BusinessMagazin

Tag: Cover story

  • Inainte de furtuna perfecta. Avem sau nu de-a face cu o criza in forma de W?

    Criza cea mare se amana pentru 2013, ne anunta Nouriel Roubini:
    talentul Europei, al SUA sau al Chinei de a-si impinge in viitor
    problemele va asigura inca un an-doi de tranzitie, pana ce vom
    intra intr-o noua perioada de “furtuna perfecta”. In Occident si in
    SUA s-ar razbuna criza nerezolvata a datoriilor si a deficitelor si
    incapacitatea de a crea locuri de munca; in Orient, eforturile
    Chinei de a-si stapani supraincalzirea economica vor paraliza
    comertul cu Vestul, fara a reusi sa impiedice o “aterizare dura” a
    economiei asiatice, iar coincidenta dintre astfel de factori va
    aduce o perioada de recesiune de unde va fi greu de iesit, lasa de
    inteles Roubini.

    2011, istoria unui an memorabil (GALERIE
    FOTO)

    Noutatea e aici doar anul prezis pentru furtuna perfecta; in
    rest, previziuni despre o “aterizare dura” iminenta a Chinei apar
    cel putin din 2004 incoace, iar amanarea electorala a unor probleme
    fiscale in democratiile mai mult sau mai putin dezvoltate e
    calificata de zeci de ani drept pericolul care va arunca economiile
    respective in prapastie. Nici teama de revenire a recesiunii nu e
    noua: din 2008 inca s-au prefigurat mai multe modele de evolutie a
    crizei, de la cele optimiste, exprimate in literele V sau U, pana
    la cele pesimiste, figurate in litere ca W sau L, ba chiar O, dupa
    anumite abordari mai ironice. Insusi guvernatorul BNR spunea nu
    demult ca la noi criza a luat intre anii 2008 si 2011 forma unui V
    frant, cu ruptura V-ului cauzata de majorarea in iulie trecut a
    TVA, dar daca n-ar fi fost ruptura, “forma de V putea fi mai
    ascutita, adica revenirea putea fi mai rapida”.

    In situatia de fata, cu tot cu marirea TVA, cele mai noi
    prognoze ale BNR despre evolutia economiei, datand din mai, arata o
    reducere a decalajului fata de PIB potential de la circa 5% la
    inceputul lui 2011 spre mai putin de 3% la inceputul lui 2013, ceea
    ce ar corespunde in sfarsit cu ideea de crestere economica
    sanatoasa, un ideal visat de autoritati si de analisti deopotriva
    inca de pe vremea guvernelor Stolojan si Vacaroiu.

    Pana atunci insa, ce facem cu furtuna perfecta? Scumpirea
    materiilor prime, incheierea unor programe de stimulare a
    economiilor de catre state (inclusiv a programului de relaxare
    monetara cantitativa in SUA) si taierile de cheltuieli
    guvernamentale (austeritatea bugetara) au facut ca ritmul de
    crestere economica in zona euro si in SUA sa nu mai fie atat de
    promitator pe cat parea anul trecut, iar mai nou sa apara estimari
    ca in trimestrul sau trimestrele urmatoare, cresterea se va
    restrange si mai mult. Unii interpreteaza chiar acest semi-recul
    presupus drept dovada ca tarile dezvoltate se indreapta spre o
    criza in forma de W, altii iau in considerare doar o faza temporara
    de incetinire a cresterii.

    Inainte de furtuna perfecta. Avem sau nu de-a
    face cu o criza in forma de W? (GALERIE GRAFICE)

    Cum acelasi gen de temeri au functionat si in ultimii doi ani,
    capitalurile s-au orientat din timp spre pietele emergente mari,
    ferite de criza sau macar mai putin vulnerabile la ea (China,
    Brazilia in primul rand), tendinta care e in plin avant acum, cu o
    a doua faza de orientare insa, catre piete ca Rusia, India, Mexic,
    Indonezia si Turcia, conform analizelor Erste. In privinta Europei
    de Est, ocolita ca un focar de infectie in 2009, pe cand se credea
    ca de aici va porni criza in Europa, zona e azi socotita de
    Institutul International de Finante (IIF), principala grupare
    mondiala a institutiilor financiare, drept singura din lume unde e
    de asteptat pentru 2011 o sporire a influxurilor de capital cu
    aproape 100 de miliarde de dolari fata de anul trecut, pana la
    246,6 miliarde de dolari, adica aproape de nivelul dinainte de
    criza.

  • Cum ajungi milionar din afacerea Rabla

    Telefonul lui Mihai Sofian suna din cinci in cinci minute. Nu
    raspunde la fiecare apel. Se uita la telefon in liniste – nu are
    nici Blackberry, nici iPhone, ci un Nokia E52, suficient de nou
    pentru a fi in pas cu tehnologia – si da din cap cantarind daca sa
    sune sau nu inapoi mai tarziu. Zambetul de ardelean si gesturile
    molcome il parasesc arareori si asta e chiar de mirare pentru un om
    de afaceri renumit pentru miscarile rapide pe care le-a facut in
    business si pentru modul cum a devenit unul dintre cei mai
    importanti membri ai comunitatii care a facut afaceri prin
    programul guvernamental Rabla.

    Businessul Rematholding a fost fondat la finele anului 2003 de
    Mihai Sofian (57 de ani), care lucreaza in industria metalurgiei de
    mai bine de 30 de ani: “In 1979 m-am angajat in acest domeniu. Eu
    sunt politehnist si sunt dintre putinii care au lucrat si in
    productie. Am fost sef de sectie, sef de atelier si director
    comercial in aceasta industrie”.

