BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Furia bogatilor

    Nu, nu vorbesc despre ultraconservatori. Vorbesc despre cei
    bogati.Sunt vremuri grele pentru multi oameni din aceasta tara.
    Saracia, in special saracia acuta, a crescut in timpul crizei
    economice; milioane de oameni si-au pierdut casele. Tinerii nu-si
    mai pot gasi de lucru; concediatii ajunsi la varste de 50 de ani se
    tem ca n-or sa mai lucreze niciodata.

    Si totusi daca vreti sa gasiti furie politica in stare pura –
    aceea care ii face pe unii sa-l compare pe presedintele Barack
    Obama cu Hitler sau sa-l acuze de tradare – n-o s-o gasiti in
    randul acestor americani in suferinta. O veti gasi in schimb in
    randul celor mai privilegiati, cei care nu trebuie sa se teama
    ca-si vor pierde locul de munca, casele, asigurarile de sanatate,
    dar care sunt indignati, ultragiati, ofensati la gandul ca ar putea
    sa plateasca impozite putin mai mari.

    Furia bogatilor a tot crescut de cand Obama si-a inceput
    mandatul. La inceput, totusi, ea era in mare parte canalizata spre
    Wall Street. De aceea, cand saptamanalul New York a publicat in
    primavara trecuta un articol cu titlul “Bocetul celor 1%”, vorbea
    despre smecherii din finante ale caror firme fusesera salvate cu
    fonduri publice, dar care erau furiosi la ideea ca pretul acestor
    salvari ar trebui sa includa limitari temporare ale bonusurilor
    lor. Miliardarul Stephen Schwarzman a comparat o propunere a lui
    Obama cu invazia nazista din Polonia, dar propunerea in chestiune
    inchidea o portita fiscala de care profitau chiar managerii de
    fonduri ca el.

    Acum insa, pe cand se pune problema viitorului reducerilor de
    impozite lasate de administratia Bush – si daca impozitele vor urca
    din nou pana la nivelurile din epoca Clinton -, furia celor bogati
    a crescut si in unele privinte si-a schimbat caracteristicile.

    Pe de o parte, nebunia a incetat sa mai fie un fenomen marginal.
    E de inteles cand un miliardar sporovaie la o cina publica. E insa
    cu totul altceva cand bilunarul Forbes are un cover story in care
    sugereaza ca presedintele Statelor Unite incearca in mod deliberat
    sa traga in jos America, in virtutea programului lui
    “anticolonialist” si ca “SUA sunt conduse dupa idealurile unui
    membru de trib Luo din Kenya in anii ’50”. Cand vine vorba de
    aparat interesele celor bogati, se pare, regulile normale de
    discurs civilizat si rational nu se mai aplica.

    In acelasi timp, autocompatimirea in randul celor privilegiati a
    devenit acceptabila, chiar sic.

    Sustinatorii reducerilor de impozite spuneau ca ei sunt
    interesati in special de familia americana obisnuita. Chiar si
    reducerile de impozite pentru cei bogati erau justificate in
    termeni de hocus-pocus economic, sustinandu-se ca impozitele mai
    mici de la varful piramidei vor face economia mai puternica pentru
    toata lumea.

    In zilele astea, insa, acesti sustinatori nici nu se mai obosesc
    cu scamatoriile. Da, republicanii striga in gura mare ca majorarea
    impozitelor va lovi in micile afaceri, desi parca nu de asta le
    pasa lor cel mai tare. Auzi insa tot mai des negari vehemente cum
    ca aceia care castiga 400.000 sau 500.000 de dolari pe an ar fi
    cumva bogati. Adica ganditi-va la cheltuielile celor din acea clasa
    de venituri – impozitele pe care trebuie sa le plateasca pe casele
    lor scumpe, cheltuielile cu scolile private de elita la care isi
    trimit copiii si tot asa. La sfarsit abia daca le mai raman ceva
    bani si pentru ei.

    Si in randul celor evident bogati ia nastere un sentiment de
    “mi-se-cuvine” extrem de belicos: sunt banii lor si au dreptul sa-i
    pastreze. “Impozitele sunt ceea ce platim pentru o societate
    civilizata”, spunea Oliver Wendell Holmes, dar asta era cu multa
    vreme in urma.

    Spectacolul americanilor cu venituri mari, cei mai norocosi
    oameni ai lumii, care se complac in autocompatimire ar fi amuzant
    daca n-ar fi o singura problema: s-ar putea sa le iasa asa cum isi
    doresc. Nu conteaza chitanta de 700 de miliarde de dolari pentru
    extinderea reducerilor de impozite pentru cei bogati: aproape toti
    republicanii si unii democrati dau fuga sa sara in ajutorul
    bogatasilor napastuiti.

    Vedeti dumneavoastra, oamenii avuti sunt ceva diferit de mine
    sau de dumneavoastra: ei au mai multa influenta. Pe de o parte e o
    problema de contributii din campanie, dar e si una de presiune
    sociala, de vreme ce politicienii petrec o gramada de vreme cu
    acesti alegatori. Asa ca, atunci cand cei bogati se confrunta cu
    perspectiva de a da ca impozite inca 3-4% din veniturile lor,
    politicienii le resimt durerea – o resimt mai acut, asta e clar,
    decat percep durerea familiilor care-si pierd locurile de munca,
    casele si sperantele. Si cand disputa fiscala se va fi terminat –
    intr-un fel sau altul – puteti fi siguri ca oamenii care acum apara
    veniturile elitei se vor intoarce ca sa ceara reduceri ale
    cheltuielilor pentru asigurari sociale si ale ajutoarelor pentru
    someri. America trebuie sa faca alegeri dureroase, vor spune; noi
    toti trebuie sa fim dispusi sa facem aceste sacrificii.

    Dar cand ei spun “noi toti”, ei de fapt spun “voi toti”.
    Sacrificiile sunt pentru cei mici.

  • Comenteaza cu Ana si Dorin: Pro si contra unui nou acord cu FMI

    Ana crede ca un nou acord va avea si efecte pozitive

    1. Romania primeste capital de credibilitate. Faptul ca Romania
    se poate indatora inseamna doua lucruri: 1. ca are nevoie de bani
    de care altfel nu poate face rost si 2. ca este considerata
    solvabila, pentru ca nimeni au ar credita fara sa se asigure ca va
    primi banii inapoi. Acest mesaj este important in special pentru
    investitori, care ar putea vedea relatia Romaniei cu FMI ca pe o
    garantie a faptului ca isi pot plasa banii aici.

