BusinessMagazin

Tag: weboscop

  • Revista personala si sociala

    Nu de mult am amintit in aceasta pagina despre un articol din
    Wired care se numeste “Web-ul a murit. Traiasca internetul”, semnat
    de Chris Anderson si Michael Wolff. Ideea centrala este ca exista o
    tendinta de a “captura” continutul din web (si nu numai) cu
    ajutorul unor aplicatii, destinate in special dispozitivelor
    mobile, care sa-i ofere o prezentare mai atractiva si o interfata
    mai comoda. Pe masura ce aceste aplicatii vor castiga teren,
    traditionalul browser va fi tot mai putin folosit si este probabil
    ca alte forme de distribuire a informatiilor se vor impune.
    Telefoanele inteligente sunt in fruntea acestei tendinte, iar in
    cazul lor dimensiunile reduse justifica abordarea. Evident ca
    Facebook pe un smartphone nu poate arata ca in browser. Insa
    tabletele sunt cele care vor impinge lucrurile in aceasta directie,
    iar iPad este “varful de lance” al domeniului.

    E de bine sau e de rau? Intr-un fel, e de rau, deoarece
    aplicatiile pot sa-i izoleze pe utilizatori in ghetouri
    informationale si sa le reduca apetitul pentru alte surse de
    continut. Iar de la apetit redus pana la acces redus sau chiar
    restrictionat nu e decat un pas. Din nou vom negocia libertatea cu
    comoditatea si, in cele din urma, vom ceda dintr-o parte si
    banuiesc in ce parte va inclina balanta. Dar de fapt nici nu prea
    mai conteaza daca e de rau sau de bine, pentru ca oricum ne
    indreptam catre un internet al aplicatiilor si nu vom avea alta
    optiune decat sa ne adaptam.

    Avalansa a fost declansata – exact ca si in cazul telefoanelor
    destepte – de catre Apple. Cei care s-au aratat pesimisti cu
    privire la succesul iPod-ului au pierdut pariul. Conform unui
    analist citat de Time intr-un grupaj dedicat celor mai grozave 50
    de inventii ale anului, iPod este cel mai bine vandut gadget din
    istoria electronicelor de consum (exceptand telefoanele, insa nu
    comparam un produs cu o gama de produse). In ritmul acesta, doar
    aplicatiile cu care vine echipat din start orice iPad deja inseamna
    ceva in aceasta ecuatie. O lume dominata de tablete va fi o lume a
    aplicatiilor. Poate mai putin libera, dar mult mai comoda.

    Exemplul suprem pentru ce pot face aplicatiile este cea care a
    fost desemnata de Apple drept “Best of 2010”. Se numeste Flipboard
    si este fenomenala. Foarte pe scurt, e un soi de revista sociala
    personalizabila. Spun “sociala” pentru ca este orientata spre
    retele de socializare, bloguri si alte zone de continut cu caracter
    comunitar (de pilda Twitter, Flickr sau Google Reader). Insa cand
    spun “revista” ma gandesc nu la un simplu agregator de stiri, ci la
    adevaratele reviste glossy: tipar ingrijit, paginare echilibrata,
    poze grozave. Sa luam ca exemplu un simplu flux, cum ar fi blogul
    de tehnologie TechCrunch, pe care Flipboard il transpune automat
    intr-o eleganta macheta, ii compune o coperta cu titluri, sapouri
    si poze, pentru ca apoi totul sa poata fi rasfoit ca o revista
    adevarata, pagina cu pagina.

    Dar asta este doar inceputul. Poate urmariti tweet-urile unor
    oameni sau companii, care posteaza de cele mai multe ori trimiteri
    catre diverse pagini web. Flipboard va transforma totul intr-o alta
    revista, aducand si formatand automat extrase din paginile
    referite, cu poze si eventuale secvente video (care “ruleaza” in
    pagina). Facebook pateste la fel, cu posibilitatea de a urmari
    anumiti prieteni sau anumite grupuri. Stream-urile foto din Flickr
    devin un album pe care poti sa-l rasfoiesti in tihna, tolanit
    intr-un fotoliu. Dar mai e ceva: toata interactivitatea e
    disponibila. Oricand poti sa postezi un comentariu, sa trimiti
    linkul printr-un un tweet, sa marchezi un “Like”, sa incarci o
    poza… Totul. Nu e doar stil si eleganta, e si o varianta eficace
    de a organiza totul. Si, mai ales, este foarte comod. Si
    gratis.

    Flipboard nu este doar un “killer app” care pune si mai mult in
    valoare iPad-ul, ci poate insemna o noua viata pentru presa scrisa.
    Mai multe publicatii si-au creat propriile aplicatii pentru iPad,
    insa Flipboard poate fi solutia mai ieftina si mai eficienta. Mike
    McCue – fondatorul si directorul firmei care a creat aplicatia –
    spune ca in primele patru zile de la lansare a fost cautat de 150
    de companii media. Deja a incheiat parteneriate cu cateva mari
    publicatii, printre care Washington Post si San Francisco
    Chronicle, atrase de posibilitatea de a beneficia de o macheta
    personalizata, de a insera reclame full-page si, eventual, de un
    sistem de microplati.

    Compania care a creat aplicatia a fost fondata cu un an in urma
    si are doar 19 angajati. Suficienti pentru o revolutie.

  • Cablegate

    Cred ca scandalul “Cablegate” este deja subiectul cel mai
    dezbatut de presa din intreaga lume, asa ca nu prea are rost sa-i
    acord mai mult de un scurt rezumat: un site web numit WikiLeaks a
    inceput sa expuna transe dintr-un set de circa un sfert de milion
    de depese diplomatice spre sau dinspre 274 de ambasade americane
    din intreaga lume. Cea mai mare parte a documentelor (circa
    133.000) nu sunt clasificate, alte 100.000 sunt doar
    “confidentiale” si doar vreo 15.000 sunt secrete. Unii comentatori
    sunt de parere ca administratia americana a avut o reactie
    exagerata si ca, de fapt, pentru cunoscatorii relatiilor
    internationale, documentele nu aduc noutati. Richard Caplin –
    profesor de relatii internationale la Oxford – spune ca documentele
    vor fi mai degraba jenante decat daunatoare pentru Statele Unite.
    Insa cazul este interesant si dincolo de aspectele politice.

