BusinessMagazin

Tag: psihologie

  • 15 directori executivi cu tulburari nervoase


    Business Insider a adunat o lista de 15 directori executivi care
    au reusit, in ciuda tulburarilor de care sufera, si care au reusit
    sa isi transforme slabiciunile in puncte tari.

    Sursa: www.businessinsider.com

  • “Depresia Facebook”, cea mai recenta afectiune a adolescentilor

    Majoritatea adolescentilor detin un cont pe o retea de
    socializare precum Facebook. Pentru cei mai multi este o
    distractie, o modalitate simpla de a pastra legatura si de a afla
    ce se intampla cu prietenii. insa noi cercetari arata ca un numar
    tot mai mare de tineri ce devin obsedati de astfel de site-uri pot
    ajunge sa aiba probleme.

    Academia Americana de Pediatrie vesteste insa aparitia unei noi
    probleme, denumite “depresia Facebook.” Ea apare ca urmare a
    vizionarii pozelor si status-urilor unor persoane care par mai
    fericite decat cel care le vede in acel moment.


    “Atunci cand stau in casa si sunt trista ca nu am ce sa fac si vad
    ca alti prieteni se duc si petrec fara mine, intru intr-o stare
    asemanatoare cu depresia”, povesteste eleva de liceu Elizabeth
    Kisch.

    Mai mult pe
    www.descopera.ro    .

  • Cum sa imblanzim micul demon dinauntrul nostru

    “Fiara” dinlauntru ne face adesea sa gresim, sa ne comportam
    ciudat, stangaci, dezagreabil, cumva in raspar cu linia generala a
    caracterului nostru. Dupa ce facem pozna, uluiti noi insine de ce
    ne-a putut pielea, rostim eternul monolog interior care incepe cu
    “Unde mi-a fost capul?, sau cu “De ce n-am putut rezista ispitei?”.
    Regretam momentul de slabiciune, dar, pusi intr-un context similar
    sau chiar identic, probabil ca vom face la fel.

    Pauline Wallin face o scurta trecere in revista a studiului
    psihicului uman, purtand-ne de la teoria umorilor lui Hipocrat si
    pana la esafodajele psihanalitice freudiene, pentru a sublinia
    faptul ca, in ciuda divergentelor terapeutice, curentele
    psihologiei converg catre ideea ca “rebelul nostru interior” isi
    are radacinile in fortele interne ale psihicului, in traume
    nevindecate din timpul varstei fragede. Identificarea lor, potrivit
    unei metode psihoterapeutice proprii, o ajuta pe Wallin sa faca
    portretul fiecarui “rebel interior”. Odata ce au inteles cu
    adevarat cum de s-au impotmolit in problemele personale, cum de nu
    pot renunta la dependente (fumat, baut, consum de dulciuri etc.)
    sau la reactii necontrolate in societate, oamenii isi pot concentra
    energiile pe gasirea unor solutii la pornirile lor
    contraproductive.

    Insiruind numeroase studii de caz, autoarea propune o serie de
    strategii care sa ne impiedice sa ne mai autosabotam. In acelasi
    timp, insa, ne sfatuieste sa nu ne sufocam pe de-a-ntregul
    impulsurile si sa ne pastram intotdeauna o portita deschisa pentru
    capricii si dorinte, pentru ca acolo se afla principalul izvor de
    spontaneitate si de creativitate al psihicului.

    Pauline Wallin, “Cum sa-ti imblanzesti rebelul interior”,
    Editura Trei, Bucuresti, 2011

  • Desteptii spun lucruri trasnite

    Spre a lamuri acest mister si a incerca sa ne ofere cai de a ne
    sustrage momentelor de prostie, Madeleine L. Van Hecke, psiholog
    clinician si conferentiar american, porneste de la premisa,
    intrucatva democratic-linistitoare, ca toti avem “unghiuri moarte”,
    parte integranta din modul cum gandim si materializate in momente
    cand ni se ingusteaza capacitatea de distingere. Ea compara aceasta
    opacitate intelectuala cu oglinda retrovizoare a automobilului, si
    ea cu anumite unghiuri pe care nu este in stare sa le reflecte.
    Aceste unghiuri din mintea noastra ar fi, in opinia psihologului,
    motivul ce explica de ce uneori ne comportam prosteste.