    2. Mai tragem de timp. Banii de la FMI nu ne ajuta sa ne
    rezolvam problemele, mai ales pentru ca statul nu-i mai poate
    folosi pentru a acoperi goluri din bugetul de stat. Insa macar
    prelungim perioada in care putem gasi solutii viabile pentru
    iesirea din criza, ne putem proteja moneda si aratam pietelor
    externe ca “cineva acolo sus ne sustine”. Gestionata corect,
    aceasta miscare s-ar putea transforma intr-un colac de salvare
    pentru economia Romaniei.

    3. Tema pentru acasa. FMI ne va acorda imprumutul in anumite
    conditii. Pentru a primi banii, Guvernul va trebui sa se angajeze
    la respectarea lor si va avea trasate obiective clare pe care sa le
    indeplineasca. Daca Executivul nu poate face de unul singur acest
    lucru, atunci presiunea FMI ar putea avea rezultate pozitive.

    Dorin nu este incantat de acord

    1. Nu stiu in ce masura natia romana isi mai poate permite o
    noua datorie si daca economia poate sustine asa ceva, iar bugetul
    va putea plati ratele si datoria. Nimeni nu a spus, clar, cu
    zecimale si T contabilicesc, unde s-au dus cele 20 de miliarde de
    euro angajate initial la FMI si UE. Ma tem ca noul “colac de
    salvare” ne va scufunda mai rau si va permite politicienilor sa-si
    faca mendrele intr-un an preelectoral.

    2. Exista si alte solutii decat FMI, o dovedesc si Bulgaria si
    Ungaria. Cea mai la indemana – sa se fure mai putin. Investitii
    straine atrase prin facilitati sau reduceri de taxe. Fonduri
    europene. Combaterea evaziunii fiscale. Economia gri si munca la
    negru. Optimizarea cheltuielilor statului. Sunt binecunoscute si
    des repetate, dar permanent ignorate de Guvern.

    3. Ragazul castigat printr-un nou credit are si parti negative –
    cursul de schimb al monedei nationale, de exemplu, unde se
    acumuleaza tensiuni. Cu cat mai indelungat timpul, cu atat explozia
    mai mare.

  • De ce nu traim mai mult?

    Acum sa ne imaginam ca familia Popescu e de fapt bugetul
    sistemului de sanatate. Banii din sanatate sunt putini, Romania
    avand cea mai mica alocare bugetara din Uniunea Europeana, adica
    circa trei procente din PIB. Tot Romania are sute de mii de bolnavi
    cronic si doar o mica parte dintre ei au acces la tratament. Sunt
    de vina fondurile limitate care nu permit ca doctoriile sa ajunga
    pentru toata lumea. Totusi, desi fondurile sunt atat de reduse,
    consumul de originale (medicamente aflate sub protectia brevetului,
    deci mai scumpe) a ajuns la trei sferturi din cheltuielile cu
    medicamente, in valoare, in timp in alte tari genericele
    (medicamente iesite de sub patent, cu efect similar, mai ieftine,
    cu aceeasi substanta activa) sunt privite ca o prioritate pentru a
    economisi banii bugetului si a largi accesul pacientilor la
    tratament.

    Noul sistem de compensare propus de CNAS pentru listele de
    medicamente din programele nationale se vrea a fi simplu: unde
    exista numai medicament original se compenseaza integral valoarea
    acestuia, iar unde exista si originale si generice, se compenseaza
    cel mai ieftin generic. Modalitatea pe care o propune CNAS vine pe
    fondul diminuarii drastice a fondurilor colectate in fondul unic de
    asigurari, ce-i drept, cu o intarziere care a permis ani la rand
    risipa banilor din buget. Practic, dupa noile reguli, cheltuielile
    inutile se vor diminua, mai multi pacienti vor avea acces la
    tratament, iar cei care doresc sa ramana in continuare pe schema
    terapeutica cu doctorii inovative vor plati diferenta. Intrebarea
    care se ridica firesc si normal este: “Dupa ani la rand in care au
    primit medicamente originale, cine o sa-i invete pe pacienti ca
    genericele au acelasi efect, desi sunt mai ieftine?”.

    Problema e cu atat mai acuta cu cat lupta intre companii e mai
    apriga ca niciodata. Iar din punct de vedere mediatic, informatiile
    ajung deformate catre public. Presa vorbeste despre scumpiri cu
    750% ale medicamentelor, despre mii de pacienti care vor ramane
    fara tratament si despre cheltuieli care se vor muta inspre spitale
    cat timp bolnavii nu vor mai avea bani sa le cumpere. Fara sa
    fortam generalizari periculoase, trebuie sa recunoastem ca
    farmacistii si medicii sunt tentati sa recomande produsele
    originale pentru a-si asigura marjele de profit mai mari, in timp
    ce reprezentantii medicali de vanzari ai producatorilor se apropie
    tot mai mult de medici pentru a stimula in continuare prescrierea
    lor. Formale sau informale, sumele care se rotesc in sistem sunt de
    ordinul milioanelor de euro. Cercetari si deplasari la congrese si,
    dupa cum spun surse apropiate de industrie, bani lichizi pentru
    prescriptori si farmacisti. Producatorii spun ca ei nu finanteaza
    decat proiecte de cercetare ale medicilor si toate sumele platite
    medicilor sunt transparente si impozabile. De cealalta parte,
    medicii spun ca problema e de fapt la farmacii, unde lobby-ul
    producatorilor ar fi si mai agresiv.

    Cert e ca sistemul prescrierii medicamentelor se afla in umbra
    unei mari perdele de fum, iar campania de prezentare denaturata a
    noilor modificari ascunde interese economice uriase. Si lupta
    pentru profituri cat mai mari e pusa in umbra interesului pentru
    sanatatea pacientului. Regula de baza de la care trebuie sa se
    porneasca e simpla: nu e eficient economic, nici pentru pacienti,
    nici pentru bugetul alocat sanatatii, sa se plateasca de pana la
    sapte ori mai mult pentru a obtine acelasi efect terapeutic. Peste
    asta se adauga si zvonurile ca medicamentele originale nu au, in
    general, echivalent in industria de generice, si, mai mult, ca
    genericele sunt ieftine, de proasta calitate si invechite, deci nu
    au efectele terapeutice scontate.

