BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Silabisiti “yterbiu”

    Si nu, nu va obliga nimeni sa pierdeti timpul sau sa va lasati
    manipulati de tabloide, ziare mogulesti sau televiziuni. Personal
    cred ca idiotenii de genul celei petrecute saptamana trecuta in
    parlament, cu reducerea TVA la alimentele de baza (apropo, ce-i
    acela aliment de baza?) trebuie privite cu o cantitate maxima de
    detasare si trebuie rememorat abia la urmatorul vot din acela zis
    uninominal. O gafa de acest gen nu schimba fundamental starea
    natiei, este doar o noua confirmare ca nu stim sa alegem sau ca
    suntem dispusi la compromisuri tembele. La fel si stenogramele
    jurnalistilor, la fel orice alt subiect de pe asa-zisa agenda
    publica.

    Principala preocupare a poporului acesta, stabi sau poporeni
    deopotriva, ar trebui sa fie lupta cu saracia. Ar fi leacul tuturor
    crizelor sistemului public de pensii, solutia redresarii bugetare
    si calea spre un vot corect si decent. Un astfel de demers nu
    trebuie impus de FMI sau UE, este demersul capsunarilor sau al
    intreprinzatorilor adevarati, cu povesti reale de succes. As vrea
    sa pomenesc aici trei informatii care au aparut recent si care
    stabilesc o serie de repere, in bine sau in rau; oricum sunt mult
    mai bune si mai folositoare decat multe informatii care circula in
    Romania.

    Tineti minte, de exemplu, Obion County din Tennessee, un loc
    unde pompierii stau si privesc casele care ard, pe care romanii
    l-ar defini drept culmea taxelor si impozitelor locale? Gene
    Cranick si-a pierdut locuinta in flacari pentru ca nu a platit o
    taxa de 75 de dolari pentru serviciile pompierilor. Obion nu are un
    serviciu de pompieri, iar locuitorii platesc fiecare cate 75 de
    dolari pe an orasului South Fulton pentru eventualele necazuri pe
    care le-ar avea.

    Cranick spune ca a uitat sa plateasca taxa, dar probabil minte.
    Iar pompierii au venit la locul incendiului, dar pentru a
    supraveghea casa vecinului, care platise taxa. O tentativa a lui
    Cranick de a plati pe loc interventia a esuat, pentru ca ar fi
    creat un precedent periculos – platesti pompierii ca si cum ar fi
    un taxi. Legal, nimic de reprosat pompierilor, dar la nivel
    fundamental acestia ar trebui sa dovedeasca, poate, ceva mai multa
    empatie cu cetatenii, chiar daca nu jura ca doctorii. Finalul,
    despre care se poate discuta mult si felurit, este ca legea a fost
    respectata in totalitate si fara ezitare: casa omului a ars, iar
    unul dintre fiii omului a fost arestat pentru ca a sarit sa bata
    pompierii care nu interveneau. Dom’ne, asta nu-i dementa?

    De la foc la aur e un pas. Il fac pomenind numele lui Thomas
    Geissler, un om de afaceri german care a adus orasului München un
    cadou special de Oktoberfest. Este vorba de un automat de vanzare a
    aurului. Lingouri de aur de pana la 250 de grame, disponibile
    instant investitorilor – un vis atat pentru unii romani bogati sau
    indragostiti sau cantareti pe la nunti, cat si pentru romanii mai
    hoti. Hotii sa fie nefericiti, automatele cantaresc o jumatate de
    tona si sunt amplasate in zone unde camioanele nu pot intra. Si
    sunt un succes: Geissler a vandut kilograme bune de aur intai in
    Abu Dhabi si acum se extinde in Germania: Augsburg, Essen,
    Wiesbaden, Nurnberg si multe alte orase. Iar investitorul s-a
    preocupat de toate posibilele aspecte ale afacerii sale, spalarea
    de bani de exemplu sau depozitarea, pentru ca a conceput si un Fort
    Knox svabesc – o instalatie de depozitare supersecurizata in
    Metzingenul sau natal.

    Unii ar vedea in ideea lui Geissler o ilustrare buna a
    potentialei bule speculative de pe piata aurului, altii, printre
    care ma numar, ar spune ca este o idee cat se poate de buna de
    afaceri in vremuri nefericite din punctul de vedere economic: omul
    a speculat genial si castiga nu din pretul aurului, ci din tentatia
    pe care acesta o provoaca.Si o ultima sugestie autoritatilor din
    Romania: nu va mai razboiti cu romanii – pensionari, profesori,
    ziaristi sau patroni. Canalizati-va inteligenta spre alte zone,
    posibil generatoare de satisfactii si castiguri mai mari.

    Despre ce este vorba? Uite, despre China si metale rare. Marea
    tema in presa economica internationala a fost in ultima vreme ceea
    ce ministrul brazilian al finantelor Guido Mantega a numit
    “International currency war” – deprecierea voita a monedelor
    nationale pentru sustinerea exporturilor si spargerea cercului
    deflationist. Dar mult mai interesant mi se pare razboiul
    mineralelor rare, pentru ca este un model de strategie si va
    deveni, cred, un subiect din ce in ce mai prezent in presa. Pe
    scurt: metalele rare nu sunt chiar rare, dar greu de extras, iar
    procesul este poluant si costisitor. Sunt folosite in industria de
    aparare, in calculatoare, in industria auto, baterii, telefoane
    mobile, lasere sau turbine eoliene. China controleaza 97% din
    productia de metale rare a lumii si dispune de singurele fabrici in
    masura sa le extraga din minereuri. Mult timp in lumea occidentala
    s-a vorbit despre tehnologiile inalte cu care se ocupa ei si de
    chinezii care au luat munca de jos, prost platita si lipsita de
    ROI.

    Acum autoritatile chineze, coplesite de griji pentru protectia
    mediului si epuizarea rezervelor, decid sa limiteze exporturile de
    metale rare spre Japonia in septembrie, ca raspuns, crede New York
    Times, la o disputa politica pe teme de pescuit, si in urma cu
    cateva zile spre Statele Unite, din motive comerciale. E o disputa
    cu “va urma” si, repet, interesanta.
    Aur, spuneti? Silabisiti “yterbiu”.

  • De ce nu va intrebati de ce?

    Acum vreo doi-trei ani Romania era pe val. Crestere economica,
    salarii mari, credite pe toate drumurile, El Dorado imobiliar, chef
    de viata, vacante si in general consum. Mai ales pe datorie. Cum
    oare sa se intrebe cineva DE CE se faceau asa usor banii, atata
    vreme cat orice strategie aducea cresteri de “doua digituri”.
    Sigur, asta nu ar fi schimbat cu nimic cursul istoriei si venirea
    crizei, dar, macar, ne-ar fi permis sa ne cunoastem un pic mai bine
    in momentul in care ar fi venit tsunami-ul financiar, cum il alinta
    toata lumea.