    Mihai Sofian a absolvit Metalurgia la Politehnica, specializarea
    metale neferoase. Dupa ce a terminat facultatea, s-a angajat direct
    la Neferal, singura intreprindere de prelucrare a neferoaselor din
    Romania, unde a lucrat 19 ani. “Am inceput cu cupru, aluminiu,
    plumb si am lucrat in toate sectiile. Am coordonat, am condus si
    800 de oameni la un moment dat. Mi-a folosit: acum am 403 angajati
    la cele patru unitati”, povesteste Mihai Sofian. In anii ’90, era
    promovat ca director comercial al Neferal. I se propusese pozitia
    de inginer-sef al uzinei, al doilea loc in ierarhie, pozitie pe
    care insa a refuzat-o. “Acolo primeai intai marfa, dupa care faceai
    lingouri, aliaje. Cei buni erau la cuptoare, cei slabi la sortare.
    Asa era atunci. Sortarea era un mic remat. Pentru mine rematul nu e
    o provocare. Este doar o anexa la ce faceam inainte”, isi aminteste
    acum seful Rematholding. Urmatorii sapte ani a lucrat intr-o
    multinationala, tot din acest domeniu, unde a dezvoltat businessul
    de la zero. Fiind concurent acum cu firma respectiva, nu vrea sa-i
    spuna numele: “business is business”.


    In decembrie 2003 a pus bazele actualului Rematholding, lucrand
    initial intr-un sediu vecin cu fostul Remat Bucuresti Sud. “Atunci
    aveam un singur depozit in Bucuresti si am mai cumparat Remat
    Focsani in 2004”, povesteste seful Rematholding. Un an mai tarziu,
    pe 7 iulie 2005, a cumparat si actiunile de la Remat Bucuresti Sud,
    unde, pe o suprafata de 21 de hectare, sunt depozitate, tratate si
    transportate rablele. In afara de Rematholding, Bucuresti Sud si
    Dambovita, Sofian mai are colaborari cu rematurile din Slatina si
    Craiova.

    La nivel national sunt 263 de platforme de tip Remat care
    participa in cadrul programului “Rabla”, dupa cum arata datele
    Administratiei Fondului pentru Mediu (AFM). Dintre acestea, 13 sunt
    in Bucuresti, iar unul este in partea de sud a Capitalei, la
    capatul soselei Berceni, pe centura.

  • Liderii din provincie. Ce afaceri uriase s-au dezvoltat in afara Bucurestiului

    Intr-un moment in care Guvernul Romaniei si-a gasit o noua
    prioritate, respectiv reorganizarea administrativa a tarii si
    transformarea judetelor in voievodate, importanta provinciei pare
    un subiect mai actual decat oricand. Nu va putea niciodata sa ia
    stralucirea si opulenta Capitalei, insa ultimii 20 de ani au
    demonstrat ca, pe alocuri, si orasele de provincie au creat
    campioni locali care, treptat, au devenit lideri nationali. Care au
    gasit o reteta proprie a succesului. Sau, mai bine spus, si-au
    inventat propriile retete de dezvoltare, conduita, gestionare a
    banilor si performata, care si-au dovedit valabilitatea si i-au
    transformat din anonimi in modele de urmat in afaceri. Daca ar fi
    sa vanda acum companiile pe care le-au fondat la inceputul sau la
    mijlocul anilor ’90, ar trai linistiti toata viata. Ar avea
    suficienti bani incat singurele lor griji sa fie ce masina noua
    sa-si cumpere, pe ce insula exotica sa stea la soare sau de ce
    hobby excentric sa se apuce.

    La 330 de kilometri de Bucuresti se afla orasul Targu Mures.
    Acolo, fratii Orlando si Roland Szasz conduc compania Renania, cel
    mai mare producator si furnizor de echipamente de protectia muncii
    din Romania. Cu o echipa de doar 91 de angajati, anul trecut,
    muresenii au avut afaceri de circa 19 milioane de euro, o suma
    importanta, in special pentru un jucator de provincie. Povestea lor
    suna simplu, iar modelul de afaceri pe care l-au adoptat pare ca
    poate fi imprumutat de oricine vrea sa aiba succes in aceasta lume.
    Compania a fost fondata in anul 1995, la Targu Mures, de catre cei
    doi frati, care, la scurt timp de la lansare, au inceput procesul
    de extindere. “In 1996 inregistram prima tranzactie contabila, iar
    doi ani mai tarziu deschideam deja un punct de lucru in Bucuresti”,
    isi aminteste Orlando Szasz, directorul general al companiei. In
    momentul de fata au reprezentante in Bucuresti, Oradea si Timisoara
    si o retea de distributie formata din 227 de distribuitori.
    In anul 2001 au demarat propria productie de echipamente, primele
    produse fiind targile pentru transportul accidentatilor, dezvoltate
    in colaborare cu un partener din Germania. Un an mai tarziu si-au
    completat portofoliul cu o linie de echipamente de siguranta pentru
    lucrul la inaltime, Vertqual, care in momentul de fata se impune ca
    brand de sine statator pe piata din Germania. Au continuat apoi cu
    productia de imbracaminte, incaltaminte si manusi, realizate de
    furnizori externi, iar acum au un portofoliu de peste 1.000 de
    articole, atat importate, cat si marci propii. Portofoliul de
    clienti activi este la fel de impresionant – peste 4.000.

    In urma cu doi ani, activitatile de productie au fost separate
    intr-o entitate distincta, iar astazi productia este asigurata de
    catre Height Safety Engineering (HSE), o companie afiliata Renania.
    In plus, anul acesta vor deschide un birou in China, cea mai mare
    piata producatoare de echipamente, pentru a se asigura ca produsele
    pe care le achizitioneaza direct respecta integral standardele de
    calitate si conditiile de livrare dorite.


    Pentru ca vizibilitatea la nivel extern risca sa o intreaca pe
    cea de la nivel local, anul acesta fratii Szasz au decis sa
    investeasca in promovare. Au alocat un buget de 500.000 de euro in
    acest scop si si-au asociat numele cu imaginea vedetei de
    televiziune Mircea Badea. Campania a fost una agresiva, numele
    Renania aparand, dintr-o data, la televizor, la radio, pe panourile
    din orase si din afara lor si in comunicate de presa.

    Un asemenea business si-ar fi fi gasit loc oricand pe o piata
    competitiva cum este cea din Bucuresti. Fratii Szasz nu au fost
    insa niciodata pe punctul de a-si face bagajele si a se muta in
    Capitala. “Pentru noi, dezvoltarea unei afaceri in provincie a
    venit natural. Renania a luat fiinta in Targu Mures, orasul in care
    am trait ca tineri adulti. In timp am ajuns sa apreciem localizarea
    companiei in aceasta zona pentru nivelul foarte ridicat al fortei
    de munca, in ceea ce priveste implicarea si seriozitatea. Din acest
    punct de vedere, pot spune ca este mai reconfortant sa faci afaceri
    in provincie”, spune Orlando Szasz.

