În loc să fi desfiinţat instituţii, ministere, agenţii şi inspectorate, guvernul le-a înmulţit. În loc să fi desfiinţat de exemplu Casa de Asigurări de Sănătate şi să o fi scufundat în cadrul Ministerului Sănătăţii, pentru a nu mai avea trei direcţii la care trebuie să raporteze acum un spital şi de la care să vină banii (Casa de Sănătate, ministerul, primăria), noua putere creează noi instituţii. Când devine din ce în ce mai clar că sunt necesare politici centralizate pentru a avea eficienţă mai mare – vezi iniţiativa fostului de acum ministru al sănătăţii Raed Arafat de a crea o centrală de achiziţii pentru spitale – acum avem 22 de ministere în loc de 11 şi 26 de miniştri.Este evident că Ministerul Finanţelor şi cel al Economiei au fost sparte pentru a avea şi liberalii, şi social-democraţii câte un portofoliu. Nu a reieşit de nicăieri până acum raţiunea împărţirii Finanţelor în Ministerul Bugetului şi Ministerul Finanţelor.
Tag: opinie
-
Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Aşteptând sfârşitul lumii
Ideea sfârşitului de lume ne face să zâmbim pentru că este o naivitate drăguţă şi totodată o certitudine despre care ştim că nu se va petrece şi asta ne dă forţa să fim îngăduitori. Poate că este unul dintre puţinele lucruri despre care lumea este înţeleaptă în masă. Ştiind, avem putere, deci avem controlul, iar puterea ne dă forţa să zâmbim. Dacă nu ştim, fie începem să pretindem că ştim, temându-ne în mod indirect, fie suntem curajoşi şi ne temem direct.
Aşadar, zâmbetul curat şi relaxat vine din evidenţă şi din forţa interioară, pe când frica ne schimonoseşte zâmbetul. Vorbind despre sfârşitul lumii toţi oamenii sunt frumoşi şi plăcuţi, dar vorbind despre adevărurile personale absolute oamenii încep să nu se mai vadă şi atunci când îşi dau seama de asta încep să se agite şi să se preocupe în exces de a se face remarcaţi.
Aş distinge două tendinţe prin care oamenii aleg să îşi facă cunoscute opiniile. Aproape fiecare dintre noi am avut o revelaţie pe care ne-am dorit-o pentru cei din jurul nostru şi i-am forţat să le placă un film doar pentru că nouă ne-a plăcut, să citească o carte doar pentru că nouă ne-a produs revelaţii, să facă o activitate doar pentru că noi am găsit bucurie făcând-o, să mănânce după propriile noastre principii de nutriţie unice şi absolute. Aceasta ar fi categoria celor care vor binele cu forţa pentru alţii.
Există şi categoria celor care au descoperit propriul bine şi atunci, din principiu, acest bine devine binele absolut, universal şi general valabil: “Nu ştiu, deci nu există” sau “nu îmi place mie, deci nu place nimănui”.
Dacă în primul caz atitudinea este oarecum de includere a celorlalţi, este drept, prin împărtăşire cu forţa, în cel de-al doilea caz vorbim despre autoizolarea de ceilalţi şi despre împărţirea lumii după criteriul “eu şi cei ca mine şi cei care sunt împotriva mea”. Şi într-un caz, şi în celălalt sunt ignorate nevoia şi diversitatea celorlalţi, iar preţul acestei ignorări este de fapt iluzia puterii, nu puterea în sine. Este o putere autoatribuită care, de la distanţă, este caraghioasă şi nostimă, însă de aproape îi exasperează pe ceilalţi.De la distanţă, adevărul personal absolut al oricui se vede cam la fel cum se vede sfârşitul lumii, însă de aproape, din “cercul strâmt”, orice interlocutor care trebuie să digere cu forţa opinii de tip verdict, cum ar fi “schiez, deci toţi ar trebui să fiţi interesaţi de acest sport” (sau “cine nu schiază e prost”), nu va dori decât să se îndepărteze pentru că este incomodat de cea mai evident imatură formă de argumentare. Mai mult, adulţii inteligenţi şi maturi, pentru că la ei ne raportăm, nu vor fi vreodată convinşi prin acest tip banal de argumentare, dar culmea, mulţi dintre ei, inteligenţi şi maturi în aspiraţie, îşi fac un crez din propriile lor convingeri şi le scapă din vedere mecanismul prin care le propovăduiesc. Cu siguranţă orice experienţă ne îmbogăţeşte şi ne creşte, însă fiecare are dreptul să aleagă când şi dacă vrea să crească şi dacă experienţa sau preferinţa cuiva îi poate fi în vreun fel de folos. Binele cu forţa este un indiciu evident de unilateralitate a unei viziuni, o fixaţie, nicidecum o deschidere către cunoaştere şi către diversitate şi, cu cât oamenii se simt mai împinşi la un bine pe care nu şi-l doresc sau pe care nu şi-l atribuie, cu atât vor frâna mai repede.