    De vreo doi ani si ceva, in Romania a venit criza. Adusa de
    afara, ca o raceala puternica, care nu mai trecea cu niciun
    medicament, nici chiar cu panaceul universal al romanilor, celebrul
    placebo, folosit cu succes mai ales in ultimii 20 de ani, construit
    insa dupa aceeasi reteta valabila de 50 de ani. Din nou, nimeni nu
    se intreba DE CE ziaristii care prevesteau apocalipsa erau ignorati
    de atotstiutorii manageri sau (mai ales) guvernanti si DE CE s-a
    simtit atat de profund criza la noi (dincolo de niste explicatii
    banale si facile, precum “nici cei de afara nu au anticipat”, “a
    fost o surpriza”, “cea mai grea criza de dupa 1929”, “asa ceva nu
    ai cum sa prevezi, cu atat mai mult sa preintampini”). .

    Sigur, nici raspunsul la aceste intrebari nu ar fi schimbat,
    probabil, momentul cand Statele Unite, apoi Europa (si pe cale de
    consecinta si Romania, ca efect) si-ar fi revenit, dar, macar,
    ne-ar fi permis sa ne cunoastem un pic mai bine capacitatea de a
    administra banii – sau mai bine zis lipsa banilor – si nu ar fi
    trebuit sa platim dobanzile pe care le vom plati in anii ce vor
    veni. Pentru ca desi optimismul incepe usor-usor sa revina in lumea
    financiara – tot cu ajutorul presei
    mult-hulite-si-gasite-responsabile-pentru-dezastru – Romania se
    afunda pe zi ce trece in propria criza. De cate ori ati auzit in
    interpelarile parlamentare pusa intrebarea DE CE? De cate ori a
    justificat Guvernul DE CE a decis o masura sau alta, dincolo de
    cateva note de fundamentare, pentru care un middle manager dintr-o
    multinationala ar fi fost in cel mai bun caz penalizat cu 10% din
    salariu.

    Piata e libera, la fel si preturile. Declarativ, asta suna
    foarte bine si un astfel de argument nu poate fi combatut, mai ales
    pentru un popor pentru care visul libertatii american inseamna doar
    imbogatire, nu si falimente, doar lipsa constrangerilor
    (libertate), dar nu si respectarea normelor (disciplina).Stie
    vreunul dintre ministri – urmariti cu atentie declaratiile recente
    ale domnului Tabara – cum se formeaza in realitate preturile si DE
    CE sunt atat de mari/mici? Cu sau fara criza, lista DE CE-urilor
    creste pe zi ce trece si, in lipsa unor raspunsuri pertinente,
    risca sa creeze o nebuloasa pe care nici macar clarvazatoarea
    Carmen Hara sau caracatita Paul nu ar mai putea sa o desluseasca.
    DE CE nici macar primul-ministru nu a stiut de stimulente?

    DE CE nu stie nicio autoritate exact cati romani au doua sau mai
    multe case – daca tot se aproba si se respinge impozitul progresiv
    pe case -, desi cheltuielile publice pentru software si hardware
    sunt de zeci si sute de milioane de euro?

    DE CE nu stie nimeni cati angajati lucreaza in fiecare luna la
    stat si pe ce pozitii, pentru a nu mai arunca din burta procente de
    reducere a numarului de angajati sau a fondului de salarii
    alocate?
    DE CE trebuie acceptate conditiile FMI-ului pentru a primi un
    imprumut?
    DE CE nu e pedepsit niciun parlamentar care voteaza gresit (e
    adevarat ca o greseala recunoscuta e pe jumatate iertata, dar, pe
    cale de consecinta, ar trebui si pe jumatate pedepsita)?
    DE CE e un lucru bun/rau sa avem taxe mari? Sau DE CE e un lucru
    bun/rau sa avem taxe mici?
    DE CE e un lucru bun/rau sa avem deficit bugetar mare?
    Si, poate, mai important decat toate: DE CE atunci cand se intampla
    astfel de lucruri si nu exista raspunsuri la aceste intrebari,
    nimeni nu intreaba in continuare DE CE?

  • Comenteaza cu Ana si Anca: Pro si contra unui sef strain la Microsoft Romania

    Schimbarea politicii initiate inca de pe vremea lui Silviu
    Hotaran, care a pus bazele biroului local al Microsoft si a condus
    compania vreme de 12 ani, de a avea un management format din romani
    a intervenit inca din prima parte a acestui an, pentru operatiunile
    de business si marketing a fost numit responsabil polonezul Michal
    Golebiewski. Este decizia numirii unui expat la conducere cea mai
    potrivita?

    Ana sustine decizia de a aduce un expat

    1 Numirea expatilor la conducerea companiilor multinationale
    reprezinta o practica frecventa in Romania. Cu toate acestea,
    domeniul IT a facut nota discordanta in ultimii ani, cele mai multe
    companii de profil fiind conduse de romani. Din acest punct de
    vedere, faptul ca in locul lui Calin Tatomir a fost numit un expat
    a starnit destule reactii imediate si multi oameni din piata s-au
    grabit sa interpreteze decizia actionariatului Microsoft. Este un
    semnal de alarma pentru cei care au ramas la Microsoft? Este o
    judecata de valoare fata de managementul romanesc? Sau o strategie
    de a subimna autonomia locala? Toate aceste supozitii pot fi
    adevarate, dar mai sunt si multe altele care raman la fel de
    valabile. In primul rand, aducerea unui expat poate fi rezultatul
    unei incercari esuate de a gasi un inlocuitor roman. Sefii marilor
    companii din IT au deja vechime in functiile pe care le ocupa,
    momentul nu este deloc prielnic pentru o schimbare de acest gen,
    astfel incat cei care au fost, poate ofertati, au refuzat,
    preferand stabilitatea pozitiei actuale. Nu este deloc improbabil
    ca actionariatul Microsoft sa fi apelat la aceasta solutie pentru
    ca toate alternativele locale picasera.

    2 Nu ar trebui sa ne ferim sa recunoastem ca o buna parte dintre
    managerii romani au dovedit, ba unii chiar au recunoscut, ca au
    primit o lovitura serioasa din partea crizei si ca stoparea
    declinului nu se umara printre competentele lor de baza. Au fost
    manageri de crestere, iar acum le este greu. Din acest punct de
    vedere, poate ca nu ar fi tocmai rau sa primim din nou expati care
    sa vina cu o perspectiva noua si know how international.

    3 Aducerea unui expat spune multe si despre Romania si despre
    compania care face relocarea. In primul rand, ca suntem in
    continuare atractivi pentru strainii care inca au curaj si isi
    doresc sa munceasca si sa traiasca in Romania si, in al doilea
    rand, ca aceste companii sunt suficient de solide incat sa-si
    permita sa ii plateasca.