    Acesta este un avantaj incontestabil al provinciei – pentru ca
    oferta de locuri de munca este incomparabil mai mica decat in
    Capitala, angajatii au dobandit un alt fel de a intelege
    responsabilitatea si loialitatea fata de angajator. In plus, si
    costurile salariale sunt mai mici. Acestora li se adauga alte
    economii suplimentare care vin din costurile cu utilitatile. Este
    bine stiut ca in orasele din provincie atat preturile terenurilor,
    cat si chiriile sunt cu mult sub nivelul celor din Bucuresti.

  • Comoara din struguri – cat se castiga din investitiile in vita de vie?

    Vuiau primele pagini din Financial Times si Le Figaro, in urma
    cu cateva saptamani, pentru ca regizorul Francis Ford Coppola a
    reusit sa angajeze un oenolog francez renumit. “E un vis devenit
    realitate”, a spus cineastul, referindu-se la faptul ca pentru
    revigorarea podgoriei sale din California l-a recrutat pe Philippe
    Bascaules, un expert oenolog de prima mana, care a lucrat la
    Chateaux Margaux, una dintre cele mai renumite podgorii din
    regiunea Bordeaux.

    Venit la filmari in Romania, in urma cu ceva timp, Coppola a
    cautat si a analizat si la noi diverse locuri in care se cultiva
    vita-de-vie, dar a hotarat sa nu investeasca aici; experienta
    dobandita in timp l-a facut sa realizeze ca zona de pe malul
    Dunarii pe care o alesese initial nu beneficia de cele mai
    potrivite conditii de relief, iar soarele ar fi copt strugurii
    intr-un mod care nu ar fi permis obtinerea licorii perfecte.
    Dar investitiile in podgorii au facut cu ochiul mai multor persoane
    din viata publica romaneasca. Guvernatorul Bancii Nationale a
    Romaniei Mugur Isarescu, Valeriu Stoica, fost ministru al
    justitiei, poetul Mircea Dinescu sau oameni de afaceri precum Mihai
    Miron sau Daniel Guzu sunt doar cateva exemple. Pasiunea pentru vin
    a fost cea care i-a determinat sa investeasca, in unele cazuri,
    sume de ordinul milioanelor de euro.


    Valeriu Stoica, fost ministru si partener fondator al uneia
    dintre cele mai mari case de avocatura din tara, spune ca a
    investit din 2007 si pana acum intr-o vie din Dragasani si conacul
    din Dobrusa tot ce a castigat, impreuna cu sotia sa, din avocatura.
    Unele estimari plaseaza aceste investitii la 10-15 milioane de
    euro, dar Stoica spune ca “e prea mult”.

    “Istoria pasiunii pentru vin e veche si noua in acelasi timp”,
    spune avocatul, argumentand ca povestea incepe din 1927, cand
    strabunicii sotiei au cumparat o vie in Dragasani, cu un conac
    construit in 1904. Strabunicul sotiei, care era director de banca,
    a investit in via care a ramas in familie pana cand a fost preluata
    de stat la nationalizare. In 1997 familia Cristianei Stoica a
    recuperat via, dar, spune avocatul, “nu aveam nicio intentie sa ma
    ocup de ea, pentru ca eram prea ocupat si nu aveam nici resurse”.
    Via a fost cultivata vreme de 17 ani de altcineva, iar familia
    Stoica s-a hotarat sa investeasca in domeniu dupa ce au fost in
    vizita la conacul Stirbey, proprietatea lui Jacob von Kripp si a
    sotiei sale Ileana, care au o podgorie in apropiere. “Ne-am hotarat
    sa refacem conacul si podgoria si sa investim in vin dupa ce am
    vazut frumusetea magica a locurilor”, spune Stoica, care
    obisnuieste sa bea un pahar de vin la masa de pranz din weekend si
    uneori in timpul saptamanii. Ii place vinul din copilarie, cand
    tatal sau ii dadea un pahar de vin rosu la masa de duminica.


    Podgoria fostului ministru se invecineaza cu cea a lui Mugur
    Isarescu, unde este produs vin cu eticheta “Casa Isarescu”, produs
    de firma Mar SRL si distribuit numai in restaurante, la preturi
    intre 30 si 85 de lei. Pe cele 20 de hectare din Dealurile
    Dragasanilor sunt cultivate Cramposie, Tamaioasa Romaneasca,
    Sauvignon Blanc si Cabernet Sauvignon. In 2009, relateaza Gandul,
    afacerea detinuta de familia guvernatorului BNR a inregistrat un
    profit net de 61.000 de euro, in crestere cu 40% fata de 2008.

  • Cum sa faci primul milion de euro la 23 de ani

    “Am plecat cu Zsolt Kerestely in Ungaria, dupa vaci.” Pe la
    sfarsitul anilor ’90 Iustin Paraschiv avea 18 ani, era student la
    Bucuresti, la ASE, iar compozitorul Zsolt Kerestely avea in jur de
    70 de ani. Parintii lui Paraschiv aveau o mica firma de abatorizare
    si productie de mezeluri la Mizil, asa ca aveau nevoie de materie
    prima. “Am cautat pe internet fermieri care sa vanda. Mesajul l-a
    scris un prieten care stia engleza, dar am gasit pe cineva care
    stia si mai putina engleza decat mine”, se amuza el acum. Cand
    Paraschiv si Kerestely au ajuns in Ungaria la fermierul cu care
    vorbisera, surpriza: n-avea vaci. Stia insa pe cineva care are de
    vanzare, asa incat au umblat toata ziua din poarta in poarta. Au
    urcat apoi vacile intr-un TIR inchiriat la fata locului, iar
    ungurii au avut suficienta incredere incat sa dea vacile si sa
    accepte plata prin banca. Desi Paraschiv a facut profit din
    aventura de atunci, a fost singura data cand a procedat asa.


