BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Despre management, dar altfel

    Ca e vorba de antrenor sau de manager,de capitanul echipei sau de liderul echipei de marketing, echilibrul "vestiarului" este esential. Fara reguli clare si responsabilitati precis delimitate, haosul poate pune stapanire pe dinamica echipei. Fara o echipa bine construita,nu se face performanta. In continuarea analogiei, un aspect intuitiv poate lamuri unele din subtilitatile secretelor unei echipe omogene, care e obisnuita cu cel mai inalt nivel de performanta. Ati observat ca in cazul unei echipe de fotbal care castiga totul timp de 2-3 ani,intervine o plafonare dupa asa o perioada excelenta? Si cand intervine aceasta perioada, ceva trebuie schimbat, este nevoie de o reimprospatare.

    Cum se face aceasta reimprospatare? Printr-o reinventare a strategiei, prin schimbari la nivelul echipei. Adaptarea e una din calitatile esentiale pentru a supravietui intr-un mediu foarte competitiv, puteti sa urmariti, ca fapt divers, comportamentele si particularitatile plantelor si animalelor. E surprinzatoare trecerea de la management si fotbal la biologie? Pana la urma, nu cumva strategiile de management pot fi urmarite si analizate in detalii cat mai diverse? Recunosc sincer, imi plac analogiile, imi place sa le construiesc pt a vedea si aspectele acelea care sunt ca si jumatatea de glob cand in cealalta jumatate e zi. Dumneavoastra nu?

    Opinie trimisa de cititorul nostru Ionut Tomescu

    Daca aveti o opinie bine conturata despre mediul de afaceri romanesc sau international, va rugam sa ne-o trimiteti si o vom publica in BUSINESS Magazin

  • Ridicand capacul podului (III)

    Fapt dovedit stiintific: modul in care Ricard a invatat sa isi controleze mintea depaseste orice inchipuire, iar cadranele aparatelor de masura sunt prea mici pentru a cuprinde valorile impulsurilor emise de creierul sau: meditatia a accentuat sentimentele pozitive, ce tin de emisfera stanga, in timp ce zona din jumatatea dreapta a creierului, ce gestioneaza sentimentele negative, este blocata, pur si simplu.

    Departe de mine orice intentie de a propovadui budismul si binefacerile sale, mie mi-a placut pur si simplu povestea omului, dar si una din zicerile sale: „Mintea nu este un lux, o vitamina…15 ani din viata se duc pe educatie, facem jogging, practicam fitnessul, incercam sa ne pastram frumusetea fizica, dar acordam surprinzator de putin timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat, mintea noastra“.

    Jonathan Weil a fost un tip care si-a folosit mintea. Si, inaintea lui Weil, un grup de sase studenti de la Universitatea Cornell si-au folosit mintea. Problema este ca alte mii de oameni, multe – multe mii de oameni i-au ignorat pe studenti si pe Weil si, ceva timp dupa, au platit din greu pentru blocajul lor.

    In toamna anului 2006, cand l-a condamnat pe Jeffrey Skilling, fostul director executiv de la Enron, judecatorul Simeon Lake a spus ca fostul CEO si-a mintit, in repetate randuri, angajatii si investitorii in privinta modului in care compania a facut afaceri. Oare?

    Jonathan Weil era, in vara anului 2000, reporter la biroul din Texas al ziarului Wall Street Journal cand un prieten, analist financiar, i-a sugerat sa investigheze mai in amanunt modul in care castiga bani Enron. Reporterul asa a si facut, studiind peste o luna de zile rapoartele financiare, si cele anuale si cele trimestriale, ale Enron; in plus, s-a consultat cu Thomas Linsmeier, profesor de contabilitate la Universitatea din Michigan, cu analisti de la Moody’s si cu reprezentanti ai Financial Accounting Standards Board. Weil a descoperit in rapoarte, sub ceea ce s-ar putea defini drept „o perdea groasa de fum“, o gaura de peste 700 de milioane de dolari.

    Weil a scris un articol si a solicitat oficialilor companiei un punct de vedere. Punctul de vedere l-a reprezentat o delegatie de sapte oameni, condusa de contabilul-sef, care s-a deplasat la Dallas pentru a se intalni cu Weil. Delegatia i-a prezentat in amanunt lui Weil modelele matematice scrise de profesori de la Massachusetts Institute of Technology, vestitul MIT, in baza carora estimau sumele pe care „sperau“ sa le castige, dar care apareau in rapoarte ca fiind deja castigate.