    Cand ne simtim inceti la minte, lucrurile pe care ar fi trebuit
    sa le stim, de care ar fi trebuit sa ne dam seama sau la care ar fi
    trebuit sa ne gandim ne par deosebit de limpezi, in retrospectiva.
    Atat de limpezi, incat si pana un copil le-ar fi putut observa.
    Deseori ii judecam pe altii (intotdeauna pe altii!) ca fiind
    prosti, cand de fapt “prostia” lor este cauzata de aceste unghiuri
    moarte care ne fac tuturor viata grea.

    Antologand numeroase cazuri (adeseori savuroase in sine, ca
    niste “bancuri despre prosti”), autoarea reuseste sa deosebeasca
    zece astfel de unghiuri moarte ce ne fac viata amara. Pornind de la
    ele, Madeleine L. Van Hecke ne indeamna sa dezvoltam strategii de a
    contracara aceste neajunsuri, fiecare capitol al cartii devenind un
    indreptar, o colectie de modalitati si de sugestii practice prin
    care sa compensam erorile noastre de perspectiva.

    Fara sa ne faca, neaparat, mai destepti, cartea stimuleaza
    creativitatea, inhiba gandirea pripita si, in ultima instanta,
    incearca sa ne ajute sa nu mai facem atatea lucruri anapoda.

    Madeleine L. Van Hecke, “De ce oamenii destepti fac greseli
    prostesti”, Editura Trei, Bucuresti, 2011

  • Adevarul despre mintea noastra, mai straniu ca fictiunea

    Scott Lilienfeld, Steven Lynn, John Ruscio si Barry Beyerstein
    si-au asumat sarcina de a analiza, in detaliu, 50 dintre aceste
    mituri ale prezentului. In cazul fiecaruia dintre ele, au studiat,
    in primul rand, popularitatea de care se bucura in randul marelui
    public, dar si (ceea este si mai interesant) la nivelul
    profesionistilor din domeniul sanatatii mentale, adica printre
    psihologi si psihiatri.

    Ulterior, autorii au aratat felul cum cercetarea stiintifica
    nuanteaza (pentru ca, uneori, in mituri exista un graunte de
    adevar) sau infirma aceste prejudecati. De pilda, avem nevoie, asa
    cum se crede, de intregul creier pentru a functiona eficient?
    Raspuns: unii oameni, carora le-a fost indepartata chirurgical o
    emisfera cerebrala in copilarie, din cauza unei boli, pot functiona
    suficient de bine la varsta adulta. Sau: oamenii adulti nu mai
    dezvolta noi neuroni? Raspuns: cercetari recente arata ca apar noi
    neuroni in parti ale creirelui adult, in special in hipocamp.

    Asa cum arata Carl Sagan, unul dintre cele mai bune antidoturi
    pentru pseudostiinta il reprezinta stiinta veritabila. Tot el
    spunea insa ca realitatea stiintifica este de multe ori mai stranie
    – si mult mai fascinanta – decat fictiunea stiintifica. Asa incat
    cei patru autori au hotarat ca, la sfarsitul antrenantei lor
    analize lamuritoare, sa anexeze o lista de 10 descoperiri
    stiintifice greu de crezut, dar adevarate, zece descoperiri care
    par bizare, pentru ca sunt nonintuitive. De pilda:

    – creierele noastre contin aproximativ 4,8 milioane de legaturi
    neuronale. Daca le aliniem cap la cap, aceste conexiuni s-ar
    intinde pana la Luna si inapoi de vreo douasprezece ori.
    – strangerile de mana dintre oameni dezvaluie trasaturile lor de
    personalitate. Spre exemplu, este mult mai probabil ca oamenii cu
    strangeri de mana ferma sa fie extrovertiti si mai dispusi sa-si
    exprime emotiile si este mult mai putin probabil sa fie timizi si
    nevrotici.
    – psihologii au invatat porumbeii sa faca distinctia intre
    picturile lui Monet si ale lui Picasso, precum si intre
    compozitiile muzicale ale lui Bach si cele ale lui Stravinski,
    oferind si noi dovezi ca expresia “minte de vrabiuta” ar putea fi,
    de fapt, mai degraba un compliment decat o insulta.

