DeWolfe de la MySpace. Deja avem o imagine despre mutatiile pe care termenul “mobil” le-a suferit in ultimul timp.
     
    In privinta numeroaselor produse expuse sau lansate cu aceasta ocazie ar fi multe de spus, dar ma voi limita la constatarea ca ecranele tactile si cat mai mari au devenit norma pentru telefoanele mobile, astfel incat peste vreun an vom mai intalni taste (adevarate, nu virtuale) doar la cele dotate cu o claviatura alfanumerica rabatabila sau de tip slide. Daca ar fi sa remarc cateva produse, as incepe cu unul care nu este tocmai un telefon, ci un soi de multiplexor. Se cheama Novatel MiFi, este de dimensiunile unui card si functioneaza ca un hotspot mobil, oferind acces la o conexiune 3G mai multor utilizatori aflati in apropiere. Un alt produs interesant a prezentat Logic Wireless: un telefon care incearca sa depaseasca limitarea inerenta a spatiului de afisare folosind un proiector incorporat. In felul acesta, un slide show de business sau un set de poze din vacanta pot fi prezentate oricand si oriunde, fara a implica un laptop. Una dintre vedetele expozitiei a fost al doilea telefon bazat pe Android realizat de HTC. Spre deosebire de G1, HTC Magic a renuntat la tastatura slide incorporata “devenind astfel mai suplu si mai elegant”, iar Vodafone (distribuitorul exclusiv) promite preturi care coboara sub 100 de euro pentru anumite tipuri de contracte.
     
    Insa ceea ce au remarcat toti observatorii este faptul ca zona de interes a industriei s-a deplasat tot mai mult spre software. Desigur, au aparut camere foto sau video tot mai performante, dotarea GPS va deveni curand standard, capacitatile de memorie au crescut, procesoarele sunt tot mai puternice, iar producatorii sunt constienti ca factorul care va face diferenta de acum inainte vor fi aplicatiile. In privinta sistemelor de operare, Google a tulburat apele cu Android, pentru ca un sistem performant si open source schimba regula jocului si obliga competitorii sa ofere mai mult si mai ieftin. Nokia a reactionat trecand Symbian in regim open source, iar Microsoft isi proclama deschiderea doar in contrast cu Apple, prin faptul ca vinde Windows Mobile oricui e dispus sa cumpere, in vreme ce OSX este rezervat pentru iPhone. Dar sarea si piperul in materie de software o constituie ingeniozitatea aplicatiilor realizate de terti producatori, asa cum o demonstreaza succesul “magazinului” virtual AppStore (pentru iPhone si iPod Touch) sau cele peste 1.000 de aplicatii care figureaza in cataloagele Android Store. Cum era de asteptat, la Mobile World Congress atat Nokia, cat si Microsoft si-au anuntat intentia de lansa servicii similare sau asemanatoare. Finlandezii si-au anuntat lansarea in luna mai, cand vor reuni sub aceeasi umbrela doua servicii deja existente “Download! si MOSH (multimedia)” si vor adauga deschiderea catre alte aplicatii Symbian si pentru furnizori de continut precum EA (jocuri), Facebook, MySpace si Lonely Planet. Particularitatea serviciului de la Nokia este personalizarea ofertei in functie de profilul utilizatorului si de locatia in care se afla. Microsoft se lauda in schimb cu o oferta de circa 20.000 de aplicatii pentru Windows Mobile, acumulate in cei 7 ani de existenta. In plus, Microsoft a mai anuntat serviciul MyPhone, care va permite sincronizarea cu alte produse Microsoft.
     
    Este posibil ca RIM sa urmeze cu un magazin pentru BlackBerry si probabil Palm va fi obligat sa urmeze trendul. Cert este insa ca impulsul dat de Apple cu iPhone, AppStore si MobileMe a reverberat in intreaga industrie si a impus noi standarde. Convorbirile vocale si SMS-urile au ramas simple detalii.