    Weil si-a publicat povestea in septembrie 2000, dar circulatia destul de redusa a publicatiei sale, adica editia de Texas a Wall Street Journal, a redus impactul povestii. Un minus a fost si lipsa unei urmari a articolului, care sa aduca detalii suplimentare.

    Totusi, piesele de domino au inceput sa cada: James Chanos, jucator pe Wall Street, a citit articolul lui Weil, a verificat (pentru ca stia unde sa se uite, a durat numai cateva ore, in loc de mai bine de o luna de zile) si a profitat; bun capitalist, specializat in short selling, Chanos si-a aranjat, din noiembrie 2000 si pana in primavara anului 2001, pozitiile astfel incat sa castige o mica avere, iar apoi a „vandut“ pontul jurnalistei Bethany McLean de la Fortune. In martie apare articolul lui McLean despre pretul prea mare al actiunilor Enron, tot mai multa lume devine ingrijorata, in august Skilling demisioneaza si in decembrie compania era falita. In tot acest timp actiunile au coborat de la aproape 100 de dolari la cativa centi.

    De grupul de studenti de la Cornell pomeniti mai inainte scrie Jonathan Macey, profesor la Yale si autorul mai multor carti despre Enron. Cei sase studenti au decis sa realizeze, in primavara lui 1998, o analiza a Enron. Intr-o luna si jumatate, folosind date statistice, interpretand si analizand ceea ce la acel moment era o companie de succes si un model, studentii au ajuns la concluzia ca modelul de business al companiei era prea riscant si ca exista semne clare de manipulare a castigurilor. Raportul lor, de 23 de pagini, postat pe site-ul universitatii, poate sa fi fost plicticos si greu de citit.

    Intrebarea este de ce nu s-a minunat nimeni de recomandarea „vindeti“, tiparita mare pe prima pagina. Dezbracata de „perdeaua de fum“, povestea pe care v-am spus-o este pur si simplu o confruntare de minti antrenate; poate ca daca aplicau retetele lui Matthieu Ricard, multi mai multi dintre cei ce si-au vazut economiile sau pensiile sau investitiile spulberate in scandal ar fi cautat, s-ar fi intrebat, ar fi iesit din conformismul impus de manualele de capitalism si ar fi castigat.

    Eroul adevarat al povestii e James Chanos.

  • Povestea laptopului

    In fine, celebrul „laptop de 100 $“ (modelul XO, mai precis) a intrat in productie la uzinele companiei taiwaneze Quanta – cel mai mare producator de portabile din lume – pentru a onora o prima comanda de 100.000 de unitati din partea Laboratorio Tecnológico del Uruguay, o organizatie guvernamentala care desfasoara un proiect de mare amploare in domeniul educatiei si comunicatiilor. Mai mult, oficialitatile din Uruguay s-au angajat sa mai cumpere inca 300.000 de bucati pana in 2009, astfel incat toti elevii sa dispuna de aceste unelte educationale.

    Poate ca aceasta stire o sa para modesta, daca tinem seama ca profesorul Nicholas Negroponte – initiatorul proiectului OLPC (One Laptop Per Child) – estima in urma cu cativa ani o productie de ordinul sutelor de milioane. In plus, pentru a beneficia de avantajele productiei de masa, intrarea in fabricatie ar fi trebuit sa porneasca de la un nivel de circa 3 milioane de unitati. Faptul ca o astfel de comanda nu a venit este una dintre cauzele care au determinat cresterea pretului la 188 de dolari, celelalte fiind scumpirea unor materiale si decizia de a utiliza componente mai puternice. Totusi, realizarea este remarcabila, salvand un proiect exceptional din perspectiva tehnologica prin posibilitatea de a-si demonstra potentialul in conditiile unui proiect de anvergura.

    Cum se explica diferenta de cateva ordine de marime dintre estimari si realizari? Prima cauza este mai degraba de ordin politic, iar Negroponte si colegii sai au avut ocazia sa constate ca de la „angajamentele solemne“ ale politicienilor (care nu costa nimic) si pana la comenzi concrete e o cale foarte lunga. Teama de schimbare este un alt factor important, impartasit de birocratiile de pretutindeni. Schimbarea (mai ales una la scara mare) implica si un risc, pe care foarte putini functionari sunt dispusi sa si-l asume. Asa sa face ca dintre cele sase „intelegeri ferme“ pentru cate un milion de XO cu Argentina, Brazilia, Libia, Nigeria, Pakistan si Thailanda nu s-a materializat nici una (Thailanda are insa scuza unei lovituri de stat ce a indepartat guvernul care s-a angajat in proiect).