    De la vacile din camionul unguresc pana la afacerile cu ferme de
    animale si pasari, productie de carne si comert de acum pare ca a
    trecut o viata. Paraschiv a ajuns unul dintre cei mai importanti
    jucatori tineri din agricultura si industria alimentara din
    Romania, cu o cifra de afaceri cumulata de 120 de milioane de euro,
    fara a pune la socoteala si firmele celorlalti membri ai familiei,
    care ridica in total cifra spre 150 de milioane. E mult, e putin?
    Raspunde ca nu s-a gandit niciodata daca se simte sau nu un om
    bogat, dar este multumit cu ce are, ca nu-si propune decat sa aiba
    in continuare viata de acum si, mai mult, ca niciodata nu si-a
    fixat ca tel sa atinga un statut anume sau sa acumuleze o anumita
    avere: “Am facut totul din joaca”.

    LA CE E BUN INTERNETUL
    Ceva mai mult a inceput sa se implice in firma parintilor intr-una
    din vacantele de vara, in 2000, tot pe vremea cand era student la
    ASE. Despre facultate spune ca nu l-a ajutat la nimic (“din punctul
    meu de vedere este pierdere de vreme”), dar crede ca singura
    facultate care poate ajuta in cariera un om de afaceri este
    Finante-Banci. Pe atunci, afacerea parintilor era mica, doar la
    nivelul orasului Mizil – un abator si o carmangerie mica. Pornisera
    afacerea fiindca aveau experienta in comert – tatal in zona de
    material lemnos, iar mama in materiale de constructii. “Au ajuns
    aici printr-o conjunctura; aveau prieteni care cresteau animale”,
    explica el.



    A intrat si el in fabrica, la fel ca multi copii ai caror
    parinti au un mic business. “<Ajuta-ma si pe mine>, spun de
    regula parintii, dar nu precizeaza niciodata concret cum anume. De
    pilda, sa zica <Ia paharul asta de-aici si pune-l dincolo>”,
    spune Iustin Paraschiv mutand, demonstrativ, paharul de pe masa de
    sedinte.


    Isi aminteste si acum discutia cu parintii sai, desi au trecut
    cam zece ani de-atunci:
    “- Bine, te ajut, dar cum anume?
    – Nu stiu, vino si stai si tu pe langa oameni.
    – Bun, am venit, dar ce sa fac langa ei?”.
    “Am luat-o de la intrarea animalelor in abator si pana la
    fabricarea carnatilor, unul dintre putinele produse pe care le
    faceau atunci”, spune Paraschiv, dar marturiseste sincer ca nimic
    nu l-a atras. Vindeau in cateva magazine proprii, la Mizil, de unde
    cumparau si alti comercianti. Nici masini de distributie nu aveau.
    In Romania, reflecteaza el, o firma de productie de mezeluri
    trebuie sa se preocupe si de distributie “si asta e rau, pentru ca
    nu poti sa le stii pe toate”. Or, chiar acest lucru a fost, in
    opinia lui, piatra de incercare a industriei, care a si dus la
    multe falimente. “Sa faci si marketing, si carnati, sa faci
    distributie, sa transezi si carne este foarte, foarte complicat.” O
    firma poate jongla cu toate aceste activitati numai daca are un
    anumit confort financiar si isi permite sa plateasca specialisti
    pentru diversele departamente.

  • Radiografia sistemului privat de sanatate. E pregatit sa preia bolnavii din sistemul public?

    Privita prin ochii Laurei Voinea, piata serviciilor medicale este acum un copil care incepe sa se maturizeze. Firma de cercetare pe care a preluat-o la inceputul anilor 2000 intra pe o piata in care statisticile lipseau cu desavarsire. “Nu era deloc o piata matura, nu existau informatii, niciuna din decizii nu era fundamentata si clinicile mergeau foarte mult dupa feeling.” Din nevoia clientilor, care aveau atunci cel mult doua unitati de tratament, si acelea strict in Bucuresti, au pornit primele studii in sfera serviciilor medicale private. Au trecut numai sapte ani, timp in care marile lanturi au depasit granitele Bucurestiului si se lupta sa acapareze cat mai mult din orasele tarii.

    MEDICUL-ANTREPRENOR
    Dintre cele mai mari clinici private cu activitate in Romania, majoritatea au pornit drept afaceri de familie, pornite de regula de un medic. In cazurile MedLife, Regina Maria, Sanador, Gral Medical sau Polisano, povestea e similara. Medicul Mihaela Cristescu a deschis povestea MedLife in 1996, cand a parasit policlinica Titan din Capitala, si, din pasiunea pe care o avea pentru copii, a pus bazele primei clinici alaturi de alti trei fosti colegi din facultate. La acea vreme, clinica avea patru specialitati medicale: pediatrie, obstetrica-ginecologie, oftalmologie si medicina interna. Trei ani mai tarziu a fost infiintat primul laborator de analize MedLife, iar dezvoltarea in adevaratul sens al cuvantului a inceput din 2004, sub conducerea fiului ei, Mihail Marcu.

    Dupa acelasi sablon, inceputul Centrului Medical Unirea a fost un cabinet de cardiologie deschis de medicul german Wargha Enayati, absolvent de medicina in Romania. Fondatorul CMU, devenita acum Regina Maria, a deschis un cabinet in Piata Unirii in 1995. Anul urmator a insemnat introducerea conceptului de abonamente medicale care cuprindeau la acea vreme servicii de la medicina a muncii, de familie, medicina primara, servicii prespitalicesti, tratamente in ambulatoriu pana la sisteme de urgenta si spitalizare. Abia in 1999 avea sa fie inaugurat oficial primul sediu cu specialitati multiple. “Daca nu venea Revolutia, as fi plecat din Romania”, spunea Enayati anul trecut, mentionand ca asteptarile sale legate de potentialul tarii au inceput sa scada dupa anul 1995. Asta pentru ca banii au inceput sa conteze tot mai mult si specificul afacerilor mai putin. Mijlocul anilor ’90 l-a surprins facand tranzactii in domeniul imobiliar, iar ulterior a decis sa-si deschida un cabinet in Piata Unirii din Bucuresti. “Cu imobiliarele mergea foarte bine, asa ca primul cabinet a fost mai mult o distractie. Dupa criza din ’95, am insistat mai mult pe partea medicala pentru ca oferea stabilitate”, declara Wargha Enayati pentru catalogul 100 Cei Mai Admirati CEO din Romania.

