BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Schimbare la varf

    Am trait s-o vedem si pe asta. Miercuri, 26 mai 2010, Apple a
    intrecut in valoare pe Microsoft, cu o capitalizare de piata de
    222,1 miliarde de dolari (fata de “doar” 219,2 in contul
    rivalului). Desigur, asta nu este neaparat o surpriza, avand in
    vedere ca in urma cu o luna Standard & Poor’s anunta aceeasi
    rocada conform indexului S&P 500, care de regula anticipeaza
    miscarile pietei. |n plus, comentatorii ne anunta ca lucrurile nu
    se opresc aici, pentru ca tendinta se mentine. Ceea ce iarasi nu ne
    poate surprinde, avand in vedere ca respectiva tendinta se mentine
    de fapt de mai mult de zece ani. |n ianuarie 2000 nimeni nu si-ar
    fi putut imagina asa ceva, cu un Microsoft la apogeu, care miza pe
    556 de miliarde, si un Apple abia iesit de la reanimare, cu doar
    15,6 miliarde.

    Asadar, Apple devine cea mai mare companie de tehnologie din
    lume si a doua in S&P 500, unde este intrecuta doar de Exxon
    Mobile. Dar lucrurile nu sunt chiar asa de simple, pentru ca in
    privinta veniturilor Redmond-ul inca este in frunte, cu 58,4
    miliarde in anul fiscal recent incheiat, fata de aproape 43 in
    cazul lui Apple, iar in ceea ce priveste profitul net Microsoft
    este mult in fata (14,6 miliarde, fata de doar 5,7 pentru Apple).
    De unde reiese cat se poate de clar ca perechea Windows-Office este
    in continuare extrem de profitabila. Problema este insa ca pare sa
    fie cam singura care duce in spate intreaga afacere, cu un ajutor
    nu foarte semnificativ dinspre Xbox (desi modelul 360 a cauzat o
    mica pierdere datorita unor probleme legate de supra-incalzire). |n
    schimb, Microsoft n-a reusit sa se impuna pe pietele care sunt in
    acum in mare crestere, iar partea interesanta este ca nu atat Apple
    este cel care l-a impiedicat, ci mai degraba Google si – in opinia
    mea – o anumita obtuzitate din partea propriei conduceri.

    Daca privim retrospectiv, ultimii zece ani au marcat mai multe
    infrangeri pentru Microsoft, nu neaparat majore, dar semnificative.
    Prima a fost cea in zona muzicii digitale, un domeniu pe care Apple
    aproape ca l-a reinventat cu al sau iPod. Ca de obicei, Microsoft a
    lasat pe altii sa creeze piata, dupa care s-a pornit s-o
    cucereasca. |nsa de data aceasta nu a mers, pentru ca dinamica s-a
    schimbat, iar Zune n-a reusit nici macar sa se apropie de succesul
    urias al jucariilor lui Apple, ceea ce probabil ca a fost o
    surpriza pentru Steve Ballmer. |nca si mai rau a functionat flerul
    sefului de la Microsoft in 2007, cand Apple a lansat iPhone.
    Ballmer l-a expediat scurt: nicio sansa.

    Mda, multa lume a reluat acest refren, ignorand o schimbare
    semnificativa care s-a petrecut in primii ani ai secolului:
    dinamica pietei de consum in zona tehnologiei a intrecut-o pe cea
    orientata spre zona de afaceri. Asa se face ca iPhone a devenit un
    urias succes, iar Microsoft s-a iluzionat ca Windows Mobile isi va
    pastra dominatia ca platforma mobila. {i poate ca asa s-ar fi
    intamplat daca n-ar fi intervenit in ecuatie Google, care a scos
    Android, un sistem de operare open source. Nokia a sarit si ea in
    barca open source, iar Microsoft s-a vazut in situatia de a vinde
    licente intr-o piata inundata de produse gratuite, care in plus
    veneau cu o abordare mult mai potrivita pentru piata de consum
    decat batranul Windows Mobile, care pacatuia prin tentatia de a
    face din mobile un soi de PC-uri miniaturale.

    Asa se face ca astazi presa vorbeste numai despre Apple versus
    Google, iar Microsoft nu mai este considerat un competitor notabil
    in zona smartphones. Din nou Microsoft a incercat sa prinda trenul
    din mers, insa contraatacul cu Kin s-a dovedit un esec, dovedind
    inabilitatea celor din Redmond de a aborda piata de consum. De data
    aceasta proiectantii au cazut de partea cealalta a calului,
    modelele Kin fiind repede poreclite “smart dumbphones” de cei de la
    Gizmodo, iar un comentator mai hatru le-a dat o caracterizare care
    a facut repede ocolul internetului: este ceea ce unchiul meu ar
    darui nepotilor mei. Nici pe piata invecinata, a tabletelor,
    situatia nu e mai roza, desi tocmai Bill Gates a incercat sa impuna
    ideea de Tablet PC inca de acum mai bine de zece ani. Dupa ce HP a
    cumparat pe Palm, parteneriatul cu Microsoft pentru productia unor
    tablete Windows a cazut, iar majoritatea producatorilor pariaza
    iarasi pe Android.

    |nsa cea mai usturatoare infrangere suferita de Microsoft este
    cea din domeniul online, unde Google si-a adjudecat fara probleme
    potul, in vreme ce Windows si Office a trebuit sa suporte
    pierderile de peste 5 miliarde de dolari inregistrate de Windows
    Live. Uneori plasa de siguranta poate fi riscanta.

  • O campanie si un manifest

    Cred ca foarte putina lume stie ca in ultima zi a lunii martie
    s-a desfasurat un eveniment mondial numit Document Freedom Day
    (DFD). In Romania, denumirea adoptata a fost Ziua Eliberarii
    Documentelor si opinia mea a fost ca aceasta versiune are o nuanta
    oarecum mai agresiva. Insa, dincolo de cuvinte, initiativa are sens
    si merita atentie. S-ar putea crede ca e doar un ecou al unor
    confruntari de piata si ca ii priveste doar pe specialisti, asa ca
    desfasurarea in strada si alte spatii publice a fost o risipa
    inutila de munitie propagandistica.