Aspiraţia de a fi un reper de cunoaştere este probabil ce îşi doresc aceşti oameni, însă tocmai acesta este rolul reperelor, de a-i ghida pe ceilalţi, nemişcându-se şi fiind stabile în cunoaşterea pe care o pot împărtăşi. Reperele spre care mergem ne generează cam acelaşi fel de zâmbet ca şi discuţia despre sfârşitul lumii, pentru că avem certitudinea că vom deveni ceea ce ne dorim atunci când reperele ne întâmpină, pe când reperele care vin buluc spre noi sunt sfârşit de lume.
IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)
-
Opinie Adrian Vasilescu: Pe ce mizăm în 2013
Cert este că fără concurenţă, fără rigori contractuale şi fără cerinţa de a lua în seamă semnalele pieţelor înaintarea va fi grea. Iar neputinţa celor mai multe dintre întreprinderile de stat de a realiza produse competitive, care să fie căutate pe piaţa internă sau la export, e doar în parte suplinită de companii private performante. Există totuşi o bază de pornire. Un activ adunat în mai mulţi ani. Căci reformele nu puteau fi prea multă vreme amânate. Societatea românească trebuia, la un moment dat, să se grăbească pentru a pune în mişcare spirala expansiunii economice. Starea de aşteptare nu era decât un mod de a lungi bolile economiei româneşti. Şi bolile bugetului. Din 2000 până în 2008 inclusiv, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. Şi unde e creştere e loc pentru investiţii. Sigur, inflaţia mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendinţa dezinflaţionistă. Practic, inflaţia se transformase în dezinflaţie şi investitorii au primit astfel un semnal pozitiv. E drept, progresele făcute de ţara noastră, care au schimbat faţa economiei, s-au manifestat cu deosebire în planul macrostabilizării. Dar macrostabilizarea a favorizat schimbări importante şi în economia reală.
-
Opinie Sorin Pâslaru, ZF: Defazarea alegerilor parlamentare de prezidenţiale poate să se transforme într-un avantaj
Preşedintele Traian Băsescu a fost oricum în aceşti ani, de multe ori, ca o voce a opoziţiei pentru propriul său guvern. De acum va avea ocazia să facă opoziţie în realitate, mai ales că în Parlament este firavă. Situaţia are dezavantajul creării unei surse de instabilitate politică din nesfârşita ciorovăială care va exista fără îndoială între cele două puteri, guvernamentală şi prezidenţială. Pe de altă parte, are avantajul că activitatea guvernului va putea fi amendată de către Preşedinte. Legile trebuie promulgate prin decret de preşedinte, iar ordonanţele de urgenţă trebuie aprobate prin lege, chiar dacă nu există termene limită pentru aprobarea lor în Parlament. În plus, şi foarte important, este bine ca miniştrii să ştie că au un “duşman” la Cotroceni care are informaţii despre eventualele abuzuri. Se tot vorbeşte despre principiul împărţirii puterilor în stat – iată, ce împărţire mai bună decât aceasta, cu două tabere la putere. Din acest punct de vedere, este bună ruperea alegerilor de la Preşedinţie de cele de la Parlament.
-
Opinie Dan Armeanu: Aveţi toată puterea să schimbaţi ceva
Alegerile nu au fost câştigate de o anumită ideologie politică, de un anumit program de guvernare, de o anumită campanie electorală, de calitatea oamenilor politici sau de anumite promisiuni electorale, ci de criza economică şi măsurile dure de austeritate luate până acum. Criza economică nu a iertat pe nimeni, de la politicieni la oameni de rând, de la cei cu venituri mari la cei cu venituri reduse, de la marile companii la micii întreprinzători, de la bănci la debitori, toţi au avut de suferit mai mult sau mai puţin. După patru ani de criză în care au crescut cele mai importante impozite, datoria publică s-a dublat, veniturile au scăzut semnificativ, circuitele economice s-au deteriorat, iar dezechilibrele structurale s-au accentuat, speranţele şi aşteptările sunt foarte mari, iar câştigătorii sunt condamnaţi să reuşească dacă vor să supravieţuiască din punct de vedere politic.
Ce ar trebui să facă actuala forţă politică pentru a schimba ceva?