    WikiLeaks este un site ciudat. A fost fondat in 2006, dar nu
    prea se stie de catre cine. Organizatia non-profit care-l
    administreaza pretinde ca a fost constituita de dizidenti chinezi,
    jurnalisti, matematicieni si oameni din tehnologie din lumea
    intreaga, insa omul-cheie pare sa fie australianul Julian Assange.
    In ciuda numelui, situl nu se bazeaza pe tehnologie wiki (ca
    Wikipedia) si probabil ca denumirea vroia sa intareasca politica de
    la inceput, cand oricine putea sa posteze documente confidentiale,
    iar utilizatorii erau chemati sa le le analizeze veridicitatea.
    Insa cu timpul WikiLeaks a schimbat aceasta politica, restrangand
    mai intai tematica la documente de interes din perspectiva
    politica, diplomatica, istorica sau etica, dupa care a instituit un
    proces intern de analiza a documentelor, iar de la inceputul lui
    2010 nu se mai pot posta comentarii si toata partea decizionala
    apartine unui grup restrans de editori.

    Din punct de vedere tehnologic, cele mai mari eforturi sunt
    concentrate pe distributia pe servere in diverse zone geografice
    (cu siguranta s-a avut in vedere posibilitatea de a fi atacati) si
    pe mecanismul care asigura anonimatul complet al “fluieratorilor”
    si impiedica urmarirea acestora. La capitolul software se folosesc
    Freenet si Tor (The Onion Routing) pentru asigurarea anonimatului,
    impiedicarea reperarii si PGP pentru criptare.

    Desi Julian Assange a fost un hacker notoriu in tinerete, cei de
    la WikiLeaks nu practica patrunderea neautorizata in servere si
    retele. Pe de alta parte, nici nu sunt interesati de modul cum
    expeditorii le-au obtinut, asa ca probabil o parte sunt obtinute
    prin hacking si o parte sunt furnizate voluntar de persoane care au
    acces la ele. Este cert ca unul dintre cele mai mari succese ale
    WikiLeaks, publicarea continutului contului de e-mail apartinand
    lui Sarah Palin, a fost rezultatul unui spargeri.

    Nu este la fel de sigur insa cum au fost sustrase in noiembrie
    2009 un mare numar de documente (circa 120 MB) de la Centrul de
    Cercetari Climatice al University of East Anglia, printre care si
    corespondenta oamenilor de stiinta. Insa este sigur faptul ca
    publicarea acestora a produs un scandal la scara planetara. In
    cazul ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement), documentele au
    fost aproape sigur furnizate de o persoana implicata, iar in cazul
    Cablegate este clar ca documentele au fost trimise de cineva care
    avea (si poate mai are) acces la reteaua securizata unde se aduna
    toate aceste documente. A fost arestat un analist militar pe nume
    Bradley Manning, dar la retea au acces circa trei milioane de
    persoane.

    Este interesanta ecuatia media in care este implicat WikiLeaks,
    pentru ca, desi partea de obtinere si publicare a documentelor
    confidentiale poate fi considerata “new media”, fructificarea
    acestora este in principiu apanajul publicatiilor traditionale. De
    altfel, in cazul depeselor diplomatice, WikiLeaks a privilegiat
    cateva ziare si reviste prestigioase: The Guardian, Le Monde, Der
    Spiegel, El Pais si New York Times. Ideea este ca documentele in
    sine sunt date primare, care nu spun mai nimic cititorului
    neavizat. Banuiesc ca mare parte dintre cele 251.287 de depese sunt
    complet anoste. Jurnalistii profesionisti sunt cei care proceseaza,
    sintetizeaza si selecteaza aceasta informatie pentru a o face
    inteligibila pentru cititor.

    Ar mai fi o chestiune: cat de etica este actiunea celor de la
    WikiLeaks? Unii oficiali americani vorbesc despre terorism, iar
    Sarah Palin e de parere ca Assange ar trebui vanat exact ca si Bin
    Laden. Cei de la Guardian le dedica un editorial din seria “In
    praise of”. Cred ca depinde de unde privesti.

  • Starea web-ului, in viziunea creatorului sau

    Aniversarea de 20 de ani a web-ului s-a sarbatorit prima data in
    martie 2009. Atunci se implineau doua decenii de cand Tim
    Berners-Lee a propus conducerii CERN introducerea unui sistem de
    tip hipertext care sa permita cercetatorilor sa comunice si sa
    partajeze informatii intr-un mod eficient si totodata comod. Se
    poate presupune ca Tim avea deja in minte conceptele, asa ca are
    sens sa vorbim despre aniversarea ideii web-ului. Eu tind sa cred
    ca web-ul s-a nascut abia in 1993, cand CERN a cedat domeniului
    public intregul proiect, pentru ca mi-e greu sa-mi imaginez ce s-ar
    fi ales de aceasta idee minunata fara deschiderea catre inovatie pe
    care accesul neingradit la tehnologiile pe care se sustine o ofera
    tuturor. Cert este insa ca in decembrie 1990 a aparut primul site
    web si primul browser, astfel incat a putut fi vizualizata prima
    pagina HTML. Faptul ca toate acestea se gaseau doar pe computerul
    autorului are mai putina relevanta.

    Dar argumentul forte pentru aniversarea din decembrie 2010 este
    faptul ca Sir Berners-Lee o sustine si o marcheaza printr-un amplu
    articol publicat in revista Scientific American sub titlul “Long
    Live the Web: A Call for Continued Open Standards and Neutrality”.
    Se vede chiar din titlu ca inventatorul web-ului (si totodata
    directorul World Wide Web Consortium) nu se limiteaza la cateva
    fraze protocolare potrivite pentru un moment festiv, ci foloseste
    prilejul pentru a atrage atentia asupra catorva tendinte pe care le
    considera amenintari serioase la adresa viitorului web-ului.

    In opinia lui Berners-Lee, atentatul la principiul
    universalitatii este principalul pericol ce planeaza asupra
    web-ului, pentru ca utilizarea unor standarde care nu sunt deschise
    conduce automat la crearea unor insule informationale care risca sa
    fragmenteze web-ul si sa limiteze libertatea celor ce-l utilizeaza.
    Exemplul elocvent este Apple, care nu foloseste identificatori
    standard (URL) pentru referinte la piese muzicale sau filme: in loc
    de “http:” adresele sunt prefixate cu “itunes:” iar accesul la
    astfel de adrese este posibil doar cu programul iTunes. Rezultatul
    este ca nu poti sa faci o referinta la un cantec dintr-o pagina web
    standard. E o lume inchisa, care converge catre un singur magazin
    virtual si nu spre o piata libera si competitionala. Tim atrage
    atentia asupra unui aspect mai putin evident: nu doar utilizatorii
    sunt inchisi in acest serviciu, ci si Apple. In vreme ce web-ul se
    dezvolta prin contributii din partea a mii de companii si
    laboratoare de cercetare, Apple isi limiteaza sansele de evolutie
    la propria echipa.

