BusinessMagazin

Tag: muzica

  • Muzica dance pentru intelectuali

    Cum tocmai m-am intors dupa zece zile petrecute la Berlin, capitala techno a Europei, va pot spune ca muzica dance are ceva complet minunat si totodata sinistru. E minunat sa te afli intr-o incapere in care fiecare om pare sa simta fiecare schimbare minuscula, subtila a muzicii, fiecare mica modulatie a sunetului, si unde fiecare danseaza de parca viata lui depinde de asta.

    In barul Panorama din Berlin, intr-o duminica dupa-amiaza la ora trei, cand soarele se strecura prin crapaturi in ferestrele intunecate, am reusit sa vad cat de vesela poate fi muzica de dans.

    Muzica de dans are insa aspecte care te fac sa fii sceptic. Mainile in aer, uralele cand intra partea de tobe, imbratisarea strainilor carora le spui cat de mult ii iubesti, drogurile – si victimele lor – toate acestea seamana prea mult a cliseu ca sa le poti lua in serios.

    Oare tipul care danseaza langa tine face parte dintr-o experienta spirituala sau nu e decat un cretin asudat care rumega tamp sub influenta unei doze de ecstasy si agita un bat luminos? Linia de demarcatie e foarte subtire.

    Hot Chip e unul din putinele grupuri care reusesc sa surprinda doua lucruri: faptul ca muzica dance poate sta foarte bine langa rock, funk, indie si jazz in materie de optimism si faptul ca s-ar putea sa existe ceva mai bun de facut decat sa dansezi intr-o incapere plina de tineri nemti drogati intr-o duminica la ora trei dupa-amiaza. Asta au reusit sa surprinda pe single-ul lor „Over and Over”, piesa anului 2006, dupa NME.

    Versurile („Over and over and over/ Like a monkey with a miniature cymbal” – „Iar si iar si iar/ Ca o maimuta cu un talger miniatural”) pe un fond de beat automat au reusit sa surprinda stupiditatea voioasa a repetitiei muzicale, temelia muzicii dance.

    Hot Chip, care au fost nominalizati la Premiul Muzical Mercury, suna ca genul acela de trupa care s-ar duce intr-un club ca sa vada o legenda techno ca Derrick May, dar ar sta in fundul salii cu un ranjet sarcastic pe chip si afisand un aer de superioritate fata de pustii drogati. Sunt in mod sigur o trupa care profita din plin de aspectul membrilor sai, pentru ca in presa nu apare niciun articol despre ei fara sa mentioneze ca cei cinci componenti arata ca niste tehnicieni IT dintr-un birou.

    Trupa este clar mandra de abordarea sa exagerat intelectuala a muzicii electronice si nu se rusineaza de eclectismul voit, ce absoarbe orice de la soul si r’n’b la techno minimalist si synth-pop. Toate aceste elemente sunt si mai vizibile pe cel de-al treilea album al lor „Made in the Dark”.

    Hot Chip au devenit celebri pentru piesele lor alt-dance, cum e si „Over and Over” – piese care umplu ringurile de dans cu versuri scrise de oameni care probabil au citit carti despre Kirkegaard. Tocmai aceasta aplecare spre ringul de dans le-a adus contractul cu casa de discuri ultra-la moda DFA din New York.

    Totusi, in cel de-al treilea album, Hot Chip stralucesc la capitolul balade. „We’re Looking for a Lot of Love”, plina de spatiu si tiuit de chitare, este clar una din piesele importante, in timp ce „Whistle for Will” mai ca nu o da in introspectie post-rock.

    Hot Chip s-au indreptat dintotdeauna putin cate putin spre mainstream, iar ultimul lor LP pare sa se indrepte incet, dar sigur spre topuri. Au avut mereu o mare sensibilitate pop, motiv pentru care cei din echipa lui Kylie le-au dat la un moment dat tarcoale cu intentia de a-i coopta la producerea ultimului album al solistei.