-
Opinie Daniel Dăianu: BCE a salvat zona euro, până acum…
Fapt este că Banca Centrală Europeană a ezitat să-şi asume funcţia de LLR o perioadă de timp. Intervenţii în sprijinul băncilor comerciale au fost cu ezitări şi pe termen scurt în primii ani de criză – temeri comprehensibile dacă ne gândim la statutul BCE şi tratatele UE. Viaţa a obligat totuşi BCE să intervină prin linii de finanţare speciale cu extinderea gamei de colaterale acceptate. O schimbare de fond în execuţia mandatului BCE a avut loc după venirea la cârmă a lui Mario Draghi. În ultimele luni ale anului 2011 situaţia zonei euro se complicase peste măsură, evenimentele se precipitau prevestind un deznodământ analog căderii băncii Lehman Brothers în toamna lui 2008; se putea ajunge la destrămarea zonei, cu efecte economice şi sociale incalculabile. Mărturisesc că atunci (în iarna 2011/2012) am pus la îndoială capacitatea instituţională (în UE) de a se acţiona; am şi semnat, alături de economişti şi politicieni europeni, o scrisoare deschisă dată publicităţii privind urgenţa unei intervenţii din partea BCE.
-
Opinie Cristian Hostiuc, ZF: De la devalizarea băncilor de stat s-a trecut la devalizarea internă şi privată a băncilor private. Care este mult mai mare, mai rea şi mai ascunsă. Plus că e dată cu parfum de lux
Dacă în urmă cu 15-18 ani am văzut cum s-au devalizat băncile de stat – Bancorex, Banca Agricolă şi câteva bănci private, cu acţionari români, fie de stat, fie privaţi – Banca Dacia Felix, Albina, Bankcoop, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, Banca Română de Scont – acum ies la iveală scheleţi ascunşi în bănci private, cu acţionari privaţi străini – grupuri financiare internaţionale. Aici nu s-ar fi gândit nimeni să caute prin dulapuri, având în vedere reputaţia afişată şi susţinută aproape în orice discurs. Devalizarea a ajuns şi la ei. Întrebarea este cât s-a ştiut şi până la ce nivel. Acţionarii, din afară, cereau cotă de piaţă şi profit şi li s-a oferit. Dar niciunul dintre acţionari, fie că se află la Viena, Paris, Atena, Londra, nu şi-a pus problema ce se află în spatele creşterii exponenţiale a creditării. Sau nu-şi pune problema acum ce se află în spatele vânzării creditelor la discount-uri de 50-98%.
-
Un televizor Apple?
De mai mulţi ani se vorbeşte că Apple ar avea intenţia să intre pe piaţa receptoarelor TV. Desigur, tot de mulţi ani există Apple TV, care însă nu este un televizor, ci doar un “media center” – un mod ceva mai sofisticat de a spune “set-top box”, adică un aparat care se conectează la o sursă de programe (în acest caz Netflix şi iTunes) şi le afişează pe ecranul televizorului. Anul acesta, Apple TV a fost din nou îmbunătăţit prin suportul pentru Full HD, preţul a rămas la 99 de dolari, însă produsul şi-a continuat evoluţia comercială modestă şi n-a reuşit să se aşeze foarte bine în ecosistem.
Dar, în ultima vreme, există numeroase indicii că interesul Apple pentru piaţa televizoarelor este real. În biografia lui Steve Jobs, acesta povesteşte că a schiţat odată o interfaţă pentru televizoare. Nu demult, Tim Cook a confirmat într-un interviu “interesul intens” pentru acest domeniu, însă nu a oferit niciun fel de amănunte, în vechea tradiţie a secretomaniei Apple. A fost nevoie ca jurnaliştii de la Wall Street Journal să între în posesia unor informaţii din zona asiatică pentru ca zvonul să capete consistenţă:
Apple lucrează împreună cu taiwanezii de la Foxconn şi cu japonezii de la Sharp la proiectul unui televizor. Având în vedere că Foxconn a cumpărat recent o parte din Sharp şi a obţinut controlul total asupra fabricii din Sakai (Japonia), avem indicii suficiente ca să speculăm că televizorul proiectat va fi unul de mari dimensiuni (probabil 60 de ţoli) şi ecranul va fi LCD. Sursele WSJ spun că încă nu este un proiect formal şi se află doar în primele etape de testare, aşa că nu trebuie să ne aşteptăm prea curând să vedem în vitrine un televizor sub brand Apple. În plus, există şi posibilitatea ca Apple să renunţe la proiect (s-a mai întâmplat).
Oricum, jurnaliştii l-au botezat deja “iTV” (deşi marca este deţinută de compania engleză ITV) şi remarcă faptul că mişcarea ar fi îndrăzneaţă, în condiţiile în care piaţa este în declin (dificultăţile lui Sony o dovedesc), iar relaţiile Apple cu companiile de cablu americane sunt, în cel mai bun caz, reci. Pentru ca un astfel de produs să aibă succes e nevoie să fie cu totul şi cu totul deosebit (dacă nu revoluţionar), iar maşinăria de marketing de la Apple să funcţioneze la capacitatea maximă, aşa cum a mers la lansarea iPhone şi iPad. Aici ar fi fost de mare folos carisma lui Steve Jobs.