    Tot inspre fragmentarea web-ului conduce si raspandirea
    “aplicatiilor” (in special pentru smartphones si tablete) care
    ofera acces specializat catre anumite resurse, cum ar fi anumite
    reviste sau ziare. Si in acest caz, avantajele (de pilda
    posibilitati mai comode de consultare, prezentare mai fancy etc.)
    vin la pachet cu dezavantajele care decurg dintr-o lume inchisa –
    de exemplu, nu poti sa trimiti prin e-mail sau Twitter o referinta
    la o anumita pagina. Tim este de parere ca este preferabil ca
    furnizorul de continut sa dezvolte o aplicatie web care sa fie
    accesibila din browsere diverse (inclusiv cele care echipeaza
    telefoanele inteligente), varianta cu avantajul de a beneficia de
    inerenta dezvoltare a unor noi tehnologii. De exemplu, HTML5 nu mai
    este doar un simplu limbaj de marcare, ci o veritabila platforma
    computationala care va face aplicatiile web mult mai utile si
    atractive, astfel incat vor putea concura cu aplicatiile
    specializate pentru anumite sisteme. Ideea centrala este ca
    standardele deschise sunt cele care sustin inovatia, iar cei ce
    prefera standarde proprietare vor fi pusi in situatia de a le
    sustine doar cu propriile forte.

    Desigur, articolul mai puncteaza si alte aspecte importante, cum
    ar fi separarea nivelului internet de cel al web-ului (acesta din
    urma este o aplicatie care foloseste serviciile internetului pentru
    transmisia datelor, asa cum un televizor foloseste retea de
    electricitate pentru alimentare), chestiunea neutralitatii retelei
    (pe care, evident, Tim o sustine), precum si problemele legate de
    protectia datelor personale. In ansamblu, asa arata starea web-ului
    in 2010.

    Sigur ca se poate obiecta: Tim este un “ortodox”, in vreme ce
    afacerile nu sunt. Insa tot el incheie cu exemplul “datelor
    conectate” care au permis companiilor farmaceutice sa se apropie de
    un leac impotriva bolii Alzheimer. Poate ne va ajuta sa nu uitam
    principiile care fac web-ul sa se dezvolte zi de zi.

  • Jurnalism cu cifre

    Primul numar al ziarului Guardian a fost publicat la Manchester
    in data de 5 mai 1821. Conform uzantelor din acele vremuri, stirile
    ocupau ultima pagina, iar printre acestea se afla un tabel care
    prezenta intr-o maniera usor de inteles costurile suportate de
    scolile din zona. Nu stiu daca acesta este primul exemplu de
    prezentare a faptelor intr-o maniera numerica, dar este cert ca nu
    era un obicei raspandit in epoca si, cu siguranta, dificultatile in
    culegerea si procesarea datelor primare (caci despre asta este de
    fapt vorba) erau majore. In schimb, suportul pe care puteau sa-l
    ofere unui material publicat era semnificativ.

    Astazi, jurnalismul nici nu poate fi conceput fara computere si
    internet. Incepand cu redactarea articolelor sau punerea in pagina
    si terminand cu documentarea si chiar culegerea unor informatii
    valoroase din surse mai mult sau mai putin oficiale. In acest
    context a aparut o noua specie, numita “data journalism”, care se
    ocupa cam cu ceea ce primul numar din Guardian a realizat la
    inceputul secolului XIX, dar la cu totul alta scara. E vorba, in
    esenta, de culegerea si asamblarea datelor primare, prezentarea lor
    in forme cat mai sugestive si, in final, interpretarea lor in
    contextul unui articol sau mixarea diferitelor seturi de date
    pentru a obtine noi rezultate. Pare simplu la prima vedere, insa
    problemele cu care jurnalistul de date se confrunta sunt numeroase
    si nu intotdeauna banale. Prima dintre ele este ca profesia lui se
    afla la intersectia dintre jurnalism si informatica, asa ca va avea
    nevoie de o dubla pregatire. De-abia de-aici incepe aventura.

    Gasirea si culegerea datelor este o arta in sine. Exista, desigur,
    numeroase surse publice de date, dar foarte adesea cele mai
    relevante pentru un anume subiect sunt greu de gasit. Insa
    presupunand ca le-am gasit, vom constata ca cel mai adesea sunt
    disponibile in formate care nu se potrivesc cu instrumentele uzuale
    de stocare si interogare. Ca exemplificare, sa presupunem ca ne
    intereseaza datele de la ultimul recensamant al populatiei (2002),
    pentru ca dimensiunea demografica este importanta in foarte multe
    analize. Rezultatele sumare sunt prezentate ca tabele HTML, analiza
    rezultatelor preliminare este un document in format Word intesat cu
    tabele, in vreme ce rezultatele preliminare sunt livrate ca o
    arhiva cuprinzand cateva zeci de fisiere PDF.

    Jurnalistul de date va trebui probabil sa foloseasca cateva
    programe specializate sau chiar sa scrie propriile programe pentru
    a aduce datele intr-o forma unitara si apoi sa le transforme intr-o
    structura utilizabila in analize si prezentari. Mai apare si
    problema spinoasa a “curatarii” datelor, mai ales cand provin din
    mai multe surse, fiindca se folosesc conventii si reprezentari
    diferite si nu intotdeauna corecte – e suficient sa ne gandim la
    nenumaratele moduri in care se scriu datele calendaristice.

    Interogarea si analiza datelor odata culese va necesita pe de-o
    parte abilitati informatice, deoarece va fi implicata probabil o
    baza de date, dar chiar si in cazul unui spreadsheet lucrurile pot
    fi complicate si probabil sa ceara ceva programare. Analiza este la
    randul ei pretentioasa si va pune in joc cunostinte de statistica,
    precum si abilitati de utilizare a unor instrumente specializate
    capabile sa realizeze “felieri” (slicing), rezumate si detalieri
    (drill-up/down) si altele asemenea.