    Anca sustine managerii romani

    1 Cu cateva mici exceptii, IT-ul romanesc este condus de romani
    care au ridicat practic de la zero aceasta industrie. Mai mult,
    Microsoft Romania a fost dintotdeauna condusa de romani. Fata de un
    expat, un manager roman are avantajul ca stie mai bine piata piata
    si specificul ei, putand creiona si adapta mai bine strategia
    companiei la industria locala.

    2 Au aparut speculatiile legate de inlocuirea lui Calin Tatomir
    de catre actionariat, pe fondul neindeplinirii unor obiective de
    business cu precadere legate de cota de piata, insa nu par sa fie
    justificate. Evolutia companiei din ultimii doi ani a fost buna,
    avand in vedere stagnarea afacerilor intr-un context economic
    dificil din care IT-ul a fost printre cele mai afectate domenii cu
    scaderi la jumatate. Astfel, argumentul rezultatelor mai bune pe
    care le-ar putea aduce un sef strain nu sta in picioare in acest
    exemplu, iar locul eliberat de Tatomir din motive personale putea
    fi la fel de bine ocupat de un roman.

    3 Se stie ca pachetele salariale ale expatilor sunt substantiale
    si le depasesc de foarte multe ori pe cele oferite unui roman
    pentru aceeasi pozitie, cu atat mai mult cu cat trebuie sa includa
    si diverse prime, cum ar fi spre exemplu cea pentru relocare.

    4 O schimbare radicala de management, in sensul aducerii unui
    strain la conducerea companiei, poate ridica diverse probleme in
    interiorul organizatiei, mai ales in vremurile actuale. In cazul
    particular al Microsoft, atat fostul, cat si actualul CEO au
    declarat ca nu vor fi schimbari majore in companie si ca directiile
    de management vor ramane aproximativ aceleasi.

  • Sezonul achizitiilor

    Toamna este, prin traditie, sezonul de cumparaturi in industria
    IT, iar anul acesta nu face exceptie. Toata media – de specialitate
    sau nu – vehiculeaza zvonuri sau supozitii bazate pe informati
    incerte despre tot felul de combinatii posibile. Ramâne sa vedem in
    lunile urmatoare care pe care si cine cu cine.

    Voi incepe cu un zvon confirmat: AOL a cumparat TechCrunch. Desi
    valoarea achizitiei nu pare sa fie impresionanta (se vorbeste de
    circa 30 de milioane de dolari), miscarea este interesanta din
    perspectiva AOL, care la sfârsitul anului trecut a iesit de sub
    aripa Time Warner si incearca sa se redefineasca ca un mare
    furnizor de continut. TechCrunch este o publicatie web pe teme IT
    fondata in 2005 de Michael Arrington, structurata ca o retea de
    bloguri (cotata de Technorati pe prima pozitie la categoria
    Info/Tech). Este interesant ca AOL detine deja situl Engadget, cu
    profil similar, asa ca preluarea pare oarecum bizara. Bob Cringely
    face speculatii pe aceasta tema: pe termen scurt, AOL vrea sa
    devina “cool”, iar TechCrunch este “cool”. Pe termen lung, AOL vrea
    sa devina un furnizor de content suficient de interesant pentru a
    fi cumparat de Google. Sau poate de altcineva.

    Inca zvon, dar cu sanse de confirmare: Intel vrea sa cumpere o
    parte din producatorul de semiconductori Infineon, mai precis
    partea de wireless chips. Infineon a fost fondat de Siemens si este
    unul dintre cei mai mari furnizori pentru producatorii de telefoane
    mobile si smartphones, cu circa 43.000 de angajati si vânzari de
    peste 12 miliarde de dolari pe an. Se poate presupune ca Intel va
    avea de platit un pret nu tocmai mic (se estimeaza la circa 1,5
    miliarde de dolari), dar in schimb poate obtine biletul de intrare
    pe o piata extrem de interesanta, in care pâna acum a pierdut
    competitia cu ARM. Miscarea nu spune altceva decât ca intr-un
    viitor nu foarte indepartat, PC-urile vor deveni mai putin
    importante din perspectiva comerciala decât telefoanele inteligente
    si tabletele.

    Un zvon care ar putea sa para fantezist, daca n-ar porni de la
    Wall Street Journal: AOL impreuna cu câteva firme de investitii vor
    sa cumpere Yahoo! (semnul exclamarii nu-l mai pun, pentru ca asa se
    cheama firma). Faptul ca valoarea Yahoo este estimata la peste 20
    de miliarde de dolari, iar AOL face cam 2,6 miliarde pare sa nu
    aiba prea mare importanta, daca ne amintim de fabulosul târg din
    2000, când AOL a prelat controlul colosului Time Warner. The
    Guardian spune ca si News Corporation ar intra in combinatie.

    Cert este insa ca valoarea actiunilor Yahoo a crescut brusc cu
    13%. Unul din scenariile posibile ar fi ca Yahoo sa-si vânda
    proprietatile din Asia, unde detine 40% din compania chineza de
    e-comert Alibaba (cu o valoare estimata intre 10-15 miliarde de
    dolari) si 34,5% din Yahoo Japan, plus inca vreo câteva servicii,
    astfel incât sa devina “abordabila”. Dar circula si zvonul ca se
    poarta discutii ca Yahoo sa cumpere AOL, ceea ce are mai mult sens
    având in vedere ca o fuziune a fost discutata si in 2008, dupa ce
    Yahoo a refuzat cele 45 de miliarde oferite de Microsoft.
    Indiferent pe ce cale s-ar combina cele doua firme, rezultatul ar
    fi o entitate cu o uriasa baza de utilizatori, dar cu un business
    de publicitate cu mari probleme si cu sanse mici de a concura cu
    Google. Nici Yahoo si nici AOL nu mai sunt ce-au fost odata, iar
    intrebarea la care analistii se caznesc sa gaseasca un raspuns este
    ce ar avea de câstigat cele doua companii dintr-o fuziune. Pâna
    acum n-au gasit.

    In fine, zvonul maret al saptamânii: Microsoft ar putea sa
    cumpere Adobe. De data aceasta originea este New York Times, care a
    aflat din surse neprecizate ca Steve Ballmer impreuna cu o mica
    echipa de executivi de la Microsoft au avut o intâlnire secreta cu
    seful executiv de la Adobe, Shantanu Narayen. Se pare ca subiectul
    principal al discutiilor a fost Apple, care este lider pe piata
    telefoanelor inteligente, iar cele doua companii ar vrea sa se
    coalizeze pentru a-l contracara. Tot pe surse, una dintre
    variantele luate in discutie a fost achizitia. Desigur, jurnalistii
    au cerut pozitii oficiale, iar Adobe a raspuns ca cele doua
    companii au milioane de clienti comuni si ca sefii discuta din când
    in când, dar ca nu comenteaza despre intâlnirile lor private. De
    unde Guardian trage concluzia ca raspunsul este un “non-denial
    denial about a non-meeting meeting”. Si din nou aceeasi intrebare
    fara raspuns: ce-ar avea de câstigat cele doua companii dintr-o
    combinatie? Cum s-ar numi o combinatie intre Microsoft si Adobe?
    Varianta lui Charles Arthur imi place: Microbe.