    Dar nu e deloc asa: libertatea documentelor ne priveste pe toti
    cei care folosim astazi computere si are in vedere ziua de maine.
    Ce s-ar intampla daca peste cativa ani nu vom mai putea deschide
    documentele care s-au adunat in timp, fie ele simple texte, foi de
    calcul, prezentari multimedia, colectii de poze (cele de la nunta,
    de pilda), inregistrari audio sau video? Credeti ca e imposibil?
    Mie mi s-a intamplat si, desi nu era vorba de lucruri importante,
    am trait o mica spaima: oare asa se va intampla si cu cele pe care
    le detin astazi?

    Si nu e vorba doar de un viitor mai mult sau mai putin
    indepartat, ci si de ziua de azi. Ce garantie am ca un document
    intr-un format proprietar pe care-l trimit prin e-mail unui
    partener de afaceri va putea fi deschis la destinatie? Si ce se va
    intampla cu acest document cand firma care detine detaliile
    formatului va iesi din business sau nu-l va mai include in versiuni
    viitoare ale programelor? Sau daca unele brevete care tin de
    formatele respective vor fi contestate iar producatorul va pierde
    dreptul de a le mai folosi? Pe de alta parte, nu-mi pot permite
    sa-l oblig pe corespondentul meu sa cumpere un anumit software ca
    sa poata sa vada sau sa editeze documentele pe care i le trimit.
    Cand este vorba de companii mari sau de administratia publica,
    lucrurile se complica deoarece postura de “client captiv” nu este
    deloc agreabila. Ideea campaniei DFD este ca formatele bazate pe
    standarde deschise, publice, reprezinta o garantie ca documentele
    pe care le cream sau le detinem vor avea viata lunga. Si, pana la
    urma, suportul standardelor publice nu trebuie sa se rezume la
    formate de documente, ci la numeroase alte aspecte ale
    tehnologiilor. Faptul ca internetul functioneaza si ne este
    accesibil tuturor se datoreaza in mare masura faptului ca se
    bazeaza pe standarde deschise.

    Aplicatie practica: proiectul eRomania implica o pleiada se
    situri cu caracter informativ sau aplicativ (servicii) care sa
    faciliteze interactiunea dintre diferitele institutii ale
    administratiei publice precum si intre acestea si cetateni. E vorba
    de un proiect gigantic si care va costa o multime de bani (cam o
    jumatate de miliard de euro pana in 2013). Mi-am marturisit mai
    demult scepticismul cu privire la astfel de initiative colosale,
    mai ales cand sunt gestionate de stat, dar deocamdata pornesc de la
    premiza ca banii alocati vor produce ceva util. Daca aceste situri
    si continutul lor nu vor fi realizate pe baza standardelor deschise
    si nu vor furniza interfete publice pentru cea mai mare parte a
    serviciilor, nu doar ca intretinerea va fi costisitoare, dar si o
    buna parte din obiectivele enuntate (“unitatea de masura a
    performanței e-Romania este timpul cetateanului” se spune in
    comunicatul MCSI) vor fi compromise. Pe de alte parte, continutul
    si programele realizate pe bani publici ar trebui sa fie furnizate
    sub licente publice cat mai permisive, asa cum procedeaza si
    Uniunea Europeana (de pilda situl OSOR.eu).

    Exemple care sa puna in evidenta beneficiile unei abordari cat
    mai deschise sunt nenumarate, incepand de la schimburile de date in
    formate XML bine definite si pana la furnizarea de date primare
    prin interfete de programare publice. De pilda, datele obtinute la
    ultimul recensamant ar putea fi sa fie disponibile in formate
    standardizate, astfel incat sa poata fi valorificate de catre firme
    sau institutii prin formule de prezentare specializate (mashup), in
    combinatie cu alte date din surse publice sau private. Documentele
    PDF nu sunt de nici un folos intr-un astfel de scenariu. Atat
    administratia americana cat si cea britanica furnizeaza online date
    primare (raw data) cu intentia explicita ca acestea sa fie
    utilizate si valorificate de sectorul privat.

    Cu ocazia Document Freedom Day, un grup de initiativa a lansat o
    scrisoare deschisa cu valoare de manifest pentru abordarea
    proiectelor de eGovernment (in special eRomania) pe baza
    standardelor publice si in spiritul deschiderii. Are ecou, dar
    ramane de vazut daca va avea si urmari.

  • Taraba cu cuvinte

    In urma cu multi ani circula prin internet o parodie foarte hazlie la comunicatele de presa emise de Microsoft. Desigur, totul era exagerat si majoritatea produselor de care se vorbea erau fie fictive, fie prevazute pentru un viitor neprecizat, dat stilul era foarte bine imitat. Insa ultimul hohot de ras il starnea obisnuita notita cu privire la marcile utilizate in text, care aici era destul de laconica: toate cuvintele utilizate in acest text exceptand “foc” si “roata” sunt marci inregistrate de Microsoft. Desigur, daca ne gandim la multiplele campanii de imagine folosind noi si noi sloganuri, de la “Where do you want to go today” pana la “Your potential. Our passion”, trecand prin numeroase nume de produse sau servicii, se aduna o gramada de cuvinte. Iar cum legislatia drepturilor de proprietate intelectuale, fie si redusa la problematica marcilor, este suficient de stufoasa si interpretabila, ajungi sa-ti pui problema daca nu cumva risti sa fi chemat in instanta daca folosesti cuvantul “Word”. Sau daca-l scrii, oare trebuie sa-i pui semnele de marca comerciala si marca inregistrata si sa mentionezi proprietarul intr-o notita?

