BusinessMagazin

Tag: pop

  • Mircea Pop va fi înlocuit de la conducerea CNADNR

     “Pop va fi schimbat astăzi, după ce se reuneşte Consiliul de Administraţie. El va rămane în Consiliul de Administraţie ca membru”, a spus Şova.

    În luna ianuarie, după ce presa a relatat că mai mulţi directori din CNADNR au petrecut la munte deşi meteorologii anunţaseră pentru acea perioadă că vremea se va înrăutăţi accentuat, premierul Victor Ponta a anunţat că Mircea Pop a demisionat de la conducerea companiei, dar va asigura interimatul pentru o perioadă foarte scurtă, până la numirea altui şef.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Manager Spital de Urgenţe Oftalmologice: Există risc de epidemie de conjunctivită în Capitală. Avem aproape 20 de cazuri de zi

     “Vorbim de o creştere a numărului de cazuri din această săptămână, avem deja cam 20 de cazuri pe zi, copii şi adulţi. Pentru a evita o epidemie de nivelul celei de acum câţiva ani, când au fost suspendate cursurile din cauza numărului mare de îmbolnăviri, recomand respectarea cu stricteţe a regulilor elementare de igienă”, a declarat, joi, pentru MEDIAFAX, managerul Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice, Monica Pop.

    Potrivit medicului, conjunctivita virală se trasmite prin contact direct, aerogen, prin apa din bazin sau din lacuri, chiar şi de la mare.

    “Apa din piscină, ştranduri, lacuri, dar chiar şi cea de la mare poate să fie o sursă de microorganisme infecţioase, precum bacterii, virusuri, paraziţi şi ciuperci, care, pătrunzând în organism, pot genera o serie de infecţii, localizate cel mai frecvent la nivelul pielii, ochilor, urechilor şi tubului digestiv. Chiar şi în piscinele atent îngrijite există pericolul contactării anumitor infecţii, deoarece unii germeni sunt rezistenţi la produsele dezinfectante şi cele cu clor puse în apă”, a spus Monica Pop.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • MASTERCHEF – marea finală: Aida Parascan – marea câştigătoare a finalei

     La Pro TV, marţi seară, s-a dat lupta finală între cei şase finalişti rămaşi în joc pentru titlul de “MasterChef al României” – Ana Rotaru, Alexandru (Alex) Hora, Nicuşor Coroama, Mihai Toader, Maria Pop şi Aida Parascan.

    Seara a fost una plină de emoţie, suspans şi adrenalină, atât pentru concurenţi, cât şi pentru juriul format din Cătălin Scarlatescu, Sorin Bontea şi Florin Dumitrescu, care a avut de luat o decizie foarte grea.

    Aida Parascan, cel de-al doilea “MasterChef” al României, a fost desemnată câştigătoare de către cei trei juraţi în urma unei lupte strânse, în care s-a “duelat” în preparate cu Alex Hora (care s-a situat pe locul al doilea) şi Mihai Toader (locul al treilea), după ce Ana Rotaru, Maria Pop şi Nicuşor Coroama au fost eliminaţi în urma primelor probe ale marii finale a celui de-al doilea sezon al show-ului de la Pro TV.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Vivat muzica pop

    E ceva in neregula cu lumea muzicala. Candva exista o demarcatie clara intre trupele “adevarate” si cele “fabricate”. Era usor sa-ti dai seama de partea carei tabere erai menit sa te afli. Daca nu erai de sex feminin la varsta la care inca mai purtai codite prinse aproape de crestetul capului, stiai ca popul fabricat nu ti se potrivea. Oricui era macar vag interesat de muzica trebuia sa-i placa muzicienii care 1) isi compuneau singuri cantecele; 2) adoptau o atitudine vag impotriva sistemului, chiar daca manifestata numai prin includerea de cuvinte vulgare in piesele lor si 3) aveau un aspect serios si/sau nefericit studiat. The Smiths, care tocmai au lansat o noua compilatie de tip Best Of (“The Sound Of The Smiths”) reprezinta doar unul dintre exemplele de grupuri carora li se aplica toate cele trei puncte. Trupa este una care li se adreseaza barbatilor adulti (barbatii sunt, inevitabil, cei mai obsedati fani ai muzicii), cu preocupari de adulti.
     