De fapt, ce poate face Apple atât de special, dincolo de integrarea nativă a funcţiilor oferite de Apple TV? În primul rând, să ofere la cea mai înaltă calitate tot ce oferă un smart-TV de vârf actual (inclusiv DVR integrat), o interfaţă ergonomică în stilul consacrat şi, partea cea mai grea, să fie mai mult decât un televizor. Să impună un nou mod de a recepta televiziunea. Jurnaliştii de la Mashable au întocmit deja un set de cerinţe pe care iTV ar trebui să le îndeplinească.
Printre acestea, un loc special îl ocupă “telecomanda universală”, care trebuie să fie un iPhone sau un iPad, iar Apple deţine deja un patent pentru această tehnologie, precum şi o aplicaţie specializată. Însă această aplicaţie trebuie să fie mult dezvoltată, astfel încât să includă cel puţin un ghid al programelor şi, foarte probabil, un sistem de recomandări şi eventual socializare cu alţi telespectatori. Siri şi-ar găsi firesc locul aici, iar Apple mai deţine un patent legat de interfaţa prin gesturi (de genul Kinect). O altă funcţionalitate menţionată se referă la comunicarea cu aparatele iOS de prin casă.
Desigur, a pune pe ecranul televizorului un film de pe un iPad este deja banal (prin AirPort), aşa încât cerinţa este pentru sensul invers: un program TV să poată fi vizionat şi pe un iPad sau iPhone. În fine, iTV trebuie să fie “all-in-one” în privinţa conţinutului, adică să reunească toate sursele, începând de la YouTube, trecând prin iTunes şi Amazon, Netflix sau Hulu şi terminând cu obişnuita televiziune prin cablu.
Cu siguranţă, prezumtivul iTV va încerca să se integreze în ecosistemul Apple, ceea ce va duce concurenţa în zona platformelor software. Iar Google (prin Android) şi Samsung nu vor avea altă şansă decât să intre în joc şi, probabil, într-un nou război.
-
Opinie Sorin Pâslaru: Un semnal prost: a început goana după funcţii la nici 24 de ore de la instalarea la putere
Aşa de bine a fost sfătuit acel preşedinte, că după patru ani nici nu a mai candidat. La mai puţin de 72 de ore de la câştigarea alegerilor cu o majoritate covârşitoare, singurul mesaj care vine dintre USL este bătaia surdă pe posturi bine plătite. Astfel, nu era cea mai mare grijă a pieţei financiare din România desfiinţarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, a Comisiei de Valori Mobiliare şi a celei de Pensii Private şi reunirea lor într-o singură instituţie, dar după opt ani de opoziţie, 2004-2012, nici o nu mai puteau aştepta “cadrele”. Prea mari sunt salariile vehiculate – pornind de la 5-6.000 de euro net lunar în cazul CNVM şi CSSPP şi până la 20.000 de euro pe lună în cazul CSA – ca să nu fie o atracţie. Sigur, alibiuri se pot găsi – convergenţa instituţională cu Uniunea Europeană, economiile care pot fi făcute sau dezvoltarea redusă a celor trei pieţe, care se ridică la doar 10% din activele întregului sector bancar. -
Opinie Octavian Bădescu: (Re)Construcţia “dreptei” – între necesitate istorică şi impostura formelor fără fond
Dar cine sunt de fapt acesti oameni care se grabesc sa “reconstruiasca dreapta” si ale cui interese le pot dansii reprezenta? Sunt ei cumva reprezentanti relevanti ai mediului de afaceri, sunt oameni care au condus echipe spre profit in cariera lor antreprenoriala sau manageriala? Sunt oameni cu credibilitate in zona de business datorita indelungatei lor experiente de succes, la cel mai inalt nivel in mediul antreprenorial sau corporatist? Sunt oameni care prin deciziile lor politice au aparat interesele intreprinzatorilor sau ale celor care lucreaza pentru acestia? Sunt oameni care incontestabil au adaugat valoare si au si generat resurse prin taxe si impozite pentru redistribuirea de care cu certitudine s-au ocupat? Sau sunt cumva oameni care, in cvasi-intreaga lor cariera, au beneficiat de, ori au decis doar redistribuirea unor resurse create de altii? Indiferent de cat respect am avea pentru abilitatile politice ale dansilor, pentru dedicare inspre binele tarii, pentru orice mai doriti, dar cata credibilitate pot avea pentru electoratul cu vederi “de dreapta”, pentru manageri, pentru antreprenori, pentru oamenii din esaloanele 2 si 3 ale mediului de business corporatist, oamenii din prima sau a 2-a linie a ARD? In egala masura – pot fi relevanti pentru “dreapta” actualii lideri de prim-plan ai PNL? Sau cei din esalonul 2? Din pacate, mult prea putini dintre toti acestia.