    Chiar daca nu se ajunge pana la “minerit” (data mining) pentru
    descoperirea unor tipare, jurnalistului de date ii trebuie si un
    anume fler, un simt care sa-l ajute sa sesizeze discrepantele sau
    sa evidentieze evolutiile si tendintele. Chiar daca forma grafica a
    prezentarii datelor este treaba designerului, tot jurnalistul de
    date trebuie sa decida tipurile de grafice, modul de tabelare si
    nivelul de detaliere, aspectele care trebuie evidentiate si asa mai
    departe. Lucrurile nu se termina insa odata cu publicarea. Datele
    trebuie intretinute, imbogatite, contextualizate si, nu in ultimul
    rand, partajate cu publicul si confratii de breasla, astfel incat
    sa permita celor interesati abordari noi sau combinatii de date din
    diverse surse (mashups).

    The Guardian este astazi unul dintre reperele jurnalismului de
    date. O intreaga sectiune a site-ului cotidianului se cheama
    DataStore, iar datele culese pe diverse tematici sunt puse la
    dispozitia publicului in diverse forme. Din fericire pentru
    englezi, majoritatea informatiilor publice de la ei sunt cu
    adevarat publice si accesibile. Din nefericire pentru noi, mai avem
    mult pana acolo.

  • OpenOffice evadeaza

    Cand a cumparat Sun Microsystems, Oracle a preluat si proiectele
    open source pe care Sun le-a gazduit, dintre care MySQL,
    OpenOffice, VirtualBox si OpenSolaris sunt cele mai populare. Nu
    doar sustinatorii softului liber si-au exprimat ingrijorarea
    privind soarta acestor produse, deoarece macar primele doua au
    devenit resurse vitale pentru numeroase companii si pentru tot mai
    multe organisme administrative din diverse tari. Evident, problema
    cea mai spinoasa este MySQL, deoarece acesta poate fi un concurent
    pentru sistemul de baze de date de la Oracle pe anumite segmente de
    piata. Cand s-a pus problema avizelor de la Departamentul de
    Justitie si de la Comisia Europeana pentru aprobarea achizitiei,
    Oracle a promis ca va sustine MySQL mai mult decat Sun si a mai
    adaugat ca, la limita, comunitatea poate lansa o noua linie de
    dezvoltare.

    Desigur, codul acestor programe este acoperit de licente publice de
    tip “copyleft”, ceea ce inseamna ca nimic nu impiedica un grup de
    dezvoltatori sa realizeze o noua varianta a produsului (ceea ce se
    numeste in lumea open source “fork”), insa o astfel de initiativa
    implica o serie de greutati si chiar riscuri, dintre care confuzia
    pe piata si neincrederea utilizatorilor nu sunt cele mai mici.
    MySQL a reusit sa evite pana acum sciziunea, poate tocmai pentru ca
    este un produs atat de important, iar Oracle nu este dispusa sa
    devina si mai antipatica punand bete in roate unui program atat de
    raspandit si indragit. Parerea mea a fost ca OpenOffice are sanse
    mai bune la o viata relativ linistita sub patronajul Oracle,
    deoarece traditionala rivalitate cu Microsoft l-ar putea face pe
    Larry Ellison sa promoveze OpenOffice ca o alternativa la MS
    Office.

    Se pare ca nu asa s-au petrecut lucrurile, iar cei de la Oracle au
    incercat sa-i forteze pe proiectantii suitei sa introduca si mai
    multe componente Java in program, spre nemultumirea comunitatii,
    care vede in aceasta o incercare de a compromite caracterul liber
    al softului. Pe de alta parte, OpenOffice a fost destul de oropsit
    si sub Sun, beneficiind de bugete de-a dreptul minuscule daca le
    comparam cu cele de care beneficiaza alte proiecte (de pilda
    Mozilla Firefox). Mai multe companii cu interese in open source
    (printre care si Google) s-au oferit sa sprijine consistent
    proiectul, in conditiile in care Sun, iar acum Oracle, ar fi
    externalizat dezvoltarea intr-o entitate separata. Sun a evitat
    aceasta varianta, probabil pentru ca ar fi pierdut astfel
    contractul de copyright care-i permitea sa redistribuie codul
    dezvoltat de comunitate sub orice alte licente, ceea ce-i oferea
    practic posibilitatea sa imbunatateasca aproape gratuit varianta
    comerciala StarOffice.

    Lucrurile au inceput sa se precipite in august, subiectul fiind
    OpenSolaris, varianta open source a sistemului de tip Unix de la
    Sun. Oracle s-a aratat cu totul lipsit de interes fata de evolutia
    proiectului, dar a insistat ca noile versiuni sa fie distribuite
    doar cand sunt finalizate si nu zilnic, cum este firesc in
    “bazarul” open source. Probabil ca au fost mai multe nemultumiri
    care i-au determinat pe dezvoltatorii sistemului de operare sa
    lanseze proiectul Illumnos, un fork OpenSolaris sustinut de
    comunitate. Acum a venit randul dezvoltatorilor OpenOffice sa-si
    declare independenta si sa lanseze o linie de dezvoltare separata –
    denumita provizoriu LibreOffice – sub palaria unei organizatii
    non-profit numite The Document Foundation, care a primit de la bun
    inceput sprijinul Red Hat, al Canonical (distribuitorul Ubuntu),
    Novell si Google, precum si binecuvantarea lui Richard Stallman si
    a Free Software Foundation. Organizatia nou creata a invitat si
    Oracle sa se alature, dar raspunsul inca se lasa asteptat. Daca
    pana la urma raspunsul va fi favorabil, ar putea exista sansa ca
    Oracle sa cedeze fundatiei brandul “OpenOffice.org”, ceea ce
    explica caracterul provizoriu al numelui LibreOffice.

    De notat ca LibreOffice nu este primul fork OpenOffice. Mai exista
    o varianta pentru interfata Mac numita NeoOffice, iar Novell
    supervizeaza de mai multi ani proiectul Go-oo, care va constitui
    baza de plecare pentru LibreOffice. Intr-o prima faza, proiectantii
    isi propun sa integreze patch-urile, sa finiseze interfata si sa
    inlocuiasca componente bazate pe Java sau pe unele tehnologii
    proprietare, care ar putea expune proiectul unor atacuri legale din
    partea Oracle sau a Microsoft. Distributiile Linux Debian, Ubuntu,
    Red Hat si Novell vor include de-acum LibreOffice.