    A doua cauza a relativului insucces al proiectului OLPC este de ordin comercial – ceea ce poate parea ciudat, avand in vedere ca este vorba de o initiativa non-profit. Istoria este interesanta si porneste chiar de la primul e-mail pe care l-a trimis Negroponte dupa ce i-a incoltit ideea: adresantul era vechiul sau prieten Hector Ruiz, CEO la Advanced Micro Devices, pe care ideea l-a entuziasmat, iar rezultatul a fost ca AMD a fost primul partener al OLPC si furnizorul procesoarelor. S-au adaugat apoi Google si RedHat, aceasta din urma croind o distributie speciala de Linux ce echipeaza laptop-urile. S-au adaugat si alte companii importante, dar este cert ca o asociere AMD-Google-RedHat reprezenta o amenintare directa pentru Intel si Microsoft, care au devenit imediat cei mai mari adversari ai proiectului. Primele reactii au vizat ridiculizarea proiectului si intoxicarea presei, insa lucrurile nu s-au oprit aici. Intel – care nu este un producator de computere – a lansat un produs concurent, Classmate, pe care l-a echipat cu propriul procesor Celeron M, capabil sa ruleze nu doar Linux, ci si o versiune redusa de Windows XP furnizata de Microsoft. Desi mai scump (cca. 250$) si mai putin adaptat pentru educatie, Intel l-a promovat agresiv ca alternativa „serioasa“ la XO, adesea chiar in tarile deja angajate in proiectul OLPC (de pilda in Nigeria si Libia). Negroponte s-a infuriat si a acuzat pe Intel ca vinde Classmate sub pretul de productie pentru a submina proiectul OLPC, iar pozitiile pareau sa fie ireconciliabile. Microsoft a inceput sa distribuie in tarile in curs de dezvoltare vizate de OLPC un pachet cuprinzand Windows, MS Office (Student Edition) si programe educationale la pretul de 3 dolari, creand astfel o presiune suplimentara. In plus, diversi alti producatori au inceput sa fie interesati de aceasta imensa piata potentiala, lansand noi modele cu preturi atractive (Asus Eee PC fiind un bun exemplu).

    Si totusi, in iulie 2007 apele s-au linistit, iar Intel s-a alaturat coalitiei care sustine OLPC. Schimbarea de atitudine provine din initiativa OLPC de a produce si servere de back-up si suport pentru XO care sa fie distribuite scolilor, iar acestea vor fi bazate, desigur, pe componente Intel. In plus, intelegerea prevede ca softurile pentru Classmate sa ruleze si pe XO si viceversa, de unde se poate deduce ca Intel va merge pe Linux. Cineva nu prea se va bucura…

  • Unde e Deep Throat?

    Exista teoriile extreme ale conspiratiei (ce se gasesc pe site-urile fundamentaliste arabe sau neonaziste), conform carora complotul ar fi fost organizat de evrei, iar totii evreii care lucrau in cele doua turnuri ar fi fost avertizati cu o zi inainte sa nu mearga la munca – cand se stie ca circa 400 cetateni israelieni sau evrei-americani s-au aflat printre victime. Exista si teoriile anti-Bush, potrivit carora atentatul ar fi fost organizat doar pentru a se putea ulterior invada Afganistanul si Irakul; exista altele ce atribuie faptul diferitelor servicii secrete americane mai mult sau mai putin deviate; exista teoria ca ar fi fost un complot al fundamentalistilor arabi, dar ca guvernul american cunostea dinainte detaliile, numai ca a permis ca lucrurile sa-si urmeze cursul pentru a avea apoi pretextul de a ataca Afganistanul si Irakul (cam cum s-a spus si de Roosevelt, ca ar fi fost la curent cu atacul iminent la Pearl Harbour, dar ca nu ar fi facut nimic pentru a-si salva flota, deoarece avea nevoie de un pretext pentru a declara razboi Japoniei);

    …

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Ridicand capacul podului (II)

    Adica daca stai si te uiti la cum curg schimbarile – populatia creste cu circa 150 de persoane pe minut, minut in care se pompeaza si vreo 60.000 de barili de petrol si s-au taiat in jur de 30 de hectare de paduri – nu-i mare lucru. Dar daca, cu un minim efort, te gandesti ce inseamna toate numele acelea ce se schimba pe ecran si iti imaginezi zambetele mamelor si tipetele nou-nascutilor, soaptele indragostitilor, durerea rudelor celui mort, zgomotul chinuit al caderii copacilor, totul capata o noua dimensiune. World Clock m-a determinat sa scriu textul de saptamana trecuta (apropo, nu era despre cat de priceputi sunt traducatorii in Romania, ci despre consumul national de neuroni, un indicator la fel de important ca PIB-ul sau inflatia) si se afla la baza textului de saptamana asta. Care, apropo, nu va fi despre nimic din ce v-ati putea imagina, ci despre ce ne asteapta daca nu ne intrebam la timp ce vrem de la noi.