  • Mai bine dezamagiti

    Ambii aveau dreptate, iar conversatia a cristalizat unele idei
    pe care le aveam despre situatia Japoniei, dar si despre a noastra,
    a SUA. In urma cu un deceniu, Japonia era un sinonim pentru
    politici economice esuate: la cativa ani dupa ce bula imobiliara
    s-a spart, ea inca suferea de deflatie cronica si crestere lenta.
    Apoi a venit randul Americii sa aiba propria bula imobiliara, apoi
    spargerea ei si apoi criza. Iar acum experienta Japoniei nu mai
    pare atat de rea pentru un observator american.

    De ce? In pofida tuturor erorilor, politica economica a Japoniei
    a limitat pericolul potential al unei crize financiare. Iar
    intrebarea care se pune in America este daca noi vom putea face la
    fel sau daca nu cumva vom vira brusc si abrupt spre dezastrul
    economic.

    In anii ’90, Japonia a facut o repetitie generala pentru criza
    care a lovit mare parte a lumii in 2008. Banci puse pe capatuiala
    au alimentat o bula a preturilor in imobiliare; cand aceasta s-a
    spart, bancile au fost slabite in mod fundamental, la fel si
    conturile tuturor celor ce s-au imprumutat cu speranta ca preturile
    terenurilor vor ramane la niveluri inalte. Rezultatul a fost o
    stare de slabiciune economica permanenta.

    Iar raspunsul in materie de politici economice a fost prea
    putin, prea tarziu. Banca Japoniei a redus dobanzile de referinta
    si a luat alte masuri sa impulsioneze consumul, dar a fost tot
    timpul in urma cu un pas si deflatia s-a instalat confortabil.
    Guvernul a sprijinit crearea de locuri de munca prin programe
    publice, dar eforturile sale nu au fost niciodata indeajuns de bine
    orientate astfel incat sa sprijine o revenire care sa se
    autosustina. Bancile au fost mentinute pe linia de plutire, dar nu
    au reusit sa faca fata creditelor neperformante si nici sa reia
    creditarea. Rezultatul politicilor inadecvate a fost o economie
    care ramane si in ziua de astazi in depresiune.

    Insa tabloul general din Japonia e mai degraba gri decat negru.
    Economia Japoniei poate sa fie deprimata, dar nu se afla in
    depresiune. Piata muncii a fost strabatuta de turbulente, cu un
    numar tot mai mare de astfel de “zilieri”, care treceau dintr-o
    slujba temporara in alta slujba temporara. Dar multumita planurilor
    guvernamentale de creare de locuri de munca, tara nu are somaj de
    masa. A crescut datoria, e adevarat, dar in ciuda temerilor
    permanente cu privire la iminenta unei crize – si in pofida
    degradarilor constante ale ratingurilor de tara inca din 2002 -,
    guvernul inca e capabil sa se imprumute pe termen lung si la o
    dobanda de doar 1,1%.

    Pe scurt, performanta Japoniei a fost dezamagitoare, dar nu si
    dezastruoasa. Si data fiind agenda politica a dreptei americane,
    aceasta e o performanta pe care s-ar putea sa ne dorim s-o fi
    atins. Ca si omologii lor japonezi, decidentii americani au raspuns
    initial cu jumatati de masura la explozia unei bule si la o criza
    financiara. Eu m-am plans de acest lucru, dar acum discutia asta nu
    mai are niciun rost. Intrebarea este: ce facem acum?

    Piedicile puse de republicani inseamna ca cel mult putem spera
    ca in viitorul apropiat sa fie luate masuri paleative – cheltuieli
    suplimentare modeste, de genul programului de infrastructura pe
    care presedintele Obama l-a propus recent, ajutoare pentru
    guvernele locale si statale pentru a le ajuta sa evite viitoare
    ajustari severe, ajutoare pentru someri pentru a reduce
    austeritatea si a pastra puterea de cumparare.

    Chiar si cu astfel de masuri, am fi norocosi sa ne descurcam la
    fel de bine ca Japonia in limitarea costurilor umane si economice
    ale turbulentelor economice. Dar nu e in niciun fel sigur ca o sa
    obtinem macar atat. Daca republicanii merg dincolo de obstructie,
    spre generarea de politici in acest sens – situatie in care ar
    putea ajunge daca vor castiga un scor suficient in alegerile din
    noiembrie – o sa pornim pe drumul spre acea performanta economica
    ce face din Japonia sa ne para acum un fel de taram al
    fagaduintei.

    E greu sa exageram impactul distructiv al ideilor pe care le-a
    exprimat de curand John Boehner, liderul republicanilor din Camera
    Reprezentantilor, daca s-ar gasi cineva sa le puna in practica. El
    a cerut in esenta doua lucruri: reduceri masive de taxe pentru cei
    bogati, ceea ce ar creste deficitul bugetar, dar ar face prea putin
    ca sa sprijine economia, si reduceri drastice de cheltuieli, care
    vor trage in jos economia, dar nu prea vor face mare lucru pentru a
    imbunatati perspectivele bugetare. Mai putine locuri de munca si
    deficite mai mari, combinatia perfecta.

    Mai mult, daca republicanii recapata puterea, ei vor face cu
    siguranta ce au facut in timpul administratiei Bush: nu vor incerca
    sa abordeze in mod serios problemele economiei, ci le vor folosi
    doar drept scuza ca sa-si promoveze propria agenda, inclusiv
    privatizarea sistemului de asigurari sociale. Vor mai incerca, cu
    siguranta, sa traga inapoi si reforma din asigurarile de sanatate –
    alta sabie cu doua taisuri, care va afecta securitatea economica si
    in acelasi timp va creste deficitele pe termen lung.

    Asa ca eu ii cam invidiez pe japonezi. Da, performanta lor a
    fost dezamagitoare. Dar lucrurile puteau fi si mai urate de atat.
    Si pledoaria pe care trebuie sa o aiba acum democratii – pe care
    vad ca si presedintele Obama a inceput s-o promoveze – este ca daca
    republicanii recapata puterea, lucrurile vor fi cu adevarat mai
    urate. Americanii, pe buna dreptate, sunt dezamagiti, frustrati si
    furiosi din cauza situatiei economice.

    Dar dezamagirea e mai buna decat dezastrul.