    S-au schimbat lucrurile in ultimii douazeci de ani. Topurile nu mai seamana a campuri de batalie, iar daca totusi aduc a asa ceva, atunci granitele s-au retrasat de-a binelea. Astazi, tocmai trupele serioase de chitaristi au acelasi termen de valabilitate ca o cutie de lapte proaspat. Astazi, tocmai trupele indie sunt cele care pot fi acuzate ca sunt “minuni de un hit”, pentru ca vin si trec cu o regularitate de maree oceanica. Cel mai surprinzator lucru din toate este ca “popul de plastic”, cel presupus fals, este de fapt cel care rezista cel mai mult.
     
    Formatia Girls Aloud e un exemplu graitor in acest sens. Au cele mai necredibile recomandari posibile, caci, la urma urmei, s-au format in urma unei emisiuni TV de descoperire de talente (Popstars: The Rivals). S-ar putea sa va surprinda sa va amintiti ca asta s-a intamplat in 2002. 2002! Cate trupe indie din acel an mai exista azi? In 2002 ascultam artisti ca Badly Drawn Boy. Cine? Exact. Nu la fel stau lucrurile sase ani mai tarziu in cazul Girls Aloud, cand cele cinci fete nu numai ca inca mai sunt impreuna (ce soc!), dar au si lansat un uluitor numar de cinci albume de studio. Putina lume cunoaste faptul ca anii in pop sunt cam la fel ca anii unui caine, in sensul ca un an in muzica pop e echivalentul a sapte ani pentru un om. Ceea ce le face pe Girls Aloud egalele membrilor de la The Rolling Stones…
     
    Daca aceasta informatie nu era suficient de socanta, si mai socant este faptul ca ultimul lor LP, intitulat “Out Of Control”, este fantastic. Cu adevarat fantastic. Cand le asculti pe fetele de la Girls Aloud, cele mai serioase trupe de chitaristi iti par conservatoare si plictisitoare.
     
    Albumul anterior al celor de la Girls Aloud m-a entuziasmat la fel de tare si nu-mi cer scuze pentru ca le sustin cauza inca o data. Cel mai mare merit il are echipa de productie din spatele trupei, Xenomania, care le-a compus capodopere pop de trei minute inca de la lansare. Eclectismul e cuvantul de ordine al LP-ului, ceea ce nu e surprinzator, dat fiind sensul denumirii de Xenomania, presupus a fi opusul lui Xenophobia – “o dragoste de tot, de toate culturile”, conform producatorului lor principal, Brian Higgins.
     
    “Out Of Control” contine niste combinatii improbabile. Coruri gregoriene, chitare country and western, electro surd, drum and bass, disco post-ABBA, pop stil “Wall of Sound” al lui Phil Spector… de toate. Nu m-ar surprinde prea tare daca Girls Aloud ar avea un cantec care sa combine manelele cu happy hardcore si tehno minimalist. Multe dintre piesele trupei sunt ca niste prelegeri de istorie a muzicii create special pentru copiii cu deficit de atentie / tulburare hiperkinetica. Se pare ca ma aflu intr-o companie selecta, caci Franz Ferdinand si Arctic Monkeys sunt doar unii dintre fanii con­firmati ai formatiei. Fiindca tot veni vorba, tocmai trebuie sa iasa DVD-ul “Arctic Mon­keys At The Apollo” al uneia dintre – se spune – cele mai bune trupe de chitaristi ale momentului. Nu stiu ce parere aveti dum­neavoatra, dar eu unul, daca as putea lua acasa numai un singur produs muzical nou-lansat si as avea de ales intre The Arctic Monkeys si Girls Aloud, stiu pe care l-as alege.