    Piese ca „One Pure Thought” cu ritmurile sale de reggaeton sunt aproape potrivite pentru difuzare la MTV la o ora de maxima audienta, in timp ce „Made in the Dark” este poate cea mai mainstream si mai lipsita de inflorituri piesa a trupei de pana acum. Daca aceste artificii pop vor face ca CD-ul lor sa se gaseasca la benzinaria din apropierea dumnevoastra sau nu, asta e cu totul altceva.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Muzica in vreme de criza

    Inainte sa ma apuc sa scriu acest articol m-am uitat in fuga peste titlurile ziarelor online. Stirile nu erau prea bune. In ziua in care scriam, bursa suferise cea mai mare cadere de la 11 septembrie incoace. Zeci de miliarde disparusera din valoarea companiilor, FTSE 100 inregistrase cea mai mare scadere la nivel de puncte din toate timpurile.

    Nu prea ma pricep eu la economie, dar cu recesiunea din SUA la orizont, cu agitatia provocata de piata creditelor subprime si prabusirea Northern Rock din Marea Britanie, lucrurile nu se prezinta prea bine. Ma simt tentat sa ma opresc din scrierea acestui articol si sa trec la o treaba ceva mai presanta, cum ar fi constituirea unor serioase provizii de conserve.

    Se prea poate ca pana la trimiterea la tipar a acestui articol sa se fi dezlantuit dezastrul, iar noi sa fi intrat intr-un cosmar distopic postapocaliptic. Sau s-ar putea ca urmatorul BUSINESS Magazin nici sa nu se mai tipareasca! Sau daca da, atunci probabil ca singurele exemplare existente vor fi pe jumatate carbonizate, umflate de vant pe pavajul parasit, falfaind ca niste aripi de ciori ranite…

    Dar gata cu pesimismul! Sa ne stabilim prioritatile. Daca ne indreptam spre recesiunea globala, toata lumea va dori sa stie un lucru: ce muzica vom asculta? Va aduce oare recesiunea o reinviere a nu-wave? Ne indreptam spre o revenire a baladelor delta-blues? Vor ajunge brusc albumele lui Morrissey printre cele mai bine vandute? Niste intrebari cu adevarat importante.

    Istoric vorbind, perioadele de scadere ale economiei au fost bune pentru muzica. Uitati-va numai la punk si new wave: sunt inextricabil legate de scaderea economica. Daca nu ar fi existat criza petroliera din 1973 care a marcat sfarsitul lungului boom de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, pur si simplu genurile astea n-ar fi aparut. Brusc, nu mai era fezabil sa produci opere rock de sapte LP-uri cu piese care ocupau o intreaga parte a unui disc de vinil.
    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

    CITITI MAI MULTE IN EDITIA TIPARITA A BUSINESS MAGAZIN CARE APARE PE PIATA MIERCURI 6 FEBRUARIE

  • Un weekend cu Robbie Williams

    Cand Miron Mustata, director in fondul de investitii Gemisa Investments, a ales locul in care urma sa petreaca revelionul 2007, motivul principal a fost concertul pe care soprana Angela Gheorghiu, impreuna cu alti artisti romani, l-a sustinut la Opera Garnier din Paris. De altfel, managerul spune ca adesea i s-a intamplat sa calatoreasca mii de kilometri pentru a participa la un concert sau la un eveniment cultural cu o distributie si o punere in scena deosebite, in locuri precum Covent Garden sau Royal Albert Hall din Londra.

    „Sunt abonat la newsletter-uri de la anumite institutii culturale din afara si nu de putine ori regret ca, din motive mai mult ori mai putin obiective, nu pot lua parte la un eveniment la care mi-as dori foarte mult sa particip”, spune Mustata. Si vacanta lui de iarna de anul acesta de la Chicago s-a umplut cu astfel de evenimente: vizite la muzee de arta ("printre altele, cu cateva piese splendide ale lui Brancusi", afirma el), teatru, filme nominalizate la Oscar, meciuri NBA, spectacole Cirque du Soleil – "adica pe ansamblu bucurii de vacanta in variante mai mult sau mai putin culturale”. Iar punctul culminant a fost concertul de Craciun al orchestrei simfonice din oras, care a interpretat partituri de Mozart sau Dvorak.