    “Un actionariat 100% romanesc care a reusit sa mentina clinicile in top cinci companii din tara, desi este singura de acest tip.” Asa vorbesc sotii Robert si Georgeta Serban despre Gral Medical, afacerea pe care au pornit-o in 2001. Gral Medical opereaza pe piata serviciilor medicale private de acum zece ani, insa a prins contur ca brand in 2006, odata cu trecerea actionariatului printr-un proces de divizare. “A fost momentul in care aripile amortite s-au deschis si s-a lansat pe piata serviciilor medicale private printr-o strategie unitara si cu o viziune noua”, explica cei doi. Daca privim in trecut, actionarii au dorit sa mizeze pe invatamant la inceputul anilor 2000, insa cum spatiul disponibil reprezenta de fapt o fosta clinica intr-un liceu, si-au dat seama ca era mult mai facil sa reia fosta activitate. De aici pana la deschiderea unei retele de clinici si laboratoare nu a trecut mult timp.

    Antreprenor este si Ilie Vonica. Au trecut 18 ani de cand sibianul deschidea o policlinica de obstetrica-ginecologie in orasul de pe Cibin, urmat de infiintarea unui distribuitor de medicamente zonal. Grupul Polisano este acum printre cei mai mari operatori pe piata serviciilor de sanatate, iar discretul om de afaceri a devenit cel mai bogat din Sibiu. “Eu vin din sistem, deci, fiind doctor, stiam cel mai bine care sunt lipsurile”, spune Vonica. A deschis prima policlinica si previziunea i s-a confirmat imediat. Afacerile familiei Vonica au ajuns la peste 300 de milioane de euro si includ, in 2011, distribuitorul de medicamente Polisano, reteaua de farmacii Reteta, fabrica Polipharma Industries, reteaua de clinici generaliste Polisano si un spital privat la Sibiu. “Mi-am dat seama de oportunitatea serviciilor medicale private in piata si, ca orice om de afaceri, cand ai un ban nu stai pe el, ci il pui la treaba”, spunea vara trecuta si Florin Andronescu, in prezent COO al retelei Sanador. Sotia lui, Doris Andronescu, incepuse din anul 2001 cu prima clinica in Piata Alba Iulia si a continuat ulterior dezvoltarea ei. “E foarte adevarat ca eu tot tranzactionand si Flanco, si Credisson am reusit sa procuram capital important ca sa investim in Sanador”, explica managerul.

  • Mobila de la Campina in toata tara. Cum cresti de zece ori in mai putin de un deceniu

    Intr-o zi insorita de aprilie, cateva utilaje zoreau la treaba
    prin noroaie, intr-una din marginile unei curti dintr-un sat
    prahovean, in apropiere de Campina. In doar cateva luni acolo
    trebuie sa fie gata de productie o linie nou-nouta de mobilier. Cu
    aproape doua decenii in urma, cand nici nu si-ar fi imaginat ca va
    ajunge sa aiba vanzari de zeci de milioane de euro anual, Alexandru
    Rizea si-a pornit afacerea intr-o cladire micuta, cu acoperis
    verde, care sta acum marturie pentru primii sai pasi in business.
    Odata cu afacerea a crescut si suprafata de teren concesionata de
    antreprenor, povesteste Adrian Rizea, directorul comercial al
    Lemet.

    Cladirea initiala margineste acum curtea in care se intind, pe
    zeci de mii de metri patrati (cam cat sase terenuri de fotbal)
    fabrica, depozitul logistic, dar si expozitia in care Lemet isi
    prezinta sutele de produse, arata cu gesturi largi Adrian Rizea, 36
    de ani. Principala sa grija sunt cele peste 100 de magazine Lem’s,
    care formeaza cea mai extinsa retea de profil de pe piata. Spre
    comparatie, Mobexpert are 32 de magazine, iar Elvila are 57. La fel
    de adevarat insa este ca, in vreme ce suprafata medie de vanzare a
    unui Lem’s este de 500 mp, magazinele Mobexpert ajung la 15.000
    mp.

    Tocmai dimensiunea mica a spatiilor Lem’s s-a dovedit insa un
    punct forte mai ales in perioada de criza. Investitiile sunt direct
    proportionale cu suprafata magazinului si, in timp ce Mobexpert are
    nevoie de cateva milioane de euro pentru un spatiu nou, pentru
    Lem’s bugetele se invart in jurul a 100.000 de euro. Asa ca in
    primele trei luni ale anului Adrian Rizea a bifat in agenda sa 14
    noi deschideri, care se adauga celor 22 de spatii inaugurate anul
    trecut. O strategie care a impins pe plus, si anul trecut,
    vanzarile. Nivelul de afaceri generat in 2010 de Lemet a ajuns la
    143 de milioane de lei (34 mil. euro), in crestere cu 6,5% fata de
    anul anterior. Si asta in conditiile in care vanzarile din piata
    mobilei, plasate la un miliard de euro anual, conform Asociatiei
    Producatorilor de Mobila, au fost grav afectate de criza. Anul
    trecut, valoarea vanzarilor a scazut cu 15-20%, conform unor
    estimari.

    “Media vanzarilor pe magazin a scazut cu 11% fata de anul
    anterior, dar am compensat prin deschiderea de noi spatii”, spune
    Adrian Rizea, care s-a implicat in afacerea dezvoltata de parintii
    sai in 1996, la terminarea facultatii (ASE), la acea vreme Lemet
    avand 20 de angajati. “Afacerea era de mici dimensiuni si colaboram
    cu cateva magazine care vindeau mobila, mai ales in Bucuresti”,
    povesteste fiul fondatorului. Era vorba, explica el, despre spatii
    asezate la strada, no-name-uri.

    A inceput prin a invata (“la vremea aceea si tata invata”)
    despre cum se desfasura, efectiv, productia in fabrica, despre
    produse si despre materiale.