    Desigur, intr-un text ca acesta nu se pune problema (sau oare se pune?), dar intr-un material emis de o firma, chiar daca nu este vorba neaparat de publicitate, lucrurile par destul de complicate. Iar cand e vorba de un negustor de cuvinte, lucrurile o iau razna. Un astfel de negustor este Google, prin serviciul sau de publicitate numit AdWords. Poate nu toata lumea este familiarizata cu acest serviciu, asa ca o o succinta prezentare nu strica. Prin AdWords un client poate sa “cumpere” un set de cuvinte-cheie si sa specifice un scurt text publicitar cu o adresa web. Cand un utilizator oarecare foloseste unul sau mai multe dintre aceste cuvinte intr-o cautare pe web folosind motorul de cautare Google, are sanse sa vada pe banda din dreapta a uneia dintre paginile cu rezultate anuntul clientului. Se cheama “publicitate contextuala” deoarece este destul de bine directionata spre potentialii clienti prin chiar contextul creat de cautare. Daca, de exemplu, cautati informatii despre cursele aeriene spre Paris, veti vedea o multime de anunturi privind hoteluri pariziene si croaziere pe Sena. Daca faceti clic pe un astfel de anunt, ajungeti pe o pagina web iar proprietarul ei va plati catre Google o anumita suma, care depinde de pretul cuvintelor (stabilit printr-un sistem automat de licitatie). Pe scurt, cam asa isi castiga Google miliardele.

    Evident, totul este automatizat si, practic, nici un operator uman nu urmareste cine ce cuvinte cumpara sau cine pe ce anunt face face clic (ar fi si imposibil). Probabil ca Google filtreaza anumite cuvinte si, pe de alta parte, furnizeaza clientilor sugestii pe baza cuvintelor alese de acestia. Ce se intampla insa cand un client AdWords alege un cuvant care se intampla sa fie o marca comerciala a unei terte companii? Probabil ca veti spune ca nu mare lucru, deoarece ar fi absurd ca Microsoft sa se opuna ca eu sa cumpar cuvantul “word”, iar Google nu este decat un intermediar si s-ar ruina cu siguranta daca ar oferi spre vanzare doar “foc” si “roata”.

    Lucrurile nu stau insa asa de simplu. Imaginati-va ca un concurent al firmei dumneavoastra ar cumpara numele unor produse pe care le vindeti si de fiecare data cand un utilizator va cauta dupa aceste nume, anuntul sau va aparea alaturi de rezultate. Chiar asa s-a intamplat in urma cu cativa ani cu o firma de reparatii si servicii pentru computere numita Rescuecom, care a dat in judecata pe Google pentru folosirea ilegala a unei marci comerciale. In prima instanta curtea a respins acuzatiile, dar o a doua instanta a infirmat verdictul si a decis ca Google este vinovatul. Degeaba a argumentat Google ca foloseste nume comerciale doar intern, pentru a potrivi cautari si cuvinte cheie si ca nu este raspunzatoare pentru ce anunturi publica clientii sai, asa cum nici o revista nu este raspunzatoare de continutul reclamelor pe care le publica.

    Acest precedent a facut ca atunci cand un caz similar s-a petrecut in Europa, verdictul Curtii Europene de Justitie sa fie asteptat ca mare interes. De data aceasta impotriva lui Google au stat Louis Vuitton Malletier SA, Viaticum SA si altii iar sentinta pronuntata pe 23 martie a dat castig de cauza lui Google, precizand ca responsabil este cel care a folosit marca titularului intr-o comunicare comerciala si nu furnizorul serviciului, care nu a folosit-o. Simplu ca focul si roata.

  • Copyright si copywrong

    Poate va mai amintiti de Jon Johansen, pustiul norvegian care a
    asamblat un programel care decripta DVD-uri pentru a le putea
    viziona pe calculatorul sau echipat cu Linux. Cazul sau a fost
    foarte spectaculos si intens mediatizat, deoarece a pus in lumina
    contradictia dintre tehnologiile noi si o legislatie a drepturilor
    de autor ancorata in epoca industriala. Jon nu voia decat sa-si
    vada propriile filme, dar a postat programul pe internet pentru a
    ajuta cateva grupuri de programatori care incercau sa dezvolte un
    DVD player pentru Linux. Cateva asociatii ale industriei
    cinematografice au pretins ca metoda de criptare CSS este secret
    industrial, iar urmarea a fost ca o organizatie numita Copyleft a
    pus in vanzare tricouri imprimate cu programul de decriptare scris
    de Jon (deCSS).

    Au trecut de atunci zece ani si singura schimbare in privinta
    chestiunilor legate de proprietatea intelectuala in epoca retelelor
    a fost ca presiunile industriei de divertisment asupra
    consumatorilor au crescut si s-au facut putini pasi in directia
    dorita de cei care, pana la urma, finanteaza aceasta industrie (de
    pilda faptul ca iTunes Store vinde acum si muzica non-DRM). In
    esenta, situatia sta cam asa: detinatorii de copyright incearca sa
    impuna tot mai multe restrictii privind utilizarea materialelor pe
    care le detin (muzica, filme, programe TV, software, carti etc), in
    vreme ce consumatorii isi doresc mai multa libertate si asteapta
    modalitati mai practice si mai convenabile de distributie. Primii
    au de partea lor puterea de influenta asupra legislatiei pe care
    le-o confera procentele insemnate pe care industria
    divertismentului le reprezinta in ansamblul economiei americane. De
    aici a rezultat in 1998 celebrul Digital Millennium Copyright Act
    (DCMA) care, printre altele, interzicea softurile si alte
    instrumente care-i puteau ajuta pe consumatori sa foloseasca
    materialele digitale protejate in moduri care nu erau permise in
    mod explicit de distribuitori. In baza acestei legi a fost acuzat
    Jon Johansen.

    Un nou episod in acest conflict “people vs. copyright” (cum il
    numea OpenDemocracy in 2002) se petrece chiar acum, sub ochii
    nostri. Sau mai degraba departe de ei, pentru ca noul tratat care
    incearca sa “internationalizeze” legislatia americana se negociaza
    in secret, iar cei care cunosc textul stau sub amenintarea unor
    clauze de confidentialitate.

    Documentul se cheama Anti-Counterfeiting Trade Agreement (ACTA)
    si implica, pe langa Statele Unite, tari precum Japonia, Coreea de
    Sud, Canada, precum si tarile Uniunii Europene. Spre deosebire de
    organismul de specialitate al Natiunilor Unite (WIPO), care supune
    dezbaterii publice proiectele tratatelor legate de proprietatea
    intelectuala, la elaborarea ACTA nu a fost invitata niciuna dintre
    organizatiile care sustin puncte de vedere diferite, iar rarele
    comunicate de presa sunt suficient de obscure ca sa contrasteze cu
    politica de transparenta promisa de presedintele Obama. In plus,
    ACTA este definita ca o “intelegere executiva” si, in consecinta,
    nu va avea nevoie de ratificarea Senatului SUA.