    Irlanda, Tigrul Celtic, a fost mult timp recunoscuta drept unul din campionii Europei, economia irlandeza crescand mult timp de doua ori mai repede decat restul batranului continent. La baza cresterii stau deschiderea economica a tarii, reformele fiscale, aderarea la UE si investitiile in educatie, care au transformat-o intr-o destinatie favorita a outsourcingului. Exista insa si doi profesori de la Harvard, David Bloom si David Canning, care pun o buna parte a miracolului economic irlandez pe baza reducerii ratei de dependenta, a raportului dintre angajati si indivizii care nu muncesc: in 1979 irlandezii au eliminat restrictiile contraceptive, fapt care a redus numarul mediu de copii al unei familii de la patru la mai putin de doi. La jumatatea deceniului trecut miscarea din ‘79 s-a tradus prin dublarea fortei de munca si injumatatirea costurilor sociale. A crescut numarul femeilor angajate si s-a redus considerabil numarul irlandezilor nevoiti sa plece la munca in alte tari. Cei doi economisti mai cred ca reducerea ratei de dependenta este responsabila pentru circa o treime din cresterea economica a „tigrilor asiatici“ si ofera chiar si un raspuns dilemei legata de competitia economica dintre China si India. Un colectiv de sase cercetatori, din care fac parte si Bloom, si Canning, crede ca economia chineza va inregistra o incetinire dupa anul 2010 din cauza evolutiilor demografice, in timp ce India va beneficia de circa trei decenii de crestere sustinuta generata de reducerea natalitatii si cresterea numarului populatiei active.

    Avem de-a face in aceste cazuri cu argumente sustinute de cifre, valori si grafice, dar peste numerele reci se contureaza si niscaiva fiori reci: binele actual al Romaniei ar putea fi si rezultatul unei combinatii a decreteilor lui Nicolae Ceausescu cu reducerea numarului de nasteri de dupa 1989. Spun ar putea fi pentru ca evolutia economica si cresterea nu sunt numai rezultatul evolutiilor demografice, ci ale unui melanj de factori si masuri ce combina politicul, economicul si socialul cu nasterile, somajul, economia subterana si productivitatea. Recent colegii mei de la Ziarul Financiar au analizat impactul generatiei ’68 asupra societatii si economiei romanesti: in 1967, 1968 si 1969 s-au nascut de doua ori mai multi copii, astazi ajunsi la maturitate, oameni care consuma, lucreaza, creeaza si conduc. Analiza Ziarului Financiar s-a oprit la timpul prezent, lucru firesc pentru un cotidian. Ciudat, n-am vazut pe nimeni, niciun lider al Romaniei actuale, care sa se intrebe ce se va intampla in viitor, dupa ce decreteii vor fi imbatranit si cand Romania se va confrunta cu reducerea fortei de munca si cresterea considerabila a costurilor sociale.

    In climatul actual romanesc, dominat evident de indemnul trairii momentului, sa pui asemenea probleme poate parea un demers naiv; cine sa se gandeasca la ce va fi peste 10 sau 20 de ani si care va fi impactul imbatranirii populatiei, acum, cand leul o ia razna, acum, cand petrolul se scumpeste, acum, cand bursa scade si economiile se rarefiaza.

    Pai, priviti-va copilul in ochi si explicati-i toate acestea.

    Lumea de maine va suferi schimbari majore – un studiu al Bancii Mondiale prognozeaza reducerea populatiei Romaniei cu 2,2 milioane de persoane pana in 2025, aceasta dupa ce am pierdut, in timp mult mai scurt, alte doua milioane de oameni, plecati la munca in strainatare si din care multi nu cred ca se vor intoarce, chiar si dintr-o Italie ostila. Cum va fi viata intr-o Europa-azil este o problema la care nu cred ca poate raspunde reforma sistemului de pensii si la care ar trebui sa ne gandim.