  • Singularitatea

    Se spune ca rajahul Balhait i-a cerut inteleptului brahman Sissa sa conceapa un joc in care sa prevaleze puterea mintii si nu norocul. Mai mult, dorea sa dezvolte intelectul si sa aiba valente educative. Sissa a inventat un joc in care diferite piese trebuiau mutate pe o tabla patrata formata din 64 de carouri si este evident ca era vorba de un precursor al sahului. Incantat, rajahul l-a indemnat pe brahman sa-si ceara rasplata, iar Sissa a asezat un bob de grau pe primul patrat, doua pe al doilea, patru pe al treilea… si i-a cerut regelui sa completeze cele 64 de patrate dubland mereu numarul boabelor. Impresionat de modestia inteleptului, rajahul nu a realizat ca se aduna astfel o cantitate de grau fabuloasa. De fapt, de peste 100 de ori mai mare decat productia mondiala de grau din zilele noastre. Este poate prima relatare care descrie cresterea exponentiala.
     
    In aprilie 2005, firma Intel a facut pe eBay o oferta de 10.000 de dolari pentru un exemplar al editiei din 19 aprilie 1965 a revistei Electronics Magazine. Se vede usor ca oferta vine la 40 de ani dupa aparitie, iar suma oferita spune ca in acel numar al defunctei reviste se afla ceva important. Este vorba despre un articol in care autorul – Gordon Moore, unul dintre co-fondatorii firmei Intel – facea observatia ca numarul de tranzistori din circuitele integrate tinde sa se dubleze in fiecare an. Zece ani mai tarziu, pe baza datelor retrospective, Moore si-a revizuit observatia: la doi ani complexitatea se dubleaza – formula care s-a consacrat ca “Legea lui Moore”. Un corolar spune ca performantele tehnicii de calcul se dubleaza si ele la 18 luni, iar observatii asemanatoare s-au facut si privind capacitatea discurilor, memoria si la multe altele. Toate se dubleaza la intervale scurte, deci cresterea este exponentiala in ansamblu. Intrebarea este cand se va opri aceasta crestere si, mai ales, daca se va opri vreodata.
     
    Opinia comuna este ca aceasta crestere nebuna trebuie sa se opreasca, pentru ca se va ajunge la dimensiuni sub-atomice. Insa exista si unii care afirma ca aceasta crestere este imposibil de oprit, pentru ca intreaga evolutie a fost una exponentiala. Oamenii, ajutati de masini tot mai inteligente, vor gasi noi tehnologii, iar masinile vor deveni din ce in ce mai puternice, pana cand se vor produce efecte asupra umanitatii pe care astazi nici nu le putem imagina. La un moment dat, omul biologic nu va mai putea face fata unei lumi hiper-tehnologizate fara sa-si schimbe, intr-un fel sau altul, natura. Futurologii numesc acest prag “Singularitatea tehnologica”.
     
    Termenul a fost introdus in matematici in 1982, de catre Vernor Vinge, pentru a desemna un punct din spatiu sau timp dincolo de care modelele curente ale realitatii nu mai sunt valide. Se pare insa ca John von Neumann a folosit pentru prima data termenul “singularitate” pentru a descrie dezvoltarea accelerata a tehnologiilor. Desigur, autorii de SF au trecut demult pragul, insa in lumea reala sunt putini sustinatori ai acestei viziuni.
     
    Unul dintre acestia este Ray Kurzweil, un celebru inventator, antreprenor si, desigur, futurolog. Inca din titlul ultimei sale carti (aparuta in urma cu cateva luni), ne anunta ca “Singularitatea e aproape”, iar subtitlul “Cand oamenii transcend biologia” face trimitere la o alta carte a sa (“The Age of Spiritual Machines” – 1999).
     
    Kurzweil este un pionier al inteligentei artificiale in domenii precum recunoasterea optica a caracterelor sau sinteza vocala si crede cu tarie ca momentul cand computerele vor depasi puterea mintii omenesti se apropie, iar nanotehnologia si genetica se vor alatura pentru a contribui la o inevitabila, in opinia sa, simbioza intre om si masina. Kurzweil reia in aceasta carte “Legea rezultatelor accelerate” (“The Law of Accelerating Returns”) pe care a enuntat-o intr-un eseu din 2001 ca o extensie a legii lui Moore si o aplica pentru a prezice pasii pe care omenirea ii mai are de facut. Insa inainte de toate omenirea trebuie sa-si doreasca sa treaca pragul Singularitatii.
     