    In ciuda precautiilor, mai multe documente privind intelegerea
    “s-au scurs” si au fost publicate de situri specializate, precum
    Wikileaks.org, sau au ajuns la organizatii precum Electronic
    Frontier Foundation sau Knowledge Ecology International. Ceea ce se
    profileaza este inspaimantator. BoingBoing subliniaza ca
    furnizorilor de acces si servicii internet li se pregateste un rol
    de “politie proactiva”, care trebuie sa se asigure (sub amenintarea
    unor pedepse) ca nu gazduiesc materiale protejate – ceea ce ar
    scoate din business servicii precum Flickr, YouTube sau Blogger.
    Furnizorii vor fi obligati sa taie accesul la retea celor acuzati
    de incalcare a copyright-ului, fara nici un fel de probe sau
    proces. In acelasi mod vor fi sterse orice fel de materiale banuite
    ca nu ar fi detinute legal. Indepartarea mecanismelor DRM (chiar si
    in scopuri legitime, cum ar fi transpunerea in formate accesibile
    persoanelor cu dizabilitati) este categoric interzisa.

    N-as vrea sa fiu gresit inteles. Protejarea proprietatii
    intelectuale este importanta. Este insa o chestiune de echilibru:
    dincolo de un anumit punct, pericolul abuzurilor si al cenzurii
    risca sa compromita intregul edificiu. Daca cineva se indoia de
    utilitatea unui “pirat” in Parlamentul European, are acum proba
    contrara: legislatia europeana va include garantii privind
    protectia sferei private si asigurarea unor proceduri judiciare
    corecte.

  • Maniere on-line

    Va puneti cravata cand mergeti la teatru? Orice cod al bunelor
    maniere va va spune ca e obligatoriu. Dar cand teatrul este in
    podul turnului din cetate, are 74 de locuri, face spectacole non
    conventionale iar directorul se intampla sa taie bilete, cravata
    este de-a dreptul contraindicata. Asadar, depinde de context. Lumea
    digitala creeaza insa un context special, in care traditia nu prea
    mai are greutate si pentru multa lume comportamentul in retea pare
    cu totul lipsit de reguli.

    Si totusi, reteaua nu mai este chiar vestul salbatic de altadata
    iar putem vedea cum un sistem informal de indicatii privind
    conduita “corecta” isi faca aparitia. Nu este neaparat o noutate.
    Inca de la inceputul internetului s-a vorbit despre “neticheta” si
    s-a elaborat un indreptar privind cu precadere corespondenta
    electronica. Multe dintre normele de atunci s-au pastrat si este
    chiar amuzant sa estimezi experienta in retea a unui utilizator pe
    baza unui simplu mesaj.

    Formatarea textului spune la fel de multe ca si formule
    introductive iar semnatura da nota finala, pentru ca adesea releva
    in ce masura utilizatorul poate se prevada modul in care mesajul va
    arata in diverse programe de posta electronica. Cei care folosesc
    profile diferite in functie de context intra in categoria “power
    users”. Mesageria instantanee, dominata de tineri, a dezvoltat
    conventii diferite si un slang specific, pentru ca nu mai pastreaza
    nici o similitudine cu un sistem traditional. Caracterul sincron a
    adus nevoia de viteza si de aici renuntarea la orice fel de
    stilistica si impunerea unui set de prescurtari care intimideaza pe
    orice nOOb (newbie) care nu stie ce inseamna brb (be right
    back).

    Internetul social de azi si intregul val Web 2.0 vine cu alte
    provocari iar Wired a publicat de curand un soi de ghid de conduita
    in noul mediu, in care a adunat o multime de indicatii mai mult sau
    mai putin serioase. Nimeni nu garanteaza ca cititorul constiincios
    va deveni un mai bun cetatean al internetului, dar poate ca e bine
    sa ne amintim sa rotim pozele in pozitia corecta inainte de a le
    posta in Facebook. Si sa punem tag-uri (cat mai multe). Sa nu
    trimitem un email ca sa ne scuzam pentru o greseala de ortografie
    din mesajul precedent. Probabil ca “sa nu citesti niciodata
    manualul inainte” ne va fi mai de folos decat indemnul de a
    dezactiva semnatura “Sent from my iPhone”. Alegerea unui ringtone
    potrivit pentru mobil e la fel de important ca o semnatura. Inainte
    de a trimite grupului de prieteni un link catre o pagina amuzanta,
    verifica cu Google popularitatea: daca are peste o jumatate de
    milion de rezultate, renunta. Si asa mai departe.

    Dar dincolo de sfaturile simple si practica, exista o serie de
    aspecte care merita o oarecare nuantare iar opiniile unor
    specialisti pot fi de folos. Un exemplu din aceasta categorie se
    refera la copierea materialelor sub copyright (de pilda un film pe
    BitTorrent). Este o incarcare a legii, dar poti sa o faci in
    conditiile in care nu poti sa cumperi materialul on-line. Exista
    insa doar o singura justificare morala si etica posibila a
    ilegalitatii: ca forma de protest. Dar pentru aceasta trebuie sa ai
    curajul sa comunici, trebuie sa spui clar si raspicat care este
    motivul protestului, altfel ramane pur si simplu o ilegalitate
    condamnabila. O alta chestiune chestiune discutabila – si chiar
    discutata intens intr-un forum web chiar zilele aceste – se refera
    la reteaua proprie WiFi. Las-o deschisa, ne indeamna editorii
    grupajului. Chiar daca furnizorului tau de internet nu-i va conveni
    faptul ca-ti imparti largimea de banda cu vecinii, vei fi probabil
    mai fericit: cercetari stiintifice recente asupra creierului au
    constatat ca actele altruiste stimuleaza aceleasi centre de
    recompensa ca si sexul sau hrana.