  • Boierii high-tech

    Nu ma dau in vant dupa topuri si clasamente. Pe cele bazate pe
    popularitate chiar le detest, cu exceptia celor muzicale, pe care
    doar le ignor. Doar pe cele bazate pe opiniile specialistilor le
    iau uneori in seama, dar cu precautie. Cele care se refera la
    perioade lungi de timp sunt inepte din start. Singurele clasamente
    care exprima intr-o masura acceptabila o realitate a momentului
    sunt cele sportive sau cele bazate pe o competitie directa, bazata
    pe reguli. Ar intra oare in aceasta categorie clasamentul celor mai
    bogati 400 de oameni din Statele Unite in anul 2010, publicat
    recent de revista Forbes? Poate ca da, cu conditia sa-l parcurgem
    pe domenii, pentru ca ziceam mai sus de “competitie directa” si e
    greu de vazut asa ceva intre un magnat al petrolului si
    proprietarul unui lant de supermarketuri. Daca ne rezumam la
    domeniul tehnologiei, topul ne poate oferi un tablou destul de
    interesant.

    Prima observatie este ca pe primele 20 de pozitii ale topului
    general gasim 8 bogati celebri din domeniul tehnologiei, toti
    evoluand in domeniul informaticii. Daca mai punem la socoteala
    faptul ca media lor de varsta este substantial mai coborata decat
    la restul bogatasilor, putem trage concluzia ca zona high-tech este
    cea mai dinamica si mai profitabila.

    Prima pozitie este rezervata lui Bill Gates, care o ocupa de 17
    ani fara intrerupere. Se stie ca nu mai este cel mai bogat din
    lume, fiind depasit “la mustata” de magnatul mexican al
    telecomului, Carlos Slim Helú. Insa aici trebuie facuta observatia
    ca Bill Gates a contribuit pana acum cu peste 28 de miliarde de
    dolari la fundatia umanitara pe care o conduce impreuna cu sotia
    sa, Melinda. Si, cu toate ca e vorba de o perioada de criza, averea
    sa a crescut cu 4 miliarde in ultimul an, ajungand la 54
    (coincidenta: 54 este si varsta lui). De fapt, acum Bill Gates nu
    prea mai este implicat in tehnologie, actiunile sale la Microsoft
    au scazut la 16 miliarde, iar cea mai mare parte din bani ii vin de
    la firma de investitii Cascade Investment, pe care o controleaza.
    Cu toate acestea, Gates este senator de drept al domeniului
    tehnologic, fiind inventatorul comertului cu software. Averea sa
    demonstreaza ca produsele muncii intelectuale au devenit cele mai
    profitabile.

    Trecem repede peste Larry Ellison, seful de la Oracle, care
    ocupa pozitia a treia, pentru ca profilul sau este destul de
    asemanator cu cel al lui Gates, cu diferenta ca Ellison este inca
    foarte implicat in business (desi este cu 12 ani mai in varsta) si
    isi dedica intreaga energie companiei. Si iahtingului.
    Intentioneaza sa doneze 95% din avere pentru acte de caritate, insa
    nici in acest domeniu se pare ca nu va reusi sa-l depaseasca pe
    eternul sau rival de pe prima pozitie. Urmatorii doi clasati in
    domeniu au aceeasi varsta (37 de ani), aceeasi avere (15 miliarde)
    si impart aceeasi pozitie in clasament (11). Sunt Larry Page si
    Sergey Brin, cei care au inventat un motor de cautare in internet
    si un model de publicitate care sa-l valorifice. Adica Google, o
    companie care a devenit pentru multi inima internetului. Insa
    povestea lor este abia la inceput si Google are toate sansele sa
    reproduca in lumea telefoanelor succesul lui Microsoft, cu
    diferenta ca modelul lor de business este cu totul diferit, mizand
    pe open source. Page si Brin nu intentioneaza sa faca acte de
    caritate, in schimb sunt dedicati ecologiei si investesc in
    companii care exploreaza in domeniul energiei solare si geotermale.
    Page este implicat in X Prize Foundation, care ofera premii pentru
    proiecte in genetica, energie si explorarea spatiului, in vreme ce
    Brin finanteaza cercetari pentru vindecarea bolii Parkinson.

    La mica distanta in urma lor se afla patru “clasici”. Michael
    Dell este cel care a inventat comertul cu computere asamblate la
    comanda, mai intai in dormitorul sau dintr-un camin studentesc.
    Urmeaza doi microsoftisti: Steve Ballmer, seful actual al
    companiei, si Paul Allen, cofondatorul. Cu doar cativa centi in
    spatele lor se afla Jeff Bezos, cel despre care se stie mai mult ca
    a inventat comertul cu carti pe web decat ca a impus e-book
    reader-ul si conduce in lumea cloud computing.

    Surpriza vine la sfarsit. Mark Zuckerberg, care a fondat
    Facebook acum sase ani, ajunge pe pozitia 35 la doar 26 de ani,
    inaintea lui Steve Jobs, cel care a creat computerul personal, fara
    de care n-am fi gasit in aceasta lista nici un “techie”. Insa cea
    mai mare parte a averii lui Jobs nu vine de la Apple, ci din…
    desene animate. Adica de la Disney, careia i-a vandut Pixar.

  • Programarea si banda de montaj

    In primele luni in care am lucrat ca programator am avut parte
    de un test interesant. Se punea problema lansarii unui proiect
    software, iar conducatorul de proiect venit de la “centru” (CTCE,
    pentru cine-si mai aminteste) si seful meu direct (in calitate de
    beneficiar) s-au retras intr-un birou si au discutat vreme de vreo
    doua ore cerintele pe care aplicatia trebuia sa le satisfaca.
    Probabil s-a ajuns la o neintelegere cu privire la termene, pentru
    ca seful m-a chemat, mi-a expus pe scurt problema, dupa care m-a
    intrebat in cat timp apreciez eu ca se poate realiza. Aplicatia imi
    parea simpla, mi-am facut o socoteala si am dat verdictul: o
    saptamana. Stupoare. Pana la urma s-a convenit la sase luni si a
    fost randul meu sa raman mirat.

    Diferenta de estimare venea din abordare: in vreme ce eu
    consideram dezvoltarea de software mai degraba un mestesug, oamenii
    de la “centru” il considerau un soi de industrie. Adica un proces
    cu o metodologie stricta, cu o planificare riguroasa, cu etape care
    se succedau si toate celelalte detalii care ma duceau cu gandul la
    banda de montaj din “Timpuri noi” (Chaplin, 1936). Pentru a-mi
    confirma mie insumi ca n-am facut o gafa majora, am realizat in
    cinci zile un prototip functional pe cerintele date, dupa care am
    colaborat la procesul standard care, intr-adevar, a durat ceva mai
    mult de o jumatate de an.