    Si Madeleine Florescu, proprietara Madison, prima parfumerie de lux din Romania, isi aminteste ca a ales destinatii de vacanta sau escapade de weekend in functie de programul de concerte sau evenimente culturale din locul respectiv. „Eu sunt mare fan Cirque du Soleil si incerc sa-i vad ori de cate ori se afla in turneu in Europa si au un spectacol nou”, spune Florescu. In plus, managerul isi aminteste ca anul trecut a participat la Paris la concertul lui Sufjan Stevens, un artist folk-rock american. „Concertul era intr-o joi seara; am zburat chiar joi, seara am mers la concert si mi-am prelungit sederea pana dupa weekend. Sala a fost arhiplina, iar Parisul, ca destinatie, a contat.”

    CITITI MAI MULTE IN EDITIA TIPARITA A BUSINESS MAGAZIN CARE APARE PE PIATA MIERCURI 6 FEBRUARIE

  • Noul val francez

    Uitandu-ma prin articolele mele recente am observat ca, exceptand cateva despre artisti romani in curs de afirmare, tot ce scriu este ingrijorator de anglocentric. Vina nu-mi apartine insa in totalitate. Articolele sunt o reprezentare destul de corecta a muzicii pe care o auziti atunci cand deschideti televizorul sau radioul. In materie de muzica, „Britania conduce”. Cel putin in eter – si de fapt nu britanicii, ci americanii, dar intelegeti ce vreau sa spun.

    Topurile sunt dominate de pop din lumea vorbitoare de engleza – cu exceptia posibila a verii, atunci cand „noul hit obligatoriu eurodance” isi face aparitia anuala. Fenomenul depinde in totalitate de hoardele de fraieri care merg doua saptamani pe vreo Costa Del Shitos si se intorc cu un cantec neinteligibil intr-o limba straina cuibarit in creierul lor ca un parazit sinistru. „Dragostea din tei” este un astfel de exemplu.
    Saptamana aceasta m-am hotarat sa refac echilibrul si imi voi trada compatriotii ca sa scriu despre francezi. Oh, ce rusine! Oh, ce tradare! Rivalitatea anglo-franceza seamana un pic cu cea dintre Oasis si Blur. E o batalie intre o tabara caracterizata drept lipsita de cultura, needucata si provenita din Neanderthal si o alta afectata, efeminata si plina de falsitate.

    Cand vine vorba despre scena muzicala internationala, Franta se scalda inca in gloria renasterii sale dance, de la mijlocul anilor ‚90. Artisti ca Daft Punk, Cassius si Dimitri from Paris au creat sound-ul „French House”, in timp ce numerosi imitatori s-au pus pe copiat efectele pline de filtre care au ajuns sa caracterizeze aceasta scena. Totusi, urmatorul mare val ce va veni din Franta s-ar putea sa nu fie deloc dance. Una dintre cele mai tari trupe franceze din momentul prezent provine din lumea indie.

    BB Brunes sunt din districtul Brune al Parisului (chestia cu BB reprezinta un omagiu adus unuia dintre eroii lor, dl. Gainsbourg). Mi-am petrecut jumatate de ora incercand sa citesc un articol despre BB Brunes in Le Figaro, sarcina dificila, dat fiind ca nu stiu o boaba de franceza. Nu e insa atat de greu pe cat pare. Se tot repeta niste cuvinte: „slim jeans” (blugi stramti), „Rock Parisien”, „comme les punks de 1977”, „Baby Rockers”, „Rock & Folk”. Vedeti? Cine zicea ca franceza e o limba grea? E usoara!

    Atunci cand ii auzi pe BB Brunes pentru prima data, e greu sa nu-i compari cu omologii lor englezi, Libertines. Amandoua trupele canta un soi de indie-rock dezorganizat, cu un simt abil al melodiei. Amandoua au perfectionat un soi de sound simplificat, ducand muzica rock la elementele sale de baza, asa cum aspira s-o faca miscarea punk. Unele dintre piese si chiar schimbarile de acorduri suna de parca ar fi fost luate din piesele Libertines. Stati putin! Nu, nu aduc nicio acuzatie, e doar o observatie sincera. Nu as vrea sa fiu raspunzator de vreo ruptura diplomatica intre cele doua tari.