    Desigur, exista posibilitatea ca cineva sa-ti foloseasca reteaua
    pentru activitati ilegale, dar faptul ca nu traim intr-o lume
    perfect sigura nu inseamna ca trebui sa ne incuiem in casa. Regula
    “sa nu muncesti tot timpul” nu pare extrasa dintre cele zece
    porunci si nici sa aiba prea multa legatura cu internetul, dar ne
    poate fi utila. Studiile unui cercetator englez au aratat ca vom
    ajunge sa regretam orele suplimentare petrecute la munca in vederea
    unor foloase viitoare, in loc sa ne luam zilnic portia de bucurie.
    Dar “reinventeaza-te online” este specifica epocii noastre.
    Rebranding personal: posibilitatile sociale ale web-ului ne permit
    sa ne construim o noua personalitate, mai buna, sa o facem publica
    si, in cele din urma, sa ne-a insusim.

  • Articolele la control

    Wikipedia a starnit atatea controverse, incat poate ca are sens sa revenim putin la fundamente si sa incercam sa clarificam cateva lucruri simple. In primul rand, cu cine avem de-a face: Wikipedia este un proiect colaborativ care are scopul de a crea prin contributii voluntare o resursa informationala la dispozitia tuturor. Oricine poate aduce contributii iar continutul rezultat este „liber”, in sensul ca oricine il poate folosi in conditiile unei licente Creative Commons BY-SA.

    Aceasta este un dintre cele mai liberale variante de licentiere, deoarece pretinde doar specificarea sursei (BY – atribuire) si distribuirea operelor derivate sub aceeasi licenta (SA – share alike). Chiar si utilizarea in scopuri comerciale este permisa, iar preluarea continutului de catre diferite situri web este o practica comuna. Intregul proiect este sustinut de un software open source numit MediaWiki, bazat pe modelul software numit wiki – o specie de programe care permit crearea rapida de pagini web printr-un limbaj simplu de editare, cel mai adesea prin colaborarea mai multor autori. Finantarea proiectului este asigurata prin donatii colectate de Wikimedia Foundation (care dezvolta o serie intreaga de proiecte inrudite, printre care si Wiktionary).

    Continutul propriu-zis insumeaza peste 13 milioane de articole in 260 de limbi, dintre care engleza aduna circa 3 milioane, iar romana in jur de 130.000. In spatele articolelor exista intreaga istorie a versiunilor, precum si liste de discutii in care autorii au posibilitatea sa se consulte si sa gaseasca solutii de compromis in chestiuni controversate. Nu exista editori, dar colaboratorii cu experienta au adesea o anumita autoritate, acceptata de comunitate. Este Wikipedia o enciclopedie? In opinia mea, singura asemanare intre Wikipedia si o enciclopedie este organizarea pe articole. Tot restul este diferit, incepand cu metodologia de redactare si terminand cu absenta „editiilor”.

    Este Wikipedia o resursa credibila? Aceasta este fara indoiala problema cea mai controversata si cea mai mare parte a comunitatii academice este de parere ca nu. Fiind o resursa creata de amatori, exista desigur multe articole tratate superficial, informatii eronate si chiar articole care dezinformeaza deliberat. Mai mult chiar, caracterul deschis lasa loc, inevitabil, actelor de vandalism, unele cu vadita tenta politica sau rasiala. Cu toate acestea, imensa majoritate a articolelor cuprind informatii pertinente si suficiente trimiteri la surse pentru ca cititorul sa poata sa-si faca o idee despre subiect si, daca are dubii, sa poata consulta resurse aditionale. Pe de alta parte, toata informatia din spatele paginii este disponibila, iar cititorul interesat poate afla din discutiile purtate de autori care sunt eventualele aspecte controversate sau discutabile. Anumite articole sunt explicit marcate ca fiind controversate.

    Parerea mea este ca in general se poate da crezare informatiei, dar cu precautie. Chiar daca toata lumea pare sa fie de acord ca Wikipedia nu este o resursa „cu autoritate”, atractia pe care o exercita este irezistibila. E vorba mai inainte de toate de cantitate, diversitate si actualitate. Va intereseaza pastele? Wikipedia va prezinta o lista de 162 de feluri, impartite pe categorii, fiecare cu descriere, majoritatea cu poze si o buna parte beneficiind de articole dedicate, unde gasiti si ingredientele cele mai potrivite. Va intereseaza discografia formatiei The Pogues? Nu doar ca o gasiti, dar fiecare album are articol propriu. Evenimentele prezentului sunt reflectate in cateva zile in articolele relevante. De foarte multe ori Wikipedia este mai eficienta decat Google la cautarea unei informatii.

    De exemplu, cea mai bogata sursa de informatie despre criticile aduse Wikipediei este chiar Wikipedia (care mai are si un voluminos articol despre credibilitatea Wikipediei, in care toate punctele de vedere sunt trecute in revista). Insa principala acuza adusa Wikipediei este ca submineaza – chiar si involuntar – centrele de autoritate. Cartea lui Andrew Keen „The Cult of the Amateur” este un adevarat rechizitoriu si multe dintre opiniile sale sunt justificate. Dar lucrurile par sa evolueze in mod firesc in aceasta directie. Accesul larg al publicului la mijloace de exprimare este un fenomen cultural comparabil poate doar cu accesul publicului la litera tiparita. Daca tiparnita lui Gutenberg a marcat profund intreaga istorie a Europei, este rezonabil sa ne asteptam la efecte de aceeasi amploare, iar Wikipedia poate ca este unul dintre primele.

  • Microsoft nu renunta

    Dintr-o clipa in alta trebuie sa explodeze stirea ca la conferinta “D: All Things Digital” seful Microsoft, Steve Ballmer, a anuntat noul motor de cautare cu care intentioneaza sa-l concureze pe liderul domeniului, Google. Acest anunt a fost anticipat de toata presa in ultimele doua saptamani si Microsoft a beneficiat astfel de o copioasa campanie publicitara gratuita. Dupa care va urma o alta campanie, care insa va scoate din buzunarele largi ale gigantului din Redmond o suma estimata la circa 100 de milioane de dolari. Este interesant cum toate aceste mii de articole publicate in ziare, reviste si bloguri s-au bazat pe o cantitate de informatie infima, si aceea provenind de la Steve Ballmer: serviciul va putea sa organizeze raspunsurile pe categorii. Pare acreditata ideea ca motorul de cautare va putea emite sugestii de cautari inrudite. Si cam atat.
     