    Partea buna a procesului de tip industrial este ca lasa in urma
    lui multa documentatie si se poate realiza cu programatori
    mediocri, care primesc specificatii detaliate, fara sa aiba nevoie
    de imaginea de ansamblu. In felul acesta, oricine poate fi inlocuit
    oricand, de pilda pentru a ajuta la un alt proiect. Insa nici acum,
    dupa atatia ani si proiecte, nu stiu cine a avut dreptate. Este
    dezvoltarea de software un proces de tip industrial sau este un soi
    de mestesug high-tech? E mai rentabil sa lucrezi cu programatori
    foarte buni sau sa “depersonalizezi” munca?

    Mi-am pus din nou aceasta problema dupa ce am regasit blogul
    “Joel on Software”, unde aceste intrebari sunt mereu discutate.
    Joel Spolsky a lucrat cativa ani la Microsoft si a condus echipa
    care a realizat programul Excel, asadar cunoaste la modul practic
    cum functioneaza marea industrie de software. Cu toate acestea,
    cand a parasit Microsoft si a fondat firma Fog Creek Software,
    formula pe care a adoptat-o s-a rezumat la patru obiective, ce
    decurg unele din altele: sa creeze cele mai bune conditii de munca,
    astfel incat sa atraga cei mai buni programatori, care sa realizeze
    cel mai bun software, iar de aici sa vina profitul. Convingerea sa
    este ca programatorii foarte buni sunt cheia intregului edificiu,
    fiindca cinci programatori mediocri nu vor realiza niciodata (iar
    Joel accentueaza acest “niciodata”) un soft de calitatea celui
    realizat de un programator foarte bun, asa cum cinci Salieri nu vor
    produce Recviemul lui Mozart nici daca ar lucra 100 de ani.

    Comparatia ii apartine si nu este intamplator ca se refera la
    arta, care implica viziune, inspiratie, dar si mestesug stapanit la
    perfectie. Exista insa si explicatii mai pragmatice, cum ar fi
    “Legea lui Brooks”, care spune ca adaugand mai multi programatori
    la un proiect intarziat nu vei obtine decat o intarziere si mai
    mare. Evident, un singur proiectant cu mare productivitate nu va
    avea problemele de coordonare si de comunicare pe care le are o
    echipa, mai ales cand se adauga oameni noi. Pana la urma, Joel
    considera ca programatorul bun este mai degraba un designer, ceea
    ce aduce si putina arta in ecuatie, deci implicit si mestesug.

    Daca acceptam varianta mestesugului, cum se explica faptul ca
    exista o industrie de software (si exista cu adevarat), in vreme ce
    dezvoltarea de software nu este un proces industrial? Mitul
    eficientei metodologiilor riguroase, de tip banda de montaj, a fost
    spulberat de modelul de dezvoltare practicat in multe proiecte open
    source (“bazarul”), care abandoneaza orice rigoare cu exceptia
    celei privind calitatea codului. La fel de haotice par la prima
    vedere noile metode de dezvoltare reunite sub numele de “programare
    agila”, in care mai important este raspunsul rapid la schimbari
    decat urmarea unui plan, iar programul trebuie sa fie functional
    cat mai repede.

    Pana la urma, cred ca am avut dreptate cand am estimat la o
    saptamana un proiect care avea sa dureze o jumatate de an. Daca
    primesti feedback foarte devreme nu risti sa dezvolti doua luni
    intr-o directie gresita. Este un principiu al bazarului: “Release
    early, release often”.

  • Declinul unei sperante

    Netbookurile au fost povestea de succes a anului trecut. Chiar
    daca au facut senzatie procentele cu care vanzarile au crescut de
    la un trimestru la altul, relevanta lor este discutabila, pentru
    simplul motiv ca netbookurile reprezinta o categorie noua. Cert
    este insa ca varful a fost atins in ultimul trimestru al lui 2009,
    cand producatorii au aruncat pe piata 10,5 milioane de unitati
    (estimarea Gartner). Insa anul acesta tendinta s-a inversat, astfel
    incat in primul trimestru cifra a scazut la 9,7 milioane. Ceea ce e
    oarecum normal in evolutia vanzarilor pentru mai toate produsele,
    numai ca in al doilea trimestru piata nu si-a revenit, iar totalul
    vanzarilor a scazut la 8,4 milioane, asa ca deja se vorbeste de o
    tendinta.

    E firesc deci sa ne intrebam de ce declinul vine atat de repede,
    mai ales ca e vorba de o categorie de produse care se anunta extrem
    de promitatoare. Una dintre explicatii vine chiar de la
    presedintele firmei Asus, Jerry Shen, care considera ca principalul
    vinovat pentru scaderea vanzarilor este Apple, cu al sau iPad.
    Tendinta este de altfel confirmata de cateva sondaje realizate de
    firme independente, care arata ca, in mai 2010, peste 30% dintre
    cumparatorii potentiali pentru un netbook si-au schimbat optiunea,
    reorientandu-si mai degraba preferintele spre iPad. Un studiu
    realizat de Forrester Research prevede ca in 2015 netbookurile vor
    reprezenta doar 17% din piata, in vreme ce tabletele vor urca la
    circa 23%. In aceste conditii, Asus intentioneaza sa intre si ea pe
    piata tablet PC-urilor, cu trei modele care vor fi lansate incepand
    din toamna. La fel vor proceda probabil si alti producatori si nu
    este exclus ca si Google sa intre in joc.

    Parerea mea este ca scaderea vanzarilor de netbookuri cu 13%
    fata de perioada corespunzatoare a anului trecut nu poate fi pusa
    decat in mica masura pe seama aparitiei iPad sau a altor produse
    din aceeasi gama. Exista mai multi factori care influenteaza
    aceasta piata. De exemplu, anul 2009 a fost cel in care efectele
    crizei financiare au fost maxime, asa ca atractia pentru preturile
    mici a favorizat cresterea pietei, in vreme ce anul acesta
    atmosfera e mai optimista (sau oamenii s-au obisnuit). De asemenea,
    sperantele privind vanzari masive in tari precum China, India sau
    Brazilia s-au dovedit exagerate, pentru ca, desi preturile sunt
    atractive, rata de innoire este mica. Insa factorul pe care-l
    consider cel mai important este faptul ca netbookul si-a contrazis
    definitia si, prin urmare, a pierdut majoritatea trasaturilor
    care-l caracterizau.