    Desi suna asemanator cu Libertines, o comparatie si mai buna s-ar putea face cu verii lor din Statele Unite, The Strokes. Casablancas, vocalistul Strokes, este fiul fondatorului agentiei Elite Models si se invartea in toate cercurile potrivite inainte chiar de a fi pus mana pe chitara. In mod similar, se pare ca BB Brunes sunt copiii unor jurnalisti muzicali francezi cu relatii si ai unor directori influenti din industria muzicii. Ei sunt de fapt varful de lance al Noului Val francez (ar trebui sa fie oare „Nouvelle Vague”?) care include si trupe ca Plasticines si Second Sex. Totusi, BB Brunes sunt clar liderii scenei, laudandu-se cu niste piese care va vor starui in minte toata ziua. Vedeti? Cine zicea ca britanicii nu spun niciodata ceva de bine de francezi?

    In romaneste de Loredana Fratila Cristescu

  • Post-rock de Bucuresti

    Lumea se plange de industria muzicala romaneasca si eu la fel. In multe privinte e insa mult mai bine sa produci muzica aici decat in Anglia.

    In Marea Britanie trebuie 1) sa ai multe relatii sau 2) sa ai foarte mare noroc ca oamenii sa acorde atentie muncii tale. Mare parte a trupelor isi petrec ani de zile cantand in cluburi pe jumatate goale inainte sa prinda o scurta mentiune in ziarul local sau sa apara intr-un fanzin prost fotocopiat facut de vreo pustoaica de cincisprezece ani.

    Pe de alta parte, in Romania exista atat de putine trupe, incat e usor sa faci valuri – un exemplu foarte bun in acest sens fiind noua trupa bucuresteana Israel Lights. “Mda, se pare c-am creat ceva agitatie”, zice Liviu, care canta la chitara, la sintetizator si e si vocalist al trupei. “Am aparut pe niste bloguri, a inceput lumea sa vorbeasca despre noi… se pare ca avem un public impartit. Unii ne plac, altii nu pot sa ne sufere, dar asta nu cred ca e ceva chiar asa de rau.

    ”Merita retinut faptul ca, pana acum, Israel Lights au avut o singura apartie live, la inceputul lunii noiembrie, si totusi o multime de oameni stiu cine sunt. Cu exceptia cazului in care esti Pete Doherty, nu ai sa starnesti asemenea interes in Marea Britanie.

    Cand m-am dus sa ma intalnesc cu formatia, ma asteptam la o legatura vaga cu Tara Sfanta – sa fi avut oare parinti evrei? Un vag interes pentru politica din Orientul Mijlociu? Sau poate cochetau cumva, ciudat, cu Kabbala? “In realitate”, zice Liviu razand, “am dat peste nume citind un numar din Wallpaper Magazine. Acolo era un articol despre o firma din Israel care produce articole pentru decoratiuni interioare. De-aici provine numele”.

    Ceea ce e si mai important de stiut e ca numele cu sonoritati de Vechiul Testament sunt aproape de rigoare in lumea post-rock, plina de trupe cu nume ca “A Silver Mt. Zion” si “Godspeed You! Black Emperor” (a se remarca semnul de exclamatie obligatoriu). Ca sa fii un grup post-rock autentic iti trebuie trei lucruri: 1) piese suficient de lungi cat sa umple o fata a unui disc de vinil, 2) piese care suna foarte incet, apoi foarte tare, dupa care iar foarte incet si 3) mult zgomot. Israel Lights par sa fie acoperiti la toate capitolele.

    “Prima noastra aparitie, in clubul Expirat, nu a fost decat un set neintrerupt de piese. Am inceput cu si nu ne-am oprit pana la finalul concertului, care s-a terminat cu un val de reactii si zgomot.” Cam la asta se reduce etica post-rock.

    Trupa s-a format in vara lui 2007, la putina vreme dupa ce Liviu s-a despartit de un alt grup care face parte din noul val de formatii indie din Bucuresti – The Guillotines – (ei se cheama de fapt Guillotines, ultima oara cand am discutat cu ei insistand sa renunt la “The”). Liviu a facut echipa cu vechiul sau prieten Mihai (chitara), cunoscandu-l pe bateristul Claudiu cand acesta s-a prezentat pentru un jam session. “A mers bine”, explica Liviu, “asa incat Claudiu a ramas”.