    Probabil ca Kurzweil este cel mai radical dintre tehno-optimisti. In opinia sa, pana in 2020 computerele vor egala in putere creierul uman, iar in decada urmatoare computere sub 100 nm vor echipa nano-roboti care ne vor scana si chiar repara organismul la nivel celular. Pe la 2030 “incarcarea mintii” devine posibila pentru ca zece ani mai tarziu organele sa ne fie inlocuite de implanturi cibernetice. Vom fi cyborgi, dar aproape nemuritori. In 2045, Singularitatea.

  • Semnul Fiarei

    De curand a starnit niste valuri in internet si in presa un mesaj al Parintelui Iustin Parvu, referitor la introducerea unui sistem de marcare a documentelor de identitate cu un cip care stocheaza diverse informatii personale, printre care si unele cu caracter biometric. Desigur, stilistica mesajului poate parea exotica unei generatii pentru care 666 este mai degraba “The Number of the Beast”, evocat de formatii heavy metal, decat “Semnul Fiarei” din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Insa avertismentul pe care il lanseaza este cat se poate de actual. Poate ca acceptarea un astfel de sistem de “amprentare” nu inseamna chiar sa-ti vinzi sufletul diavolului, dar e intr-adevar justificat sa ne intrebam daca acest sistem aduce prejudicii demnitatii sau libertatii noastre.
     
    Tot agitatie a produs si legea care prevede obligativitatea operatorilor de servicii de comunicatii de a pastra timp de sase luni o serie de date privind convorbirile telefonice si mesajele vehiculate prin sistemele telefonice sau prin internet (log-urile, in limbaj tehnic). Desi legea a fost votata de parlament la sfarsitul lui noiembrie (iar unii banuiesc ca aceasta perioada a fost aleasa tocmai pentru a trece neobservata), interesul publicului a tresarit abia zilele acestea, cand legea a intrat in vigoare. Desigur, legea nu prevede stocarea continutului comunicarii (ar fi si greu, si “curat anticonstitutional”), insa chiar si asa, reprezinta in mod evident o restrangere semnificativa a dreptului nostru la intimitate si la confidentialitatea pe care o credeam garantata pentru corespondenta si convorbirile private de orice fel (din pacate, limba romana nu are un echivalent convenabil pentru englezescul “privacy”, caci despre asta este vorba aici). In urma cu cativa ani, opinia publica a reactionat destul de vehement la initiativa crearii unui asa-zis “Sistem Informatic Integrat” care sa cuprinda informatii despre toti cetatenii si toate persoanele juridice din tara. Chiar daca atunci principalele obiectii aduse de organizatiile civice au fost de natura juridica si procedurala (hotararea guvernului nu a trecut prin parlament, controlul accesului la date nu era clar precizat etc.), opinia publica a receptat initiativa tot ca pe un atentat la viata privata. Pe buna dreptate, mai cu seama in conditiile anilor 2003-2004, desi explicatiile oficiale mergeau mai degraba spre binefacerile reducerii birocratiei prin reducerea redundantei dintre diverse sisteme. Mai greu de explicat este de ce era nevoie si de semnatura directorului SRI pe hotararea in cauza.
     
    Cam acestea sunt faptele si intrebarea fireasca este daca protestatarii sunt paranoici sau obiectiile lor sunt justificate. Avand in vedere protestele mult mai ample din alte tari din zona (Grecia si Serbia in special) la reglementari similare, prima ipoteza pare exclusa. Pe de alta parte, faptul ca in Statele Unite – bastionul democratiei si libertatilor individuale – functioneaza sau sunt in curs de implementare proiecte asemanatoare, pare sa sugereze contrariul. S-a argumentat ca exista legi (chiar si in Romania) care reglementeaza clar regimul datelor personale si ca acestea exclud astfel de practici, insa ambele legi (676 si 677 din 2001) prevad exceptii legate de chestiuni care privesc “securitatea nationala”. In plus, legiuitorul are si justificarea ca primele doua reglementari de care am amintit nu sunt atat opera lor, cat mai degraba obligatii pe care Romania le are in virtutea afilierilor internationale.
     
