BusinessMagazin

Tag: America

  • Furia bogatilor

    Nu, nu vorbesc despre ultraconservatori. Vorbesc despre cei
    bogati.Sunt vremuri grele pentru multi oameni din aceasta tara.
    Saracia, in special saracia acuta, a crescut in timpul crizei
    economice; milioane de oameni si-au pierdut casele. Tinerii nu-si
    mai pot gasi de lucru; concediatii ajunsi la varste de 50 de ani se
    tem ca n-or sa mai lucreze niciodata.

    Si totusi daca vreti sa gasiti furie politica in stare pura –
    aceea care ii face pe unii sa-l compare pe presedintele Barack
    Obama cu Hitler sau sa-l acuze de tradare – n-o s-o gasiti in
    randul acestor americani in suferinta. O veti gasi in schimb in
    randul celor mai privilegiati, cei care nu trebuie sa se teama
    ca-si vor pierde locul de munca, casele, asigurarile de sanatate,
    dar care sunt indignati, ultragiati, ofensati la gandul ca ar putea
    sa plateasca impozite putin mai mari.

    Furia bogatilor a tot crescut de cand Obama si-a inceput
    mandatul. La inceput, totusi, ea era in mare parte canalizata spre
    Wall Street. De aceea, cand saptamanalul New York a publicat in
    primavara trecuta un articol cu titlul “Bocetul celor 1%”, vorbea
    despre smecherii din finante ale caror firme fusesera salvate cu
    fonduri publice, dar care erau furiosi la ideea ca pretul acestor
    salvari ar trebui sa includa limitari temporare ale bonusurilor
    lor. Miliardarul Stephen Schwarzman a comparat o propunere a lui
    Obama cu invazia nazista din Polonia, dar propunerea in chestiune
    inchidea o portita fiscala de care profitau chiar managerii de
    fonduri ca el.

    Acum insa, pe cand se pune problema viitorului reducerilor de
    impozite lasate de administratia Bush – si daca impozitele vor urca
    din nou pana la nivelurile din epoca Clinton -, furia celor bogati
    a crescut si in unele privinte si-a schimbat caracteristicile.

    Pe de o parte, nebunia a incetat sa mai fie un fenomen marginal.
    E de inteles cand un miliardar sporovaie la o cina publica. E insa
    cu totul altceva cand bilunarul Forbes are un cover story in care
    sugereaza ca presedintele Statelor Unite incearca in mod deliberat
    sa traga in jos America, in virtutea programului lui
    “anticolonialist” si ca “SUA sunt conduse dupa idealurile unui
    membru de trib Luo din Kenya in anii ’50”. Cand vine vorba de
    aparat interesele celor bogati, se pare, regulile normale de
    discurs civilizat si rational nu se mai aplica.

    In acelasi timp, autocompatimirea in randul celor privilegiati a
    devenit acceptabila, chiar sic.

    Sustinatorii reducerilor de impozite spuneau ca ei sunt
    interesati in special de familia americana obisnuita. Chiar si
    reducerile de impozite pentru cei bogati erau justificate in
    termeni de hocus-pocus economic, sustinandu-se ca impozitele mai
    mici de la varful piramidei vor face economia mai puternica pentru
    toata lumea.

    In zilele astea, insa, acesti sustinatori nici nu se mai obosesc
    cu scamatoriile. Da, republicanii striga in gura mare ca majorarea
    impozitelor va lovi in micile afaceri, desi parca nu de asta le
    pasa lor cel mai tare. Auzi insa tot mai des negari vehemente cum
    ca aceia care castiga 400.000 sau 500.000 de dolari pe an ar fi
    cumva bogati. Adica ganditi-va la cheltuielile celor din acea clasa
    de venituri – impozitele pe care trebuie sa le plateasca pe casele
    lor scumpe, cheltuielile cu scolile private de elita la care isi
    trimit copiii si tot asa. La sfarsit abia daca le mai raman ceva
    bani si pentru ei.