    Scanteia a fost aprinsa de laptopul “de 100 de dolari” proiectat
    de profesorul Negroponte si promovat de fundatia OLPC (One Laptop
    Per Child), care a demonstrat ca se pot produce computere utile la
    preturi mici si ca puterea redusa de calcul poate fi compensata de
    o buna conectivitate si aplicatii web. Perspectiva de a vinde masiv
    computere ieftine, in special in zona educationala din tarile in
    curs de dezvoltare, a aprins imaginatia mai multor producatori,
    care au lansat in scurt timp modele ce isi propuneau sa concureze
    cu laptopul de la OLPC. S-a dovedit insa ca aceasta piata este mai
    dificila decat parea, asa ca s-a cautat o alta varianta si s-a
    dovedit ca exista cerere semnificativa chiar in tarile dezvoltate.
    Oamenii isi doreau un notebook mic si ieftin, ultraportabil, si nu
    puneau mare pret pe puterea de procesare, pentru ca ideea era sa
    foloseasca aplicatii web. Asta insemna ca puteau fi echipate cu
    sisteme de operare open-source din gama Linux (scazand si pe
    aceasta cale din pret) si compensand cu conectivitate wireless mai
    diversa, inclusiv 3G. Asa s-a cristalizat definitia, iar Asus Eee
    si Acer Aspire One s-au impus ca modele, urmate curand si de alti
    producatori.

    In scurt timp, Intel, AMD si ARM au reusit sa proiecteze
    procesoare tot mai puternice si cu consum redus, anume pentru
    netbookuri. Producatorii acestora au profitat de puterea sporita si
    au inceput sa le echipeze cu Windows. Apoi au constatat ca
    gusturile cumparatorilor au evoluat spre ecrane mai mari.
    Utilizatorii, de indata ce si-au regasit aplicatiile cu care erau
    obisnuiti (de pilda suita Microsoft Office), nu au mai mizat atat
    pe serviciile web si pana la urma netbookurile au ajuns sa se
    confunde cu un notebook obisnuit, ceva mai ieftin si eventual mai
    mic. Utilizatorii mai pretentiosi au trecut la laptopuri standard
    si asta explica in si mai mare masura declinul decat concurenta lui
    iPad.

    Si, de fapt, forma care se potriveste cel mai bine definitiei
    unui netbook este tableta.

  • Egalitate, dar nu pentru wireless

    Toata lumea pare sa fie de acord cu ceea ce se cheama “Net
    neutrality”. In esenta, ideea este ca tot traficul din internet
    trebuie tratat in mod egal, fara discriminare. Unii o spun altfel:
    toti bitii sunt egali in fata Retelei. Altii se bazeaza pe exemple:
    editia online a New York Times este la fel de vizibila ca si blogul
    unui elev din Falticeni. In fine, se recurge si la fraze
    sententioase: internetul s-a nascut neutru si asa trebuie sa
    ramana. Cei mai multi dintre noi nici nu ne imaginam ca ar putea fi
    altfel. Nu uitam nici ca presedintele Barack Obama a promis ca va
    sustine cu toata fermitatea principiul neutralitatii internetului,
    iar punctul de vedere al Uniunii Europene este similar.

    In aceste conditii, cine ar putea fi impotriva neutralitatii
    internetului? In principiu, marii furnizori de continut si marii
    furnizori de servicii internet (ISP). Acestia din urma si-au vazut
    in ultimii ani marja de profit scazand in mod constant odata cu
    cresterea masiva a consumului de continut multimedia, cum ar fi
    video streaming, televiziune prin internet, telefonie. In epoca in
    care continutul era dominat de text si poze, acestia cumparau o
    anumita largime de banda pe care o vindeau unui numar mare de
    consumatori (evident, nu toata lumea descarca pagini web deodata).
    Dar continutul multimedia a stricat socotelile, pentru ca, mai ales
    in orele de varf, toata lumea se uita la video on-demand sau
    televiziune, filme online si asa mai departe. Acest tip de consum
    necesita mai multa largime de banda, care trebuie cumparata.

    Pe de alta parte, furnizorii de continut multimedia se confrunta
    cu probleme de QoS (quality of service) din cauza congestionarii
    traficului. De exemplu, pachetele de date video nu ajung in timp
    util la utilizator, iar imaginea se degradeaza. Acesti furnizori
    si-ar dori ca pachetele lor sa aiba prioritate si ar fi dispusi sa
    plateasca pentru asta, in vreme ce ISP-urile ar fi dispuse sa le ia
    banii si sa ofere un sistem de prioritati: in functie de originea
    pachetelor, de natura continutului si chiar de destinatie.

    Problema intelegerii dintre Google si Verizon nu este legata
    doar de cele convenite, ci in primul rand de profilul celor doua
    companii. Google este unul dintre marii furnizori de continut (e
    suficient sa ne amintim ca YouTube ii apartine), iar Verizon este
    un mare ISP ñ adica tocmai termenii generici ai ecuatiei care
    desemneaza dusmanii neutralitatii internetului. Desigur, Google a
    pozat si pozeaza in continuare in cel mai mare sustinator al
    deschiderii si explicit al neutralitatii retelei. Nu ma indoiesc de
    buna lui credinta in ceea ce priveste internetul cablat. Numai ca
    acum spune ca a inteles, cu ajutorul lui Verizon, care sunt
    constrangerile pe care le implica internetul wireless. Iar Verizon
    distribuie o multime de telefoane bazate pe sistemul de operare
    produs de Google, Android, care are o rata de crestere extrem de
    ridicata, iar unii analisti considera ca va deveni un fel de
    Windows in lumea telefoanelor inteligente. Aici pare sa fie miza
    intelegerii. Google nu este neaparat interesant de propriile
    telefoane (ce sunt mai degraba o proba de concept), ci de
    raspandirea platformei Android, ce pare un vehicul prin care sa-si
    extinda profitabilul sau serviciu de publicitate in lumea
    mobila.