    I-am intrebat despre ce anume ii influenteaza si m-am asteptat sa apara greii obisnuiti (Mogwai, Godspeed etc.). “Ne plac mai multe, de la Beatles si Stones la indie-ul modern. Cred ca Stones sunt printre factorii care ne influenteaza cel mai tare, oricat de surprinzator ar parea”. Au apucat sa-i vada pe rockerii sexagenari in concertul de la Bucuresti din vara? “Sigur ca da. A fost un spectacol adevarat. Rock corporatist, dar spectacol adevarat.”

    Planurile lor de viitor se axeaza pe “muzica live cat mai mult posibil”. Daca vor continua sa atraga atentia in modul in care au facut-o pana acum dupa numai un singur concert, atunci probabil veti mai auzi de Israel Lights.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Aplauze pentru pop

    Exista anumite genuri muzicale pe care ai voie sa le gusti tocmai pentru ca sunt atat de ingrozitoare. Soft rock-ul inceputului anilor optzeci intra in aceasta categorie – ai voie sa-ti placa Air Supply pentru ca muzica lor e o porcarie iremediabila. La fel, exista ceva „cool“ la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.

    Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.

    Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica „dragostea de tot ce e strain“, Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.

    Pe „Tangled Up“, ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. „Black Jack“ suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.

    A existat o vreme in care artistii pop ar fi facut moarte de om ca sa aiba aceeasi credibilitate ca trupele serioase gen Arctic Monkeys. Girls Aloud sunt doar un exemplu care arata cat de mult s-a schimbat situatia. Astazi, trupele serioase de chitaristi fura secretele trupelor pop mainstream, „fabricate“. Nu ma credeti? Uitati-va la lista de persoane care au participat la productia urmatorului album Franz Ferdinand, care se intampla sa fi fost produs de… Xenomania. (The Arctic Monkeys – ca sa se stie – sunt fani declarati Girls Aloud).

    Stagnarea scenei muzicale „serioase“ si dominatia trupelor indie sunt doua dintre motivele pentru care Girls Aloud suna atat de proaspat. E trist, dar mai nou muzica pop este cea care incalca regulile, in timp ce trupele cu patru baieti in blugi stramti si chitari suna din ce in ce mai retrograd si conservator.

    De parca dorind sa confirme aceasta tendinta ca pop-ul forteaza limitele muzicale, m-am trezit recent in posesia ultimului album al lui Britney Spears, bine intitulat „Blackout“. Cu exceptia unor titluri ca „Overdose“, „Nervous Breakdown“ sau „I Just Lost Custody Of My Kids“, nu-mi vine in minte nici un alt titlu mai potrivit pentru ultimul material lansat de tulburata doamna Spears. Atunci cand ai asa un ghinion ca Britney in ultima vreme, nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut: sa lansezi un album care sa rupa tot. Ceea ce a si facut. „Forteaza limitele R’n’B-ului“ nu e o caracterizare buna; unele din piesele de pe „Blackout“ sunt atat de distorsionate si experimentale, ca acum cativa ani ar fi putut sa fie lansate ca fete B ale single-urilor Aphex Twin.

    Poftim, de parca va mai trebuia vreo dovada. Daca sunteti in cautarea unor experimente sonice, a unui eclectism superb si a unei ciudatenii curate, atunci orientati-va spre mainstream.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Genul pop si dominatia indie

    La fel, exista ceva "cool" la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.

    Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.

    Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica "dragostea de tot ce e strain", Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.

    Pe "Tangled Up", ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. "Black Jack" suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.

    Cititi continuarea articolului in numarul de saptamana viitoare al BUSINESS Magazin.

  • Muzica de taina

    Pala a publicat recent o carte, intitulata „La Musica Cetata“ („Muzica ascunsa“), in care prezinta o interpretare a simbolurilor catolice ca elemente muzicale. Autorul a trasat un portativ peste pictura, considerand astfel ca bucatile de paine de pe masa si mainile apostolilor si ale Mantuitorului ar putea reprezenta note muzicale. Notele muzicale nu aveau insa nici un sens, pana cand muzicianul nu a realizat ca trebuie citite de la dreapta la stanga, asa cum scria Da Vinci. Rezultatul obtinut a fost un „imn inchinat lui Dumnezeu“, cu durata de 40 de secunde, care suna cel mai bine atunci cand e cantat la orga. Pala sustine ca aceasta demonstreaza ca Leonardo da Vinci nu era nici pe departe eretic, cum cred unii, ci un om „care credea cu adevarat in Dumnezeu“.