    E greu de emis o judecata transanta in legatura cu echilibrul intre securitatea tuturor si libertatile fiecaruia. Regulile conflictelor clasice au fost de mult abandonate, iar terorismul este o amenintare pentru toata lumea democratica. Poate ca noi inca nu o simtim la fel de acut, dar daca aliatii nostri care au avut de suferit au decis ca astfel de masuri sunt necesare pentru a-si proteja cetatenii, se cuvine sa le fim alaturi, pentru ca traim intr-o lume globalizata (cel putin in privinta comunicatiilor). Dar dreptate au si cei ce atrag atentia ca renuntarea la libertatile individuale (printre care si dreptul la intimitate) care ne definesc civilizatia este deja o victorie a terorismului, este o abdicare de la principiile care stau chiar la baza democratiei.
     
    Pana la urma, este democratia periclitata de renuntarea la o particica din libertatea individuala? Aici imi pot permite sa fiu mai transant: cu mult mai putin decat de cei 73% dintre concetatenii nostri care isi doresc un regim autoritar.

  • Ultimul bal

    De la revenirea lui Steve Jobs la carma companiei Apple, Macworld a devenit cel mai asteptat eveniment al inceputului de an, reusind in ultimii ani sa eclipseze chiar si Consumer Electronic Show – un eveniment care se tine anual cam in aceeasi perioada la Las Vegas.

    Anul acesta lucrurile au luat insa o alta intorsatura, dupa ce Apple a anuntat ca este ultimul Macworld la care mai participa. Insa cand s-a anuntat ca Steve Jobs nu va mai prezenta traditionalul “keynote” – in care, conform traditiei, se anuntau produsele cele mai noi si mai revolutionare – lumea a inceput sa-si puna intrebari. Ce se intampla cu Apple? Si imediat au pornit speculatiile. Prima, si cea mai importanta, se refera la sanatatea lui Steve Jobs. In ultimele luni Jobs a aparut foarte rar in public, dar faptul ca era din ce in ce mai slab nu a scapat presei (si nici bursei).

    Se stie ca Jobs a suferit de cancer la pancreas si a fost operat cu succes in 2004, dar eventualitatea unei recidive a fost atat de mult discutata, incat Jobs s-a simtit obligat sa posteze pe situl Apple o dezmintire. Seful de la Apple spune ca sufera de un “dezechilibru hormonal” si a inceput deja tratamentul, dar recuperarea va mai dura cateva luni. Jobs a anuntat insa miercurea trecuta ca se retrage din activitate pana in iunie, pentru a-si rezolva problemele de sanatate, “care s-au dovedit mai complicate decat pareau initial”.

    O alta speculatie se refera la o eventuala colaborare intre Apple si Wal-Mart, cel mai mare retailer din lume. Daca Wal-Mart va incepe sa vanda iPhone, forta comerciala de care dispune i-ar putea permite sa-si impuna punctul de vedere in privinta ritmului in care Apple isi lanseaza noile produse. Este evident ca Wal-Mart n-ar agrea lansarea “in bloc” a noutatilor la un eveniment precum Macworld, asa ca decizia Apple de a renunta la eveniment si-ar gasi o explicatie.

    Este insa greu de inteles de ce ar accepta Apple o intelegere cu un mare retailer, in conditiile in care a investit o avere pentru a-si dezvolta propria sa retea de magazine. In fine, s-au facut si socoteli privind noile produse pe care Apple le va prezenta la Macworld. Iar cum pe piata zvonurilor nu prea s-a gasit nimic spectaculos, s-a vorbit mult despre un posibil iPhone lowend (“Nano”) iar cateva firme au si inceput sa fabrice huse.