  • Hotii si vardistii

    Saptamana trecuta am revenit la LonelyGirl15 si replica ei britanica Kate Modern, pentru ca sunt manifestari specifice internetului social care avanseaza pretentia de a reprezenta o noua forma de arta. Curajoasa pretentie, daca tinem seama ca celelalte arte au avut nevoie de mii de ani pentru a se cristaliza iar toate artele „noi“ nu sunt de fapt decat combinari ale celor ancestrale. Opera, de pilda, aduce naratiune, muzica, teatru si dans intr-un scenografie care adauga mixturii arhitectura si artele vizuale. Peste toate acestea troneaza insa o intelegere intre creatori si spectatori, o anumita conventie care delimiteaza lumea reala de lumea reprezentata. Aceasta conventie este cea asupra careia pun presiune toate noile manifestari care aspira la statutul de arta, pentru ca ea este magia care-l transpune pe bizonul pictat in grota de la Altamira in lumea vanatorii, iar pe noi, modernii, in tragedia Antigonei sau in lumea imposibila a lui Magritte.

    Argumentele care indreptatesc povestea lui LonelyGirl15 sa se pretinda o forma de arta sunt aceleasi care neaga aceasta pretentie si se leaga de limitele in care s-a jonglat cu conventia. Cel putin in prima faza, conventia a fost abolita, „spectatorii“ – utilizatorii MySpace si YouTube – considerand filmele postate ca fiind „adevarate“ (adica nicidecum o reprezentare) si s-au simtit indreptatiti sa comunice cu personajul si astfel sa influenteze involuntar povestea. Apoi au aparut suspiciunile, in baza unor indicii care prefer sa cred ca au fost plantate de catre „creatori“, si de-aici a inceput partea interesanta: spectatorii au inceput sa caute limita intre realitate si reprezentare, inducand astfel o conventie specifica mai degraba jocurilor de genul hotii si vardistii, asumandu-si roluri de detectivi, cu diferenta ca regulile lipsesc iar spatiul jocului nu este marginit decat de referintele povestii. In fine, cand cautatorii s-au apropiat de raspuns, creatorii aveau deja publicul implicat suficient in poveste pentru a fi dispus sa accepte o conventie propriu-zisa: ceea ce vedeti este o reprezentare.

    Intrebarea persista: e un joc? Da si nu: happening-ul s-ar incadra mai degraba in ceea ce se cheama „alternate reality game“ (ARG), o specie cu oarecare traditie in lumea retelei. Este greu de definit ce este un astfel de joc al realitatii alternative, deoarece este de fiecare data altfel. In toate cazurile insa, ideea este de a dezvolta interactiv o poveste care-i cuprinde pe participanti („fictiune imersiva“) si care se intinde pe diverse medii (in special cele suportate de internet, dar spatiul jocului nu este limitat la lumea virtuala). Spre deosebire de alte jocuri din internet, ARG nu implica o instanta bazata pe inteligenta artificiala care sa construiasca scenarii, nu pretinde jucatorilor sa-si asume roluri si nu necesita o interfata speciala. Exista totusi un „Papusar“ (Puppetmaster) care conduce jocul si care lanseaza misterele pe care participantii trebuie sa le dezlege pe baza unor indicii pentru a duce mai departe povestea. Exista si aici o conventie, reprezentata de „cortina“ – o metafora a limitei dintre jucatori si papusar.

    Totul pare sa se inscrie in tiparele jocului, dar diferentele ies repede la iveala. In primul rand, jucatorii nu cunosc regulile (instituite de papusar si redefinite mereu pe baza precedentelor), astfel incat mare parte din farmec vine tocmai din descoperirea acestora si a „marginilor“ spatiului fictiunii prin incercari repetate. Pe de alta parte, un joc fara reguli si fara margini prestabilite nu mai este un joc, iar mantra definitorie a ARG, principiul de baza, este tocmai TINAG: „This Is Not A Game“ (acesta un este joc). Aproape nimic nu este prestabilit: Papusarul lanseaza ideile scenariului si indiciile, dar participantii (care se organizeaza liber in comunitati) sunt cei care le descopera, le combina si completeaza zonele albe. Povestea rezultata este mai degraba povestea constructiei povestii, un soi de „mise en abime“ in termenii literaturii.