    Un mare semn de intrebare s-a legat de branding. Se stie ca numele de cod al proiectului este Kumo – care in japoneza se pare ca inseamna fie nor, fie paianjen – si multi au prezis ca acesta va ramane si numele comercial. Se pare insa ca serviciul se va numi Bing, iar faptul ca domenii precum bing.co.uk sau bing.au au fost achizitionate recent de Microsoft vin sa confirme ipoteza. Comentatorii n-au ratat sansa de a puncta ca Microsoft a procedat deja la mai multe re-denumiri ale serviciului de cautare, care a pornit ca MSN Search, apoi s-a numit Windows Live Search, dupa care a ramas Live Search… dar cota de piata nu s-a imbunatatit.
     
    Va fi, cu siguranta, Bing – Ballmer tocmai a confirmat, iar internetul este plin de reactii. Chestiunea cea mai aprinsa este daca “binging” va ajunge sa concureze cu “googling”. Ballmer s-a aratat optimist, dar rezervat. Danny Sullivan, editorul blogului SearchEngineLand, e de parere ca in unele aspecte Bing va fi mai bun decat Google, dar ca nu este, totusi, in pozitia de a schimba jocurile in domeniul cautarii. Daca abordarea nu este complet noua, este foarte posibil ca Google sa adauge rapid facilitati care sa compenseze sau sa imite noutatile aduse de Bing. In orice caz, va fi foarte greu pentru Microsoft sa schimbe obisnuinta publicului de a echivala cautarea pe web cu Google. Un experiment recent a pus un numar de subiecti sa aprecieze rezultatele furnizate de mai multe motoare de cautare si marea majoritate l-a preferat pe cel cu sigla Google, desi rezultatele erau preluate de fapt de la un alt serviciu. Va fi greu pentru Bing sa schimbe aceasta perceptie.
     
    Exista insa si alte argumente pentru a fi sceptici in privinta sanselor lui Bing de a ameninta pozitia lui Google. Primul este pozitionarea produsului in cadrul companiei. In vreme ce Google isi obtine marea majoritate a veniturilor de pe urma motorului de cautare (in combinatie cu serviciul de publicitate), pentru Microsoft multa vreme Bing va fi doar o sursa de cheltuieli, veniturile fiind aduse tot de cuplul Windows/Office, care vor fi avantajate la distribuirea resurselor. Mai exista un argument de natura istorica: Microsoft nu are la activ nicio reusita notabila in zona serviciilor online, iar incercarea de a prelua Yahoo! a fost considerata de multi o recunoastere a acestui esec. Pe de alta parte, sub noua conducere, Yahoo! pare mult mai dispusa sa colaboreze cu Microsoft. Zilele trecute, Carol Bartz (noul CEO de la Yahoo!) s-a aratat chiar dispusa sa vanda serviciul de cautare, daca cealalta parte vine cu “o gramada de bani si tehnologia potrivita”. Desigur, cealalta parte nu poate fi decat Microsoft, cu care doamna Bartz a admis ca a discutat “a little bit”. Chiar si in cazul achizitiei, se pune problema compatibilizarii unor tehnologii diferite, o treaba deloc simpla.
     
    Ideea eventualei vanzari a motorului de cautare Yahoo! a deschis deja un nou camp de speculatii, care pleaca de la ideea ca uriasa campanie publicitara pe care Microsoft o va declansa, in combinatie cu calitatile lui Bing (deocamdata doar banuite), va atrage mai degraba clientii de la Yahoo!. Asa ca vanzarea ar fi mult mai profitabila acum, cand detine 20% din piata americana. Nu demult a “scapat” in presa un memo intern semnat de un vice-presedinte de la Yahoo!, care este de parere ca firma s-a intins in prea multe domenii, pe care insa le-a acoperit cu resurse “precum untul de arahide pe o felie de paine”. Concentrarea pe cateva servicii profitabile este subtextul mesajului si se pare ca motorul de cautare nu este printre acestea. E posibil ca Bing sa ajunga pe locul doi fara prea multe eforturi. Locul intai este inca departe.

  • Ce probleme are sistemul GPS

     

    Succesul unei tehnologii vine in trei trepte. Prima este trecuta atunci cand oamenii inceteaza sa o priveasca din perspectiva tehnica. Nu ne mai intereseaza cum functioneaza sistemul de televiziune, ne intereseaza doar utilitatea sa. A doua treapta este ubicuitatea. Dar succesul este deplin atunci cand tehnologia intra in sfera implicitului si devine invizibila. De exemplu, Flash. Probabil ca fiecare computer din lume este echipat cu un Flash Player, dar putini sunt cei care stiu acest lucru.
     
    Una dintre tehnologiile care se indreapta spre raspandirea globala se cheama GPS. Probabil ca opt oameni din zece identifica GPS-ul cu navigatorul auto, al noualea nu stie despre ce-i vorba, iar al zecelea cunoaste semnificatia acronimului: Global Positioning System. Faptul ca a trecut de prima faza a succesului reiese din faptul ca foarte putini sunt cei pe care-i intereseaza cum functioneaza. E vorba de o “constelatie” de sateliti orbitali (intre 24 si 32) care emit semnale ce permit receptoarelor GPS sa-si determine pozitia si viteza. De aici incep detaliile. Teoretic, semnalele de la trei sateliti ar fi suficiente, insa intervine un parametru foarte sensibil: timpul. Determinarea distantei receptorului fata de un satelit se face pe baza diferentei de timp dintre emisie si receptie. Fiind vorba de viteza luminii, orice imprecizie induce erori majore, motiv pentru care receptoarele “asculta” semnale de la cel putin patru sateliti. De aici incolo incep matematicile.
     