  • Jamie Lidell si pop-ul pur

    Casa Warp Records era candva sinonima cu muzica „dificila”. Insemna o electronica cu piuituri si chitaituri si artisti ca Aphex Twin si Autechre deveniti promotori ai unei miscari cunoscute drept “braindance” sau “Intelligent Dance Music”.

    Imi aduc aminte clar ca am cumparat niste discuri de la Warp si le-am ascultat vreme de saptamani de zile, inainte ca un prieten sa-mi spuna ca nu le ascultam la viteza care trebuia. O greseala penibila, insa Warp devenise renumita pentru muzica sa ce suna “interesant” atat la 33, cat si la 45 de rotatii.

    Deloc surprinzator, electronica a atras un public format din barbati (desigur) care se desfatau cu tot ceea ce era obscur si ezoteric – publicul concertelor Warp era renumit pentru a faptul ca era aproape in intregime compus din barbati imbracati in negru.

    Totusi, desi a inceput ca o casa de discuri techno britanica, lansand propria-i versiune deformata a sound-ului din Detroit, Warp a devenit din ce in ce mai greu de definit. Candva puteai folosi termenul de “Warp” pentru a descrie un gen de muzica, acum insa nu mai e cazul. Incheierea unui contract de catre Warp cu trupa !!! (se pronunta “Chk chk chk”, va spun inainte sa ma intrebati), care aproape ca seamana cu o trupa obisnuita de chitaristi, cu doar cateva elemente de electronica aruncate asa ca sa fie, a fost destul de surprinzatoare.

    Apoi, in momentul in care Warp a semnat contratul cu trupa indie Maxïmo Park, a devenit evident ca se produsese o oarecare schimbare de directie. De la o platforma pentru o electronica data peste cap, Warp a evoluat spre o platforma pentru orice, de la post-rock-ul Gravenhurst la hip-hop-ul mutant al Anti-Pop Consortium. Si totusi, odata cu ultimul LP al lui Jamie Lidell, s-ar putea sa fi facut ceva de neconceput, lansand un album pop curat.

    Jamie Lidell a inceput sa atraga atentia asupra sa din 2005, odata cu albumul “Multiply”. Un album plin de soul luminos stil Motown, ce si-a castigat oarecare laude din partea presei pentru capacitatea de a captiva instantaneu si pentru melodiile care nu-ti mai ies din minte. Acest LP avea un minim de smecherii electronice, punand accentul pe cantece de moda veche si soul retro din anii saizeci.

    Noul sau LP, intitulat „JIM”, este cam de acelasi tip, mai putin rafinamentele electronice care infrumusetau LP-ul „Multiply”. Acesta este un album care se inscrie in ceea ce se numeste „soul cu ochi albastri” (soul cantat de albi – n.trad.).

    Intregul disc suna ca si cum ar fi putut fi lansat candva prin 1969, cu exceptia a una sau doua piese, ca „Figured Me Out”, care da ceasul cu cativa ani inainte si se inspira din aceeasi era a disco-ului cu sintetizator din care tot sterpelesc Chromeo de o gramada de vreme.

    Una dintre primele comparatii care mi-a venit in minte in timp ce ascultam „JIM” nu a fost prea laudativa – in anumite momente iti poti inchipui ca-l asculti pe celalalt furnizor de soul cantat de albi, mai celebru si infinit mai agasant, Jamiroquai. „JIM” reprezinta, in esenta, acelasi stil de muzica, retro pop inofensiv, cuvinte pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata asociate cu un artist de la Warp Records.