  • Radiohead II

    Cu cateva saptamani in urma scriam despre cum le-au permis Radiohead fanilor sa-si fixeze singuri pretul pentru ultimul lor LP, platind cat doreau pentru a-l descarca. Saptamana aceasta, asa cum v-am promis, a venit timpul sa analizam muzica in sine – neafectati (daca e posibil) de modul cum s-a lansat, care a atras atentia presei.

    Totusi, nu am de gand sa-mi impun opinia mea urechilor voastre lipsite de aparare. Fie ca sunteti fani sau nu, lansarea unui nou LP Radiohead este un eveniment ce face valuri in lumea muzicii. Asadar, m-am decis sa-mi las spiritul critic epuizat de-atata munca sa se odihneasca si sa las comentariile pe seama unor personalitati de pe scena muzicala romaneasca – producatorii, DJ-ii, criticii si artistii cel mai aproape de teritoriul pe care se afla si Radiohead. Fara alte formalitati, le dau cuvantul:

    Victor Popescu AKA Brazda Lui Novak – producator de muzica electronica: Un album frumos scris si produs, dar care nu mi-a ridicat spranceana asa cum a facut-o „White Chalk“ al lui PJ Harvey. Ghinion ca au aparut cam in acelasi timp. Poate ca va creste cu timpul, dupa mai multe ascultari. Piesa favorita: „Videotape“.

    Andrei HaTegan – vocalist The Amsterdams: Am ajuns la concluzia ca orice ar scoate Radiohead sau Thom Yorke o sa-mi placa. „In Rainbows“ imi suna foarte mult a „Eraser“, chiar ma intrebam cum au ajuns toti sa sune ca unul singur, in speta Thom. „Weird Fishes/Arpeggi“ e de nota 10. M-am impacat intr-un final cu gandul ca n-or sa mai scoata niciodata un „The Bends“.

    DJ Vasile – DJ si producator, membru al Shukar Collective: Poate nu cel mai semnificativ moment muzical al anului, dar cu siguranta un moment de rascruce in industria muzicala. Personal am ales sa primesc discul prin posta. Pana cand vine insa, l-am downloadat. Mi-ar placea sa aud la radio mai mult Radiohead. On air, nu online.

    Paul Breazu – jurnalist de muzica: „In Rainbows“ e un album bun, vorbind strict in termeni de advertising univoc. Dar cum asta e o teorie care are doar viitor, o sa spun ca e o creatie densa si polimorfa, mixata cu maiestrie, atmosferica si intunecata. Nimic nou sub soare – Radiohead de (aproape) intotdeauna.

    Gojira – DJ si producator de muzica electronica: Radiohead este genul de trupa la care cu greu poti sa intuiesti directia mu-zicala. Dupa genialul „OK Computer“ si incredibilul „Kid A“ stai si te intrebi daca asta e o trupa care te-ar mai putea surprinde cu ceva. Ei bine, „In Rainbows“ este un album foarte bine compus si cantat, cu niste texturi de chitari, coarde si percutie foarte fin puse. Foarte multa melodie pe acest album excesiv de uman, daca ar fi sa luam in calcul albumele anterioare. Radiohead a lasat la o parte orice urma de sintetic si a cantat pur si simplu si asta este minunat. Simplitatea muzicii bine cantate este de fapt marele plus al uneia din cele mai mari trupe din ultimii 15 ani. Despre faptul ca poti plati cat vrei ca sa ai albumul nu spun nimic, pentru ca vad si propaganda anticorporatista si lovitura de imagine din spatele acestui gest si e pacat sa aduc vorba cand muzica este atat de buna.

    Marika – DJ: In opinia mea, „In Rainbows“ este un album foarte complex. L-am ascultat de cateva zeci de ori! „Videotape“ ma atinge foarte grav. Thom Yorke este clar unul dintre artistii preferati!

    Rock DJ AKA CAtAlin CristuTiu – DJ si critic: Un album frumos, matur la nivel formal, dar care nu are nici pe sfert emotia si sinceritatea pe care le avea „OK Computer“, album pe care trupa a incercat sa-l refaca.