    Pana aici am vorbit despre GPS ca despre o tehnologie, desi denumirea generica a acesteia este GNSS (Global Navigation Satellite System). De fapt, ceea ce folosim este un serviciu numit Navstar GPS, dezvoltat de Departamentul Apararii din Statele Unite. Oarecum similar cu internetul, sistemul GPS a devenit un serviciu public, care poate fi folosit de oricine – exista insa anumite limite, dincolo de care uzul este exclusiv militar. Spre deosebire de internet, administrarea revine fortelor aeriene americane, iar costurile sunt acoperite de guvernul SUA. Problema este ca aceste costuri sunt imense, iar U.S. Air Force se pare ca nu mai reuseste sa le faca fata. Un raport publicat recent de GAO (U.S. Government Accountability Office – un organism independent care supervizeaza eficienta cu care sunt folositi banii publici) exprima dubii privind sansele administratorilor sistemului de a inlocui in timp util satelitii vechi si deja uzati. Conform aceluiasi raport, exista posibilitatea ca anul viitor, pe masura ce vechii sateliti vor incepe sa cedeze, sistemul sa nu mai poata furniza serviciul fara intrerupere si la nivelul normal. Problemele care ar surveni in acest caz ar fi extrem de serioase, mai ales daca tinem seama ca alternativele sunt limitate. Sistemul rusesc GLONASS nu functioneaza inca la intreaga capacitate si nu este complet compatibil cu Navstar. Dincolo de aspectele militare, e suficient sa ne gandim ca intregul sistem de telefonie celulara CDMA se bazeaza pe marcile de timp emise de GPS. Sistemul european Galileo va fi finalizat abia in 2013, iar problemele sistemului american cu siguranta ii va determina pe adversarii acestuia sa-si reconsidere pozitiile.
     
    Cu siguranta, indisponibilitatea sistemului GPS ar pune in mare dificultate numeroase domenii, incepand cu transporturile navale si aeriene. Ce am pierde noi, utilizatorii obisnuiti, in afara navigatoarele auto? Probabil sansa de a beneficia mai devreme de o intreaga pleiada de aplicatii pe care previzibila raspandire a receptoarelor GPS ni le promite. De exemplu, GPS Tour este un gen de aplicatie care furnizeaza printr-un dispozitiv mobil informatii si prezentari multimedia pre-inregistrate, in functie de locatia utilizatorului. Posibilitati interesante se deschid insa la intersectia dintre sistemul de pozitionare si web. Un proiect (inca in faza incipienta) este WikiGPS, care intentioneaza sa aduca in ecuatie colaborarea pe baza locatiei, de la simpla semnalare a unui blocaj de trafic pana la sisteme sociale similare cu “hospitality exchange”. Retele de socializare extinse in lumea reala exista deja, insa determinarea locatiei pe baza unui sistem GPS le-ar aduce un plus de atractivitate (cele actuale utilizeaza de obicei localizarea prin triangulatie GSM). Ne putem imagina multe altele.
     
    Chiar daca Navstar GPS va trece printr-un moment mai dificil, tehnologiile de localizare vor continua sa castige popularitate, iar aparitia unor sisteme alternative sau complementare le va asigura in curand ubicuitatea.

     

  • Cautologie

    Sunt putine companii de IT in lume care au o gama atat de larga de activitati ca Google. Este implicata in aplicatii web dintre cele mai diverse, de la produsele de birotica pana la partajarea de continut video, dar dezvolta si produse software “traditionale”, cum ar fi Picasa sau browserul Chrome, la care se adauga si zona sistemelor de operare pentru telefoane inteligente, aplicatiile cloud computing si inca multe altele, fara sa mai punem la socoteala ca este unul dintre cei mai mari producatori de servere din lume (e adevarat, doar pentru necesitatile proprii) si, desigur, un mare broker de publicitate online. Nu este de mirare ca anul trecut Google a lansat nu mai putin de 360 de produse, multe dintre ele pornind de la proiecte personale ale angajatilor – se stie ca Google acorda angajatilor o zi pe saptamana pe care sa o dedice domeniilor proprii de interes.
     
    Cu toate acestea, motorul de cautare ramane principala sursa de venit si este firesc ca se bucura de cea mai mare atentie. Desi detine o cota de piata uriasa (peste 63% in Statele Unite) noutatile prezentate la recenta conferinta Searcheology dovedesc ca Google vrea mai mult. Principalul anunt se refera la o tehnologie numita “Rich Snippets” care urmareste sa ofere mai multa informatie relevanta in rezultatele cautarii explorand formatele standardizate de descriere a continutului web, in principal RDF (Resource Description Framework) si microformate. Ideea este ca, de exemplu, un teatru isi poate marca in mod adecvat paginile web, iar Google poate afisa in rezultate informatii mai utile, cum ar fi piesa care se joaca in seara respectiva. Nu s-ar putea spune ca este o idee tocmai originala (a prezentat-o si Yahoo! cu un an in urma), insa, data fiind popularitatea de care se bucura Google, este foarte probabil ca aceasta facilitate va impulsiona dezvoltatorii de situri web sa utilizeze pe scara larga acest gen de metadate, apropiindu-ne astfel mai repede de web-ul semantic preconizat de Tim Berners-Lee.
     
    O alta noutate o reprezinta Google Squared – un produs experimental care returneaza rezultatele intr-o forma tabelara. Specialistii de la Google au remarcat ca adesea oamenii cauta informatii pe care apoi le sintetizeaza intr-un spreadsheet. De foarte multe ori este vorba de achizitionarea unui produs, caz in care este convenabil ca rezultatele sa apara intr-un tabel, in care fiecare produs este pe o linie, iar coloanele prezinta anumite informatii tehnice, pretul, magazinele din zona care-l distribuie etc. Desi nu a vrut sa prezinte detalii despre tehnologia utilizata, Merissa Mayer (vicepresedinte pentru produse de cautare) a precizat ca este nevoie de o putere de calcul uriasa pentru a crea automat astfel de tabele, culegand date relevante din informatie nestructurata. Este insa important de notat ca pe masura ce metadatele standardizate de genul RDF vor deveni mai larg utilizate, crearea unor astfel de tabele va deveni mult mai usoara.
     