    Un alt aspect interesant in acest context este ca Google si
    Verizon discuta foarte degajati despre ce reglementari ar trebui
    adoptate si chiar au propus un cadru legislativ. In aceasta
    propunere rolul Comisiei Federale pentru Comunicatii (FCC) este in
    mod sensibil diminuat si merge in directia unei implicari minime a
    guvernului. FCC ar trebui sa intervina doar “pe cazuri” si sa
    renunte la reglementarile de ordin general in favoarea organismelor
    de standardizare. In mod normal, o asemenea directie ar fi trebuit
    sa-i incante pe activistii de la Electronic Frontier Foundation,
    care inca de la inceputuri cerea guvernelor sa nu se amestece in
    treburile Retelei. insa lucrurile s-au mai schimbat de atunci si
    “dereglementarea” este privita cu alti ochi dupa criza financiara,
    asa ca absenta precizarilor privind ce este “continut legal” si
    exceptarea comunicatiilor wireless de la principiile neutralitatii
    sunt considerate inacceptabile.

    Casa Alba tace, FCC a pierdut procesul in cazul Comcast (care a
    blocat traficul BitTorrent) si se vede cu autoritatea mult
    diminuata, iar lobby-ul Google si Verizon in Congres este extrem de
    puternic. Probabil ca unii biti vor deveni mai egali decat
    altii.

  • Prea mult, prea devreme

    In octombrie anul trecut eram entuziasmat de un produs care se
    anunta ca o noua platforma de comunicare, imbinand elemente de
    e-mail, mesagerie instant si colaborare in stil wiki. Se cheama
    Google Wave si, desigur, i-am dedicat un articol care s-a numit
    “Valul care face valuri”. Ceea ce era perfect adevarat, pentru ca
    putine lansari de produse (de fapt e un serviciu) s-au bucurat de
    atata atentie din partea presei. Cum accesul la Wave era pe baza de
    invitatii, putini au fost cei care au incercat pe viu cum
    functioneaza, impresiile fiind bazate mai degraba pe un demo sub
    forma de slideshow si niste descrieri tehnice furnizate de
    proiectanti. M-am zbatut sa fac rost de o invitatie, iar cand am
    obtinut-o am constatat ca nu prea am cu cine sa comunic.

    Accesul a devenit public abia in urma cu trei luni, asa ca am
    hotarat sa-l folosesc impreuna cu cativa programatori cu care
    colaborez si care au biroul intr-o alta cladire. Parea solutia
    ideala pentru problemele noastre de coordonare, pentru ca puteam
    comunica sincron si asincron, puteam stabili liste de sarcini pe
    care oricine le putea actualiza, puteam colabora la elaborarea unor
    rapoarte sau specificatii, puteam face sedinte de brainstorming si
    multe alte lucruri utile.

    Prima problema s-a legat de aceste “multe lucruri”, care s-au
    dovedit cam prea multe. Chiar daca la prima vedere Wave pare
    intuitiv, se vadeste foarte curand ca ne contrazice foarte multe
    deprinderi vechi si adanc inradacinate. De exemplu, ordinea
    cronologica. Cata vreme oricine poate adauga comentarii oriunde
    intr-o conversatie si poate chiar modifica ce-au scris ceilalti,
    devine oarecum dificil de urmarit succesiunea evenimentelor.
    Desigur, Wave ofera posibilitatea de a derula toata istoria
    conversatiei, dar nu acesta este modul nostru obisnuit de a
    comunica. Eu, de exemplu, tin foarte mult sa am o “urma”, motiv
    pentru care prefer e-mail-ul, detest telefonul si ma folosesc de
    mesageria instant doar in anumite situatii. Incetul cu incetul am
    revenit la metodele clasice si concluzia a fost ca este foarte
    interesant, este foarte inovator, este chiar revolutionar, dar…
    poate prea revolutionar.

    Se pare ca aceasta experienta nu a fost singulara. Daca intr-un mic
    grup de profesionisti in materie de informatica Wave s-a dovedit
    cam complicat, ma indoiesc ca “publicul larg” s-a descurcat mai
    usor, rezultatul firesc fiind ca serviciul nu a generat masa
    critica necesara. Daca de cele mai multe ori formula insuccesului
    este “prea putin, prea tarziu”, de data aceasta a fost “prea mult,
    prea devreme”. Google a recunoscut esecul si a hotarat sa nu mai
    investeasca bani si munca in Wave ca produs in sine, angajandu-se
    totusi sa mentina serviciul cel putin pana la sfarsitul anului si
    sa dezvolte instrumente soft cu care utilizatorii sa-si poata
    “elibera” informatia care s-a adunat in conversatii si
    documente.

    Insa pentru Google esecul nu este dramatic. Este aproape o
    obisnuinta, daca nu chiar o metoda de lucru. Exista poate sute de
    produse care n-au iesit niciodata din Google Labs, ca sa nu mai
    vorbim de altele care sunt lasate in paragina: reteaua de
    socializare Orkut este un succes doar in Brazilia, Google Reader
    pare sa nu fie folosit de nimeni, Google Video a fost abandonat si
    a fost compensat de achizitia lui YouTube, Buzz nu a castigat
    adepti. N-ai reusit, mergi mai departe. Motorul de cautare, Google
    Docs, Gmail, Android si sistemul de publicitate pot sa finanteze
    orice excentricitate.

    Chiar daca n-a avut succes, Wave este o realizare tehnica
    exceptionala, care cuprinde multe tehnologii noi, pe care Google nu
    are de gand sa le abandoneze. Intentia explicita a companiei este
    sa foloseasca noua modalitate de comunicare in alte proiecte, pe
    care a evitat sa le precizeze insa. Speculatiile se indreapta in
    primul rand catre un ipotetic produs care s-ar parea ca se va numi
    Google Me, dar nimeni nu stie exact ce va fi. Zvonul lansat de
    Kevin Rose (cofondator al serviciului Digg) este ca va fi vorba de
    o retea de socializare cu care Google ar vrea sa concureze cu
    Facebook. La prima vedere pare absurd, dupa ce n-a reusit cu Orkut,
    iar Buzz a fost un fiasco. Chestiunea esentiala in social
    networking este sa ai cat mai multe profiluri, iar aceasta se
    realizeaza in mod traditional prin “marketing viral”. Insa daca ne
    gandim cate lucruri stie Google despre fiecare dintre noi, pare
    chiar plauzibil ca Google Me sa ne creeze automat profilurile si sa
    ne ofere apoi modalitati de comunicare intr-un fel de “Wave
    imblanzit”, care are de fapt toate ingredientele necesare.