  • 300. Povestea, nu filmul

    Pun pariu ca cel putin trei dintre ele sunt de bine si probabil
    ca cele mai multe se leaga de familie si de cei dragi. Sigur ati
    avut si un regret, cel mai probabil legat de criza asta nenorocita
    care v-a cam luat prin surprindere si v-a afectat intr-un mod in
    care nu ati fi banuit ca se poate. Chiar si asa, inseamna ca
    bilantul ultimilor sase ani, adica ai maririi si decaderii
    economice a Romaniei, este pozitiv.

    Aceasta este, pe scurt, si povestea ultimilor sase ani, vazuta
    in cele 300 de editii ale BUSINESS Magazin, o revista aparuta
    intr-un moment in care termeni precum “business” sau “profit” erau
    sinonime pentru cei mai multi dintre romani cu “spaga” sau
    “smecherie”, iar “piata” nu avea alt inteles in afara celei de
    piata agroalimentara.

    Am avut in acest rastimp povesti despre succes, despre esecuri,
    falimente, restructurari, divorturi (in afaceri sau in viata de zi
    cu zi), discutii despre strategii, topuri si evenimente.
    Imobiliare, bursa, credite si, bineinteles, criza. Dar ceea ce este
    mai important este ca toate aceste subiecte au fost dezvoltate prin
    POVESTI.

    A fost misiunea BUSINESS Magazin de la bun inceput, aceea de a
    scrie POVESTI pentru toti cei care nu se multumesc cu cifre seci si
    interpretari banale. POVESTI pentru cei care vor sa inteleaga mai
    mult din ceea ce se intampla in jurul lor si care aveau, astfel,
    puterea de a decide in cunostinta de cauza.

    O poveste despre primul miliardar al Romaniei sau una in care
    sunt explicate implicatiile diferitelor scenarii de curs valutar
    intereseaza deopotriva un bancher sau un profesor de sociologie,
    dupa cum povestea impactului economic al numarului tot mai mare de
    nasteri intereseaza la fel de mult un antreprenor, dar si un
    analist de credite aflat in fata unui business-plan al unui
    comerciant de haine pentru copii. La fel de important, o discutie
    intre manageri, antreprenori, consultanti si sociologi, precum cele
    din cadrul CLUBULUI BUSINESS Magazin, prezentat pe larg in cele 300
    de editii de pana acum ale revistei, pot genera idei care se pot
    transforma in afaceri de succes sau pun bazele unor parteneriate pe
    cat de neasteptate, pe atat de profitabile.

    Pentru ca, dupa cum spune George Akerlof, creatorul celebrei
    “Carti de povesti a unui economist” si al “Spiritelor Animale”,
    “mintea omeneasca este obisnuita sa gandeasca in termeni de
    povestiri, secvente de evenimente cu o logica interna si o dinamica
    ce apare ca un tot unitar. In schimb, o buna parte din motivatia
    umana vine si din trairea unei povesti a vietii noastre, o poveste
    pe care ne-o spunem noua insine si care creeaza un cadru
    motivational. Daca nu ar exista astfel de povesti, viata ar putea
    fi doar o insiruire de nimicuri. Acelasi lucru este adevarat si in
    privinta increderii intr-o natiune, o firma sau o institutie. Marii
    lideri sunt in primul rand creatori de povesti”.

    In aceste conditii, am decis de anul acesta sa ducem mai departe
    ideea povestilor de business, prin intalniri in care cei mai
    importanti manageri din Romania isi impartasesc experienta,
    trairile, emotiile si, mai ales, invatamintele. Botezat MEET THE
    CEO, proiectul i-a avut pana acum ca participanti pe Mariana
    Gheorghe (sefa Petrom), Liliana Solomon (Vodafone Romania), Misu
    Negritoiu (ING Bank Romania), Saduokhas Meraliyev (Rompetrol),
    Yorgos Ioannidis (Romtelecom), Radu Ghetea (CEC Bank), Dusan Wilms
    (Metro Cash & Carry Romania) si Jérôme Olive (Dacia), alti
    manageri de companii cu afaceri de miliarde de euro fiind deja pe
    lista unor evenimente viitoare.

    Daca pana cum v-am vorbit despre plusurile BUSINESS Magazin in
    ultimii sase ani, voi fi sincer, asa cum spuneam la inceputul
    editorialului, si voi vorbi si despre neimpliniri.

    Probabil ca cel mai mare regret al nostru, ca pentru intreaga
    presa economica din Romania, este cel legat de faptul ca nici la
    sase ani de la aparitia noastra pe piata si la peste 20 de ani de
    la revolutie nu gasim in randul administratiei de stat oameni cu
    care sa putem discuta aplicat. Care sa inteleaga ce se intampla cu
    ei/cu noi si care, vorba lui Akerlof, sa creeze povesti pentru
    intreaga natiune.

    Intrebarea pe care o adresa unul dintre cei mai cunoscuti
    publicitari managerilor de la inceputul seriei MEET THE CEO este in
    aceste conditii cum nu se poate mai legitima: “Ati condus firme cu
    mii si zeci de mii de angajati. Ce ati zice sa conduceti o firma
    care are peste 20 de milioane?”.

    Daca acest lucru se va intampla sau nu in urmatorii sase ani,
    veti citi cu siguranta intr-o poveste in BUSINESS Magazin. Sper
    insa, pentru noi toti, ca aceasta poveste sa aiba happy-end.

  • Adevarata Partida a Ceaiului

    Miscarea care a atras toata atentia, acel protest amorf, spontan
    coagulat impotriva cresterii rolului guvernului si contra majorarii
    deficitului bugetar este cea pe care as numi-o “Miscarea
    Ceainicului” – pentru ca tot ce fac ei este sa improaste cu
    abur.

    Asta nu inseamna ca energia din spatele lor nu este autentica
    (evident ca este) sau ca nu va avea un impact electoral (cu
    siguranta ca va avea). Dar influentarea alegerilor si influentarea
    viitorului Americii sunt doua lucruri diferite. Dupa tot ce am
    auzit despre aceasta miscare, mi se pare ca e facuta doar din abur,
    dar si ca nu are un motor. Nu are un plan de a readuce Americii
    maretia.

    Aceasta Miscare a Ceainicului nu poate avea un impact benefic
    asupra tarii, pentru ca a si evaluat gresit principala problema a
    Americii si nici nu a oferit o solutie credibila pentru problema pe
    care a identificat-o. Cum poti sa iei in serios o miscare ce
    sustine ca vrea sa taie cheltuielile guvernamentale cu miliarde de
    dolari, dar nu identifica punctual programele de aparare, asistenta
    sociala si medicala sau alte linii bugetare pe care e gata sa le
    suprime?