    Fie ca e o forma de arta sau un simplu joc, este cert ca ARG poate fi un extraordinar instrument de marketing viral. Capodopera genului, The Beast (care a adunat peste 3 milioane de participanti), a fost de fapt o forma de promovare a filmului „A.I.“ realizat de Steven Spielberg. Ultima idee in domeniu: daca participantii intr-un ARG pot rezolva dificile probleme fictive, de ce n-ar putea rezolva si probleme ale lumii reale? Un nou proiect numit „World Without Oil“ va cauta scenariile supravietuirii intr-o lume fara petrol.

  • Hotii si vardistii

    Saptamana trecuta am revenit la LonelyGirl15 si replica ei britanica Kate Modern, pentru ca sunt manifestari specifice internetului social care avanseaza pretentia de a reprezenta o noua forma de arta. Curajoasa pretentie, daca tinem seama ca celelalte arte au avut nevoie de mii de ani pentru a se cristaliza iar toate artele „noi“ nu sunt de fapt decat combinari ale celor ancestrale. Opera, de pilda, aduce naratiune, muzica, teatru si dans intr-un scenografie care adauga mixturii arhitectura si artele vizuale. Peste toate acestea troneaza insa o intelegere intre creatori si spectatori, o anumita conventie care delimiteaza lumea reala de lumea reprezentata. Aceasta conventie este cea asupra careia pun presiune toate noile manifestari care aspira la statutul de arta, pentru ca ea este magia care-l transpune pe bizonul pictat in grota de la Altamira in lumea vanatorii, iar pe noi, modernii, in tragedia Antigonei sau in lumea imposibila a lui Magritte.

    Argumentele care indreptatesc povestea lui LonelyGirl15 sa se pretinda o forma de arta sunt aceleasi care neaga aceasta pretentie si se leaga de limitele in care s-a jonglat cu conventia. Cel putin in prima faza, conventia a fost abolita, „spectatorii“ – utilizatorii MySpace si YouTube – considerand filmele postate ca fiind „adevarate“ (adica nicidecum o reprezentare) si s-au simtit indreptatiti sa comunice cu personajul si astfel sa influenteze involuntar povestea. Apoi au aparut suspiciunile, in baza unor indicii care prefer sa cred ca au fost plantate de catre „creatori“, si de-aici a inceput partea interesanta: spectatorii au inceput sa caute limita intre realitate si reprezentare, inducand astfel o conventie specifica mai degraba jocurilor de genul hotii si vardistii, asumandu-si roluri de detectivi, cu diferenta ca regulile lipsesc iar spatiul jocului nu este marginit decat de referintele povestii. In fine, cand cautatorii s-au apropiat de raspuns, creatorii aveau deja publicul implicat suficient in poveste pentru a fi dispus sa accepte o conventie propriu-zisa: ceea ce vedeti este o reprezentare.

    Intrebarea persista: e un joc? Da si nu: happening-ul s-ar incadra mai degraba in ceea ce se cheama „alternate reality game“ (ARG), o specie cu oarecare traditie in lumea retelei. Este greu de definit ce este un astfel de joc al realitatii alternative, deoarece este de fiecare data altfel. In toate cazurile insa, ideea este de a dezvolta interactiv o poveste care-i cuprinde pe participanti („fictiune imersiva“) si care se intinde pe diverse medii (in special cele suportate de internet, dar spatiul jocului nu este limitat la lumea virtuala). Spre deosebire de alte jocuri din internet, ARG nu implica o instanta bazata pe inteligenta artificiala care sa construiasca scenarii, nu pretinde jucatorilor sa-si asume roluri si nu necesita o interfata speciala. Exista totusi un „Papusar“ (Puppetmaster) care conduce jocul si care lanseaza misterele pe care participantii trebuie sa le dezlege pe baza unor indicii pentru a duce mai departe povestea. Exista si aici o conventie, reprezentata de „cortina“ – o metafora a limitei dintre jucatori si papusar.

    Totul pare sa se inscrie in tiparele jocului, dar diferentele ies repede la iveala. In primul rand, jucatorii nu cunosc regulile (instituite de papusar si redefinite mereu pe baza precedentelor), astfel incat mare parte din farmec vine tocmai din descoperirea acestora si a „marginilor“ spatiului fictiunii prin incercari repetate. Pe de alta parte, un joc fara reguli si fara margini prestabilite nu mai este un joc, iar mantra definitorie a ARG, principiul de baza, este tocmai TINAG: „This Is Not A Game“ (acesta un este joc). Aproape nimic nu este prestabilit: Papusarul lanseaza ideile scenariului si indiciile, dar participantii (care se organizeaza liber in comunitati) sunt cei care le descopera, le combina si completeaza zonele albe. Povestea rezultata este mai degraba povestea constructiei povestii, un soi de „mise en abime“ in termenii literaturii.