    Google Search Options ne va oferi o serie de facilitati de filtrare si de rafinare a rezultatelor cautarilor, posibilitati largi de a selecta diverse tipuri de rezultate, de a naviga pe o axa a timpului pentru a vedea ce rezultate ar fi venit in urma cu o luna sau cu an, reprezentari grafice ale numarului de cautari pentru anumite cuvinte-cheie in diverse perioade (obtinand astfel o foarte fidela radiografie a evolutiei interesului public). Se observa interesul crescand pentru cronologie, pentru dimensiunea temporala a informatiilor. Ajungem astfel la produsul care mi-a placut cel mai mult, poate si pentru ca am putut sa-l experimentez pe situl GoogleLabs. Se cheama News Timeline si principala sa caracteristica este ca organizeaza stirile pe un subiect dat in ordine cronologica. Insa acesta este doar inceputul, pentru ca se pot alege intervalele dorite (pe zile, saptamani si chiar decade, dar se poate alege si o anumita data), se pot alege sursele preferate (ziare, reviste, bloguri, etc.) si, in plus, informatiile sunt prezentate tabelar, fiecare coloana fiind dedicata intervalelor selectate. E simplu astfel sa-ti amintesti ca pe 1 martie 2007 s-au implinit 100 de ani de cand Romania si Egiptul intretin relatii diplomatice…
     
    Se glumeste adesea despre posibilitatea ca Google sa gaseasca si obiecte fizice, iar SkyMap este un pas in aceasta directie: vom putea cauta stele. Combinand Android, GPS si tehnici de cautare, Google poate acum oferi o harta dinamica a constelatiilor, in functie de locul unde se afla utilizatorul. In curand ne vom cauta cheile de la masina tot cu Google.

  • Exercitiu de imaginatie

    Lumea informaticii trece printr-o transformare care ar putea fi calificata ca o veritabila schimbare de paradigma. Interesant este ca lucrurile cele mai spectaculoase se petrec la doi poli opusi din punctul de vedere al dimensiunilor. Pe de-o parte avem miniaturizarea dusa la extrem a computerului, care ajunge sa incapa intr-un telefon mobil si sa se confunde cu acesta. De fapt, limitarile tin mai mult de “form factor”, dar se incearca si aici solutii. De pilda, telefonul prevazut cu un miniproiector poate suplini in unele cazuri un ecran de mici dimensiuni, dar nu e exclus ca tehnologia E-Ink sa aduca in viitor extensii in domeniul vizualizarii. Ceea ce uneste aceasta noua generatie de dispozitive este accesul mobil la internet prin retelele de telefonie mobila, ceea ce asigura o acoperire maxima. Este de asteptat ca in cativa ani accesul mobil la internet sa-l depaseasca pe cel clasic.

    La celalalt pol, asistam la nasterea unor colosi din punctul de vedere al puterii de calcul: cloud computing. Spre deosebire de polul opus – orientat spre piata de consum, unde libertatea solutiilor este maxima – raspandirea norilor de calcul are implicatii in intreaga industrie IT, iar precautiile fabricantilor (care vor trebui sa se reorienteze) si ale potentialilor clienti (care se confrunta cu o tehnologie noua si poate imatura) sunt explicabile. Batalia se duce in acest moment pentru impunerea unor standarde care sa asigure un nivel de compatibilitate astfel incat piata sa fie deschisa si concurentiala – adica sa existe posibilitati reale ca un client sa poata sa-si schimbe furnizorul de putere de calcul fara mari probleme. Deocamdata, cel mai bine pozitionat este Amazon ECC, dar si alti jucatori importanti se pregatesc sa intre in arena. Intre acesti doi poli, ce se va intampla cu clasicul calculator personal? Este clar ca are tot mai putin de lucru, daca pana si jocurile video vor putea fi rulate in nori de calcul specializati. Desigur, exista domenii in care isi vor pastra pozitiile (de pilda procesari video complexe), dar o tendinta de schimbare deja se vede: sporirea portabilitatii si reducerea resurselor proprii. Rezultatul se cheama “netbook”

    si se bucura de tot mai mult succes. Se poate si altceva? Eu cred ca da si chiar am facut recent un exercitiu de imaginatie pe tema “cum ar trebui sa fie computerul meu perfect”. Rezultatul ar putea fi interesant.

    Mai intai dimensiunile: afisaj cam cat o coala A4 si grosime sub un centimetru, astfel incat greutatea sa nu fie mai mare decat a unei carti de marime mijlocie – adica sa poata fi purtat in orice servieta fara nici o problema. O conditie obligatorie ar fi sa nu aiba piese in miscare: adio disc hard si unitate DVD. Compensatia ar trebui sa vina de la internet, deci conectivitatea ar trebui sa fie duala: pe retea de telefonie mobila si pe WiFi. In fine, as renunta la tastatura si as opta pentru un ecran tactil. Rezulta ceva ce seamana cu un Tablet PC, asa ca o coperta cu rol de protectie ar completa echiparea. O mentiune speciala privind consumul de energie, care ar trebui sa fie minimal, astfel incat bateriile sa reziste o zi intreaga.

    Insa partea leului revine functionalitatilor. Inainte de toate, interactiune prin gesturi. Mai apoi, recunoasterea scrisului de mana la un nivel acceptabil, pentru ca notitele si agenda ar fi aplicatii de baza (ceea ce ar implica si posibilitatea de a trece printr-un gest de la modul text la modul grafic). O alta cerinta importanta ar fi posibilitatea comutarii de la afisarea pe orizontala la cea pe verticala si invers. O tastatura virtuala ar putea fi utila pentru redactarea documentelor mai mari si mai pretentioase. Probabil cea mai importanta aplicatie va fi browserul web, dar functia de cititor de carti electronice ar fi obligatorie. In fine, acasa sau la birou, o tastatura “adevarata” si un maus – conectate wireless – ar face din acest aparat un computer aproape obisnuit. E nevoie doar de un mic stativ.

    Pana la urma a iesit un fel de combinatie dintre un iPhone de mari dimensiuni si un Kindle multifunctional, la care se adauga ceea ce se asteapta de la un tablet PC. Inca nu toate tehnologiile sunt coapte pentru un astfel de aparat: afisajul tactil inca nu poate oferi o calitate apropiata de e-Ink, consumul ramane o problema, recunoasterea scrisului de mana e imprecisa. Dar sunt convins ca nu mai e mult pana cand un astfel de computer isi va face aparitia, iar daca pretul ar fi decent, cred ca piata n-ar fi o problema. V-ar tenta?