    Si cum poti sa iei in serios o miscare care a ramas in cea mai mare
    parte tacuta atunci cand administratia Bush a lansat doua razboaie
    si un program de facilitati la medicamentele pe baza de reteta,
    prin programul Medicare, concomitent cu reducerea impozitelor, dar
    care acum este ingrozita de deficitul bugetului si nu mai suporta
    masurile luate de presedintele Barack Obama? Aud? Unde ati fost opt
    ani de zile, oameni buni?

    Problemele care deranjeaza Miscarea Ceainicului – deficitul si
    cresterea cheltuielilor guvernamentale – sunt de fapt simptome ale
    problemei noastre, nu cauzele ei. Ele sunt simptomele unei tari
    aflate intr-o stare de declin accentuat, care isi pierde atuul
    competitiv din cauza ca politicile noastre au devenit doar o alta
    forma de divertisment sportiv, Congresul e un forum pentru mita
    legalizata si principalele noastre institutii legiuitoare sunt
    divizate de partizanate toxice pana la paralizie.

    Partida Ceaiului care conteaza cu adevarat, care se intinde de la
    republicanii de centru pana la independenti, trecand drept prin
    democratii de centru, are o perceptie profunda a situatiei si e in
    cautarea unui lider cu trei caracteristici. In primul rand, sa fie
    patriot: un lider care e mai interesat sa lupte pentru tara lui
    decat pentru partidul lui. In al doilea rand, un lider care sa-i
    convinga pe americani ca el/ea nu are doar un plan de a reduce
    impozitele sau de a extinde pachetele de stimulare economica, ci de
    a face ceva mai mare – sa faca America o tara de succes,
    competitiva si respectata din nou. Si in al treilea rand, cineva
    care are capacitatea de a conduce in fata incertitudinilor si nu
    doar se plange de cat de grele sunt lucrurile – un lider ce crede
    ca treaba lui nu e sa citeasca sondajele, ci sa schimbe
    sondajele.

    Sociologul democrat Stan Greenberg mi-a spus ca, atunci cand face
    un focus grup azi, asta aude: “Oamenii cred ca tara e in necaz si
    ca state precum China au o strategie pentru atingerea succesului,
    iar noi nu avem. Ei vor merge dupa oricine ii va convinge ca are un
    plan sa faca America din nou mare. Asta vor sa auda. Si asta trece
    dincolo de republicani si democrati”. Pentru mine, acesta este un
    plan ce incepe cu intrebarea: Care e acel miez de competenta si
    avantaj strategic al Americii si cum sa-l cultivam? Raspuns: Este
    capacitatea noastra de a atrage, a dezvolta si a descatusa talentul
    creator. Asta inseamna oameni care inventeaza, construiesc si vand
    mai multe bunuri si servicii ce fac vietile oamenilor mai
    productive, mai sanatoase, confortabile, sigure si amuzante decat
    ale celor din alte tari.

    Leadershipul inseamna astazi cum poate guvernul SUA sa atraga si sa
    educe mai multi astfel de oameni talentati si apoi sa puna in
    aplicare legi, reglementari si bugete care sa imputerniceasca acei
    oameni talentati sa dezvolte produsele si serviciile lor, sa le
    vanda in toata lumea si, facand aceasta, sa creeze locuri de munca
    aici. Fara asa ceva nu ne vom putea permite asistenta medicala sau
    cheltuielile cu apararea de care avem nevoie. Acesta este planul pe
    care adevarata Partida a Ceaiului il vrea de la presedintele
    sau.
    Ca sa-l aplice ar fi nevoie sa marim niste impozite – la
    combustibili, spre exemplu – si sa scadem altele, cum ar fi taxele
    corporatiste si cele pe veniturile angajatilor. Ar fi nevoie sa ne
    regandim legile imigratiei astfel incat sa ne controlam mai bine
    granitele, sa lasam sa intre mai multi angajati bine pregatiti si
    sa-i pastram pe acei straini inteligenti ce fac facultatea la noi.
    Si mai e nevoie sa reducem cheltuielile pentru unele servicii
    publice, ca sistemul de asistenta sociala, si sa majoram altele, ca
    educatia si cercetarea pentru o e-co-nomie a secolului 21.
    Cu alte cuvinte, e nevoie de un plan foarte destept, subtil si bine
    tintit ca sa ne folosim resursele aflate acum in scadere in cel mai
    eficient mod, asa incat sa ne recastigam competentele de baza.
    Aceasta este singura problema pe termen lung la problema noastra –
    sa ne croim singuri drumul de iesire din datorii.
    Orice Partida a Ceaiului care spune ca raspunsul este simpla
    reducere a rolului guvernului si taierea impozitelor ar putea sa
    profite, cu acest discurs, la alegerile de la jumatatea mandatului
    din noiembrie. Dar nu poate sa duca America in directia buna.
    Pentru asa ceva exista o alta Partida a Ceaiului, care insa isi
    asteapta inca liderul.

  • Optimismul vinde, dar spiritul critic aduce banii de cheltuit

    Este de la sine inteles, de exemplu, ca oricine lucreaza pentru
    guvern este acolo pentru a fi mituit. Oamenii merg la clinicile de
    stat si presupun ca trebuie sa ii mituiasca pe doctori pentru a fi
    ingrijiti. Ministrii care au lucrat multa vreme in serviciul public
    au iesit din functie si isi permit case de multe milioane de dolari
    sau cate doua sau trei resedinte de vacanta.

    Descrierea jurnalistului american Michael Lewis, facuta in ultimul
    numar al Vanity Fair, nu se refera, asa cum v-ati astepta probabil,
    la Romania, ci la Grecia, iar Lewis explica pe indelete adevarata
    problema a acestei tari aflata in pragul falimentului.

    Ba, mai mult, americanul face o referire scurta la Romania,
    despre care spune ca ar putea profita, la fel ca si Bulgaria, de pe
    urma masurilor dure pe care guvernul elen ar trebui sa le ia pentru
    a taia costurile si a mari veniturile, ceea ce va determina,
    probabil, ca o parte dintre investitori sa plece din tara catre
    zone cu taxe mai mici (Bulgaria) sau personal mai adaptabil
    (Romania).

    La mai bine de o mie de kilometri distanta de Grecia, in Romania,
    abunda de ceva vreme (cam de cand s-a terminat
    marea-adunare-de-oameni-care-curata-gunoaie cunoscuta sub numele
    “Let’s do it, Romania”) comentariile care vizeaza sustinerea partii
    optimiste a vietii/crizei, voluntariatul si, de ce nu, nevoia unui
    restart mental in primul rand al societatii.

    Este un lucru cum nu se poate mai bun ca pe langa filosofi,
    bloggeri, oameni de marketing din multinationale disperati sa
    bifeze cand raporteaza la headquarter si depasiri ale planului de
    CSR, jurnalisti sau membri ai aceleiasi familii aflati in fata
    televizorului ori vecinii aflati in fata blocului la un joc de
    table discuta pe aceasta tema si considera, probabil, ca a venit
    vremea actiunii pozitive.