    Fie ca e o forma de arta sau un simplu joc, este cert ca ARG poate fi un extraordinar instrument de marketing viral. Capodopera genului, The Beast (care a adunat peste 3 milioane de participanti), a fost de fapt o forma de promovare a filmului „A.I.“ realizat de Steven Spielberg. Ultima idee in domeniu: daca participantii intr-un ARG pot rezolva dificile probleme fictive, de ce n-ar putea rezolva si probleme ale lumii reale? Un nou proiect numit „World Without Oil“ va cauta scenariile supravietuirii intr-o lume fara petrol.

  • Ce-ar fi putut fi

    Imediat dupa 11 septembrie, unii americani cereau o „taxa patriotica“ pentru benzina, de 25 de centi sau mai mult pentru fiecare litru vandut la pompa, pentru a diminua transferul de bogatie din SUA catre acele tari care in mod indirect finantau ideologiile intolerantei, cele ce ucid americani, si pentru a incuraja inovatia in domeniul eficientei energetice din partea producatorilor americani.

    Dar nu, George Bush si Dick Cheney aveau o idee mai buna. Si democratii au mers alaturi de ei. Toti aveau sa lase piata sa functioneze si nu sa lase guvernul american sa ghideze piata – asa cum face OPEC.

    Ati crede ca cineva, macar un singur om dintre cei care candideaza pentru Camera Reprezentantilor sau pentru Senat, ar risca si ar spune: „Ce naiba, oricum pierd, de ce macar sa nu zic adevarul? Eu voi sprijini o taxa pe benzina“. Niciunul. Toti fug de cuvantul cu „T“ si se uita cum bogatia Americii se scurge catre Rusia, Venezuela si Iran.

    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Ridicand capacul podului (I)

    Eh? Intai am cazut de pe scaun de ras, pe urma m-am intristat. Eu am niste fixuri mici, cu creativitatea, cu istetimea, cu corectitudinea si sa ajungi de la „Portocala mecanica“ – A Clockwork Orange – la „Mecanismul ceasului Orange“ denota chiar daca la modul stupid, o doza buna de creativitate, nu-i asa? Am sapat un pic pe internet si blogosfera m-a lamurit: „Mecanismul Ceasului Orange“ nu este creatia celor de la Conquiztador, ci apare intr-o carte tiparita in Romania, de o editura romaneasca, si care isi propunea sa centralizeze si sa prezinte cele mai cunoscute romane ale secolului XX. Tradus din germana, volumul prilejuieste avidului de literatura de top intalnirea nu numai cu mecanismele ceasului citat mai sus, ci si cu Soljenitin si „Statia cancerosilor“, „Ultimul suspin al zidului“ de Salman Rushdie sau cu „Dezorientarea timidului Torless“ de Robert Musil. JD Salinger, cel cu lanul de secara, ar fi scris si ceva care se cheama „Ridicati capacul podului, oameni ai camerei“. Suspin odata, ca zidul, si spun ca este vorba, desigur, de „Pavilionul cancerosilor“, „Ultimul suspin al maurului“ si „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“.

    Daca mediului democratic al internetului ii mai acord o circumstanta atenuanta, cei de la editura ar merita sa ramana fara business, daca ar exista un CNA al cartilor. Din pacate nu exista si uite, ramanem dezorientati, ca timidul Torless („Ratacirile elevului Torless“, la tata lui).

    Nu mai vorbesc aici de grozaviile si lacunele pe care le-am vazut/auzit in cazul traducerilor unor filme, pe la evenimente oficiale cu traducere in casca sau citite pe mai peste tot.

    Si nu poti sa te intrebi ce se intampla? Dar oare traducatorului, editorilor, tipografilor, sefilor mai mici, sefilor mai mari sau poate magazionerului de editura nu le-o fi sunat macar ridicol chestiunile acelea cu mecanismul ceasului, cu dezorientarea sau cu capacul podului? Nu s-au minunat ca n-au mai auzit de operele invocate? Ce mecanisme au functionat si ce s-a intepenit?