    Si in randul celor evident bogati ia nastere un sentiment de
    “mi-se-cuvine” extrem de belicos: sunt banii lor si au dreptul sa-i
    pastreze. “Impozitele sunt ceea ce platim pentru o societate
    civilizata”, spunea Oliver Wendell Holmes, dar asta era cu multa
    vreme in urma.

    Spectacolul americanilor cu venituri mari, cei mai norocosi
    oameni ai lumii, care se complac in autocompatimire ar fi amuzant
    daca n-ar fi o singura problema: s-ar putea sa le iasa asa cum isi
    doresc. Nu conteaza chitanta de 700 de miliarde de dolari pentru
    extinderea reducerilor de impozite pentru cei bogati: aproape toti
    republicanii si unii democrati dau fuga sa sara in ajutorul
    bogatasilor napastuiti.

    Vedeti dumneavoastra, oamenii avuti sunt ceva diferit de mine
    sau de dumneavoastra: ei au mai multa influenta. Pe de o parte e o
    problema de contributii din campanie, dar e si una de presiune
    sociala, de vreme ce politicienii petrec o gramada de vreme cu
    acesti alegatori. Asa ca, atunci cand cei bogati se confrunta cu
    perspectiva de a da ca impozite inca 3-4% din veniturile lor,
    politicienii le resimt durerea – o resimt mai acut, asta e clar,
    decat percep durerea familiilor care-si pierd locurile de munca,
    casele si sperantele. Si cand disputa fiscala se va fi terminat –
    intr-un fel sau altul – puteti fi siguri ca oamenii care acum apara
    veniturile elitei se vor intoarce ca sa ceara reduceri ale
    cheltuielilor pentru asigurari sociale si ale ajutoarelor pentru
    someri. America trebuie sa faca alegeri dureroase, vor spune; noi
    toti trebuie sa fim dispusi sa facem aceste sacrificii.

    Dar cand ei spun “noi toti”, ei de fapt spun “voi toti”.
    Sacrificiile sunt pentru cei mici.

  • China, Japonia, America

    Vedeti dumneavoastra, personaje de calibru ale politicii
    americane s-au codit in repetate randuri sa faca ceva in legatura
    cu manipularea de catre China a propriei monede, cel putin partial
    din teama ca nu cumva chinezii sa se opreasca din cumparat
    obligatiunile noastre. Si totusi, in actualul climat, achizitiile
    Chinei nu ne fac bine, ci rau. Japonezii inteleg asta. Noi de ce
    nu?

    Putina istorie: daca discutia despre politica monetara chineza
    pare confuza, este doar pentru ca multi nu sunt dispusi sa
    priveasca in fata realitatea bruta si simpla, ca Beijingul
    subevalueaza deliberat moneda nationala.

    Consecintele acestei politici sunt si ele brute si simple: de
    fapt, China suprataxeaza importurile, in vreme ce-si subventioneaza
    exporturile, alimentand un urias excedent comercial. S-ar putea sa
    vedeti teorii cum ca surplusul comercial al Chinei n-are nimic de a
    face cu politica sa monetara; daca ar fi asa, ar fi o premiera in
    istoria lumii. O moneda subevaluata promoveaza intotdeauna
    excedentele comerciale, iar China nu face exceptie.

    Si intr-o economie globala in depresiune, orice tara cu un
    excedent comercial artificial fura altor state mult-necesarele
    vanzari si locuri de munca. Din nou, oricine spune altceva sustine
    ca de fapt China este cumva exceptata de la logica economica
    aplicabila tuturor celorlalti.

    Deci ce-ar trebui sa facem? Oficialii americani au incercat sa
    se inteleaga cu omologii chinezi, sustinand ca o moneda mai
    puternica ar fi in interesul Chinei. Au dreptate: o moneda
    subevaluata promoveaza inflatia, erodeaza salariile reale ale
    muncitorilor si risipeste resursele tarii. Dar in vreme ce
    manipularea monedei este rea pentru China ca atare, ea e buna
    pentru influenta politica a companiilor chinezesti, multe dintre
    ele detinute de stat. Asa ca manipularea monetara merge
    inainte.