    Cred insa ca acest virus de pseudo-pozitivitate, fie el viral sau
    nu, risca sa compromita esenta si scopul de baza al carcotelii –
    imbunatatirea permanenta.

    Traim, intr-adevar, vremuri nervoase, pline de ura, as zice. Ne
    displace aproape tot ce ne inconjoara, incepand cu presedintele,
    premierul, doctorii carora (credem ca) trebuie sa le dam spaga,
    politistii, ii uram pe cei care au furat si au scapat, uram
    bancile, ne uram sefii, uram taierile de salarii si intarzierile,
    dar cel mai mult ne uram pe noi. Ne e frica sa nu devenim mai mult
    pe zi ce trece un Biff Loman al vietii noastre, un esec fata de
    visul pe care ni-l stabilisem pentru noi si pe care, in ultimii
    ani, desi nu faceam nimic pentru asta, soarta parea ca ni-l
    indeplineste.

    In tot acest mediu conflictual, nu suntem capabili sa ne
    imbunatatim performantele, pentru ca, nu-i asa, nu suntem stimulati
    de sefi si batuti pe umar, de oamenii de vanzari, de cei care ne
    citesc articolele (pe net) si nu reusesc sa ne inteleaga
    profunzimea si ne raspund cu o injuratura anonima.

    Revin ori de cate ori am nevoie la exemplele pe care le ofera
    managerii de succes pe care i-am invitat pana acum la evenimentele
    MEET THE CEO, unde au reusit, cu surprinzator de multa modestie, sa
    impartaseasca o filosofie surprinzatoare de multe ori, doar prin
    banalitatea ei: “Ofera inainte de a cere”. E valabil in business,
    intr-o intersectie blocata, pe strada, in viata in ultima
    instanta.

    Sau, daca as reinterpreta-o, ar iesi cam asa: sa nu cerem niciodata
    societatii mai mult decat ii oferim.

    In acelasi timp insa, daca ne pierdem spiritul critic (oricat de
    exagerat ar fi) si credem ca mediul (oricat ar fi el de daunator)
    este singurul vinovat pentru performantele noastre (sau mai degraba
    lipsa de performante), nu inseamna nimic altceva decat ca am esuat,
    fiecare dintre noi, in a fi ceea ce voiam sa fim. Si atunci, dupa
    modelul oricarui stat aflat in pragul falimentului, avem de ales
    intre a ne declara falimentul si a ne accepta esecul, pentru ca
    apoi sa invatam sa traim cu asta sau, dimpotriva, asa cum face
    Rupert Murdoch, de exemplu, sa fim permanent in razboi cu noi
    insine pentru mai mult.

    Acelasi Lewis despre care va spuneam mai sus, remarca, vadit
    surprins, ca grecii nu actioneaza ca un colectiv. Se comporta mai
    degraba ca o colectie de particule atomizate, fiecare urmarindu-si
    interesul in detrimentul bunului general. Sau ca cea mai proasta
    parere despre greci o au grecii, fiecare avand o problema cu
    celalalt. Suna cunoscut?

    Un lucru este cert: odata pierdut spiritul civic, niciun guvern sau
    presedinte din lume nu cred ca il poate recrea. Asta nici macar
    optimism nu mai este, ci o simpla speranta desarta.

  • Cat de scurte sa fie fustele?

    Exista o legenda urbana, bazata pe o teorie emisa in 1926 de
    economistul George Taylor, care stabileste o corelatie intre
    lungimea fustelor femeilor si mersul economiei: creste economia,
    fustele se scurteaza, iar atunci cand economia scade, fustele se
    lungesc. Viziunea lui Taylor a fost periodic invocata, teoriei sale
    fiindu-i aplicate, sau nu, ghilimele in functie de seriozitatea
    celui care o folosea. In vara acestui an, un profesor si o studenta
    de la Erasmus School of Economics, o cat se poate de importanta si
    serioasa institutie de invatamant, s-au decis sa verifice teoria,
    folosind imaginile publicate pe coperta unei reviste frantuzesti de
    moda, publicatie care apare din 1921 si care, ciudat, nu a pierit
    in epoca internetului, precum si cronologia crizelor emisa de
    americanii de la National Bureau of Economic Research – NBER, un
    soi de arbitru al crizelor economice.

    Cei doi cercetatori au folosit o metodologie destul de
    complicata si formulele de rigoare (ce inseamna de fapt o fusta
    scurta? Si cand avem de-a face cu crestere sau cu scadere
    economica?) si au obtinut un rezultat interesant: Taylor a avut
    dreptate si lungimea fustelor creste atunci cand valoarea
    actiunilor scade la bursa sau PIB se pravale. Dar exista un mic
    amanunt: exista un decalaj de trei ani, in sensul ca daca masculii
    speciei umane se mai bucura acum de oarece privelisti este pentru
    ca in urma cu doi ani economia crestea. De la anul insa, gata.
    Invoc teoriile lui Taylor numai pentru ca saptamana trecuta acelasi
    NBER a anuntat ca recesiunea din Statele Unite, inceputa la finele
    lui 2007, s-a incheiat oficial in vara anului trecut. Anuntul a
    fost salutat, in general, de un val de neincredere si de ironii si
    chiar presedintele Barack Obama s-a simtit indemnat sa pomeneasca
    de diferentele dintre cifrele oficiale si seci si milioanele de
    oameni ramasi fara slujbe, averi si case. Ba chiar si Warren
    Buffett a iesit la televizor si a tinut sa precizeze ca el
    defineste recesiunea altfel decat NBER si ca pentru a iesi din
    recesiune trebuie ca PIB pe cap de locuitor sa revina la nivelul
    anterior crizei.

    Personal, cred ca economistii de la NBER au citit rezultatele
    studiului Taylor, s-au inspaimantat, au scos calendarele, au
    socotit si au decis: fie ce-o fi, dar recesiunea s-a incheiat si
    tivul fustei nu trebuie sa coboare sub genunchi.

    Exista o natie in lumea asta care nu tine cont de lungimea
    fustelor nici in gluma nici in serios. Daca e sa o privim sub
    anumite aspecte, e jale: un sfert din populatie sub limita saraciei
    si 40% analfabetism, precum si coruptie si birocratie. Cu toate
    acestea, economic vorbind, India, pentru ca despre ea este vorba,
    creste cu rate de opt procente pe an. De ce? Cum pot inflori
    afacerile in saracie, analfabetism, coruptie si birocratie?