    Fabrica infiintata la Campina in 1991 a ajuns acum sa aiba hale
    de productie care acopera 30.000 mp, pe poarta fabricii iesind
    anual peste 360.000 de module de mobila. Tatal sau, Alexandru
    Rizea, a pornit afacerile in 1991, apucandu-se de mobila “pentru ca
    de asta vazuse el ca este nevoie; este de formatie inginer si
    lucrase intr-o fabrica de piese turnate; ii placeau produsele
    industriale si nu l-ar fi atras un domeniu in care nu avea
    experienta”, povesteste Adrian. Chiar si numele firmei – Lemet –
    este un acronim pentru cuvintele <lemn> si <metal>,
    adica materialele cu care lucra, inca de la inceput, antreprenorul
    prahovean. Ce parere avea fiul despre decizia tatalui la acea
    vreme? “Fiind student, mi se parea ca este o intoarcere in timp,
    pentru ca inainte condusese oameni, iar in momentul in care a
    pornit afacerea se apucase sa lucreze cu mainile”, isi aminteste
    acum fiul. Dar avea, mai spune el, incredere in ambitia tatalui sau
    si in faptul ca era un “om orientat”. In plus, “mama deja il
    sustinea frenetic si e si ea ambitioasa; la inceputuri tinea
    contabilitatea firmei dupa programul de la serviciu”.

    Fiul marturiseste acum ca nu s-a gandit niciodata sa faca
    altceva decat sa se implice in afacerea familiei: “A inceput sa-mi
    placa si, in plus, ma inteleg foarte bine cu parintii mei”. A
    considerat, intr-o oarecare masura, ca e si datoria sa de fiu sa
    puna umarul la afacerea familiei. De fapt, in aceasta firma
    lucreaza atat parintii sai, cat si sora, sotia, veri, o matusa,
    cumnatul si multi prieteni, “din fericire si din nenorocire”, spune
    Rizea. Si asta pentru ca, explica tot el, “nu exista plus fara
    minus”.

    S-a implicat activ de la terminarea facultatii, cand Lemet avea
    in jur de 20 de angajati, iar spatiul de productie era de zeci de
    ori mai mic decat fabrica de-acum, in care lucreaza 417 oameni. “La
    inceput am diversificat productia atat cat ne permitea tehnologia
    si am inteles ca trebuie sa investim in masini de productie.”
    Primele utilaje erau facute de Alexandru Rizea, apoi au cumparat
    unele la mana a doua de prin tara. In urma cu peste zece ani, cand
    au avut suficient de multi bani de cheltuit pe utilaje, le-au luat
    de peste hotare, de la producatori consacrati.

  • Adevarat a-nviat? Cat din relansarea economica e mit si cat e realitate?

    Har Domnului, o multime de vesti bune au sosit in ultima vreme.
    Romania a terminat anul trecut in top trei in UE-27 ca pondere a
    investitiilor in PIB (22,7%), productia industriala a crescut in
    februarie cu 12,7% fata de aceeasi luna din 2010, exporturile din
    ianuarie au depasit pentru prima data in ultimii zece ani
    importurile si s-au marit cu aproape 50% fata de inceputul anului
    trecut, deficitul de cont curent s-a redus cu 86%, piata auto a
    crescut aproape 8% in primele doua luni si pana si cifra de afaceri
    din comert s-a urnit un pic in februarie in raport cu ianuarie,
    desi deocamdata doar cu 1,1%.

    Capra vecinului nici ea nu sta degeaba: ultimele stiri ne spun
    ca medicii unguri au cele mai mici salarii din Europa si ca “nu e
    de mirare ca pleaca pe capete din tara”, conform Federatiei
    Europene a Medicilor Salariati, ca o cincime dintre
    municipalitatile bulgaresti nu mai au bani sa-si plateasca
    datoriile si nu mai au nici acces la credite noi ori ca un
    important om de afaceri din Estonia se plange ca tara a devenit o
    colonie a companiilor suedeze, care folosesc forta de munca ieftina
    si scot profiturile din tara. Toate aceste tari au insa deja ceea
    ce noi inca nu avem: confirmarea ca economia si-a revenit dupa
    perioada de recesiune. Sau o avem si noi?


    ZERO VIRGULA CEVA

    Dupa cresterea de doar 0,1% in ultimele trei luni din 2010 fata
    de al treilea trimestru, “cel mai probabil am avut si in trimestrul
    I 2011 o crestere economica trimestriala usor pozitiva”, estimeaza
    Ionut Dumitru, economistul-sef al Raiffeisen Bank. “Dar cred ca
    proclamarea iesirii din recesiune pe baza celor doua trimestre de
    crestere economica inca firava si alimentarea asteptarilor ca acest
    lucru ne va permite sa revenim la salariile initiale din sectorul
    bugetar, sa crestem pensiile si sa reducem si taxele, asa cum se
    speculeaza in acest moment, poate fi extrem de periculoasa”, adauga
    imediat Dumitru. Pe o crestere “cel mai probabil modesta” –
    0,1-0,5% – mizeaza si Georgiana Constantinescu, analist al Credit
    Europe Bank. “Cred ca exista sanse reale sa fi iesit din recesiune
    in primul trimestru. Oricum insa, va fi doar o iesire tehnica.
    Practic, mai sunt necesari circa 2-3 ani buni pentru a ne recupera
    la modul functional”, considera Florian Libocor, economistul-sef de
    la BRD-SocGen.

    Ce inseamna aceste surdine si avertismente? Pe de o parte, ele
    exprima disproportia dintre industrie si exporturi – motoarele care
    au impiedicat de aproape un an si jumatate economia sa cada si mai
    mult – si ceilalti parametri ce definesc redresarea dupa recesiune,
    dincolo de variatia simpla a cifrei PIB: ocuparea fortei de munca
    (somajul si-a urmat si in martie cresterea, ajungand la 8,36% din
    forta de munca), veniturile reale ale populatiei (salariul mediu
    net a fost de 1.414 lei in februarie, in scadere cu 10 lei fata de
    ianuarie, in timp ce inflatia anuala a ajuns in februarie la 7,6%
    si in martie la 8,01%, nivelul cel mai inalt din UE) si consumul,
    in continuare in scadere raportat la anul trecut.