    Pana la urma concluzia a fost ca cel mai probabil Apple va prezenta doar imbunatatiri la produsele actuale si nimic spectaculos. Glumetii au postat poze trucate in care prezentau un MacBook fara tastatura – in locul acesteia aparea o “roata”, exact ca aceea care echipeaza clasicele iPod. S-a mai emis si ipoteza ca Steve Jobs nu vrea sa-i permita lui Phil Schiller sa-si insuseasca statutul de vedeta, asa ca a amanat “adevaratele produse” pentru lunile urmatoare.

    Cea mai cuminte parere a fost ca Apple nu mai vrea sa-si grabeasca inginerii cu termene batute-n cuie si prefera sa foloseasca modalitati mai fl exibile de a anunta noile produse, unul cate unul, pe masura ce sunt perfect finisate si testate. Pana la urma, Schiller s-a achitat onorabil de sarcina, fara insa a se apropia de prestatiile lui Jobs, cu celebrele sale “one more thing” (dupa care urma marele anunt). Intr-adevar, putine noutati, mai mult variante noi la produsele existente.

    Oarecum special este faptul ca la aceasta editie partea de software a fost dominanta, cu o prezentare a viitoarei versiuni a sistemului de operare MacOS X (Snow Leopard) si cu versiuni noi ale suitelor iWork si iLife. In privinta suitei de productivitate iWork – cuprinzand procesorul de text Pages, programul de calcul tabelar Numbers si editorul de prezentari Keynote – noutatea majora o reprezinta compatibilizarea cu formatele de documente folosite de MS Office, ceea ce pare sa confirme banuielile privind o posibila portare pe Windows.

    Pe partea de divertisment, iLife vine cu varianta foarte spectaculoasa (si bine conectata la web) de iPhoto, care are acum o facilitate rara: recunoasterea fetelor. Programul de editare audio vine cu lectii pentru diverse instrumente prezentate de artisti celebri (Sting, Norah Jones si altii), iar despre iMovie (editare video) si iWeb (proiectare de pagini web) se poate spune doar ca sunt perfecte pentru amatori. Si foarte atractive.

    Si inca ceva… Magazinul online iTunes Store prezinta acum 8 milioane de piese muzicale DRM-free (fara restrictii digitale), urmand ca in curand toata oferta (peste 10 milioane de piese) sa urmeze aceeasi cale – ceea ce dovedeste ca Apple face legea in distributia de muzica online.

  • Simfonia internetului

    Admit sincer ca numele lui Tan Dun imi era necunoscut pana ieri. E un compozitor chinez a carui poveste este demna de un film. S-a nascut intr-un sat din provincia Hunan, iar pasiunea sa pentru muzica nu a fost deloc apreciata in valtoarea Revolutiei Culturale, asa ca a fost trimis scurt la cultivat orez. Dar nici aici nu s-a potolit, organizand un grup de tarani cu care improviza concerte folosind tot felul de obiecte pe post de instrumente muzicale si invatand de la acestia sa cante la diferite instrumente traditionale cu coarde.

    Poate ca Tan Dun ar fi cules si azi orezul daca nu ar fi intervenit un accident: un feribot care transporta opera din Beijing intr-un turneu prin provincie s-a scufundat in apropierea satului, iar orchestra a ramas fara o parte din muzicieni. In lipsa de altceva, au fost angajati instrumentisti locali si astfel Tan Dun a ajuns in cele din urma la conservatorul din Beijing, si de-acolo la un doctorat la Columbia University, unde a fost studentul si asistentul lui Edgar Varèse – un monstru sacru al muzicii contemporane.

    Dar povestea nu se termina aici. Muzica sa oarecum exotica, imbinand trimiteri la compozitori clasici europeni cu zgomote ambientale, instrumente neconventionale si motive traditionale chineze i-a adus succesul, adjudecandu- i – printre altele – un premiu Oscar pentru muzica filmului “Crouching Tiger, Hidden Dragon” si un premiu Grammy. A fost invitat sa compuna muzica pentru ceremonia transferului de suveranitate a statului Hong Kong (“Symphony 1997: Heaven Earth Mankind”) si tema muzicala a Jocurilor Olimpice de la Beijing, pe care sunt convins ca am ascultat-o cu totii, in interpretarea pianistului Lang Lang.