    Pentru ca exista o elita educata si infrastructura de
    comunicatii dinamica. Si nu numai atat: profesorul universitar
    Arvind Subramanian crede ca deceniile de crestere economica au
    facut antreprenoriatul respectabil in India si multi dintre indieni
    s-au transformat, cautand permanent oportunitati de castig. In al
    treilea rand, statele indiene au ince-put sa se concureze intre
    ele, si cel mai recent exemplu este automobilul ieftin al celor de
    la Tata Motors, Nano; proiectul fabricii producatoare, initial
    amplasata in Bengalul de Vest, a fost mutat in mai deschis si
    primitorul Gujarat, dupa o serie de amanari tipic birocratice.

    Sa nu ne amagim: exista mai multe asemanari intre Romania de
    astazi si India asa cum am descris-o initial, analfabeta si
    corupta, decat intre noi si India cea dinamica si concurentiala.
    Elita educata exista in Romania, dar implicarea acesteia in viata
    societatii este destul de redusa. La noi antreprenoriatul nu este
    respectat, iar oportunitatea de castig este mica invarteala.

    Sa credem ca suntem o natie europeana si cultivata este o
    iluzie, un mod de a trisa, tot asa cum NBER a luat niste numere,
    le-a invartit si a decis ca recesiunea s-a terminat. Argumentele
    logice, corecte, bine-intentionate nu mai au nicio valoare nici in
    fata Guvernului, nici in fata romanilor simpli. In lipsa unui
    miracol economic, fara investitii straine, fara atractivitate, fara
    initiativa si antreprenoriat, fara creditare si fara relansarea
    consumului, noul credit de la FMI inseamna doar ceva timp castigat
    pana la marea noua taiere de cheltuieli si pensii.

    Nu trisez deloc cand spun: fratilor, puneti osul la treaba daca
    vreti fuste scurte.

  • Boierii high-tech

    Nu ma dau in vant dupa topuri si clasamente. Pe cele bazate pe
    popularitate chiar le detest, cu exceptia celor muzicale, pe care
    doar le ignor. Doar pe cele bazate pe opiniile specialistilor le
    iau uneori in seama, dar cu precautie. Cele care se refera la
    perioade lungi de timp sunt inepte din start. Singurele clasamente
    care exprima intr-o masura acceptabila o realitate a momentului
    sunt cele sportive sau cele bazate pe o competitie directa, bazata
    pe reguli. Ar intra oare in aceasta categorie clasamentul celor mai
    bogati 400 de oameni din Statele Unite in anul 2010, publicat
    recent de revista Forbes? Poate ca da, cu conditia sa-l parcurgem
    pe domenii, pentru ca ziceam mai sus de “competitie directa” si e
    greu de vazut asa ceva intre un magnat al petrolului si
    proprietarul unui lant de supermarketuri. Daca ne rezumam la
    domeniul tehnologiei, topul ne poate oferi un tablou destul de
    interesant.

    Prima observatie este ca pe primele 20 de pozitii ale topului
    general gasim 8 bogati celebri din domeniul tehnologiei, toti
    evoluand in domeniul informaticii. Daca mai punem la socoteala
    faptul ca media lor de varsta este substantial mai coborata decat
    la restul bogatasilor, putem trage concluzia ca zona high-tech este
    cea mai dinamica si mai profitabila.

    Prima pozitie este rezervata lui Bill Gates, care o ocupa de 17
    ani fara intrerupere. Se stie ca nu mai este cel mai bogat din
    lume, fiind depasit “la mustata” de magnatul mexican al
    telecomului, Carlos Slim Helú. Insa aici trebuie facuta observatia
    ca Bill Gates a contribuit pana acum cu peste 28 de miliarde de
    dolari la fundatia umanitara pe care o conduce impreuna cu sotia
    sa, Melinda. Si, cu toate ca e vorba de o perioada de criza, averea
    sa a crescut cu 4 miliarde in ultimul an, ajungand la 54
    (coincidenta: 54 este si varsta lui). De fapt, acum Bill Gates nu
    prea mai este implicat in tehnologie, actiunile sale la Microsoft
    au scazut la 16 miliarde, iar cea mai mare parte din bani ii vin de
    la firma de investitii Cascade Investment, pe care o controleaza.
    Cu toate acestea, Gates este senator de drept al domeniului
    tehnologic, fiind inventatorul comertului cu software. Averea sa
    demonstreaza ca produsele muncii intelectuale au devenit cele mai
    profitabile.

    Trecem repede peste Larry Ellison, seful de la Oracle, care
    ocupa pozitia a treia, pentru ca profilul sau este destul de
    asemanator cu cel al lui Gates, cu diferenta ca Ellison este inca
    foarte implicat in business (desi este cu 12 ani mai in varsta) si
    isi dedica intreaga energie companiei. Si iahtingului.
    Intentioneaza sa doneze 95% din avere pentru acte de caritate, insa
    nici in acest domeniu se pare ca nu va reusi sa-l depaseasca pe
    eternul sau rival de pe prima pozitie. Urmatorii doi clasati in
    domeniu au aceeasi varsta (37 de ani), aceeasi avere (15 miliarde)
    si impart aceeasi pozitie in clasament (11). Sunt Larry Page si
    Sergey Brin, cei care au inventat un motor de cautare in internet
    si un model de publicitate care sa-l valorifice. Adica Google, o
    companie care a devenit pentru multi inima internetului. Insa
    povestea lor este abia la inceput si Google are toate sansele sa
    reproduca in lumea telefoanelor succesul lui Microsoft, cu
    diferenta ca modelul lor de business este cu totul diferit, mizand
    pe open source. Page si Brin nu intentioneaza sa faca acte de
    caritate, in schimb sunt dedicati ecologiei si investesc in
    companii care exploreaza in domeniul energiei solare si geotermale.
    Page este implicat in X Prize Foundation, care ofera premii pentru
    proiecte in genetica, energie si explorarea spatiului, in vreme ce
    Brin finanteaza cercetari pentru vindecarea bolii Parkinson.

    La mica distanta in urma lor se afla patru “clasici”. Michael
    Dell este cel care a inventat comertul cu computere asamblate la
    comanda, mai intai in dormitorul sau dintr-un camin studentesc.
    Urmeaza doi microsoftisti: Steve Ballmer, seful actual al
    companiei, si Paul Allen, cofondatorul. Cu doar cativa centi in
    spatele lor se afla Jeff Bezos, cel despre care se stie mai mult ca
    a inventat comertul cu carti pe web decat ca a impus e-book
    reader-ul si conduce in lumea cloud computing.

    Surpriza vine la sfarsit. Mark Zuckerberg, care a fondat
    Facebook acum sase ani, ajunge pe pozitia 35 la doar 26 de ani,
    inaintea lui Steve Jobs, cel care a creat computerul personal, fara
    de care n-am fi gasit in aceasta lista nici un “techie”. Insa cea
    mai mare parte a averii lui Jobs nu vine de la Apple, ci din…
    desene animate. Adica de la Disney, careia i-a vandut Pixar.