    O definitie mai complexa a recesiunii si nu cea cu doua
    trimestre consecutive de crestere a PIB este cea folosita de Biroul
    National de Cercetare Economica (NBER) din SUA, arata Ionut
    Dumitru. Conform NBER, recesiunea reprezinta “un declin
    semnificativ al activitatii economice la nivel national, care
    dureaza mai mult de cateva luni si este vizibil prin scaderea PIB,
    a veniturilor reale ale populatiei, a numarului de angajati, a
    productiei industriale si a vanzarilor”. Dupa acest criteriu, “au
    fost si tari care nu au avut doua scaderi consecutive ale PIB
    trimestrial, dar au fost totusi in recesiune”.

    Pe de alta parte este vorba de prudenta specifica a analistilor
    fata de efectele previzibile ale oricarui anunt pozitiv: inca de la
    primele declaratii ale premierului Emil Boc ca am incheiat anul
    2010 pe plus si ca la 31 martie se termina “tehnic” recesiunea au
    inceput sa apara din mediul de afaceri si cel politic apeluri sau
    initiative legislative in sensul reducerii TVA, a cotei unice sau a
    CAS, cu ideea ca trebuie luate masuri de stimulare a economiei si
    ca ele vor produce automat suficiente venituri la buget incat sa nu
    afecteze tinta de deficit bugetar convenita cu FMI. Guvernul s-a
    angajat sa reduca anul acesta deficitul la 4,4% din PIB – ceea ce
    nu e putin, daca ne uitam ca anul trecut s-a incheiat cu un deficit
    de 6,5%, iar daca se adauga la raportare si arieratele, asa cum va
    trebui sa faca Romania din acest an, atunci cifra reala ar fi in
    jur de 8% sau mai mult.


    Tot Ionut Dumitru, care este si presedintele Consiliului Fiscal,
    aprecia recent ca, atata vreme cat economia abia s-a stabilizat, o
    reducere a CAS ca masura de stimulare nu se poate face decat daca
    PIB ar creste in acest an peste estimarea oficiala de 1,5% a FMI,
    insusita de Guvern. Altminteri, orice scadere de taxe ar trebui
    automat compensata printr-o majorare in alta parte ori printr-o
    alta sursa de venituri pe masura la buget, ca sa nu se
    contabilizeze la capitolul riscuri.

  • Cat costa o cariera?

    Intrebare de 100 de puncte: ce ati face daca ati primi
    un loc de munca platit cu 4.000 de euro pe luna? Aveti 23 de ani si
    abia ati terminat studiile. Locul vacant este intr-o companie
    multinationala, la Oslo, iar sansele de promovare sunt
    promitatoare. Ati accepta? Irina Scarlat a spus pas. “Am simtit ca
    in Romania pot sa-mi construiesc o cariera mult mai solida”,
    explica scurt tanara. S-a intors recent in tara dupa aproape doi
    ani petrecuti la studii in strainatate. A terminat Facultatea de
    Relatii Economice Internationale din cadrul Academiei de Studii
    Economice de la Bucuresti, dupa care a plecat la Oslo, unde a urmat
    un program masteral, cu specializare in economie politica, iar apoi
    a ajuns la Paris pentru un alt master – marketing si comunicare.
    Doua repere importante in CV-ul ei si un inceput ideal de
    cariera.

    Daca nu ar fi obtinut burse de studiu pentru ambele, stagiile
    din Norvegia si din Franta ar fi costat-o 29.000 de euro. “Din
    fericire, bursele pe care le-am primit din Romania, plus bursele pe
    care le-am primit apoi si de la facultatile din strainatate, dar si
    faptul ca la Oslo am lucrat in cadrul facultatii pe un post similar
    celui de asistent universitar m-au ajutat sa adun suficienti bani
    cat sa acopar 140% din costurile pe care le-am avut”, spune
    Irina.


    Faptul ca a plecat cu ajutorul unei fundatii care sprijina
    studiile in strainatate a obligat-o sa se intoarca in tara, aceasta
    fiind una dintre conditiile sponsorizarii, dar, chiar daca nu ar fi
    avut aceasta “inradacinare contractuala”, tot nu ar fi vrut sa
    ramana in alta tara. Asa ca atunci cand a primit o oferta din
    partea unei companii multinationale din Oslo de a lucra acolo, pe
    un salariu de 4.000 de euro pe luna, i-a fost simplu sa spuna nu.
    “In strainatate intri pe o pozitie de entry level usor si esti bine
    platit, dar apoi, ca expat, este greu sa avansezi. In plus, nu am
    putut niciodata sa concep ca viata mea ar putea continua altundeva
    decat acasa. Faptul ca stiam ca ma voi intoarce in Romania era
    foarte important pentru psihicul meu”, explica aceasta.

    Irina face parte dintre cei doar 24% din studentii romani care
    studiaza in strainatate si care vor sa se intoarca dupa terminarea
    studiilor, potrivit unei cercetari recente realizate de Liga
    Studentilor Romani din Strainatate. Atunci cand a venit acasa,
    primul impuls a fost sa se angajeze intr-o companie. A trimis CV-ul
    sau si scrisoarea de intentie mai multor grupuri de comunicare si a
    primit raspuns destul de repede, insa, dupa ce s-a gandit mai bine,
    si-a dat seama ca isi doreste, de fapt, altceva – sa aiba propria
    afacere. Si-a deschis, astfel, alaturi de trei prieteni, o mica
    agentie de organizare de evenimente si relatii publice. Au deja
    cativa clienti si, pe langa asta, Irina Scarlat este
    vicepresedintele pe comunicare al Ligii Studentilor Romani din
    Strainatate. Tine, deci, in permanenta legatura cu romanii care au
    plecat afara sa studieze si stie mai bine decat oricine cum isi vad
    acestia viitorul profesional, ce inseamna Romania pentru ei si, mai
    ales, de ce au ales sa plece.