    Din vreme in vreme, oficialii americani au tot anuntat progrese
    in problema monedei; de fiecare data s-a dovedit insa ca au fost
    trasi pe sfoara. In iunie, Timothy Geithner, ministrul de finante,
    a laudat anuntul Chinei ca va trece la un curs de schimb mai
    flexibil. De atunci, yuanul a crescut cu un maret 1% (da, ati citit
    bine) fata de dolar – mare parte din crestere petrecandu-se in
    ultimele saptamani, inaintea anuntatelor audieri pe teme monetare
    din Congres. Si de vreme ce dolarul a scazut fata de toate marile
    valute, avantajul artificial de cost al Chinei a crescut, de
    fapt.

    Evident, nimic nu se va intampla pana cand sau daca Statele
    Unite nu vor arata ca sunt dispuse sa ia acele masuri normale
    atunci cand o alta tara isi subventioneaza exporturile: sa impuna
    un impozit suplimentar temporar, care sa anuleze subventia. De ce o
    astfel de masura nu a fost niciodata pusa in discutie?

    Un raspuns, dupa cum am sugerat deja, este teama de ce s-ar
    putea intampla daca Beijingul se opreste din cumpararea de bonduri
    americane. Dar aceasta frica e complet nelalocul ei: intr-o lume ce
    abunda de rezerve si economisiri in exces, n-avem nevoie de banii
    Chinei – in special pentru ca Rezerva Federala ar putea si ar
    trebui sa cumpere orice obligatiune pe care chinezii ar scoate-o la
    vanzare.

    E adevarat ca dolarul ar scadea daca Beijingul ar decide sa
    renunte la unele dintre activele americane pe care le detine. Dar
    asta ar ajuta de fapt economia americana, facandu-ne exporturile
    mai competitive. Intrebati-i pe japonezi, care nu mai vor sa le mai
    cumpere China obligatiunile, pentru ca aceste achizitii intaresc de
    fapt yenul.

    Pe langa nejustificatele temeri financiare, exista si o cauza
    mai sinistra a pasivitatii americane: teama mediului de afaceri de
    represaliile chinezesti.

    Ganditi-va la o chestiune complementara: subventiile evident
    ilegale oferite de statul chinez industriei sale de energie verde.
    Aceste subventii ar fi trebuit sa duca la o plangere formala a
    companiilor americane; in realitate, singura organizatie dispusa sa
    inainteze o plangere a fost sindicatul metalurgistilor. De ce? Dupa
    cum a relatat The New York Times, “companiile multinationale si
    asociatiile comerciale din domeniul energiei verzi, ca si din alte
    domenii, s-au codit sa inainteze plangeri, temandu-se de reputatia
    oficialilor chinezi de a se razbuna pe joint-venture-urile din tara
    lor si de a merge pana la interzicerea accesului pe piata pentru
    orice companie care se pune contra Chinei”.

    Intimidari de acelasi fel au ajutat cu siguranta la descurajarea
    actiunilor de pe frontul valutar. Asa ca e un moment bun sa ne
    aducem aminte ca ceea ce e bun pentru companiile multinationale e
    adesea rau pentru America, in special pentru muncitorii ei.

    Asa ca aceasta e intrebarea: se vor lasa decidentii americani
    speriati de fantomele financiare si pacaliti de actiunile de
    intimidare contra companiilor? Vor continua sa nu faca nimic in
    fata politicilor ce favorizeaza interesele speciale ale Chinei,
    deopotriva pe seama muncitorilor chinezi si a celor americani? Sau
    vor lua masuri in cele din urma? Tineti aproape.

  • Neica-nimeni si plutocrati

    Intrebarea-cheie este cat de multi senatori cred ca pot sa
    mearga inainte sustinand ca razboiul e de fapt pace, sclavia este
    libertate, iar reglementarea activitatii bancilor mari le face
    acelor banci o favoare.
    Cateva elemente de istorie: aveam un sistem functional pentru
    evitarea crizelor financiare, care se baza pe garantiile
    guvernamentale si pe reglementari. Pe de o parte, depozitele
    bancilor erau asigurate, prevenind aparitia unor imense cozi de
    oameni panicati la ghisee pentru retragerea banilor (ceea ce a fost
    cauza centrala a Marii Crize). Pe de alta parte, bancile erau
    strict reglementate astfel incat sa nu profite de garantiile
    guvernamentale si sa-si asume riscuri excesive pe seama
    acestora.