    Insa cea mai recenta provocare pentru Tan Dun a fost sa compuna “Internet Symphony No. 1 – Eroica”, care sta la baza unui proiect lansat de Google zilele trecute: YouTube Symphony Orchestra. Proiectul isi propune in prima faza sa foloseasca renumitul serviciu de partajare de secvente video pentru a recruta 100 de muzicieni din intreaga lume care sa interpreteze “Eroica” lui Tan Dun intr- un concert ce va avea loc pe scena de la Carnegie Hall la data de 15 aprilie 2009, sub bagheta dirijorului Michael Tilson Thomas (director al Filarmonicii din San Francisco). Ideea este geniala prin simplitatea ei.

    Oricine – muzician sau nu – poate descarca de pe YouTube partitura pentru un instrument la alegere si poate exersa dirijat de maestrul Tan Dun in persoana, prin intermediul unor alte secvente video, sau poate urma scurte “tutoriale” video-muzicale oferite de instrumentistii de la London Symphony Orchestra (LSO). Mai mult, candidatii pot sa foloseasca si alte instrumente sau obiecte capabile sa produca sunete sau zgomote, asa ca si daca nu stiti vioara sau oboi, dramba sau caloriferul pot fi folosite cu succes.

    Totusi, e foarte putin probabil sa ajungeti astfel la Carnegie Hall, pentru ca regulamentul pretinde aspirantilor doua filmari video, una cu fragmentul ales din simfonia internetului si una cu o prestatie ceva mai clasica. Aici intervine un juriu – format din experti de la mari orchestre filarmonice sau conservatoare de muzica – ce va tria productiile, selectia finala fiind rezervata publicului, care va putea sa- si voteze favoritii pe canalul dedicat de YouTube proiectului (symphony). In afara de concertul propriu-zis, cei de la LSO vor asambla o versiune colaborativa a simfoniei lui Tan Dun, pe baza secventelor postate. Insa ceea ce-si doresc organizatorii cel mai mult este ca utilizatorii sa interactioneze, sa colaboreze, sa invete unii de la altii, sa largeasca cadrul proiectului si, poate, sa starneasca si altor utilizatori pasiunea pentru genuri de muzica mai putin populare.

    Este de notat interesul pe care proiectul lansat de Google l-a provocat. Si nu doar printre participanti (la doua zile de la anunt sunt deja postate numeroase filme), ci mai ales printre mari nume ale muzicii si industriei muzicale. Partenerii proiectului provin din 23 de tari, iar printre ei se numara personalitati marcante (de pilda Valeri Gherghiev), orchestre si filarmonici, institutii cu prestigiu (cum este BBC) si, desigur, sponsorii care vor suporta costurile.

    Poate ca putini dintre cei care vor participa la acest proiect vor ajunge sa cante pe marile scene ale lumii, desi organizatorii nu exclud sansa de a descoperi muzicieni extraordinari. Dar este cert ca un muzician talentat nu mai are nevoie de sansa ca un feribot sa se scufunde pe langa satul sau pentru a iesi in lume.

  • Obama online

    Alegerile prezidentiale din Statele Unite au o miza imensa la scara planetara, asa ca analizele care le urmeaza sunt intr-o covarsitoare proportie axate pe consecintele politice ale rezultatului votului. Insa rezultatul scrutinului este important si prin faptul ca aplica un verdict eficientei cu care candidatii si-au transmis alegatorilor mesajul si imaginea, urmand ca acest verdict sa se rasfranga asupra tehnicilor si a mediilor folosite si, mai apoi, sa influenteze intregul spectru al domeniilor care implica transmiterea cu succes a unui mesaj catre public. Din aceasta perspectiva, victoria lui John F. Kennedy in confruntarea cu Richard Nixon din 1960 a devenit un studiu de caz clasic asupra modului in care un mediu nou se impune ca vector al mesajului. Victoria lui Kennedy a fost si victoria televiziunii.
     