    Datele pe care organizatia din care face parte le-a adunat arata
    astfel – sunt 50.000 de romani care studiaza in strainatate, fie ca
    este vorba de programe de licenta, studii masterale, programe
    doctorale, post-doctorale ori programe de tip MBA (Master of
    Business Administration) sau EMBA (Executive Master of Business
    Administration). Toti spun ca, odata admisi la universitatile de
    peste hotare, asteptarile lor se schimba radical si incep sa ceara
    mult mai mult de la ei insisi, de la societate si de la eventualii
    angajatori. Cei mai multi (36%) declara categoric ca nu vor sa se
    mai intoarca in Romania, 38% sunt nehotarati si asteapta aparitia
    unui element declansator care sa le contureze decizia, in timp ce
    24% stiu sigur ca vor veni inapoi acasa. Interesant este si cum isi
    motiveaza raspunsurile – 46% dintre tineri spun ca se intorc acasa
    pentru ca aici sunt prietenii lor, iar 31% vor sa fie alaturi de
    familie. In ceea ce-i priveste pe cei care nu mai vor sa auda de
    Romania, motivele sunt evidente – 64% vor sa se desprinda de
    societatea romaneasca in ansamblu si de toate practicile ei, in
    timp ce 55% sunt descurajati de ofertele de angajare existente in
    tara.


  • Conduce una dintre cele mai mari fabrici de cash din Romania. Ce planuri are Gheorghe Benea pentru Loterie?


    Din biroul aflat la etajul sase al cladirii in care se afla
    sediul central al Companiei Nationale Loteria Romana, la
    intersectia unor stradute inguste, in apropiere de Piata Unirii,
    Gheorghe Benea nu vede pe fereastra altceva decat blocuri si masini
    parcate inghesuit si haotic. Ar fi de asteptat sa fie cu totul
    altfel, dar omul care are pe mana una dintre cele mai puternice
    fabrici de cash din economia romaneasca nu pare sa fie foarte
    deranjat de acest lucru. Pentru ca, de obicei, nici n-are prea
    multa vreme sa admire peisajul.

    Cand a preluat pozitia de presedinte al companiei de stat, la
    inceput de 2009, inlocuind-o pe Liliana Minca, Benea visa sa
    conduca Loteria ca pe firma privata. “S-a dovedit a nu fi chiar
    atat de simplu”, spune acum managerul in varsta de 57 de ani intr-o
    discutie cu BUSINESS Magazin. Insa nu pentru ca ar fi mai greu de
    coordonat ca orice alta companie, ci pentru ca orice pas presupune
    multa birocratie, iar miscarea angrenajelor pentru o decizie cat de
    mica este atat de greoaie incat timpul pana la realizare poate
    ajunge sa se masoare in luni, daca nu chiar ani. Un timp pe care
    Benea nu pare foarte dispus sa-l accepte, pe de-o parte pentru ca
    uneori este mai fezabil sa renunti la un proiect decat sa astepti
    sa fie pus in aplicare, iar pe de alta parte pentru ca mandatul sau
    se incheie peste doi ani si planurile pe care le are pentru Loterie
    incap cu greu in acest interval: “In momentul in care vorbesti de
    un brand national, te astepti ca lucrurile sa mearga ca unse. Dar
    vorba <in afara e vopsit gardul si inauntru leopardul> se
    potriveste in multe privinte”.




    BILA 17
    N-a fost simplu nici din punct de vedere financiar. Dupa 21 de ani
    in diverse pozitii de conducere in fabrici de celuloza si hartie
    din tara, Gheorghe Benea a fost fortat sa-si schimbe punctul de
    vedere asupra obiectivelor economice ale unei companii. Orice
    afacere se concentreaza pe maximizarea profiturilor, insa, pentru
    Loteria Romana, mai importante

    s-au dovedit a fi veniturile care ajung la jucatori sub forma de
    premii sau la stat prin contributii la buget, chiar si cu pretul
    diminuarii profitului, la nevoie. “Recunosc, mi-am nuantat destul
    de mult opinia si obiectivele pe care le aveam la inceput”, spune
    Benea, mai ales acum, in contextul crizei.




    Sa conduci una dintre companiile cu cei mai multi bani
    lichizi din economie, o adevarata masinarie de cash intr-o piata in
    care patru firme din cinci au probleme din acest punct de vedere,
    nu este insa deloc putin lucru. In fond, expresia “cash is king”
    este cat se poate de adevarata, iar multi manageri si antreprenori
    sunt dispusi la aproape orice pentru a asigura lichiditati, de la
    restructurari, schimbari in portofoliul de produse sau diminuare a
    costurilor si pana la adaptarea strategiei in ansamblu la noile
    conditii de piata. “Loteria sta pe multi bani lichizi si nu are
    probleme din acest punct de vedere. Este asadar o sursa importanta
    de cash pentru bugetul de stat si sustinuta prin masuri
    corespunzatoare”, spune Benea, la prima vedere un om modest, dar cu
    legaturi in lumea politica (a fost membru PSD si actual PDL), care
    nu cauta sa epateze nici prin tinuta si nici prin biroul care, in
    afara de dimensiuni, nu tradeaza cu nimic pozitia pe care o detine
    in cea mai ravnita afacere a statului roman. De altfel, un singur
    obiect lasa de inteles cu ce anume se ocupa managerul, o bila de
    loterie cu numarul 17, ziua sa de nastere si un numar care pana
    acum i-a purtat noroc, pe care a primit-o cadou in preajma
    aniversarii si care si-a gasit de atunci loc pe biroul sau.




    Ce-i drept, n-a fost ferita de criza nici Loteria, cu
    toate ca se spune ca, in vremuri dificile din punct de vedere
    economic, cel mai bine o duc jocurile de noroc si bauturile
    alcoolice. Problemele au inceput abia anul trecut, cand mediul
    privat era deja puternic afectat de probleme financiare, dar cand
    apareau si primele semne de revenire. “2009 a fost un an de varf
    pentru companie, iar 2010 a adus intr-adevar venituri mai mici,
    insa, printr-o politica prudenta de cheltuieli, profiturile s-au
    mentinut la un nivel constant”, spune presedintele Companiei
    Nationale Loteria Romana.