    Cam din 1980 incoace, totusi, sistemul s-a destramat treptat,
    partial din cauza politicilor de dereglementare, dar in special din
    cauza inmultirii “fantomelor bancare”: institutii si practici – cum
    sunt finantarea investitiilor pe termen lung cu imprumuturi pe
    termen foarte scurt – care au recreat riscurile sistemului bancar
    de moda veche, fara ca acum sa mai fie acoperit de garantii sau de
    reglementari. Ca urmare, in 2007, sistemul financiar era la fel de
    vulnerabil la o criza severa pe cat era si in anii ’30. Si criza a
    venit.

    Si acum? Am recreat, de fapt, garantiile tip New Deal: cand
    sistemul financiar a plonjat in criza, guvernul a sarit sa salveze
    companiile financiare cu probleme astfel incat sa evite colapsul
    total. Si ar trebui sa tineti minte ca pachetele cele mai mari de
    salvare financiara au fost acordate in timpul unei administratii
    republicane conservatoare, care sustinea ca e profund atasata
    valorilor pietei libere. Avem toate motivele sa credem ca aceasta
    va fi regula si de acum inainte: cand e cazul, indiferent cine e la
    putere, sectorul financiar va fi salvat. De fapt, datoriile
    bancilor fantoma, ca si depozitele bancilor conventionale, au acum
    o garantie guvernamentala.

    Singura intrebare este daca industria financiara va plati un pret
    pentru acest privilegiu, daca Wall Streetul va fi obligat sa se
    comporte responsabil ca rasplata la sprijinul oferit de guvern. Si
    cine s-ar putea impotrivi?

    Pai, ce ziceti de John Boehner, liderul minoritatii republicane din
    Camera Reprezentantilor? De curand, Boehner a tinut un discurs in
    fata bancherilor in care i-a incurajat sa blocheze eforturile
    Congresului de a impune reglementari mai stricte. “Nu-i lasati pe
    acei neica-nimeni de consilieri ai congresmanilor sa profite de voi
    si aparati-va”, i-a somat el. Prin “sa profite” el subintelegea
    impunerea unor conditii sectorului financiar, in compensatie pentru
    sprijinul guvernamental.

    Barney Frank, presedintele Comisiei de Servicii Financiare din
    Camera Reprezentantilor, a confectionat rapid insigne cu
    “Neica-nimeni de consilier” si le-a distribuit angajatilor
    Congresului.
    Dar Boehner nu e problema: Frank a obtinut deja o majoritate pentru
    aprobarea in Camera a unei reforme financiare solide. Problema este
    mai degraba ce se va intampla in Senat.
    In Senat, proiectul pus in discutie a fost initiat de senatorul
    Chris Dodd din Connecticut. E semnificativ mai slab decat cel al
    lui Frank si trebuie intarit, subiect pe care-l voi discuta in
    comentarii ulterioare. Dar niciun proiect nu va deveni lege daca
    republicanii din Senat stau in calea reformei.

    Dar opozantii reformei nu se tem oare ca vor fi catalogati drept
    aliati ai tipilor rai (ceea ce si sunt)? Poate ca nu. In ianuarie,
    Frank Lutz, strategul republicanilor, a lansat un memoriu despre
    cum acestia ar trebui sa se opuna reformei financiare. Ideea lui
    principala era ca republicanii ar trebui sa sustina ca susul e de
    fapt jos – ca legislatia de reforma este de fapt “o mare lege de
    salvare a sectorului financiar” si nu un set de restrictii care sa
    le fie aplicate bancilor.