    Totusi, daca noul album dezamageste un pic, nu o face fara un motiv bun – Lidell nu e un bun artist de studio. El e un cantaret care se cere vazut live – asa cum pot depune marturie cei care au avut norocul sa-i urmareasca in 2006 spectacolul absolut captivant de la Bucuresti (multumita celor de la Rokolectiv). Live, Lidell se transforma intr-un om-orchestra, reusind sa creeze cu vocea o adevarata broderie a capella. Pe disc, vocea lui suna la fel ca a oricarui cantaret alb de soul. Numai live ii puteti aprecia talentul uluitor de vocalist dotat si cu o personalitate magnetica pe scena.

    Lidell tocmai a anuntat un turneu epuizant cu 38 de concerte in Europa si Statele Unite. Cu o productie stil Mark Ronson si un sound pop numai bun de dat la radio, reprezinta materialul perfect pentru promovarea ca un soi de „Amy Winehouse masculin”. Deja i-au fost utilizate piese in reclame si emisiuni TV (piesa „Multiply” a aparut in serialul TV de mare succes „Anatomia lui Grey”), iar „JIM” pare ca va fi un succes comercial. Cu Lidell, s-ar putea ca Warp sa fi facut acea tranzitie improbabila de la muzica pentru impatimitii de electronica la furnizorii de pop pur care nu se rusineaza de asta.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Aplauze pentru pop

    Exista anumite genuri muzicale pe care ai voie sa le gusti tocmai pentru ca sunt atat de ingrozitoare. Soft rock-ul inceputului anilor optzeci intra in aceasta categorie – ai voie sa-ti placa Air Supply pentru ca muzica lor e o porcarie iremediabila. La fel, exista ceva „cool“ la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.

    Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.

    Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica „dragostea de tot ce e strain“, Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.

    Pe „Tangled Up“, ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. „Black Jack“ suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.

    A existat o vreme in care artistii pop ar fi facut moarte de om ca sa aiba aceeasi credibilitate ca trupele serioase gen Arctic Monkeys. Girls Aloud sunt doar un exemplu care arata cat de mult s-a schimbat situatia. Astazi, trupele serioase de chitaristi fura secretele trupelor pop mainstream, „fabricate“. Nu ma credeti? Uitati-va la lista de persoane care au participat la productia urmatorului album Franz Ferdinand, care se intampla sa fi fost produs de… Xenomania. (The Arctic Monkeys – ca sa se stie – sunt fani declarati Girls Aloud).

    Stagnarea scenei muzicale „serioase“ si dominatia trupelor indie sunt doua dintre motivele pentru care Girls Aloud suna atat de proaspat. E trist, dar mai nou muzica pop este cea care incalca regulile, in timp ce trupele cu patru baieti in blugi stramti si chitari suna din ce in ce mai retrograd si conservator.

    De parca dorind sa confirme aceasta tendinta ca pop-ul forteaza limitele muzicale, m-am trezit recent in posesia ultimului album al lui Britney Spears, bine intitulat „Blackout“. Cu exceptia unor titluri ca „Overdose“, „Nervous Breakdown“ sau „I Just Lost Custody Of My Kids“, nu-mi vine in minte nici un alt titlu mai potrivit pentru ultimul material lansat de tulburata doamna Spears. Atunci cand ai asa un ghinion ca Britney in ultima vreme, nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut: sa lansezi un album care sa rupa tot. Ceea ce a si facut. „Forteaza limitele R’n’B-ului“ nu e o caracterizare buna; unele din piesele de pe „Blackout“ sunt atat de distorsionate si experimentale, ca acum cativa ani ar fi putut sa fie lansate ca fete B ale single-urilor Aphex Twin.

    Poftim, de parca va mai trebuia vreo dovada. Daca sunteti in cautarea unor experimente sonice, a unui eclectism superb si a unei ciudatenii curate, atunci orientati-va spre mainstream.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Genul pop si dominatia indie

    La fel, exista ceva "cool" la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.

    Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.

    Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica "dragostea de tot ce e strain", Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.

    Pe "Tangled Up", ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. "Black Jack" suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.

    Cititi continuarea articolului in numarul de saptamana viitoare al BUSINESS Magazin.