    In tot acest joc, pacientul se vede confuz si nimeni nu pare sa
    aiba vreo dorinta de a asigura informarea cat mai apropiata de
    interesul bolnavului.

    Una peste alta, ajunsa la fundul sacului, Casa de Asigurari ar
    putea lua o decizie importanta de la 1 octombrie, menita sa
    limiteze pentru prima oara in 20 de ani risipa banilor dintr-un
    sistem si asa saracit, dar care isi permitea sa ofere medicamente
    scumpe unui numar redus de oameni, in timp ce cu aceiasi bani putea
    avea grija de mai multi la costuri mai mici. E una din putinele
    schimbari in bine pe care o aduce lipsa banilor la buget.

  • “Generatia Xpat: dati cate 350 de euro romanilor sa plece din tara”

    Inainte de orice, o poveste: luna noiembrie a anului 1965 nu a
    fost, pe continentul american, mai friguroasa decat de obicei, dar
    reteaua de alimentare ce pleca din hidrocentrala Niagara lucra la
    capacitate maxima – oamenii gateau, se incalzeau, citeau. In ziua
    de 9 noiembrie, la ora 5 dupa-amiaza, un releu de protectie –
    pentru nespecialisti un intrerupator electric care actioneaza in
    momentul in care este alimentat un electromagnet si care elimina
    pericolul supraincarcarii liniilor electrice – a declansat, scotand
    hidrocentrala Niagara din sistem. Sarcina a fost automat preluata
    de alte retele electrice, dar acestea, supraincarcate la randul
    lor, au cazut. Alte sase mari centrale electrice au fost
    deconectate si ele si ceea ce a urmat a fost prima mare pana de
    curent din istorie, care a afectat o suprafata importanta din
    sud-estul Canadei si din nord-estul Statelor Unite, inclusiv o mare
    parte din New York.

    30 de milioane de oameni si peste 200.000 de km patrati au ramas
    fara energie electrica in jur de 12 ore pentru ca un fleac de releu
    de cativa centi a declansat. Si, curios, nu a fost o defectiune: un
    electrician a setat releul sa declanseze astfel, grijuliu fiind cu
    echipamentele firmei la care lucra si cu siguranta clientilor. In
    New Yorkul ramas pe intuneric, ziarul NY Times scotea o editie de
    numai zece pagini, au avut loc doar cinci jafuri – un record pentru
    marele oras si pentru o astfel de situatie si, in cele din urma,
    s-au pus bazele unei legende urbane, a boom-ului “copiilor din pana
    de curent”.

    Sa-i lasam pe copii si sa ne intoarcem la releu, la elementul
    declansator: un fleac de utilaj, menit sa protejeze, manuit de un
    ins bine-intentionat, care a declansat problema.

    Ma intreb care va fi declansatorul pentru schimbarea Romaniei?
    Daca il identificam, atunci vom sti si momentul si poate vom intui
    si directia spre care ne indreptam.

    Schimbarea nu va fi indusa, sunt sigur, de sindicate si nici de
    miscari spontane de protest, cum a fost cea a cadrelor medicale de
    la spitalul din Braila. Nu va fi iscata nici de primele facturi la
    incalzire, care vor nemultumi, desigur, multi oraseni si care vor
    determina, poate, Ferentariul sa se revolte asa cum a mai facut-o
    cu ceva timp in urma. Dar, repet, nu mizez pe o schimbare
    economica/politica indusa de nemultumirea populara si oricum, aceea
    nu va fi schimbare, ci doar o cosmetizare.

    O schimbare este profunda si apare pe nesimtite si destul de
    repede. Pune in miscare mase mari de oameni, iar fenomenul
    capsunarilor este primul care imi vine in minte, pentru ca este
    singurul care a transformat satul romanesc. Acum ne aflam in fata
    urmatorului val migrationist, care nu ii afecteaza numai pe romani,
    ci si pe tinerii greci si americani: New York Times vorbeste de un
    studiu care indica ca sapte din zece tineri greci vor sa isi
    paraseasca tara, Bloomberg vorbeste despre tineri chinezi si
    indieni scoliti in SUA, bine pregatiti profesional, care se intorc
    acasa, iar alte relatari din presa vorbesc de plecari masive din
    micile orase din tihnitul Midwest american, acum prea tihnit, spre
    moarte.

    Retineti un numar: 34 de milioane de oameni. Este numarul celor
    care au ramas fara slujbe din cauza crizei. Numarul total al
    somerilor a ajuns, conform Organizatiei Internationale a Muncii, la
    valoarea record de 210 milioane. 34 de milioane, dintre care doua
    treimi in economii dezvoltate. 210 milioane. Sunt numerele pe care
    le invoca FMI, ipocrit, temandu-se de “explozii sociale” (Dominique
    Strauss-Kahn, 13 septembrie).

    Generatia Xpat suprapusa cu expansiunea BRIC va reloca nu numai
    serviciile, ci si centrii financiari ai planetei din City si de pe
    Wall Street catre Asia si America de Sud.

    De ce spun asta, cand economia Romaniei este in picaj si
    situatia nu pare a avea sorti de schimbare? Pai fie puteti privi in
    continuare la spectacolul jalnic care ne inconjoara, la scaderea
    salariilor si a consumului si la revolte sociale, sperand ca
    palmasii se vor revolta ca in decembrie 1989, fie veti incerca sa
    speculati generatia Xpat si expansiunea BRIC: relocare de afaceri,
    servicii, comert, materii prime, mana de lucru calificata,
    competente nefolosite, constructii.

    In lumea larga zece Romanii nu au de lucru; din cele zece
    Romanii, cinci sunt pe picior de plecare. Oamenii acestia pot fi
    transportati, hraniti, ajutati. E business, e globalizare, e noua
    economie.
    Franta a oferit 300 de euro pentru ca niste oameni sa plece. In
    replica, cea mai buna masura economica a Guvernului Boc ar fi sa
    ofere cate 350 – 500 de euro celor dispusi sa isi incerce norocul
    pe alte meleaguri.

  • China, Japonia, America

    Vedeti dumneavoastra, personaje de calibru ale politicii
    americane s-au codit in repetate randuri sa faca ceva in legatura
    cu manipularea de catre China a propriei monede, cel putin partial
    din teama ca nu cumva chinezii sa se opreasca din cumparat
    obligatiunile noastre. Si totusi, in actualul climat, achizitiile
    Chinei nu ne fac bine, ci rau. Japonezii inteleg asta. Noi de ce
    nu?

    Putina istorie: daca discutia despre politica monetara chineza
    pare confuza, este doar pentru ca multi nu sunt dispusi sa
    priveasca in fata realitatea bruta si simpla, ca Beijingul
    subevalueaza deliberat moneda nationala.

    Consecintele acestei politici sunt si ele brute si simple: de
    fapt, China suprataxeaza importurile, in vreme ce-si subventioneaza
    exporturile, alimentand un urias excedent comercial. S-ar putea sa
    vedeti teorii cum ca surplusul comercial al Chinei n-are nimic de a
    face cu politica sa monetara; daca ar fi asa, ar fi o premiera in
    istoria lumii. O moneda subevaluata promoveaza intotdeauna
    excedentele comerciale, iar China nu face exceptie.

    Si intr-o economie globala in depresiune, orice tara cu un
    excedent comercial artificial fura altor state mult-necesarele
    vanzari si locuri de munca. Din nou, oricine spune altceva sustine
    ca de fapt China este cumva exceptata de la logica economica
    aplicabila tuturor celorlalti.

    Deci ce-ar trebui sa facem? Oficialii americani au incercat sa
    se inteleaga cu omologii chinezi, sustinand ca o moneda mai
    puternica ar fi in interesul Chinei. Au dreptate: o moneda
    subevaluata promoveaza inflatia, erodeaza salariile reale ale
    muncitorilor si risipeste resursele tarii. Dar in vreme ce
    manipularea monedei este rea pentru China ca atare, ea e buna
    pentru influenta politica a companiilor chinezesti, multe dintre
    ele detinute de stat. Asa ca manipularea monetara merge
    inainte.

    Din vreme in vreme, oficialii americani au tot anuntat progrese
    in problema monedei; de fiecare data s-a dovedit insa ca au fost
    trasi pe sfoara. In iunie, Timothy Geithner, ministrul de finante,
    a laudat anuntul Chinei ca va trece la un curs de schimb mai
    flexibil. De atunci, yuanul a crescut cu un maret 1% (da, ati citit
    bine) fata de dolar – mare parte din crestere petrecandu-se in
    ultimele saptamani, inaintea anuntatelor audieri pe teme monetare
    din Congres. Si de vreme ce dolarul a scazut fata de toate marile
    valute, avantajul artificial de cost al Chinei a crescut, de
    fapt.

    Evident, nimic nu se va intampla pana cand sau daca Statele
    Unite nu vor arata ca sunt dispuse sa ia acele masuri normale
    atunci cand o alta tara isi subventioneaza exporturile: sa impuna
    un impozit suplimentar temporar, care sa anuleze subventia. De ce o
    astfel de masura nu a fost niciodata pusa in discutie?

    Un raspuns, dupa cum am sugerat deja, este teama de ce s-ar
    putea intampla daca Beijingul se opreste din cumpararea de bonduri
    americane. Dar aceasta frica e complet nelalocul ei: intr-o lume ce
    abunda de rezerve si economisiri in exces, n-avem nevoie de banii
    Chinei – in special pentru ca Rezerva Federala ar putea si ar
    trebui sa cumpere orice obligatiune pe care chinezii ar scoate-o la
    vanzare.

    E adevarat ca dolarul ar scadea daca Beijingul ar decide sa
    renunte la unele dintre activele americane pe care le detine. Dar
    asta ar ajuta de fapt economia americana, facandu-ne exporturile
    mai competitive. Intrebati-i pe japonezi, care nu mai vor sa le mai
    cumpere China obligatiunile, pentru ca aceste achizitii intaresc de
    fapt yenul.

    Pe langa nejustificatele temeri financiare, exista si o cauza
    mai sinistra a pasivitatii americane: teama mediului de afaceri de
    represaliile chinezesti.

    Ganditi-va la o chestiune complementara: subventiile evident
    ilegale oferite de statul chinez industriei sale de energie verde.
    Aceste subventii ar fi trebuit sa duca la o plangere formala a
    companiilor americane; in realitate, singura organizatie dispusa sa
    inainteze o plangere a fost sindicatul metalurgistilor. De ce? Dupa
    cum a relatat The New York Times, “companiile multinationale si
    asociatiile comerciale din domeniul energiei verzi, ca si din alte
    domenii, s-au codit sa inainteze plangeri, temandu-se de reputatia
    oficialilor chinezi de a se razbuna pe joint-venture-urile din tara
    lor si de a merge pana la interzicerea accesului pe piata pentru
    orice companie care se pune contra Chinei”.

    Intimidari de acelasi fel au ajutat cu siguranta la descurajarea
    actiunilor de pe frontul valutar. Asa ca e un moment bun sa ne
    aducem aminte ca ceea ce e bun pentru companiile multinationale e
    adesea rau pentru America, in special pentru muncitorii ei.

    Asa ca aceasta e intrebarea: se vor lasa decidentii americani
    speriati de fantomele financiare si pacaliti de actiunile de
    intimidare contra companiilor? Vor continua sa nu faca nimic in
    fata politicilor ce favorizeaza interesele speciale ale Chinei,
    deopotriva pe seama muncitorilor chinezi si a celor americani? Sau
    vor lua masuri in cele din urma? Tineti aproape.

  • Declinul unei sperante

    Netbookurile au fost povestea de succes a anului trecut. Chiar
    daca au facut senzatie procentele cu care vanzarile au crescut de
    la un trimestru la altul, relevanta lor este discutabila, pentru
    simplul motiv ca netbookurile reprezinta o categorie noua. Cert
    este insa ca varful a fost atins in ultimul trimestru al lui 2009,
    cand producatorii au aruncat pe piata 10,5 milioane de unitati
    (estimarea Gartner). Insa anul acesta tendinta s-a inversat, astfel
    incat in primul trimestru cifra a scazut la 9,7 milioane. Ceea ce e
    oarecum normal in evolutia vanzarilor pentru mai toate produsele,
    numai ca in al doilea trimestru piata nu si-a revenit, iar totalul
    vanzarilor a scazut la 8,4 milioane, asa ca deja se vorbeste de o
    tendinta.

    E firesc deci sa ne intrebam de ce declinul vine atat de repede,
    mai ales ca e vorba de o categorie de produse care se anunta extrem
    de promitatoare. Una dintre explicatii vine chiar de la
    presedintele firmei Asus, Jerry Shen, care considera ca principalul
    vinovat pentru scaderea vanzarilor este Apple, cu al sau iPad.
    Tendinta este de altfel confirmata de cateva sondaje realizate de
    firme independente, care arata ca, in mai 2010, peste 30% dintre
    cumparatorii potentiali pentru un netbook si-au schimbat optiunea,
    reorientandu-si mai degraba preferintele spre iPad. Un studiu
    realizat de Forrester Research prevede ca in 2015 netbookurile vor
    reprezenta doar 17% din piata, in vreme ce tabletele vor urca la
    circa 23%. In aceste conditii, Asus intentioneaza sa intre si ea pe
    piata tablet PC-urilor, cu trei modele care vor fi lansate incepand
    din toamna. La fel vor proceda probabil si alti producatori si nu
    este exclus ca si Google sa intre in joc.

    Parerea mea este ca scaderea vanzarilor de netbookuri cu 13%
    fata de perioada corespunzatoare a anului trecut nu poate fi pusa
    decat in mica masura pe seama aparitiei iPad sau a altor produse
    din aceeasi gama. Exista mai multi factori care influenteaza
    aceasta piata. De exemplu, anul 2009 a fost cel in care efectele
    crizei financiare au fost maxime, asa ca atractia pentru preturile
    mici a favorizat cresterea pietei, in vreme ce anul acesta
    atmosfera e mai optimista (sau oamenii s-au obisnuit). De asemenea,
    sperantele privind vanzari masive in tari precum China, India sau
    Brazilia s-au dovedit exagerate, pentru ca, desi preturile sunt
    atractive, rata de innoire este mica. Insa factorul pe care-l
    consider cel mai important este faptul ca netbookul si-a contrazis
    definitia si, prin urmare, a pierdut majoritatea trasaturilor
    care-l caracterizau.

    Scanteia a fost aprinsa de laptopul “de 100 de dolari” proiectat
    de profesorul Negroponte si promovat de fundatia OLPC (One Laptop
    Per Child), care a demonstrat ca se pot produce computere utile la
    preturi mici si ca puterea redusa de calcul poate fi compensata de
    o buna conectivitate si aplicatii web. Perspectiva de a vinde masiv
    computere ieftine, in special in zona educationala din tarile in
    curs de dezvoltare, a aprins imaginatia mai multor producatori,
    care au lansat in scurt timp modele ce isi propuneau sa concureze
    cu laptopul de la OLPC. S-a dovedit insa ca aceasta piata este mai
    dificila decat parea, asa ca s-a cautat o alta varianta si s-a
    dovedit ca exista cerere semnificativa chiar in tarile dezvoltate.
    Oamenii isi doreau un notebook mic si ieftin, ultraportabil, si nu
    puneau mare pret pe puterea de procesare, pentru ca ideea era sa
    foloseasca aplicatii web. Asta insemna ca puteau fi echipate cu
    sisteme de operare open-source din gama Linux (scazand si pe
    aceasta cale din pret) si compensand cu conectivitate wireless mai
    diversa, inclusiv 3G. Asa s-a cristalizat definitia, iar Asus Eee
    si Acer Aspire One s-au impus ca modele, urmate curand si de alti
    producatori.

    In scurt timp, Intel, AMD si ARM au reusit sa proiecteze
    procesoare tot mai puternice si cu consum redus, anume pentru
    netbookuri. Producatorii acestora au profitat de puterea sporita si
    au inceput sa le echipeze cu Windows. Apoi au constatat ca
    gusturile cumparatorilor au evoluat spre ecrane mai mari.
    Utilizatorii, de indata ce si-au regasit aplicatiile cu care erau
    obisnuiti (de pilda suita Microsoft Office), nu au mai mizat atat
    pe serviciile web si pana la urma netbookurile au ajuns sa se
    confunde cu un notebook obisnuit, ceva mai ieftin si eventual mai
    mic. Utilizatorii mai pretentiosi au trecut la laptopuri standard
    si asta explica in si mai mare masura declinul decat concurenta lui
    iPad.

    Si, de fapt, forma care se potriveste cel mai bine definitiei
    unui netbook este tableta.

  • Superputerea frugala

    Da, America a trecut de la a fi invingatorul suprem al celui
    de-al Doilea Razboi Mondial la a fi una dintre cele doua
    superputeri ale razboiului rece, apoi de la natiunea indispensabila
    de dupa castigarea razboiului rece la “superputerea frugala” de
    azi. Obisnuiti-va cu asta, caci asa ne va fi noua porecla.
    Pacifistii americani nu mai trebuie sa se teama de razboaie
    aleatorii. Nu mai facem asa ceva. Nu ne mai permitem azi nici sa
    invadam Grenada, mica insula din Marea Caraibelor.

    Inca de la inceputul Marii Recesiuni din 2008, a devenit clar ca
    in America se schimba tipologia liderilor, fie ei politici sau
    corporatisti. In timpul celei mai mari parti a epocii postbelice, a
    fi lider insemna sa oferi oamenilor lucruri. Azi si pentru cel
    putin urmatorul deceniu, a fi lider in America va insemna, in
    contrapartida, sa iei lucruri de la oameni.

    Si nu exista nicio situatie in care liderii americani, pe masura
    ce trebuie sa ia tot mai multe lucruri de la propriii votanti, sa
    nu se gandeasca sa puna deoparte niste bani de la bugetele pentru
    politica externa si pentru razboaiele externe.Politica externa si
    de aparare este un indicator lasat la urma. Multe altele sunt
    taiate mai intai. Dar aceste taieri vin, caci deja se aud
    avertismentele secretarului Apararii, Robert Gates. Iar o America
    superputere frugala va avea efecte in cascada pe tot globul.

    “Superputerea frugala: leadershipul global al Americii intr-o
    era stramtorata financiar” este titlul unei foarte oportune noi
    carti a mentorului si prietenului meu Michael Mandelbaum, expert in
    politica externa la Universitatea Johns Hopkins. “In 2008, toate
    formele de asistenta sociala si de sanatate oferite de guvern au
    constituit cam 4% din PIB”, arata el. In actualul ritm si cu
    generatia exploziei demografice de dupa razboi care va incepe in
    curand sa apeleze la aceste forme de asistenta, pana in 2050 “ele
    vor constitui 18% din tot ce produce SUA”. Asta, pe langa costurile
    de a ne scoate singuri din aceasta recesiune, “va transforma
    fundamental viata publica din Statele Unite si prin urmare si
    politica externa a tarii”. In ultimele sapte decenii, atat in
    materie de politica externa, cat si in cea interna, cuvantul nostru
    de ordine a fost “mai mult”, sustine Mandelbaum. “Sintagma
    definitorie a politicii externe in al doilea deceniu al secolului
    21 si mai incolo va fi insa ‘mai putin’.”

    Cand singura superputere a lumii e impovarata cu o datorie atat
    de mare – atat fata de sine, cat si fata de alte state – toata
    lumea e afectata. Cum? E greu de prezis. Dar stiu ca trasatura cea
    mai importanta si nemaiintalnita a politicii externe americane a
    fost in ultimul secol ritmul in care diplomatii si fortele navale,
    aeriene si terestre americane au oferit bunuri publice – de la mari
    libere la comert liber si de la izolare la antiterorism – de care
    au beneficiat multi altii in afara de noi. Puterea Americii a fost
    elementul esential in mentinerea stabilitatii globale si asigurarea
    unei guvernante planetare in ultimii 70 de ani. Un astfel de rol nu
    dispare, dar se va micsora cu siguranta.

    Marile puteri s-au mai restrans si in trecut: Marea Britanie,
    spre exemplu. Dar, dupa cum observa si Mandelbaum, “cand Marea
    Britanie nu a mai putut sa ofere guvernanta globala, au aparut
    Statele Unite ca sa o inlocuiasca. Acum, nicio tara nu e in stare
    sa inlocuiasca Statele Unite, asa ca pierderea de pace si
    prosperitate internationala risca sa fie mai mare odata cu
    retragerea Americii decat a fost la retragerea Marii Britanii”. La
    urma urmei, Europa este bogata, dar cam bleaga. China este bogata
    ca natiune, dar inca saraca masurata per capita si prin urmare
    ramane puternic orientata spre interior si regional. Rusia,
    imbatata de petrol, poate cauza probleme, dar nu poate proiecta
    putere.

    “Prin urmare, lumea va fi un loc mai dezordonat si mai
    periculos”, estimeaza Mandelbaum.

    Cum poate fi intoarsa aceasta evolutie? Mandelbaum evoca trei
    lucruri: In primul rand, trebuie sa revenim pe un drum sustenabil
    catre crestere economica si reindustrializare, indiferent de
    sacrificiile, munca grea si consensul politic pe care aceasta il va
    presupune. In al doilea rand, trebuie sa ne stabilim prioritatile.
    Ne-am bucurat de un secol in care am avut, in materie de politica
    externa, atat ceea ce este vital, cat si ceea ce este dezirabil.
    Spre exemplu, eu presupun ca putem avea succes in Afganistan cu o
    cantitate infinita de oameni si de bani. Dar este acest succes
    vital? Sunt sigur ca e de dorit, dar e vital? In al treilea rand,
    trebuie sa ne amelioram situatia bugetara si s-o slabim pe cea a
    inamicilor nostri, iar cel mai bun mod in care putem face asta din
    mers este cu ajutorul unei taxe pe carburanti mult mai mare.

    America este pe cale sa invete o lectie foarte dura: iti poti
    asigura prosperitatea cu bani imprumutati pe termen scurt, dar nu
    si puterea geopolitica pe termen lung. Pentru asta iti trebuie un
    motor economic real si in crestere. Si pentru noi s-a cam terminat
    termenul scurt. A fost o vreme cand analiza serioasa a politicii
    externe americane nu presupunea analiza serioasa a politicii
    economice. Nu mai e asa.

    O America amanetata nu va mai avea ulii razboinici sau cel putin
    nu unii pe care sa-i ia cineva in serios.

  • Privirea Gretei Garbo asupra bugetului de pensii

    Chestia este ca Mamoulian i-a spus lui Garbo, inainte de a filma
    secventa, sa priveasca pur si simplu in gol, fara sa se gandeasca
    la nimic si fara sa incerce sa exprime ceva. Restul il face mintea
    spectatorului, atins de drama reginei nevoita sa isi paraseasca
    tara. Spectatorul priveste un gol pe care il umple cu imaginatia
    sa.

    Am regasit aceeasi privire goala saptamana trecuta, la noul
    ministru al muncii Ioan Botis, intrebat la prima sa conferinta de
    presa despre deficitul fondului de pensii. Nu a avut durata din
    film si nici incarcatura emotionala nu a fost aceeasi si nici nu a
    trebuit sa imi pun imaginatia la treaba, privirea era goala si
    atat. Nu stiu, nu cred ca a fost vreo indicatie regizorala –
    ministrul parea sa nu se gandeasca la ceva si nici nu incerca sa
    exprime ceva. Privea conferinta de presa ca pe o durere de masea
    care trece, ca o sacaiala in drumul spre biroul ministerial
    suficient de mare si lat ca sa mascheze privirea goala.

    N-ai cum sa nu devii un cititor in priviri aparent goale, mai
    ales in Romania, unde strada este plina de asa ceva; cele mai multe
    ascund, se simte asta, drame, griji, apasari. Altele, ceva mai
    putine, sunt fie profesionale, masti adica, fie sunt chiar goale,
    lipsite de idei, emotii sau sentimente.

    As lega privirile goale de deprofesionalizarea Romaniei. Cele
    mai triste stiri ale perioadei care a trecut au fost, cred, nu
    caderea economica sau reducerile de venituri sau cresterile de
    taxe, ci numarul in scadere al celor ce trec de examenul de
    bacalaureat (abia o treime la sesiunea din toamna) si, mai nou, de
    incredibilul 98% care reprezinta procentul celor ce nu au izbutit
    sa treaca testul admiterii in Institutul National al Magistraturii.
    Situatia in sine, adica cei 3.200 de candidati din care numai 72 au
    trecut testul nu este desigur, reprezentativa la nivel national, nu
    poate oferi o dimensiune a ceva. Poate si testul a fost mai greu ca
    de obicei sau poate examinatorii mai duri, dar, pe de alta parte,
    3.200 este un numar suficient de mare pentru a incepe sa iti pui
    intrebari.

    Asa cum nu poti sa nu iti pui intrebari in momentul in care afli
    ca aproape jumatate dintre semenii tai cred ca Soarele se roteste
    in jurul Pamantului sau ca in jur de o treime pur si simplu nu pot
    intelege o pagina de text. Asa cum nu poti sa nu iti pui intrebari
    atunci cand constati modul in care multi semeni siluiesc limba
    romana sau le constati saracia evidenta de idei, creativitatea in
    cadere libera sau lipsa de personalitate si identitate.

    Romania a inceput sa traverseze in prezent o a doua perioada de
    exod, in care tot mai multi cetateni pleaca sa lucreze sau sa se
    stabileasca in strainatate, manati de criza, salarii in scadere,
    mediul economic instabil sau de situatii conflictuale de genul
    “toti impotriva sistemului sanitar”. Rezultatul va fi o si mai mare
    reducere a competentelor, o pierdere de substanta in clasa de
    mijloc romaneasca, deja afectata de incercarile ultimilor doi ani.
    Or, clasa de mijloc ofera functionari, profesori, birocrati,
    specialisti, ingineri, asistente medicale, muncitori calificati,
    avocati, economisti sau politisti. Efectele plecarii lor se vor
    vedea in timp, prin noi scaderi economice, prin limitarea
    dezvoltarii sau prin plafonarea in zonele aride ale economiei
    mondiale, tot asa cum acum traim nu numai efectele crizei economice
    internationale, ci si pe cele ale limitarii competentelor pe baza
    de criterii politice, in care insul este judecat pe baza carnetului
    de partid si nu a rezultatelor sau ideilor. Un sport practicat cu
    osardie in ultimii 20 de ani.

    Exista studii clare, documentate, cu formule, explicatii si
    grafice, care leaga stiinta de carte a unei natii de cresterea PIB,
    de calitatea vietii, de investitii, economii si spor economic.
    Romania are nevoie si de investitii straine si de credite si de
    reducerea deficitelor si de productie industriala, dar in egala
    masura are nevoie de creativitate, de idei, de un mediu social
    stabil, de scoala decenta, cu absolventi intregi la cap.

    Austeritatea intelectuala creeaza monstri cu privirile goale.
    Si, ca sa fiu clar si sa raspund la o potentiala intrebare, un ins
    bine pregatit stie sa raspunda la intrebari, dar unul educat stie
    ce intrebari merita sa capete un raspuns.

  • Comenteaza cu Ana si Ioana: Noul Guvern, mai bun sau mai rau?

    Ana crede ca va fi la fel de rau

    Este greu de crezut ca in acest moment poate veni cineva la
    guvernare care sa schimbe in mod fundamental lucrurile. Sigur, in
    principiu, intotdeauna este loc de mai rau, dar cand deja simti ca
    ai ajuns in locul cel mai de jos al unei gropi foarte adanci, nici
    nu mai conteaza.

    1. Faptul ca la Finante nu mai este Vladescu, ci Ialomitianu sau
    ca Anca Boagiu revine in atentia publicului, in locul lui Berceanu,
    conteaza prea putin. Nici nu mai vorbesc despre fostul ministru
    Seitan si inlocuitorul sau. Performantele negative ale acestui
    guvern si ale fiecarui ministru (remaniat sau inca in functie) in
    parte e greu de crezut ca vor putea fi egalate. Si mai greu de
    crezut este ca noii oficiali vor incerca si vor reusi sa faca o
    schimbare constructiva.

    2. Pe la toate colturile se vorbeste ca, oricum, remanierea va
    fi urmata de o miscare cu reverberatii mult mai puternice, precum
    suspenadrea Guvernului, ceea ce inseamna ca noii ministri vor avea
    destul de putin timp la dispozitie sa confirme asteptarile care
    incep acum sa se creeze in jurul lor.

    3. Cum spuneam la inceput, deja romanii au trecut printr-un
    proces nedorit de “calire”. Suntem intr-un moment in care credem ca
    am vazut tot ce se putea vedea si am suportat tot ce se putea
    suporta. Cat de mai rau poate sa fie? Si daca in dreptul
    ministrului Transporturilor scrie Boagiu si nu Berceanu sau daca la
    Economie scrie Ariton in loc de Videanu sau Botis in loc de Seitan,
    mai are cineva impresia ca are vreo importanta?

    Ioana crede ca va fi cu mult mai rau

    Cand tara arde si singurul lucru pe care guvernatii nostri
    gasesc de cuviinta sa-l faca este sa schimbe ministri pe
    considerente politice, fara o legatura prea clara cu competentele,
    atunci cred ca raul nu se poate transforma decat in si mai rau.

    1. Mai mult decat haosul fiscal, legislativ, saracia si
    saracirea continua a acestei tari, una dintre marile probleme ale
    ultimilor ani a fost instabilitatea. Instabilitatea politica ce
    domina de mult prea mult timp, instabilitate ce tine investitorii
    departe (evident, pe langa celelate probleme ale economiei),
    instabilitate de care, cred eu, fiecare dintre noi ne-am saturat
    pana peste poate. In pofida tonului categoric cu care sefului
    misiunii FMI in România, Jeffrey Franks, s-a grabit sa asigure ca
    nu se asteapta ca remanierea sa conduca la schimbari majore ale
    politicilor sau sa afecteze eliberarea urmatoarei transe din acord
    -, graba cu care acesta s-a intalnit cu premierul Boc la scurt timp
    dupa “marea schimbare” cred ca spune si ea ceva.

    2. Schimbarea “independentilor” (trei dintre cei sase ministri
    inlocuiti nu fac parte din structuri politice) cu oameni din
    partid, proveniti din structurile teritoriale, imi lasa, o data in
    plus, gustul amar al unei imixtiuni mult prea mari a politicului in
    viata noastra – cu atat mai putin de dorit in situatia dezastruoasa
    in care se gaseste economia. Nu spun ca Seitan sau Vladescu au avut
    rezultate de neegalat, dar totusi, sunt oameni care au macar o
    expertiza pe domeniile lor. Pe de alta parte, daca ar fi sa ma iau
    dupa declaratiile mai vechi, pescuite de presa, ale noului sef de
    la Finante (despre cresterea TVA care asigura “stabilitatea
    cursului valutar”, de pilda), acestea nu ma indeamna cu nimic sa-mi
    fac sperante de mai bine, ci dimpotriva.

    3. Nici nu s-a inscaunat bine noul ministru de Finante ca am
    avut bucuria sa aflam cum ca ne pasc iarasi cresteri de taxe, de
    contributii sociale si asa mai departe. Cum logica de a creste
    taxele cand oamenii sunt deja saraci lipiti pamantului, iar
    economia se prabuseste mie personal inca imi scapa, nu cred ca ceea
    ce ar trebui sa asteptam pe mai departe e un simplu “rau”, ci un
    “mult-mult mai rau”. Nu de alta, dar probabil ca nu va trece mult
    timp pana sa auzim “masuri de iesire din criza” de aceeasi calitate
    si din partea celorlalti nou-numiti.

  • Lasati pensionarii in pace

    Comisia prezidentiala ce studiaza deficitul va cere, dupa cum se
    zvoneste, mari reduceri de beneficii sociale si in special o
    crestere abrupta a varstei de pensionare.

    Atacatorii sistemului de asistenta sociala sustin ca sunt
    ingrijorati de viitorul financiar al programului. Dar matematica
    lor nu e corecta, iar ostilitatea lor nu se refera la dolari sau la
    centi. De fapt este vorba despre ideologie si a da bine la public.
    {i sub ele se afla ignoranta sau indiferenta fata de realitatile
    vietilor multor americani.

    Despre matematica: din punct de vedere legal, sistemul de
    asistenta sociala are linia sa proprie de finantare exclusiva prin
    intermediul fluturasului de salariu. Dar este si parte a bugetului
    federal extins. Aceasta dubla contabilitate inseamna ca exista doua
    modalitati prin care asistenta sociala poate avea probleme
    financiare. In primul caz, acea finantare dedicata s-ar putea
    dovedi inadecvata, fortand programul fie sa taie beneficii, fie sa
    ceara Congresului suplimentari de fonduri. |n al doilea rand,
    costurile de asistenta sociala s-ar putea dovedi nesuportabile
    pentru bugetul federal ca intreg.

    Dar niciuna dintre aceste probleme potentiale nu este un pericol
    clar si prezent. Asistenta sociala a avut excedent de fonduri in
    ultimii 25 de ani, punand acele surplusuri intr-un cont special.
    Programul nu va avea nevoie sa apeleze la Congres ca sa fie ajutat
    cu fonduri sau sa fie reduse beneficiile pana cand acel cont
    special nu e epuizat, ceea ce este estimat sa se intample prin
    2037, dar potrivit acelorasi estimari ale expertilor, sunt destule
    sanse ca ziua aceea sa nu vina niciodata.

    Intre timp, o populatie imbatranita va duce la cresterea
    costurilor cu asistenta sociala in urmatorii 20 de ani, de la 4,8%
    din PIB in prezent la cam 6% din PIB. Ca sa va faceti o idee,
    aceasta crestere e semnificativ mai mica decat cresterea
    cheltuielilor de aparare din 2001 incoace, pe care insa
    Washingtonul nu le-a considerat deloc o criza sau macar un motiv ca
    sa regandeasca unele scutiri de impozite ale epocii Bush.
    Deci de unde vin strigatele de criza? In mare parte, ele se bazeaza
    pe o contabilitate de rea-credinta. In special, ele se bazeaza pe
    un tip de alba-neagra in care surplusurile adunate de sistemul de
    asigurari sociale in ultimul sfert de secol nu conteaza pentru ca,
    nu-i asa, programul nu are o existenta independenta, ci e doar
    parte a bugetului federal general – in vreme ce viitoarele deficite
    ale asigurarilor sociale sunt inacceptabile pentru ca, nu-i asa,
    programul trebuie sa stea pe picioarele sale.

    Ar fi usor de expediat aceasta gogorita ca o prostie evidenta,
    dar exista o piedica: multi oameni influenti – intre care Alan
    Simpson, copresedintele comisiei prezidentiale pentru deficit –
    sustin aceasta prostie.
    Si dupa ce au inventat o criza, ce fac atacatorii sistemului de
    asigurari sociale? Nu-si propun sa taie alocarile pentru actualii
    pensionari; invariabil, planul este sa taie beneficiile pentru
    multi ani din viitor. Ganditi-va, deci: ca sa evitam posibilitatea
    unor viitoare reduceri de beneficii, trebuie sa taiem acele
    viitoare beneficii. Bine!

    Ce se intampla totusi? Conservatorii urasc sistemul de asistenta
    sociala din motive ideologice: succesul sau le submineaza lozinca
    “statul este intotdeauna problema, niciodata solutia”. Dar ei
    primesc un sprijin vital din partea intimilor administratiei de la
    Washington, pentru care o dorinta declarata de a reduce bugetul de
    asistenta sociala serveste de multa vreme ca o emblema de
    seriozitate fiscala, indiferent de aritmetica.

    Si nicio aripa a coalitiei antiasistenta sociala nu pare sa stie
    sau sa-i pese de nenorocirile pe care propunerile lor preferate le
    vor genera.

    Ideea cea mai la moda este cresterea varstei de pensionare mai
    mult decat trebuie ea sa creasca potrivit prevederilor legale: deja
    a crescut de la 65 la 66 de ani si trebuie sa ajunga la 67, dar
    unii propun sa urce la 70 de ani. Argumentatia celor care sustin
    propunerea se bazeaza pe faptul ca a crescut deja speranta de
    viata, asa ca oamenii pot lejer lucra pana la varste mai inaintate.
    Dar asta e adevarat doar pentru angajatii cu slujbe foarte bine
    platite, adica exact cei ce au cea mai putina nevoie de sistemul de
    asistenta sociala.

    Nu vorbesc doar de faptul ca e mult mai usor sa-ti inchipui ca
    poti lucra pana la 70 de ani daca ai un post confortabil de birou
    decat daca prestezi munca fizica. America devine o societate tot
    mai inegala, iar diferentele crescande se extind si la probleme de
    viata si moarte. Speranta de viata la 65 de ani a crescut mult la
    varful piramidei veniturilor, dar mult mai putin pentru lucratorii
    platiti cu salarii mai mici. Si, tineti cont, varsta de pensionare
    e deja programata sa creasca potrivit actualei legi.

    Asa ca sa lasam balta acest atac nenecesar, nedrept si – sa nu
    ne ferim de cuvinte – crud la adresa americanilor care muncesc.
    Reducerile masive ale asistentei sociale nu ar trebui sa fie
    subiect de discutie.