    In urma cu cateva zile, senatorul Richard Shelby din Alabama,
    intr-o scrisoare care ataca proiectul lui Dodd, a sustinut ca o
    parte esentiala a reformei – supravegherea mai stricta a
    companiilor financiare mari, importante pentru sistem – este de
    fapt o salvare, pentru ca “piata va privi aceste firme ca <prea
    mari pentru a cadea> si implicit sprijinite de guvern”. Hm,
    domnule senator, piata deja priveste acele firme ca avand o
    sustinere guvernamentala implicita, pentru ca o au: orice ar spune
    acum oameni ca Shelby, in orice criza din viitor acele firme vor fi
    salvate, indiferent care partid este la putere.
    Singura intrebare este daca o sa reglementam activitatea
    bancherilor astfel incat sa nu abuzeze de privilegiul de a fi
    sustinuti de guvern. Si aceasta reglementare – nu viitoarele
    salvari – incearca de fapt sa o blocheze adversarii reformei.

    Astfel ca avem de-a face cu un razboi intre neica-nimeni si
    plutocrati – cei care vor sa impuna reguli de comportament unor
    banci scapate de sub control si bancheri care vor libertatea de a
    impinge economia pe buza prapastiei, libertate accentuata de
    constiinta faptului ca in cele din urma contribuabilii oricum ii
    vor salva dintr-o criza. Orice ar spune, realitatea este ca oameni
    ca Shelby sunt de partea plutocratilor; americanii ar trebui sa fie
    de partea acelor neica-nimeni, care incearca sa le protejeze
    interesele.

  • Se intampla in America: Case scoase la vanzare cu 1 dolar

    Odata unul dintre cele mai invidiate orase americane, tocmai din
    cauza cartierelor de case, acum pe strazile din Detroit, bate
    vantul, oamenii isi lasa casele sau le scot la vanzare pe preturi
    de nimic. Cartiere intregi au ramas fara locuitori si sunt demolate
    pentru a face loc fermelor “urbane”.

    Cititi mai multe pe
    www.incont.ro

  • Americanii fac scut antiracheta in Romania

    Sedinta CSAT a fost una anuntata cu doar o jumatate de ora
    inainte de incepere, fara ca in anuntul privind reunirea
    principalilor decidenti in materie de aparare sa fie precizat
    motivul ei.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Ambasadorul SUA cere reconciliere dupa alegeri

    Pe scurt: este timpul pentru actiune, nu doar pentru certuri”, a
    declarat astazi ambasadorul Statelor Unite la Bucuresti, Mark
    Gitenstein, cu ocazia aniversarii a 20 de ani de la infiintarea
    Fondului pentru Sprijinirea Democratiei in Europa de Est
    (SEED).


    Cititi mai multe     pe www.zf.ro

  • America lipseste din reconstructia Irakului

    Este exact tara care a cheltuit o mie de miliarde de dolari – cu
    invadarea si ocuparea Irakului, dar si cu antrenarea si echiparea
    fortelor de securitate irakiene sau cu ambitioasele proiecte de
    reconstructie din toate provinciile, proiecte menite sa refaca
    infrastructura tarii si sa reporneasca economia.

    Cand guvernul irakian a abandonat vechile targuri de pe vremea
    lui Saddam si a invitat companii din lumea intreaga la Targul de
    Comert, Statele Unite nu prea se vedeau dintre cele 32 de natiuni
    reprezentate. Dintre cele 396 de companii prezente la targ, “sunt
    doi sau trei participanti americani, dar le-am uitat numele”, spune
    Hashem Mohammed Haten, director general al companiei irakiene de
    stat care se ocupa cu organizarea targurilor. O pereche de rachete
    orneaza o poarta ceremoniala amintind de o era in care Saddam avea
    pretentii, daca nu chiar arme, de distrugere in masa.

    Targul este un semnal graitor al unei realitati incomode:
    razboiul dus de America in Irak a fost bun pentru afacerile din
    aceasta tara, dar nu neaparat si pentru cele din America.

    Companiile americane nu vad prea multe beneficii de pe urma
    investitiilor facute de tara lor in Irak. Unele firme au calculat
    ca teama de violente si costurile mari de securitate fac din Irak o
    zona de business nefrecventabila. Chiar cei care sunt interesati si
    vor sa vina sunt descurajati de reputatia companiilor americane de
    aici de specula si exploatare a mainii de lucru – un produs al
    primilor ani ai ocupatiei – ca si de un antiamericanism raspandit
    si de durata.