    Ametitor, nu?

    Scott Lilienfeld, Steven Lynn, John Ruscio si Barry
    Beyerstein, “50 de mari mituri ale psihologiei populare”, Colectia
    PPT, Editura Trei, Bucuresti, 2010

  • “Si bogatii plang” nu-i decat o legenda

    Cercetatorii care au efectuat studiul au cerut unui numar de
    peste 300 de persoane din patura superioara si inferioara a
    societatii sa interpreteze emotiile unor persoane necunoscute fie
    la vederea unor fotografii ale acestora, fie in timpul unor
    interviuri de angajare fictive.

    In ambele situatii s-a constatat ca aceia care aveau un statut
    social superior, un nivel ridicat al educatiei si al veniturilor nu
    reusisera sa identifice emotii ca mania, fericirea, nelinistea sau
    mahnirea, la fel de bine ca persoanele inferioare lor ca statut
    social.

    Cercetatorii considera ca principalul motiv in acest caz ar fi
    faptul ca persoanele cu o stare financiara mai proasta se vad
    nevoite sa apeleze la ajutorul celorlalti in diverse situatii, pe
    cand cei mai prosperi fac apel la ceilalti mai rar, ceea ce are ca
    efect o receptivitate mai scazuta la nevoile altora. De asemenea,
    cei din patura superioara pot sa nu observe nici cand altii din
    jurul lor sunt fericiti. Pe de alta parte, ei isi pot imbunatati
    capacitatea de a decoda corect emotiile celorlati, daca li se cere
    inainte sa-si imagineze cum s-ar simti ei daca ar fi in situatia
    celor mai putin norocosi.

  • Cui i-e frica de jocurile video

    Serge Tisseron si Isabelle Gravillon analizeaza lumea jocurilor
    video cu obiectivitate si responsabilitate. Le pun in lumina
    virtutile, dar si dimensiunile toxice, facand o impecabil de exacta
    harta a riscurilor de dependenta. Exista, potrivit tipologiei puse
    in evidenta de autori, jocuri care lupta impotriva angoasei
    despartirii, jocuri care cauta senzatiile tari, cele ce prefera
    exercitiile de manipulare si constructia, jocurile ce cauta
    excelenta sau, in fine, cele care descopera relatiile
    sociale.

    Jocurile video sunt, in primul rand, “un calmant minunat”. Ecranul
    calculatorului devine, in aceasta perspectiva, refugiul secret al
    copiilor, unde incearca sa uite tot ce ii sperie. si, mai ales,
    faptul ca nu pot stapani metamorfozele din jurul lor. Pe de alta
    parte, jocul video ofera un cadru in care se pot trai emotii
    intense: ecranul devine un spatiu intim, separat de lumea
    adultilor, pe care copilul il poate popula cu imagini sau moduri de
    functionare unde isi va transfera elemente ale propriei vieti
    psihice. Pe langa faptul ca pot reprezenta o punere in scena a
    propriilor fantasme, jocurile video sprijina miscarile de
    individuatie si de separare, prin urmare – de maturizare.

    Eventuala problema a ratacirii de sine, a pierderii contactului cu
    lumea reala este tratata de autori in mod frontal: da, jocul este o
    fantasma. Insa, asa cum nu ne temem ca progeniturile noastre sa se
    identifice cu seful de gara atunci cand se joaca cu trenuletul
    electric, tot asa nu ar trebui sa ne speriem atunci cand un copil
    se identifica prea pasional cu un personaj video. Avatarul, adica
    reprezentarea jucatorului in lumea jocului video, poate chiar fi un
    pas in drumul construirii de sine. E un hibrid, jumatate imagine,
    jumatate obiect, care poate traduce niste emotii, poate figura un
    moment din viata jucatorului sau poate sluji drept suport pentru a
    gandi schimbarile de stare – avatarul isi schimba forma, atunci
    cand sare la un nivel superior – sau se poate constitui intr-o
    masca indaratul careia putem distruge sau iubi.

    Autorii denunta doua mituri: confuzia intre realitate si virtual si
    intelegerea jocului video ca retragere in sine si indepartare de
    lume.

    Serge Tisseron, Isabelle Gravillon, “Psihologia jocurilor
    video”, Editura Trei, Bucuresti, 2010