    Nu suntem unici in fenomen, pentru ca o recenta vizita la librarie m-a facut sa remarc universalitatea spiritului lui Sun Tzu: patru variante diferite din „Arta razboiului“, plus o suma de traduceri de genul „Sun Tzu pentru succes“ sau „Cum sa aplicam Sun Tzu“ sau „Arta Razboiului pentru oameni de afaceri“ (citarile sunt aproximative). Sunt convins de bunele intentii ale autorilor si editurilor, dar cum rezolvam balotajul iscat in confruntarea dintre omul de afaceri A si investitorul B, care au aplicat, ambii si cu sfintenie, gandirea pentru succes in afaceri a strategului chinez?

    In acelasi spirit: recenta arestare a capului Mafiei siciliene Salvatore LoPiccolo a permis politistilor sa gaseasca, la domiciliul acestuia, cele zece porunci care ghideaza comportamentul membrilor organizatiei. Cum majoritatea poruncilor au, la modul absolut, nuante de corectitudine corporatist-sociala (sa nu frecventezi baruri si restaurante, sa nu tanjesti la femeile altora, sa nu fii prea apropiat de politie, sa nu-ti insusesti banii altora, sa fii devotat organizatiei si sa indeplinesti ordinele chiar si atunci cand iti naste sotia, sa ai o purtare exemplara, sa fii punctual, sa spui, in organizatie, numai adevarul) nu este greu de intuit un bestseller cu un titlu de genul «Secretele leadershipului Cosa Nostra», mai ales ca exista deja „The Mafia Manager: A Guide to the Corporate Machiavelli“ sau „Tony Soprano on Management: Leadership Inspired By America’s Favorite Mobster“ (Tony Soprano este eroul principal ale serialului american „The Sopranos“, despre problemele si viata unui cap al mafiei din New Jersey).

    La modul analiza grabita, recitind tot ce am scris mai sus, poti trage o concluzie: cultura pop, alienare, superficialitate. Concluzie corecta, dar nu poti ramane in stadiul acesta, acceptand ceea ce pare inevitabil.

    Sa ridicam, asadar, capacul podului pentru a demonta mecanismul ceasului, ca sa ma inspir din cele mai mari romane ale secolului XX. Tampit parca nu e bine sa fii, daca esti un geniu o fi mai bine?

    Cu vreo zece ani in urma, o importanta companie de consultanta a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat ca majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile in cat mai multe domenii, completate cu calitati fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, in valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolvisera cele mai bune universitati si erau grozav de bine platite, companie care se mandrea, cel mai mult si mai mult, cu mintile sale.

    Astazi este aproape uitata, se numea Enron.

  • Ce-o pricepe chinezul?

    Primesc un e-mail de la traducatoare, care din intrebarile pe care mi le pune se arata a fi o persoana informata cu privire la cultura italiana, dar in fata unor aluzii sau citate ramane perplexa, si ma intreaba: la care benzinarie din Piazzale Loreto(1) ma refer? Ce va sa zica „Tre Palle un Soldo“(2)? Cine era „dottor Chiesa“(3)? Cine sunt editorii Zozzogno si Tiscordi(4)? Ce inseamna „il Palazzo“(5)? Cine sunt „i Cannibali“(6)? De ce premiul Campiello este hotarat de gunoierii din Tre Venezie(7)? Ce este un raspuns „alla Catalano“(8)?

    Lasandu-i la o parte pe chinezi, ma intreb daca un licean de-al nostru stie astazi ce era benzinaria din Piazzale Loreto si daca mintea si sufletul lui – asta in cazul in care este un cinefil – au fost vreodata luminate de vizita lui Toto (9) la editorii Zozzogno si Tiscordi, dupa ce a coborat din fatidicul vagon de dormit.

    …

    NOTE:
    1. La benzinaria din piazzale Loretto au fost „expuse“ la 28 august 1945 cadavrul lui Benito Mussolini Si al Clarettei Petacci
    2. O vorba genoveza care indica persoane nedemne de incredere si care face referire la un joc de balci, similar cu aruncarea la tinta de la noi
    3. Mario Chiesa, politician din Milano, primul arestat in operatiunea judiciara Mani Pulite
    4. Personaje dintr-o comedie clasica italiana din 1952, „Toto a colori“
    5. „Palatul“, referire la forta politica aflata la putere
    6. Referire la „noi si canibalii“, un citat din „Eseurile“ lui Montaigne
    7. Premiul Campiello, prestigios premiu literar din Italia, a fost creat in 1962 la initiativa industriasilor din zona Veneto
    8. A raspunde la o intrebare repetand inutil o idee cu alte cuvinte
    9. Toto, mare comic italian (1898-1967)

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe