BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Modele de urmat

    Furia cu care oficiali din varii natiuni au reactionat la
    scandalul Wikileaks nu are nicio legatura cu gradul de
    confidentialitate al documentelor pe care Julian Assange le-a
    zvarlit multimii pe internet; o mare parte din ele niste
    insailituri disparate si naive prin care unii si altii si-au
    justificat existenta prin birouri. Adevarata valoare a documentelor
    este data chiar de modul in care ii prezinta documentele pe mai
    marii acestei lumi – superficiali, barfitori, nepasatori,
    preocupati de fleacuri. In general un lider politic sau economic
    are o dimensiune publica – oameni ca Richard Branson sau Donald
    Trump sau JFK au influentat milioane de oameni din lumea intreaga,
    i-au facut sa doreasca sa invete, sa manipuleze, sa urce, sa ajunga
    in top. Acolo, in top, este o chestiune personala daca te
    transformi intr-un Mesia sau daca incepi sa patezi rochite; in
    acelasi timp varful topului iti ofera posibilitatea sa dai vina pe
    altii, un mod de actiune cat se poate de omenesc, raspandit si
    utilizat.

    Dar nu poti rezista, chiar in top fiind, unei avalanse de
    documente care ofera, chiar privite superficial, o imagine. Ori
    asta a facut Assange, a zvarlit in lume sute de mii de imagini care
    individual nu spun mare lucru, dar luate impreuna tipa.

    Cei maturi mai tin minte, cred, calaretul Marlboro – natura,
    barbati puternici, muzica care insotea reclama, pe vremea cand
    reclamele la tigari mai erau permise. In urma cu doi sau trei ani
    un programator de computere, un medic si un chimist au conchis ca
    Marlboro Man a fost cel mai influent personaj care nu a trait
    vreodata. Cei trei sunt Dan Karlan, Allan Lazar si Jeremy Salter,
    care au scris “The 101 Most Influential People Who Never Lived: How
    Characters of Fiction, Myth, Legends, Television, and Movies Have
    Shaped Our Society, Changed Our Behavior and Set the Course of
    History”. Personal nu as fi asezat pe primul loc calaretul fumator,
    dar a fost o optiune demna de luata in seama daca e sa ne referim
    la modul de departajare al personajelor din top – numarul
    persoanelor afectate si amploarea fenomenului.

    Lista in schimb, in intregul ei, este surprinzatoare si sunt
    sigur ca veti zambi in continuare: Big Brother, cel din romanul
    “1984” al lui George Orwell, este pe locul doi, Mos Craciun pe
    patru, Hamlet pe cinci, Lady Chatterley pe 15, Ulise pe 24, Dracula
    pe 33, Cetateanul Kane pe 35, Godzilla pe 38, papusa Barbie pe 43,
    JR Ewing pe 63, HAL 9000, computerul nebun din filmul “Odiseea
    spatiala 2001” pe 66 si Marele Gatsby pe 93.

    Facut de americani, referintele si eroii enumerati apartin,
    firesc, balonului cultural anglo-saxon in care ne scaldam si noi de
    o buna bucata de vreme; mai sunt pe acolo eroi de comics-uri – Dick
    Tracy sau eroi literari care nu spun mare lucru unui european –
    Elmer Gantry, de exemplu. Il simt mai aproape pe Martin Eden, in
    ultimul caz.

    Dar impactul unui personaj este la fel de real pe cat este si
    influenta familiei medii asupra economiei – familia medie
    dimensioneaza bugete, fundamenteaza planuri de afaceri, stabileste
    tinte de business si strategii de dezvoltare.

    Un personaj bine construit, de genul lui Gordon Gekko, cel din
    primul “Wall Street” poate influenta o generatie intreaga si Gekko
    chiar a facut-o. Cred ca nu face parte din topul personajelor
    influente pentru ca Salter, Lazar si Karlan au scris cartea
    inaintea crizei financiare; altfel, data fiind amploarea si
    efectele pe care le are, cred ca Gekko merita sa se claseze in
    primii cinci fara discutie. Pur si simplu pentru ca a enuntat, in
    urma cu doua decenii, manualul investitorului: “The point is,
    ladies and gentlemen, that greed, for lack of a better word, is
    good”.

    Modele de acest gen au facut din antreprenoriatul american un
    vehicul cat se poate de puternic: in al treilea trimestru al lui
    2010, 304 start-up-uri americane au primit aproape trei miliarde de
    dolari din partea fondurilor de investitii, in timp ce 161 de
    companii europene au primit sub 850 de miliarde de dolari.
    Falimentul personal practic nu exista in Europa, iar concedierea
    angajatilor este un proces cel putin laborios.
    Rezultatul este “imbatranirea” companiilor. In topul 500 al
    companiilor la nivel global realizat de Financial Times in 2007
    sunt 21 de companii infiintate in perioada 1926 – 1950, 23 in 1951
    – 1975 si 24 in 1976 – 2000. In Europa cea mai mare pondere o au
    companiile infiintate intre 1851 si 1900, 51 la numar, in timp ce
    din perioada 1926 – 2000 au intrat in top numai 12.

    Europa este conservatoare si sufera de imobilism. Criza pe care
    o traverseaza Europa astazi are la baza, pe langa cauzele
    financiare, si piedicile legislative si lipsa modelelor valabile,
    care pot trezi spiritul antreprenorial si dorinta “familiei medii”
    de a-si depasi conditia de “familie medie”. Fac referire la Europa
    pentru ca este evident ca numai uniunea va putea pune in miscare
    economia Romaniei, unde posibilele modele nu inspira, ci mai
    degraba enerveaza.

    Recititi lista: Big Brother este pe locul al doilea, Mos Craciun
    pe 4, iar JR Ewing pe 63.

    La multi ani!

  • Etnobotanicele investitiilor

    De 1 Decembrie am vazut la televizor povesti emotionante despre
    romani exceptionali. Exceptionalitatea lor era nepretuita si cat se
    poate de diversa: erau preoti care ingrijeau copii, moldoveni care
    vopseau Turnul Eiffel, medici, artisti, intreprinzatori, oameni
    talentati pur si simplu. Asa si trebuie, sa fim constienti ca in
    jur exista si altceva, oameni frumosi care fac lucruri cel putin
    bune, daca nu exceptionale.

    Dar mi-a lipsit ceva; as fi vrut ca vreun oficial al statului
    roman sa vina si sa multumeasca celor cateva milioane de romani al
    caror singur talent este rabdarea. Este vorba de orice truditor,
    fie la privat fie la stat – oamenii care muncesc, care platesc
    taxe, cu o afacere mai mica sau mai mare, calatori cu masini nu
    prea scumpe sau cu tramvaiul sau cu metroul, care nu se exhiba,
    care tin copii la scoala si care rabda. Rabda excese, explicatii,
    abuzuri, incoerente, inconsecvente, sefi, pietoni, soferi,
    cersetori.

    Maria sa omul normal. Este in general ignorat, nu-l apara
    ONG-uri sau asociatii internationale si tine in spate, el si nu
    slabul din poveste, societatea romaneasca cu bunele si relele ei.
    Cred ca merita multumirea si recunoasterea aceasta daca, repet,
    autoritatile nu s-ar fi facut ca lucreaza de ziua nationala, la
    reuniuni internationale, chermeze cu fasole sau taieri gratuite de
    panglici.

    Ma intorc acum la investitiile pomenite mai sus. Cea mai mare
    parte a ofertelor de acest tip iti deschid o pagina care explica ce
    si cum – e un amalgam de texte, de regula prost traduse din
    engleza, un mix de pdf-uri, argumente, marturii ale unor insi care
    nu au existat niciodata, siruri ale lui Fibonacci si grafice (ba
    unele chiar cu “lumanari japoneze”). Sentimentul este ca daca
    citesti toate pdf-urile acelea si te uiti bine-bine la grafice, la
    un moment dat se va auzi un declic, vei incepe sa tranzactionezi si
    pe urma banii or sa curga si o sa fii bogat si admirat.

    Sa nu fiu gresit inteles, nu am nimic cu firmele serioase care
    au clienti ce isi pot permite sa intre pe piata valutara si sa
    speculeze. Este o piata puternica, care insemna la inceputul crizei
    2.000 de miliarde de dolari tranzactionate zilnic, de 20 de ori
    valoarea cumulata a actiunilor de la toate bursele lumii. Si exista
    si conturi demo, care te pot ajuta sa te obisnuiesti cu modul de
    tranzactionare si cu ritmul si regulile pietei valutare. Iar sumele
    minime pentru un cont, 30 – 100 de euro, nu sunt un capat de tara
    pentru cea mai mare parte a romanilor cu calculator si
    internet.

    Daca nu vrei FOREX, poate vrei aur si, daca esti grabit, poate
    nu vei baga de seama ca firma care iti ofera lingori din aur fin si
    monede are adresa de yahoo.com. Sau, de ce nu, fonduri europene. De
    fapt un ghid, luat probabil cu copy-paste de pe site-urile
    specializate si vandut drept solutia minune a finantarilor.

    Stiu ca astfel de initiative – cativa banuti ciupiti de la
    multi-multi aburiti – sunt comune oriunde in lume. Ca exista peste
    tot insi care isi inchipuie ca sunt isteti si incearca sa
    pacaleasca naivii. Cred insa ca la noi terenul este mult mai fertil
    pentru asemenea tip de afaceri, ca multi romani nu au deprinderile,
    cunostintele, prudenta si abilitatea de a separa oferta cinstita de
    inselatorie. Si cred ca astfel de initiative ar trebui discutate si
    analizate si, de ce nu, temperate. La fel ca in cazul magazinelor
    de vise.

    Lipsa multumirilor de care vorbeam, naivitatea semenilor, dar si
    afacerile-tun in care bagi un euro si obtii 5.000 sunt componente
    ale unei culturi a saraciei, puternic prezenta in Romania si acesta
    este subiectul adevarat al acestui text. Nu folosesc termenul in
    sensul sau sociologic, pentru ca nu ma intereseaza aici musai
    stiinta de carte sau nu stiu ce gen de muzica sau de manifestari
    artistice. Cultura saraciei inseamna pentru mine ideea de a imparti
    oamenii in dusi de nas si ducatori de nas, in fraieri si smecheri.
    Mai inseamna eliminarea egalitatii sanselor, idolatrizarile
    gratuite si folosirea de manipulari grosolane. Credinta in insul
    mesianic. Inertie si imobilism si folosirea in exces a ierarhiei
    natange. Multumirea de a supravietui, si nu vorbesc aici de satul
    romanesc, ci chiar de companii. Concret, un studiu al A.T. Kearney
    evidentia ca 97% din managerii romani considerau ca statul are un
    rol important in solutionarea crizei; cum solutiile de a opri criza
    sunt in exteriorul companiei, politica era una “de supravietuire”,
    fara niciun pas nou. Cat se poate de gresit, nu credeti?

    Am citit, intr-un text chiar despre cultura saraciei, o
    istorioara grozava: doi insi pe malul apei. Adus de curent, apare
    unul care se ineaca. Primul ins sare si il salveaza. Mai apare unul
    in pericol si primul sare din nou in apa. A treia oara la fel si in
    zare se vede al patrulea. Al doilea ins de pe mal da sa se ridice
    si sa plece. “Unde pleci? Avem oameni de salvat!”, exclama primul.
    Si al doilea il lamureste: “Pai m-as duce sa-l opresc pe ticalosul
    care tot arunca oameni in apa”.

  • David si Goliat

    Captura record a acestui an: 34 de mii de pachete de tigari de
    contrabanda, confiscate saptamana trecuta la Botosani. Sapte
    suspecti au fost retinuti, iar sefii retelei erau un politist si un
    pompier. Prim-procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul
    Botosani, Cristian Popovici, a declarat ca cinci persoane au fost
    prinse in flagrant in momentul vanzarii. Ei bine, valoarea cu care
    s-ar fi vandut la tarabe aceste tigari ar fi ajuns aproape de
    300.000 de lei, iar castigul net ar fi fost la 250.000 de lei
    pentru ca tigarile din Moldova, Ucraina si Serbia sunt mai ieftine
    de cinci ori decat aici. Chiar impartind cele 250.000 de lei la mai
    multi “afaceristi”, tot ramanea o suma frumusica de bani. Cu atat
    mai tentanta cu cat bugetarii si-au vazut anul acesta salariile
    taiate cu un sfert. Intr-o singura zi, traficantii castiga mult
    peste o chenzina obisnuita. Sa lasam deocamdata contrabandistul
    deoparte.

    Tot saptamana trecuta, unul dintre cei mai mari producatori de
    tigarete de pe piata locala, Japan Tobacco International, a lansat
    o campanie de constientizare a fumatorilor in privinta
    contrabandei. Campania, care se desfasoara in outdoor, publicatii
    si ruleaza si pe ecranele din reteaua de magazine Metro Cash &
    Carry, are o valoare de cateva sute de mii de euro, conform lui
    Neil Coupland, director general al JTI Romania. El spune ca aceasta
    campanie se va desfasura pana la jumatatea lunii decembrie, dar
    compania are planuri sa continue actiunile si anul viitor “si chiar
    si in 2012, adica pana cand consumatorii vor constientiza cat de
    daunatoare este contrabanda”. Cu titlul de exemplu, spune tot el,
    compania a incheiat in octombrie procesul de reorganizare pe
    parcursul caruia a concediat 120 de oameni. Si asta pentru ca, din
    pricina comertului ilicit, vanzarile companiei s-au prabusit: de la
    8 miliarde de tigarete in 2008 la circa 5 miliarde in 2010.

    Dincolo de scaderea profiturilor producatorilor de tutun mai
    sunt insa o serie de aspecte demne de luat in seama. O data sunt
    banii incasati din accize si tot soiul de taxe la bugetul de stat,
    adica in jur de 80% din costul fiecarui pachet de tigari. Vanzarile
    ilicite ruleaza acum un sfert din volumele totale, implicit se
    pierd la buget 80 de procente corespunzatoare. In total, peste
    jumatate de miliard de euro care ar trebui sa ajunga la bugetul de
    stat aluneca direct in buzunarele traficantilor. Spre comparatie,
    producatorii de tigarete au platit anul trecut taxe a caror valoare
    s-a plasat in jurul a doua miliarde de euro. Si asta pentru ca
    romanii platesc de departe mai multi bani pe tigari decat pentru
    orice alt tip de produs, fie mancare, bautura sau produse de
    curatenie. Valoarea totala a vanzarilor de tigari a depasit anul
    trecut trei miliarde de euro, fiind de trei ori mai mare decat
    piata berii, urmatoarea plasata in topul bunurilor de larg
    consum.

    Dar si cumparatorii de tigari se confrunta cu o gama intreaga de
    probleme, cea mai frecventa fiind banii mai putini din portofel.
    Desigur, ar fi extrem de avantajos pentru bugetul oricarui fumator
    sa renunte complet la fumat, dar nici macar cresterea de peste 50%
    a preturilor de raft in numai un an (2009) nu a avut acest efect.
    Or, atat timp cat la tarabele din piata un fumator gaseste tigari
    cu 10 sau 20% mai ieftine, cred ca il intereseaza prea putin ca
    bugetul de stat pierde incasari. Sau ca cineva, pe undeva, isi
    pierde slujba. Sau ca vanzarile unui comerciant scad si isi pune
    problema sa inchida magazinul. Pur si simplu, produsul mai ieftin,
    oricat de ilicit, castiga. Sa revenim acum un moment la
    contrabandist. Potrivit anchetatorilor, pompierul care coordona
    reteaua a strans o avere de un milion de lei din traficul de
    tigari. Ca sa ajunga la o avere similara, un angajat (ca mine, sa
    spunem) ar trebui sa puna deoparte cate 1.000 lei, lunar, vreme de
    noua ani. Sau peste 4.000 de lei timp de doi ani. Niciunul din
    scenarii nu mi se pare posibil pentru prea multi romani. Insa
    contrabandisti sunt considerati si carausii, care trec granitele,
    prin catune ce nici macar nu figureaza pe harta, carand in spinare
    cate 60 kg de tigari, pe trasee montane lungi de cinci km. Pentru
    ei, castigul este de ordinul a cateva sute de lei pe transport –
    daca reusesc sa aduca marfa. Dar cele cateva sute de lei sunt, in
    cele mai multe cazuri, singura sursa de venit.

    In tabloul ce reuneste laolalta contrabandisti, deficit bugetar
    si concedieri, o campanie ca aceea lansata de JTI pare doar… o
    picatura. Alaturi de ea mai sunt insa altele – cum sunt cainii
    donati echipelor de la frontiere, actiunile de schimbare a
    legislatiei pentru inasprirea pedepselor pentru contrabandisti
    s.a.m.d. Laolalta au insa, poate, forta de a eroda calcarul. Sau
    forta lui David in fata uriasului Goliat.

  • Optimismul vinde, dar spiritul critic aduce banii de cheltuit

    Este de la sine inteles, de exemplu, ca oricine lucreaza pentru
    guvern este acolo pentru a fi mituit. Oamenii merg la clinicile de
    stat si presupun ca trebuie sa ii mituiasca pe doctori pentru a fi
    ingrijiti. Ministrii care au lucrat multa vreme in serviciul public
    au iesit din functie si isi permit case de multe milioane de dolari
    sau cate doua sau trei resedinte de vacanta.

    Descrierea jurnalistului american Michael Lewis, facuta in ultimul
    numar al Vanity Fair, nu se refera, asa cum v-ati astepta probabil,
    la Romania, ci la Grecia, iar Lewis explica pe indelete adevarata
    problema a acestei tari aflata in pragul falimentului.

    Ba, mai mult, americanul face o referire scurta la Romania,
    despre care spune ca ar putea profita, la fel ca si Bulgaria, de pe
    urma masurilor dure pe care guvernul elen ar trebui sa le ia pentru
    a taia costurile si a mari veniturile, ceea ce va determina,
    probabil, ca o parte dintre investitori sa plece din tara catre
    zone cu taxe mai mici (Bulgaria) sau personal mai adaptabil
    (Romania).

    La mai bine de o mie de kilometri distanta de Grecia, in Romania,
    abunda de ceva vreme (cam de cand s-a terminat
    marea-adunare-de-oameni-care-curata-gunoaie cunoscuta sub numele
    “Let’s do it, Romania”) comentariile care vizeaza sustinerea partii
    optimiste a vietii/crizei, voluntariatul si, de ce nu, nevoia unui
    restart mental in primul rand al societatii.

    Este un lucru cum nu se poate mai bun ca pe langa filosofi,
    bloggeri, oameni de marketing din multinationale disperati sa
    bifeze cand raporteaza la headquarter si depasiri ale planului de
    CSR, jurnalisti sau membri ai aceleiasi familii aflati in fata
    televizorului ori vecinii aflati in fata blocului la un joc de
    table discuta pe aceasta tema si considera, probabil, ca a venit
    vremea actiunii pozitive.

    Cred insa ca acest virus de pseudo-pozitivitate, fie el viral sau
    nu, risca sa compromita esenta si scopul de baza al carcotelii –
    imbunatatirea permanenta.

    Traim, intr-adevar, vremuri nervoase, pline de ura, as zice. Ne
    displace aproape tot ce ne inconjoara, incepand cu presedintele,
    premierul, doctorii carora (credem ca) trebuie sa le dam spaga,
    politistii, ii uram pe cei care au furat si au scapat, uram
    bancile, ne uram sefii, uram taierile de salarii si intarzierile,
    dar cel mai mult ne uram pe noi. Ne e frica sa nu devenim mai mult
    pe zi ce trece un Biff Loman al vietii noastre, un esec fata de
    visul pe care ni-l stabilisem pentru noi si pe care, in ultimii
    ani, desi nu faceam nimic pentru asta, soarta parea ca ni-l
    indeplineste.

    In tot acest mediu conflictual, nu suntem capabili sa ne
    imbunatatim performantele, pentru ca, nu-i asa, nu suntem stimulati
    de sefi si batuti pe umar, de oamenii de vanzari, de cei care ne
    citesc articolele (pe net) si nu reusesc sa ne inteleaga
    profunzimea si ne raspund cu o injuratura anonima.

    Revin ori de cate ori am nevoie la exemplele pe care le ofera
    managerii de succes pe care i-am invitat pana acum la evenimentele
    MEET THE CEO, unde au reusit, cu surprinzator de multa modestie, sa
    impartaseasca o filosofie surprinzatoare de multe ori, doar prin
    banalitatea ei: “Ofera inainte de a cere”. E valabil in business,
    intr-o intersectie blocata, pe strada, in viata in ultima
    instanta.

    Sau, daca as reinterpreta-o, ar iesi cam asa: sa nu cerem niciodata
    societatii mai mult decat ii oferim.

    In acelasi timp insa, daca ne pierdem spiritul critic (oricat de
    exagerat ar fi) si credem ca mediul (oricat ar fi el de daunator)
    este singurul vinovat pentru performantele noastre (sau mai degraba
    lipsa de performante), nu inseamna nimic altceva decat ca am esuat,
    fiecare dintre noi, in a fi ceea ce voiam sa fim. Si atunci, dupa
    modelul oricarui stat aflat in pragul falimentului, avem de ales
    intre a ne declara falimentul si a ne accepta esecul, pentru ca
    apoi sa invatam sa traim cu asta sau, dimpotriva, asa cum face
    Rupert Murdoch, de exemplu, sa fim permanent in razboi cu noi
    insine pentru mai mult.

    Acelasi Lewis despre care va spuneam mai sus, remarca, vadit
    surprins, ca grecii nu actioneaza ca un colectiv. Se comporta mai
    degraba ca o colectie de particule atomizate, fiecare urmarindu-si
    interesul in detrimentul bunului general. Sau ca cea mai proasta
    parere despre greci o au grecii, fiecare avand o problema cu
    celalalt. Suna cunoscut?

    Un lucru este cert: odata pierdut spiritul civic, niciun guvern sau
    presedinte din lume nu cred ca il poate recrea. Asta nici macar
    optimism nu mai este, ci o simpla speranta desarta.

  • Gata cu vacanta, circul se intoarce!

    Toamna se numara bobocii. La fotbal si la politica se pricepe
    toata lumea. Guvernul Boc se pregateste de remaniere. Miercuri e
    meci de fotbal cu scop caritabil. Sa curatam tara de gunoaie intr-o
    singura zi! Care dintre cele cinci propozitii v-au atras mai mult
    atentia? Care credeti insa ca ar fi trebuit sa va atraga atentia cu
    adevarat?

    Remanierea guvernului Boc a fost probabil privit ca fenomenul
    cel mai important al saptamanii trecute. Si poate ca asa ar trebui
    sa fie, dar motivele nu sunt cele corecte.
    In lipsa de orice alta activitate (echipele de club au fost
    eliminate din nou pe banda rulanta din competitiile europene de
    fotbal), cei mai multi dintre romani se uita la meciul dintre
    Basescu si Boc, cu episoade dramatice si rasturnari de
    situatie.

    Ce mai, ca o telenovela ajunsa deja la al patrulea sezon, cate
    unul pentru fiecare remaniere. In tot acest rastimp, puterea de
    cumparare creste, bancile nu mai dau credite, fabricile se inchid,
    cei care pierd fiind spectatorii (adica prin extensie fiecare
    dintre noi). Cu sau fara remaniere, problema Romaniei ramane
    aceeasi.

    Chiar daca nu sunt un mare fan al domnului Vladescu, am marii
    dubii ca numirea domnului Ialomitianu va readuce cresterea
    economica sau venituri bugetare mai mari, dupa cum doamna Boagiu
    sunt convins ca nu va putea face mai multi kilometri de autostrada
    decat domnul Berceanu (nu ca domnul Berceanu ar fi stabilit vreun
    record in materie). Sistemul de pensii oricum este in colaps cu sau
    fara domnul Seitan si deciziile “geniale” precum impozitarea
    suplimentara a drepturilor de autor, o masura care influenteaza in
    mod direct activitatea noastra, a ziaristilor.

    De la pensii si asigurari nu mai este decat un pas pana la
    sistemul sanitar si asa fac trecerea catre o alta propozitie de la
    inceputul editorialului. Saptamana trecuta fotbalisti legendari
    precum Gheorghe Hagi si Gheorghe Popescu au jucat impotriva unei
    echipe a artistilor intr-un meci ale carui incasari trebuie sa
    mearga catre spitalul pentru copii Marie Curie. Ghiciti cati oameni
    au venit sa vada acest meci! La un oras de aproape trei milioane de
    locuitori, cat estimeaza primarul Oprescu, doar 1.500 de oameni au
    venit sa vada un astfel de meci de fotbal, comparabil poate doar cu
    magia pe care orice meci de tenis cu Ilie Nastase il are chiar si
    pentru cei care nu au pus mana vreodata pe o racheta.

    Ne place sa stam deoparte si sa ne vaitam, dar nimeni nu se
    inghesuie sa faca o donatie catre un ONG sau, de ce nu, sa doneze
    din propriul sange pentru a salva vietile altor oameni (cititi un
    material pe aceasta tema chiar in editia din aceasta saptamana a
    revistei). Citez aici din ce mi-a scris din Alaska, unde pescuia
    somon in urma cu vreo doua saptamani seful unei companii de
    consultanta imobiliara, caruia ii solicitam sa voteze cei mai
    apreciati CEO din Romania (gasiti mai multe detalii despre acest
    proiect la noi pe site):

    “Romania are nevoie de modele de oameni de afaceri de calitate.
    Si prin calitate ma refer la oameni care incearca sa aduca valoare
    si sa dezvolte si nu doar sa extraga valoare pe baza relatiilor sau
    a pozitiei pe care o au. Tara e in faliment si din cauza ca oamenii
    nu sunt obisnuiti sa munceasca, iar modelele promovate (care ar
    trebui sa ii inspire) sunt smecherii, nu oamenii de calitate. Asta
    se intampla pentru ca oamenii care muncesc cu adevarat nu au timp,
    nu vor si nu au de ce sa isi promoveze imaginea publica.”

    Chiar si fara timp la dispozitie mi se pare insa inadmisibil ca
    niciun manager de multinationala sau antreprenor roman sa nu faca
    in 20 de ani pasul catre politica.

    Cine altul, daca nu un manager performant, stie si intelege ce
    trebuie facut pentru ca mediul economic sa fie cu adevarat stimulat
    sa produca, nu sa fure? Cine poate intelege mai bine impactul unei
    decizii stupide si al unor norme confuze daca nu un consultant
    fiscal dintre cei ai celor mai mare case de avocatura? Asa ca
    recomandarea mea catre toti acesti manageri si consultanti este
    simpla: cel mai bine este sa combateti mediul politic bolnav din
    interiorul lui.

    Cu un aparat performant de secretari de stat in spate, numele
    ministrului nu va mai fi atat de important. Nu ca acum ar conta
    prea mult, dar dincolo de acest nume nu este altceva decat
    haos.

    PS: Iar daca din cele patru propozitii de la inceput v-au atras
    atentia primele doua inseamna ca aveti un copil care tocmai se
    pregateste sa inceapa scoala sau doar aveati chef de ceva “small
    talk” acum dupa concediu. Oricum ar fi, bine ati venit, sper ca a
    fost bine in concediu, acum puneti mana la treaba, ca avem o tara
    de urnit din loc. Fiecare dintre noi.

  • Vreau sa am succes in Romania

    Dar subiectul acestui text nu este brandul de tara ales de
    Ministerul Turismului sau de Consiliul de brand (simpatica
    gaselnita, trebuie sa recunoastem), ci imaginea noastra despre
    noi.
    Am inceput in urma cu mai multe luni o campanie pe site – botezata
    dezbaterile BM – prin care incercam sa aratam ca injuraturile,
    bascalia si violenta de limbaj nu sunt singurele “creatii” ale
    cititorilor de pe site-urile romanesti. In ciuda recomandarilor, am
    preferat sa lasam libere toate comentariile, fara o preaprobare,
    chiar daca asta insemna mai multa munca ulterior pentru scoaterea
    celor inadecvate.
    Sigur, nici temele serioase, de la suprataxarea bogatilor si pana
    la rolul pedepsei cu moartea sau a impozitarii progresive, nu au
    scapat de comentarii “off-topic”, insa treptat acestea s-au redus
    si subiectele abordate au atras tot mai multe comentarii pozitive
    si negative, dar intr-o forma civilizata si argumentata. Semn ca se
    poate.
    Poate aici ar trebui investit mai degraba milionul de euro sau cat
    va fi alocat pentru promovarea brandului de tara in exterior. In
    intelegerea, comunicarea si constientizarea imaginii noastre despre
    noi si, mai ales, despre cum credem ca am putea fi pentru a avea
    succes in Romania, cum scria Florin Mihai, unul dintre cei care au
    comentat la dezbaterile noastre de pe site. O sa reiau o parte din
    comentariul lui si al altor cititori, poate, totusi, serviciile de
    monitorizare ale presedintelui Basescu, Guvernului sau doamnei
    ministru Udrea, foarte atenta la imaginea Domniei sale, vor retine,
    fie si cateva franturi, ce le-ar fi cu siguranta foarte
    utile.

    “Cum naiba sa fac sa am succes? Pentru ca eu (o majoritate formata
    din cetateni) ma straduiesc sa muncesc alea 8 ore la serviciu. Si
    mereu ma uit la ceas sa treaca alea 8 ore mai repede ca sa merg
    acasa, unde mananc si ma uit la televizor, ca asta ma face fericit.
    Si mereu sunt nemultumit ca nu merge nimic in tara asta si dau vina
    pe toti: pe Guvern, pe iubita/sotie, pe copii (daca am), pe vecini,
    pe tara, etc. Si a doua zi, o repet pe prima. Si asa mai departe.
    Dar eu vreau sa am succes in tot. Ati intalnit oameni care gandesc
    asa? Trebuie sa le dau o veste: este nevoie de munca multa pentru a
    reusi. In fiecare zi trebuie sa faci ceva pentru obiectivele tale.
    Si la serviciu: fii extraordinar. Zambeste, fa glume si munceste
    pentru ca rezultatele muncii tale trebuie sa se vada. Trebuie sa
    muncesti chiar si cand altii nu muncesc. Tu meriti sa fii apreciat.
    Meriti sa ai succes, chiar si aici in Romania.Ce te costa sa
    muncesti in alea 8 ore cu placere? Ca doar tu ai ales locul de
    munca unde esti acum. Tu l-ai vrut. Dupa serviciu si in week-end
    ocupa-te de obiectivele tale. Distreaza-te la maxim. Oamenii de
    succes se distreaza. De ce naiba sa te tot plangi ca un depresiv,
    sa tot spui ca nu stii, nu poti, nu ai chef? Oamenii mici fac
    lucruri mici. Oamenii mari…te-ai prins… fac lucruri mari. Fii un om
    mare”.

    Sau, dupa cum scrie un alt cititor, “nu Romania scoate ce-i mai rau
    din noi, ci noi insine, prin schimbarea valorilor, prin acceptare
    si lipsa de reactie, prin lasitate si umilire pe banuti, prin
    construirea unei realitati bazate pe cotidianul negativ nu pozitiv,
    prin blazare fata de ce numim prezent si nepasare fata de viitor.
    Ne comportam ca si cum lumea s-ar sfarsi maine, ca si cum ne-ar
    apartine noua, nu copiilor nostri, ca si cum ne-ar fi permis orice,
    ca si cum libertatea n-ar presupune responsabilitate, ci numai
    drepturi. Noi am schimbat mediul si el ne schimba pe noi. Imi vin
    in minte bunicii de la tara, dusi demult, oameni simpli, cu putina
    carte, dar cu mult bun-simt, care mi-au insuflat mandria de a trai
    intr-un sat de razesi, pe pamantul daruit inaintasilor de insusi
    Stefan cel Mare, drept rasplata pentru credinta si vitejia lor.
    Timpurile astea au existat, la fel cum exista si prezentul de azi.
    Putem schimba ceva doar incepand schimbarea cu noi insine, abia
    apoi cerand altora sa se schimbe. Putem schimba ceva doar definind
    valori si (re)invatand ce inseamna bun-simt, implicare,
    responsabilitate si unire”.

    Sau, daca aceste doua comentarii nu v-au convins sa ramaneti in
    tara, probabil ca in scurt timp veti ajunge la aceeasi concluzie ca
    Victor, un alt cititor. “Am 34 de ani si am facut o mutare de care,
    in urma cu 3-4 ani, nu ma credeam in stare: am parasit tara. Nu am
    plecat in Spania sau Germania, ci intr-o fosta tara comunista,
    Cehia, care ca si Romania, acum 21 de ani trecea printr-o
    revolutie, de catifea, dar totusi revolutie. Nu incetez sa ma
    minunez de diferenta care s-a depus intre aceste doua tari, surori
    intr-o vreme apusa. Si aici exista criza economica, dar culmea, se
    incurajeaza angajarile pentru a spori numarul celor impozitati, se
    aduce forta de munca, pana si din India. Important este sa vina
    bani la buget. Este o prima impresie sumara despre o tara care in
    acelasi moment ca Romania a schimbat un regim cu altul, un stil de
    viata cu altul. Aici, economia chiar este in crestere, pe cand in
    tara unii doar au promis acest lucru”.
    Invitandu-va sa descoperiti mai multe opinii si, mai ales, sa ne
    spuneti care sunt solutiile voastre pentru Romania pe site-ul
    nostru inchei cu o intrebare. Cum ar suna oare sloganul unei
    campanii pentru un brand de tara destinat romanilor, nu turistilor
    straini?

  • Si va mai mirati ca nu intelegeti de ce scade consumul (II)

    Afirmam atunci ca in timp ce multinationala prefera sa tina
    deschis magazinul (si angajatul roman la lucru) peste program, doar
    sa mai ia cativa bani cash de la clientul care nimerea in magazin
    foarte aproape de inchidere, consultantii de vanzari ai
    antreprenorului roman se pregateau de plecare cu mult inainte.

    La cateva saptamani distanta am ajuns din nou intr-un magazin de
    mobila detinut de acelasi antreprenor, evident, tot in jurul orei
    de inchidere. Numai ca de data aceasta, surpriza, consultantii de
    vanzari chiar actionau ca niste consultanti de vanzari si au
    convins-o pe casiera mult prea mofturoasa sa mai astepte cateva
    minute peste ora de inchidere pentru a incasa banii. Sa fie oare
    vorba de faptul ca magazinul era proaspat deschis in cadrul celui
    mai nou mall din sudul orasului?

    Probabil ca nu prezenta in mall era cauza, pentru ca la capatul
    celalalt al orasului, in cel mai mare mall din nord, alti angajati
    ai unei firme romanesti de camasi cu nume italian (deh, marketing)
    erau atat de plictisiti de clienti ca pe toata perioada cat am tot
    incercat sa gasesc o camasa (inutil, pentru ca orice produs din
    colectia noua era aproape imposibil de gasit altfel decat XXL) au
    batut cu degetele in mobilierul aranjat dupa cele mai noi norme
    Feng Shui probabil. Vorba lui Edi, vanzatorul prietenos din
    magazinul de camasi premium (asa cum singuri se promoveaza), “nu am
    altceva decat camasi de-astea, de-astea si de-astea, iar pe cele
    albe nu vi le pot da sa le probati. Va dau insa alta sa vedeti cum
    va vine, ca toate sunt cam la fel”. Nu tu discutii despre croiala,
    despre pense sau nu, despre “slim fit” sau “classic fit”, despre
    texturi diferite si modul cum firul de bumbac egiptean dublu
    rasucit este pus in valoare! Credeti ca m-a crezut cand i-am spus
    ca in urma cu ceva vreme (e adevarat, cu destul de mult timp in
    urma) tocmai imi luasem dintr-un alt magazin al retelei o camasa
    alba si, mai mult, o si probasem? Ba, mai mult, imi cumparasem acea
    camasa plecand de la o simpla cravata…

    Ceea ce inteleg eu din toate aceste experiente izolate este ca,
    spre deosebire de multinationale, firmele romanesti din comert nu
    au reusit inca sa isi puna la punct niste proceduri de evaluare
    corecta si completa a angajatilor. Si, cel mai important, un sistem
    de proceduri care pastreaza orice nemultumire a angajatului in
    afara contactului direct cu clientii.
    De ce sefa de tura a restaurantului din Magheru al celui mai mare
    lant de fast-food-uri le spunea casierelor la prima ora de
    dimineata, chiar si celor care faceau curatenie prin restaurant, sa
    o faca cu un zambet larg – “asa cum am discutat”? A fost doar o
    exceptie? De ce la hipermarketurile frantuzesti din Bucuresti,
    aproape fiecare casiera are in piept o insigna cu un zambet? Sunt
    in ambele cazuri (firma romaneasca vs. multinationala) aceiasi
    angajati romani, plictisiti sau nu, multumiti sau nu de viata lor,
    de taierile de salarii.

    Gasesc o potentiala explicatie pentru aceast discrepanta pe blogul
    unuia dintre antreprenorii romani, care acuza (pe buna dreptate)
    faptul ca nu este ajutat.
    “Sunt micul investitor. Deschid seara televizorul si vad cum unii
    si altii discuta cu cei de la sindicate si politicieni care se
    cearta pe ciolan si salariile a 1,6 milioane de bugetari, timp in
    care despre mine nu se aminteste deloc, desi am si eu câteva
    milioane de angajati. Au si ei dreptatea lor, pesemne, dar si eu o
    am pe a mea. Despre mine nu aminteste nimeni nimic. Pentru mine nu
    misca nimeni nici un deget. Bancile imprumuta statul si atunci ma
    executa pe mine. Fiscul vine si imi popreste conturile si statul
    nu-mi da înapoi TVA de recuperat. Institutiile abilitate ma
    prigonesc.”

    Nimic mai adevarat. Numai ca in atari conditii, cred ca
    antreprenorii romani sau, daca vreti intr-o acceptiune mai larga,
    capitalul romanesc nu mai are la dispozitie prea multe
    incercari.
    Proaspat intrat in insolventa cu a doua sa companie, Octavian Radu
    nu se gandeste decat la cele doua luni de vacanta, conform unui
    interviu recent dat in Ziarul Financiar, in timp ce consultantii
    din domeniul restructurarii fac deja pariuri pe numele urmatorului
    antreprenor roman a carui afacere va intra in faliment. Si se pare
    ca pe lista scurta sunt cateva nume foarte importante.

    |mi aduc aminte de ceea ce imi spunea in urma cu multi ani un
    prieten, manager de mall. “Habar nu ai cat de greu e sa ii convingi
    pe angajati sa zambeasca. E cel mai important lucru pentru noi,
    dincolo de orice alta strategie. Multi dintre cei care au magazine
    la noi nu inteleg asta. Acum nu e problema, fac bani multi, dar va
    veni o vreme cand nu se va mai vinde orice si sa vezi atunci ca
    habar nu o sa aiba de unde li se trage. Si cand te gandesti ca va
    fi de la lucruri simple, precum un zambet.”

    Cititi articolul integral in editia tiparita a BUSINESS
    Magazin.

  • Sunteti destul de bogati ca sa ne permiteti sa fim prosti?

    Destul de des in ultima vreme am intrebat, cam la toate
    intalnirile cu oameni de afaceri pe care le-am avut, despre
    posibilitatea ca un numar important din investitorii straini –
    multinationale, fonduri de investitii, companii sau pur si simplu
    investitori – sa inceapa se retraga din Romania, alungati de criza
    politica cronicizata, de birocratie, de lipsa unui plan
    guvernamental de redresare economica coerent si de scaderea
    continua a puterii de cumparare.

    In plus, alte zone ale globului ofera acum si perspective de
    crestere mai bune si un climat de afaceri daca nu mai prietenos,
    macar mai deschis. Motive cat se poate de valabile, cred, si care
    pot justifica o retragere; ca jurnalist, am trait de exemplu
    plecarea Shell din Romania, o optiune strategica a gigantului
    petrolier, luata intr-o perioada in care Romania era tot in criza,
    dar avea perspective mult mai bune.
    Am primit asigurari ca Romania este oricum o piata interesanta
    chiar si in criza si ca dorinta de a face afaceri plus credinta ca
    revenirea consumului se va petrece cat de curand si cumva
    indiferent de spasmele bugetar-guvernamentale, alaturi de dorinta
    structurilor corporatiste locale de a-si pastra locurile de munca
    si beneficiile vor prima. Am cautat sa simplific cumva explicatiile
    si pentru ca filmul “Wall Street 2” este pe cale sa apara in
    cinematografe, am zis ca “greed is good” ramane o zicere cat se
    poate de valabila.

    Sa trecem la capitolul doi: reducerile de cheltuieli bugetare
    pentru care mai toata Europa a facut acum o pasiune. Este o
    intoarcere cu 180 de grade de la ideea de baza a anului trecut – de
    la “varsa oricum, oricat, oriunde” pentru a acoperi gaurile crizei
    pe fondul stupidului “too big to fail” s-a ajuns acum la “taie
    oricum, oricat, oriunde” din bugete. Daca in Romania “taie orice,
    oricat, oriunde” s-ar fi aplicat furtului pe fata care are loc in
    finantele publice n-as fi avut nimic impotriva, dar nu cred ca
    rezolvarea este in taierea pensiilor si nici macar a salariilor
    bugetarilor.

    Sa avertizezi ca un asemenea gest va antrena o accentuare a crizei
    si ca nevoia de crestere a taxelor va deveni stringenta in scurt
    timp nu-i un act care sa ceara prea multa inteligenta.
    Ce nu inteleg este de ce investitorii aceia straini nu-si iau rolul
    in serios si, in tara traficului de influenta, a jocurilor politice
    nerusinate si a clientelismului pe fata, sa recurga la trafic de
    influenta, la jocuri politice si la clientelism. Pentru a face
    afaceri profitabile, pentru a castiga clienti, pentru a ocupa
    segmente de piata.

    Mai ales ca Romania este acum dominata de multinationale; in randul
    companiilor de top putine mai sunt domeniile unde romanii mai au
    vreo influenta, in timp ce strainii reprezinta mai mult de
    60%.
    Un exemplu practic: de o bucata de vreme companiile din industria
    tutunului deruleaza o campanie de combatere a contrabandei cu
    tigari. Pe strada panourile atrag atentia ca “aici ar putea fi o
    parcare sau un pasaj subteran sau altceva” din miliardul pe care
    bugetul il pierde din cauza pachetelor fara timbru. Poate ca un
    asemenea tip de campanie sa aiba succes intr-o tara normala la cap;
    la noi ma indoiesc ca plange vreun fumator de grija bugetului de
    stat, iar eu, nefumator, m-am gandit pur si simplu ca miliardul
    acela care nu ajunge la buget inseamna doar ceva mai putini bani de
    furat.

    Cu banii cheltuiti pe campanie companiile din tutun mai bine ar fi
    facut niste ONG-uri care sa instruiasca tinerii intreprinzatori sau
    ar fi ajutat asociatii de producatori agricoli sau ar fi oferit
    cursuri de instruire pentru cei ce detin mici magazine de cartier.
    De ce nu completeaza pachetele de tigari, oricum siluite cu
    imaginile acelea ingrozitoare si cu mesajele anti-fumat, cu vorbe
    de duh, cu sfaturi sau cu istorioare din care bizonul sa invete
    ceva? Ar fi un demers cu mult mai mult folos decat naivitatile de
    acum. Poate doar “Romania va creste prin bun-simt si
    responsabilitate”, sloganul celor de la Petrom, sa fie un bun
    inceput pentru un program anticriza corporatist.

    Ajutand poporul sa iasa din saracie, temperand elanurile unor
    politicieni care altfel nu tin minte nici ce bila in ce urna
    trebuie sa bage, dar care sustin pseudo-planuri de austeritate,
    sugerand decizii, facand lobby, educand, protestand, chemand,
    finantand, exemplificand si influentand, investitorii straini pot
    forma Romania de maine, oricum mai buna decat cea de astazi.

    Asociatii patronale puternice, vocale si proactive, camere de
    comert bilaterale, grupuri de companii sau giganti economici pot
    influenta administratii ineficiente si politicieni corupti.
    Sper ca strainii sa fie constienti ca nu prea au alternativa. Daca
    vor cresteri anuale de doi digiti, atunci sa isi managerieze nu
    numai propria companie, ci si zona de influenta, cea geografica sau
    cea sociala.
    “Greed is good”, dar intreb: “sunteti destul de bogati ca sa ne
    permiteti sa fim prosti?”.

  • Scurt manual de cersetorie

    Ma refer, desigur, la celebrul salut romanesc si la bazaitul de
    viespar furios care a izbucnit dupa “S’il vous plait,
    Messieurs!”-ul reluat de intreaga sala. O paranteza: Augusto
    Parboni a semnat in Il Tempo un editorial in care romanii erau
    prezentati drept “foarte buni acrobati”, reusind “sa intre in case
    urcand pe zidurile cele mai dificil de escaladat”, in timp ce
    romancele “ii incanta cu frumusetea lor estica pe batranii bogati
    cu care se casatoresc pentru a obtine cetatenia si, de ce nu, un
    cont bancar”.

    Si atunci, ca si acum, ambasada romana a reactionat, cerand
    scuze si albirea onoarei patate. In cazul francezilor s-au alaturat
    demersului diplomatic si eurodeputatii PSD. Cred ca astfel de
    replici tafnoase nu au niciun rost si nu folosesc nimanui, dar
    absolut nimanui. Numai spiritele cazone, cu gandiri rudimentare,
    cred ca perceptia publica poate fi schimbata la ordin si la tafna.
    Iar Jonathan Lambert poate ar descoperi si o altfel de Romanie, in
    locul celei pe care si-o imagineaza.

    As sugera si europarlamentarilor PSD sa se preocupe mai putin de
    fantasmagorice culoare de transport care sa includa si Romania si
    sa se preocupe, de ce nu, si de problemele celor care cersesc in
    Franta.

    Pentru ca, fundamental, este o problema de cersetorie si de cum
    ceri pomana; ce faci pentru banii primiti si cum interactionezi cu
    cel caruia ii ceri banii. Este marketing, imagine, sentiment,
    emotie, este demersul (repet, la nivel fundamental) oricarui
    vanzator de ceva.

    Sunt convins ca enervanti nu sunt tiganii, ci “S’il vous plait,
    Messieurs!”-ul repetat si repetat la nesfarsit (va amintiti de
    refrenul “mameeeelor din lumea’ntreagaaaa…” de acum cativa
    ani?).

    Romania are probleme in strainatate, in cele mai multe cazuri
    din cauza tiganilor cersetori. In cazul in care conchizi candid ca
    99% din romani nu mai pot de dragul unui anume gen muzical ca parte
    a strategiei sociale tiganesti si pe urma mergi sa te culci, ajungi
    sa rada comicii francezi de tine, pe buna dreptate. Daca te pupi cu
    tiganii doar in campania electorala sau doar le botezi copiii, nu
    rezolvi nimic.

    Eu nu inteleg insa de ce nenumaratele ONG-uri si asociatii si
    institute care se declara mult ingrijorate de problema tiganeasca
    toaca bani cu publicitate pe trotuarele din Bucuresti si nu fac
    ceva practic pentru a valoriza ceea ce stiu sa faca tiganii.

    Sa cante si sa danseze, zona in care acestia au nevoie doar de
    exemple bune. Exista in Moscova un teatru care se cheama “Romen”,
    este teatrul tiganesc, care a fost fondat in 1931 si care a generat
    cantece bune, actori buni, spectacole de opera si opereta de
    exceptie. In cele doua decenii de dupa revolutie n-am auzit o
    propunere asemanatoare in Romania, si nu cred ca nu s-ar gasi
    sponsori, finantari si posibilitati de realizare. Teatrul moscovit
    nu s-a manelizat, cred ca acest lucru poate fi evitat si la noi si
    mai cred ca oamenii si carierele de la “Romen” au fost niste modele
    bune, valabile, pentru multi tigani rusi.

    Deschideti acum www.playingforchange.com si ascultati si priviti
    clipul piesei “Stand by Me”. Cantecul este o parte, extrem de
    populara si pe Youtube, a unui proiect multimedia care a adunat
    laolata muzicieni – cersetori si cantareti profesionisti, din
    America, Europa, Asia si Africa. Este vorba de forta schimbarii
    indusa de lucruri mici, dar facute cu pasiune; oamenii aceia,
    despartiti de sute de mii de kilometri, au cantat impreuna si s-au
    bucurat si au bucurat milioane de oameni care au vazut clipurile si
    au cumparat inregistrarile.

    Daca o sa-l indragiti, asa cum am facut eu, pe Grandpa Elliott,
    un muzician al strazilor din New Orleans, ascultati si “Change Is
    Gonna Come”. Grandpa sau Roger Ridley, cel care incepe “Stand by
    Me” canta pe strada pentru bani, dar i se pare cuiva demersul lor
    degradant? Este o optiune, un mod de viata, o alegere.

    Exemple de marketing al cersitului am intalnit tot pe strazile
    Americii; in urma cu un an de zile, citeam despre un homeless care
    purta o pancarta cu ceva de genul “Sprijiniti planul economic al
    lui Obama… incepeti aici!” sau despre indemnuri de genul “Pariez
    ca nu ma poti lovi cu o moneda de un sfert”; acum au evoluat,
    pentru ca unul din eroii mei, profitand de isteria cu gripa aviara,
    oferea dezinfectant gratuit dar, desigur, accepta donatii.

    Nu-mi inchipui ca oamenii aceia au beneficiat de consultanta in
    diferentierea intre mila (care-i plictisitoare si iritanta, te
    imaginezi tu in acea situatie) si atractia izvorata din umor sau o
    buna intentie sau o abordare umana.

    “S’il vous plait, Messieurs!” este un stigmat care afectaza
    milioane de oameni, iar indepartarea sa este nu o problema de
    comunicate indignate si nici de rafuieli politice sau etnice. Este
    marketing mai subtil decat “Land of Choice”, mai de anvergura, dar,
    din anumite puncte de vedere, mai facil.

    S’il vous plait, messieurs, incercati sa si ganditi cu capetele
    acelea.

  • Talharii cu pantofi Gucci

    Cum era de asteptat, Comisia pentru Valori Mobiliare (SEC) i-a
    acuzat pe purtatorii de pantofi Gucci de la Goldman Sachs de
    participare intr-o retea de talharie a gulerelor albe.

    Folosesc termenul de talharie in sensul dat de economistii
    George Akerlof si Paul Romer intr-un studiu din 1993 intitulat
    “Talharia: economia subterana a falimentelor pentru profit”. Acel
    studiu, scris in perioada convalescentei dupa criza caselor de
    economisire-creditare din perioada Reagan, sustinea ca multe dintre
    pierderile crizei erau rezultatul fraudelor deliberate. S-a
    intamplat la fel si in actuala criza financiara?

    Cele mai multe discutii cu privire la rolul fraudei in actuala
    criza s-au concentrat pe doua forme de inselaciune: imprumuturile
    excesiv de riscante si o reprezentare distorsionata a riscurilor.
    Evident, unii dintre cei ce s-au imprumutat au fost atrasi sa ia
    credite complexe si scumpe pe care nu le intelegeau – un proces
    facut posibil de reglementarile federale din epoca Bush, care nu au
    reusit nici sa opreasca imprumuturile abuzive si nici sa lase
    statele sa actioneze individual in aceasta privinta. Si, in cea mai
    mare parte, furnizorii de imprumuturi riscante nu le pastrau in
    portofoliu, ci le vindeau investitorilor, in unele cazuri stiind cu
    siguranta ca potentialul de pierderi era mai mare decat isi
    inchipuiau cei care cumparau aceste imprumuturi sau instrumentele
    financiare ce aveau la baza aceste imprumuturi.

    Ce vedem noi acum sunt acuzatii referitoare la o a treia forma
    de frauda. Stim de ceva vreme ca Goldman Sachs si alte companii au
    promovat instrumente financiare complexe avand la baza ipoteci
    imobiliare, chiar daca aveau in plan sa faca profit din pariuri pe
    prabusirea cotatiilor acestor instrumente. O asemenea practica,
    desi reprobabila, nu era si ilegala. Dar acum SEC sustine ca
    Goldman a creat si vandut instrumente financiare care erau de la
    bun inceput destinate esecului astfel incat un important client al
    bancii sa poata face profituri frumoase de pe urma acestui esec.
    Asta as numi eu talharie. Si Goldman nu e singura firma acuzata de
    asa ceva. Potrivit site-ului de jurnalism de investigatie
    ProPublica, proaspat castigator al premiului Pulitzer, mai multe
    banci au ajutat la promovarea si vanzarea de instrumente financiare
    sortite esecului, de pe urma carora a profitat fondul de investitii
    cu grad ridicat de risc Magnetar, care paria tocmai pe acele
    esecuri.

    Deci ce rol a jucat frauda in criza financiara? Nici
    imprumuturile riscante si nici vanzarea de ipoteci cu argumente
    false nu au cauzat criza. Dar cu siguranta au inrautatit-o, atat
    pentru ca au ajutat la umflarea bulei imobiliare, cat si pentru ca
    au creat un pachet de active care aveau sa ajunga negresit
    reziduuri toxice odata ce acea bula s-ar fi spart.

    Cat despre presupusa creare de instrumente menite esecului,
    acestea ar putea sa fi marit pierderile bancilor care erau de
    partea perdanta in acele tranzactii, adancind criza bancara care a
    transformat spargerea bulei imobiliare intr-o catastrofa de
    dimensiunile intregii economii.

    Intrebarea evidenta este daca o reforma financiara de tipul
    celei avute in vedere in aceste zile ar fi putut preveni o parte
    sau toate aceste fraude ce par sa fi inflorit in ultimul deceniu.
    Iar raspunsul este ca da.

    Pe de o parte, o agentie independenta de protectie a
    consumatorului ar fi contribuit la limitarea imprumuturilor
    riscante. O alta prevedere din propunerea legislativa din Senat,
    care solicita creditorilor sa-si asume 5% din riscul imprumuturilor
    pe care le transfera sau le securitizeaza, ar fi limitat practica
    imprumuturilor neperformante care sa fie vandute apoi
    investitorilor nestiutori.

    E mai putin clar daca propunerile pentru reforma sectorului
    derivativelor – care in principal cer tranzactionarea transparenta
    a instrumentelor financiare complexe, dupa modelul actiunilor si al
    obligatiunilor – ar fi prevenit presupusele abuzuri de la Goldman
    (desi e probabil ca ar fi impiedicat ca asiguratorul AIG sa intre
    in mlastina si sa ceara salvarea de la guvern). Ce putem spune e ca
    versiunea finala a reformei financiare ar fi bine sa includa
    termeni care previna astfel de talharii – in special ar trebui sa
    blocheze crearea de obligatiuni tip “CDO sintetice” – cocteiluri de
    derivate de tip credit default swap, ce le-au permis investitorilor
    sa se angajeze in pariuri mari pe active pe care de fapt nu le
    detineau.

    Principala morala pe care trebuie sa o desprindem din acuzatiile
    aduse impotriva Goldman, totusi, nu se refera la detaliile
    reformei, ci la nevoia urgenta de a schimba intregul Wall Street.
    Ascultandu-i pe lobbystii sectorului financiar si pe politicienii
    republicani care s-au inhaitat cu ei, ai crede ca totul va fi bine
    atata vreme cat guvernul federal promite ca nu va mai acorda
    pachete de salvare financiara. Dar asta este total gresit – si nu
    doar pentru ca nicio astfel de promisiune nu ar fi credibila, ci
    pentru ca mare parte din sectorul financiar s-a transformat intr-o
    retea infractionala, un joc in care o mana de oameni sunt platiti
    regeste ca sa induca in eroare si sa stoarca de bani consumatorii
    si investitorii. Si daca nu dezumflam avantul acestor practici,
    jocul va continua.