  • Dati cat va lasa inima

    In urma cu o luna, formatia Radiohead a luat o decizie insolita pentru industria muzicala – a scos la vanzare pe internet albumul „In Rainbows“ fara a stabili un pret exact pentru melodii, lasand la latitudinea fanilor cat sa plateasca pentru ele. Pentru a putea vinde melodiile exclusiv pe internet, pe site-ul oficial, formatia a renuntat la contractul cu casa de inregistrari EMI. Efectul? Pana acum, cei ce au luat albumul de pe site-ul Radiohead au platit in medie 5,5 euro pentru intreg albumul, insa mai mult de jumatate dintre cei 1,2 milioane de cumparatori din primele doua zile l-au descarcat gratuit.

    Miscarea Radiohead, e drept, a inspirat si a atras reactii din partea intregii industrii. Numarul cantaretilor care au ales sa se promoveze singuri, fara a mai apela la case de productie, s-a inmultit in ultimele saptamani, de la Madonna si pana la Nine Inch Nails sau The Charlatans. O asemenea strategie de marketing, au spus unii, ar putea redefini modul prin care va fi distribuita muzica in toata lumea. Mai clar, pe masura ce tot mai multi prefera sa descarce muzica de pe internet, legal sau nu, veniturile din vanzarile de melodii scad, insa castigurile vin din produse care au legatura cu albumele muzicale, cum ar fi concertele si materialele promotionale de genul tricourilor. Prin urmare, muzica trebuie sa ajunga la consumatori intr-un timp cat mai scurt de la momentul cand se anunta lansarea, pentru a mentine interesul publicului. Exact ceea ce au provocat deci piratii in ultimii ani, cand au plasat pe internet albume cu mult inainte de lansarea lor oficiala, determinand astfel multi interpreti sa-si devanseze lansarea productiilor pe piata.

    „Inainte era destul de simplu. Melodiile de pe album ajungeau la radio, cantaretul era intervievat de revista Rolling Stone, aparea la emisiunea TV Saturday Night Live si era cunoscut“, spune Bruce Flohr, executiv in cadrul Red Light Management, care il reprezinta pe Dave Matthews si trupa sa. „Acum, iti publici videoclipul pe YouTube, iti «aranjezi» profilul pe MySpace si Facebook, faci un turneu si la final, ai o sansa sa ai un album de succes.“

    In locul contractului cu casa de productie cu care a lucrat pana acum – Warner Music, Madonna a semnat recent unul in valoare de aproape 83 de milioane de euro cu Live Nation, un promotor de concerte. Cantareata va trebui sa inregistreze in mai putin de 10 ani, perioada pentru care a fost semnat contractul, trei albume pe care Live Nation le va promova, atat online cat si offline, prin concerte.

    Trupa Nine Inch Nails a renuntat la casa de productie, pentru a fi „mai aproape de public“ si pentru a se promova „asa cum credem de cuviinta, intr-o industrie a muzicii care a inceput sa se schimbe radical“, dupa cum spune Trent Reznor, liderul grupului. Reznor a devenit un erou al celor ce descarca ilegal melodii de pe internet: el a ridiculizat in timpul unui concert preturile ridicate ale CD-urilor si le-a spus celor prezenti ca este mai bine sa fure melodiile de pe internet, pentru ca muzica este gratuita.

    Un alt adept al strategiei de marketing „decideti voi cat costa“ este Cliff Richard, vedeta pop lansata in anii ’50. Doritorii vor putea descarca de pe internet cel mai recent album al sau, „Love… The Album“, ce urmeaza sa fie lansat la 12 noiembrie. Aici strategia e un pic diferita, pretul urmand sa coboare de la pragul initial „teoretic“, de 11,5 euro, pe masura ce tot mai multi vor cumpara albumul, iar cumparatorii nu vor fi buni de plata decat de la data lansarii, cand se va stabili pretul final, „real“.