    Desi importurile Irakului aproape s-au dublat in 2008, ajungand
    la 43,5 miliarde de dolari de la 25,67 de miliarde in 2007,
    importurile de la companii americane au ramas la 2 miliarde de
    dolari. Printre investitori, Emiratele Arabe Unite sunt in frunte,
    cu 31 de miliarde de dolari investite in Irak, cea mai mare parte
    in 2008, comparativ cu doar 400 de milioane venite de la companiile
    americane, de vreme ce cheltuielile guvernamentale ale SUA pentru
    reconstructie sunt excluse, potrivit Dunia Frontier Consultants, o
    companie de cercetare. “Ca urmare a fazei initiale de reconstructie
    dominate de americani, investitorii privati din SUA au devenit
    jucatori neglijabili in Irak”, scrie un recent raport al Dunia.

  • Si irlandezii fug de criza in America

    Niall a venit in Statele Unite in 1996, ca zugrav si lucrator in
    constructii. Ca multi dintre compatriotii lui irlandezi, s-a intors
    destul de repede acasa, in epoca Tigrului Celtic – boom-ul economic
    care a transformat tara lui dintr-una cu multe probleme intr-o
    poveste de succes a Europei si i-a permis lui Niall sa-si
    infiinteze la Dublin o firma de constructii. Dar acum Niall, care
    are 34 de ani, sta in fata unei beri, in mijlocul zilei, intr-un
    pub din cartierul Bronx din New York.

    E somer si spera sa gaseasca orice de munca. “As face orice”, spune
    el. Se pare ca irlandezii vin din nou in America. Niall, care a
    cerut sa nu-i fie publicat numele de familie, intrucat avea de gand
    sa se angajeze fara acte legale, face parte dintr-un val proaspat
    de imigranti care in ultimele luni au parasit Irlanda lovita de
    depresiune economica. Ei au venit in SUA ca sa caute de munca, la
    fel ca generatiile de irlandezi dinaintea lor si, in unele cazuri,
    la fel ca ei insisi in tinerete. Multi au ajuns in Bronx si in
    Queens, cartiere care au devenit populare in randul irlandezilor
    veniti cu ultimul mare val, in anii ’80 si ’90, inainte ca
    prosperitatea Irlandei sa sece acest flux si sa-i intoarca pe unii
    inapoi acasa.

    “Nu mai puteam sa stau fara sa fac nimic”, spune Niall, la doar
    noua zile dupa ce a coborat din avionul care l-a adus de la Dublin.
    In ciuda somajului in crestere in Statele Unite, el si alti
    nou-veniti spun ca piata muncii pare roz comparativ cu
    perspectivele inguste din Irlanda, unde somajul a ajuns la aproape
    12%. “Inca mai ai impresia ca daca te straduiesti suficient, vei
    gasi ceva”, continua el. E imposibil de stiut dimensiunea celei mai
    recente migratii irlandeze, pentru ca multi dintre imigranti, ca si
    Niall, vin cu vize turistice si au de gand sa ramana si sa
    munceasca aici ilegal. Dar proprietarii de afaceri
    irlandezo-americani, oficialii sindicatelor din constructii din New
    York si angajatii ONG-urilor care sprijina imigrantii irlandezi
    sustin ca au observat o crestere brusca a numarului de noi
    aplicatii pentru locuri de munca si pentru diverse forme de
    asistenta sociala.



    Proprietarii de locuinte din cartierele preponderent irlandeze spun
    ca solicitarile de inchirieri au explodat in acest an, iar
    pub-urile si restaurantele irlandeze par mai ocupate decat erau in
    urma cu doar cateva luni. Din postura lui de fondator al
    saptamanalului “Vocea irlandeza” de la New York, Niall O’Dowd a
    avut o viziune destul de clara asupra a ceea ce el numeste
    “suisurile si coborasurile” tarii lui in ultimele decenii. El vede
    recenta crestere reflectata foarte bine in performantele ziarului,
    care in ultimele luni a inceput sa se termine la standuri cu o zi
    mai devreme decat in mod normal – probabil, estimeaza el, pentru ca
    noii-veniti cauta anunturi cu locuri de munca si apartamente de
    inchiriat. “Este o componenta intrinseca a spiritului irlandez sa
    pleci la un moment dat, cand vremurile sunt dificile”, spune
    O’Dowd. “E ca o acceptare a esecului intr-un fel unic
    irlandezilor.” Pentru unii, diaspora pare mai curand o intoarcere
    acasa.