    Este extrem de tentanta o paralela dintre alegerile din 1960 si cele inche­iate zilele trecute. Atat JFK, cat si Obama au fost considerati prea tineri si lipsiti de experienta in comparatie cu contracandidatii lor republicani Nixon si McCain. In plus, ambii au fost considerati initial lipsiti de sanse datorita abaterii lor de la traditionala norma “anglo-saxon protestant” (Kennedy era catolic). Insa ceea ce-i aseamana cel mai mult este carisma si abilitatea lor de a utiliza potentialul noilor medii de comunicare. Este interesant de notat ca in cazul primei dezbateri dintre JFK si Nixon – prima televizata vreodata – telespectatorii l-au considerat in general pe candidatul democrat invingator, in vreme ce publicul care a ascultat la radio dezbaterea a fost de parere ca Nixon a fost mai bun. Insa audienta mai mare a televiziunii a facut diferenta. In 2008, victoria lui Obama vine pe fondul unei campanii utilizand mijloace diverse, intre care noile tehnologii au fost extrem de importante. Unii observatori considera ca utilizarea masiva a internetului a mobilizat la vot un numar important de tineri – altfel destul de lipsiti de interes fata de chestiunile politice – si este foarte posibil ca tocmai acestia sa fi fost cei care i-au adus procentul hotarator.
     
    Ceea ce este remarcabil in campania desfasurata de Obama in internet este faptul ca a fost in mare parte realizata de sustinatorii sai, folosind uneltele puse la dispozitie de staff-ul candidatului. Daca in cazul campaniei prezidentiale franceze de anul trecut instrumentul preferat a fost blogul, in cazul campaniei americane elementul cheie s-a numit “social networking”. Barack Obama a profitat de experienta campaniei, foarte axate pe internet, desfasurata de Howard Dean in 2004 si l-a angajat pe coordonatorul acesteia, Joe Rospars, inca din faza alegerilor preliminare, cand s-a confruntat cu Hillary Clinton, mult mai conservatoare in privinta mijloacelor prin care si-a condus campania. Insa omul-cheie in implementarea strategiei “grassroots” pe care si-a dorit-o staff-ul candidatului a fost Chris Hughes, unul dintre cei patru fondatori al Facebook. Hughes a lucrat ca voluntar – purtand titulatura “online organizing guru” – la realizarea sitului My.BarackObama.com, cu siguranta piesa esentiala a intregului ansamblu online. In esenta, e vorba de o platforma de socializare in retea, cu toate ingredientele necesare, de la profiluri individuale, grupuri bazate pe arii de proximitate la domenii de interes, bloguri si instrumente de comunicare tipice, pana la sistemul de colectare online a contributiilor banesti.
     
    Succesul a fost extraordinar, cei peste 1,5 milioane de utilizatori inregistrati constituind o comunitate extrem de activa de sustinatori, care au organizat peste 150.000 de evenimente in sprijinul favoritului lor, au agregat o baza de date cu numere de telefon si adrese de e-mail dispuse sa accepte mesaje legate de campania lui Obama, astfel incat in ziua alegerilor voluntarii au putut sa faca peste un milion de apeluri telefonice indemnandu-i pe alegatori sa participe la vot. Fara indoiala, caracterul implicit viral al retelelor de socializare si-a spus cuvantul.
     
    Alte elemente interesante ale campaniei au fost situl “Fight the Smears”, menit sa contracareze cu dovezi concrete zvonurile rauvoitoare la adresa lui Obama, precum si aplicatia (realizata de voluntari) “Obama 08” pentru iPhone si iTouch, care le-a permis utilizatorilor sa-si mobilizeze cunostintele folosind popularele aparate de la Apple.
     
    In fine, Obama a colectat peste 600 de milioane de dolari de la peste 3 milioane de oameni, majoritatea acestor donatii venind prin internet. Desigur, o mare parte din aceasta suma a sustinut campania prin televiziune.