    Exista insa si cazuri cum este cel al britanicilor de la The Charlatans, care au anuntat recent ca urmatorul lor album va fi oferit gratis pe Internet. „Putini mai cumpara CD-uri cu muzica in ziua de azi, din moment ce pot descarca melodiile gratis si ilegal de pe internet“, spune Alan McGee, managerul formatiei. „Si atunci de ce sa nu dam muzica gratuit?“ Exemplul a fost urmat si de formatia Travka, printre primele din Romania care au hotarat sa-si publice pe internet ultimul album, „Vreau sa simt Praga“, pe site-ul Radio Lynx.

    Faptul ca vanzarile de muzica au scazut foarte mult in ultimii ani din cauza pirateriei nu este nicio noutate. Numai ca decizia Radiohead si a celorlalti vine sa abordeze abia acum aceste probleme pe care industria s-a tot straduit sa le rezolve luptandu-se in justitie cu piratii sau instituind ingradiri tehnice pentru cei ce copiaza ilegal fisierele cu muzica. „La urma urmei, noi, artistii, ne dedicam vietile ca sa producem cat mai bine muzica, asa ca mi-ar placea ca publicul sa-i sustina pe artisti. Dar ar trebui sa fiu furios pe un public care vrea asa de mult sa asculte muzica incat se duc pe internet ca s-o ia cu doua saptamani inainte de lansarea oficiala?“, comenteaza Reznor.

    Altii nici macar nu cred ca pirateria este cea mai mare problema a acestei industrii. „Casele de inregistrari adopta un model de business ineficient, din care exclud aproape cu desavarsire internetul, ignorand nevoile pietei. Asa ca vanzarile de muzica scad si vor continua sa scada“, spune Mike Goodman, analist al Yankee Group. Altfel spus, modelul de business in industria muzicii a ramas aproximativ acelasi inca din anii ’90, cand vanzarile caselor de discuri aveau cresteri astronomice pentru ca toata lumea isi inlocuia casetele audio si discurile de vinil cu CD-uri. De atunci insa, in ecuatie a intrat internetul, iar odata cu el pirateria, care aduce caselor de inregistrari din toata lumea pierderi anuale de 2,9 miliarde de euro, conform Recording Industry Association of America (RIAA).

    „Oricum, si daca ar fi eliminata complet pirateria incepand de maine, in 2008 tot vor fi pierderi de aproape 700 de milioane de euro“, continua Goodman, care crede ca daca lucrurile nu se schimba, casele de discuri asa cum sunt astazi nu vor mai exista peste 5-10 ani, iar muzica va fi disponibila numai online. O asemenea perspectiva a scandalizat companiile, intrucat casele de inregistrari au avut de-a lungul timpului un rol extrem de important in succesul cantaretilor, mai ales pentru ca finantau productia de CD-uri si promovarea artistului inainte ca acesta sa incaseze vreun ban din muzica sa. Daca ar fi pornit de la bun inceput pe internet, fara a avea in spate o casa de productie care sa-i promoveze, multi dintre artistii de astazi nu ar fi ajuns atat de faimosi. „Niciun artist din industria muzicii nu este chiar atat de faimos pe cat se crede. Au in spate ani de investitii din partea unei case de discuri care are grija in permanenta sa atraga fani, pentru ca in realitate, cei cu adevarat impatimiti de muzica si dispusi sa dea bani pe ea sunt putini“, este de parere James McQuivet, analist in cadrul Forrester Research.

    Criticii caselor de discuri (sau optimistii privind viitorul industriei) aduc in discutie exemple ca acela al lui Esmee Denters, o tanara de 18 ani din Olanda, care in urma cu un mai bine de un an publica pe Internet, mai exact pe YouTube, primul clip video cu ea cantand o melodie. Clipul ei a facut inconjurul lunii, iar ea a fost remarcata de artisti precum Justin Timberlake, Kelly Rowland sau Natasha Bedingfield. Acum, tot pe YouTube, canta live melodii in duet cu o parte dintre ei si este cantareata care a deschis anul acesta sase dintre concertele lui Timberlake. Probabil ca la asa ceva se refera Rolf Schmidt-Holtz, CEO al companiei Sony BMG, cand declara pentru Financial Times ca „trebuie sa devenim un cultivator de talente in loc de un vanzator de CD-uri“. Numai ca si pentru casele de discuri, ideea e deocamdata la fel de vaga pe cat este, pentru cei ce-si dau gratis muzica pe internet, propriul lor viitor financiar.