    Stransele legaturi dintre cartierele irlandeze ale New Yorkului fac
    tranzitia mai putin dificila, spun cativa imigranti de data
    recenta. “M-am simtit foarte bine sa ma intorc in sanul comunitatii
    irlandeze”, spune Conor, 27 de ani, care a ajuns la New York in
    urma cu cateva saptamani, dupa ce nu a gasit nimic de munca in
    Australia, unde multi dintre irlandezi someri au migrat in ultimele
    luni. Nici el nu a dorit ca numele sa ii fie publicat, ca sa nu fie
    depistat de autoritatile de imigratie. Cu patru ani in urma, Conor
    a lucrat in New York cu o viza temporara de munca oferita
    absolventilor de facultate. De aceasta data a venit cu o viza
    turistica si, prin legaturile pe care si le-a facut jucand fotbal,
    a gasit rapid un loc de munca in constructii si un apartament in
    Yonkers, o suburbie a New Yorkului si una dintre cele cateva
    enclave irlandeze din zona. Conversatiile de pe trotuarele din
    cartierul lui au accente specifice din toate regiunile Irlandei.
    Magazinele cu marchize verzi vand cadouri si obiecte de artizanat,
    cafea irlandeza si mancare specifica irlandeza.

  • Tourists in the country of the crisis

    On a daily basis, the press from around the world paints the situation in the United States in bleak colours. Consumption has gone steadily down over the last six months, the most famous shopping avenues (Fifth Avenue, Rodeo Drive) are empty, restaurant owners long for the times when Wall Street execs would spend impressive sums in their restaurants and – an utterly unconceivable fact in regular times – Wall Street wives have forgotten all about 500-dollar dinners, and have started to take… cooking lessons. On the other hand, the United States has turned into a destination coveted by tourists, who, stimulated by the still weak dollar, choose to spend their holiday there.

    Business Magazin has talked to Romanian managers who spent their holiday in the famous travel destinations in the USA, and were able to feel the pulse of the crisis in its very core. Alexandre Eram, general manager of SonyaMod, a company that distributes international brands such as Peggy Sue on the Romanian market, and owner of the Z stores, travelled to New York for Christmas. ”Surprisingly, I found a normal country, especially since I was expecting things to be much worse, given the way the press had reflected the crisis. But when I saw the huge queues in stores, I started to wonder where the crisis was,” recalls the manager. However, the manager does not rule out the possibility that things may have changed after the holidays.

    ”I have talked to several American friends, and they told me that one cannot really tell if there is a crisis or not at Christmas time.” Sorana Savu, managing partner at communication agency Premium PR, who spent a two-week holiday in Miami in January, says that the American response to the crisis depends a great deal on the city and the region. Savu has chosen Miami and Fort Lauderdale for her holiday this year, an area she says is favoured mainly by American senior citizens. ”I think it’s absurd that in a city where you see Lamborghinis, Bentleys and Ferraris on the streets, which are expensive by American standards, employees of luxury shops should be very surprised to be dealing with receipts worth several hundreds of dollars. They said the only ones still buying were Europeans and Brazilian tourists.”

  • Bursa de la Bucuresti, lovita in plin de criza din America

    Falimentul Lehman Brothers si posibila prabusire a gigantului American International Group (AIG) au trimis unde de soc pe pietele financiare din toata lumea. Bursa de la Bucuresti a scazut cu peste 7%, cea de la Moscova a trebuit sa fie inchisa din cauza scaderii cu peste 15% a celor mai importante actiuni. In Europa, bursele au continuat sa scada, trase in jos de actiunile companiilor de asigurari si ale bancilor.

     

    Cititi mai multe pe www.zf.ro