BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Gandirea copiilor de gradinita

    Cea mai recenta stire de acest tip pe care am intalnit-o este
    cea privind doua mari companii din China interesate de
    infrastructura romaneasca, energetica sau de transport. Intalniri
    cu primarul Capitalei Sorin Oprescu, un atasat comercial amabil,
    promisiuni pentru o noua intalnire in martie. Déjà-vu.

    Stirile de acest tip incep in arhiva colegilor de la Mediafax
    undeva in 1994, cu “Concernul Martin Marietta interesat de
    investitii in Romania” (si nu ma pot abtine sa nu zambesc vazand,
    pe aceeasi pagina, titlul “Presedintele Ion Iliescu a fost
    dintotdeauna interesat de soarta intreprinderilor private” – 28
    ianuarie 1994).

    In 1995, apare concernul Krupp-Hoesch interesat de industria
    auto din Romania, in 1997 apareau “mari companii americane si
    britanice” cu investitii strategice, pe urma Hyundai voia sa
    colaboreze cu Dacia, Shell voia sa participe la privatizarea
    sectorului petrolier, Fiat voia sa faca tractoare, grupuri
    israeliene voiau fie Banca Dacia Felix, fie industrie energetica,
    Dodge venea la ARO Campulung, Thomas Cook tanjea la hotelurile de
    pe litoral, Hyundai recidiva, aparea si un fond de investitii al
    lui George Soros sau nemtii de la Rheinmetall si cate si mai cate.
    Cum ar fi aratat Romania daca toate aceste companii chiar ar fi
    venit si ar fi investit si ar fi deschis companii si ar fi angajat
    romani care nu ar mai fi fost nevoiti sa plece in Spania sau
    Italia? E greu de spus.

    Cum ar fi fost Romania daca companiile ar fi intalnit lideri
    romani cu adevarat preocupati de investitii straine si de
    dezvoltare?

    Nu vreau sa speculez asupra motivelor pentru care nu s-au
    finalizat, macar in parte, atatea interese manifestate; as vrea sa
    evidentiez, insa, un mod de gandire care face mult rau si care tine
    de o anume conformatie a agendei publice din Romania.

    Daca ceri unui ins sa gaseasca cat mai multe intrebuintari
    pentru o agrafa de birou, raspunsurile vor fi diferite – un ins
    comun gaseste 10-15, iar un geniu poate ajunge la 200. Este ceva ce
    se cheama gandire laterala. Insii comuni sunt insa mai multi, mult
    mai multi decat geniile. Niste savanti curiosi au pus intrebarea cu
    agrafa copiilor de gradinita si, surpriza!, 98% s-au incadrat la
    categoria genii. Cinci ani mai tarziu jumatate din genii se
    pierdusera, iar peste alti cinci ani numarul geniilor se incadra in
    media generala. De unde scaderea? Din scoala, desigur, din
    conditionarile impuse de un sistem de invatamant bazat pe
    repetitie, memorare si banalitati si nu pe dezvoltarea
    aptitudinilor creative.

    Cand asa ceva se mixeaza cu prostia si hotia, ies “interese”
    manifestate, dar nefinalizate – copiii de gradinita vor intelege ce
    vreau sa spun.

    In mod ciudat, mixul de care vorbesc creeaza si un tip nou de
    agenda publica, preocupata in general de orice altceva decat de
    chestiunile cu adevarat importante; in plus, este este manipulabila
    si interpretabila. Nu folosim agrafe de birou, ci, la intamplare,
    vamesi. Cu ajutorul gandirii laterale, vamesii se metamorfozeaza in
    averile sindicalistilor, ca sa luam o alta zona la intamplare.
    Averile sindicalistilor vor culisa firesc catre premierul
    independent, un nou model de agrafa, iar pe urma vom studia la fel
    de senini reteta Coca-Cola sau a 11-a planeta a sistemului solar.
    Copiii de gradinita vor intelege din nou.

    Noi, astia care nu putem vedea o agrafa de birou decat drept
    carlig de peste sau speraclu sau instrument de scobit in ureche, o
    sa ne minunam de ce nu avem totusi infrastructura energetica,
    autostrazi, locuri de munca sau un litoral atragator. Raspunsul
    l-au obtinut savantii citati mai sus – din scoala vietii, adica din
    prostie, hotie si nepasare mixate cu o gandire asa de laterala
    incat pica in sant, nu pot iesi infrastructura energetica,
    autostrazi, locuri de munca sau un litoral atragator.

    Or sa vina unii si or sa imi spuna ca agenda publica o face si
    presa. O fi, dar depinde cum privim termenul – copiii vor
    intelege.

    Ca sa intelegem cu totii, o istorioara: scriitorul si
    dramaturgul George Bernard Shaw, un spirit razvratit si
    nonconformist, a avut, la un moment dat, un conflict major cu presa
    americana. Mai mult, face si o vizita in State. Ajunge, impreuna cu
    sotia, coboara de pe vapor. Presa, fotografi, intrebari. A doua zi
    toate ziarele newyorkeze au avut o stire de genul: “Ieri, cu
    vaporul … a sosit la New York doamna Shaw. Doamna Shaw a declarat
    la sosire ca se bucura sa se afle in America, ca se va intalni cu
    … si cu… Doamna Shaw era imbracata cu….. In vizita sa in
    America, doamna Shaw este insotita de George Bernard Shaw, un
    scriitor”.
    Model de gandire laterala adevarata, nu?

  • Pretul antreprenoriatului

    In cazul in care nu se va risipi in birocratie si indiferenta si
    uitare, legea poate sa ofere un impuls pentru crearea de noi firme
    si aparitia de noi locuri de munca, lucruri de care Romania are
    astazi nevoie mai mult chiar decat un nou acord cu Fondul Monetar
    International. Romania, din motive diverse si bine intemeiate, nu a
    fost si nu este nici acum un stat antreprenorial; zona liberei
    initiative este tangentiala mai degraba cu tunul sau hotia decat cu
    modelul consacrat, al pornirii unei afaceri pentru confortul si
    bunastarea insului si familiei sale.

    Dar sunt convins ca schimbarea poate aparea, mai ales ca exista
    si exemple: in Franta anului 2009, o tara putin favorabila
    sectorului privat, cu taxe ridicate, cu un sector de stat puternic
    si cu legi dure in materie de munca au fost infiintate peste
    580.000 de IMM-uri, un record pentru Europa. Oameni pentru care o
    slujba de functionar angajat la stat era idealul in viata au decis
    sa isi croiasca o viata. Iar schimbarile legislative care au
    generat aceasta schimbare nu au fost multe, dar de impact: durata
    de infiintare a unei afaceri a scazut de la cateva luni de zile la
    cateva minute, pentru ca se face online. Tot online se depun,
    periodic, documentele catre fisc si serviciile sociale. Inspectorii
    nu mai bat la cap pe nimeni – intreprinzatorii platesc impozite
    abia in momentul in care incep sa faca profit. Toate masurile au
    fost puse in practica in cadrul unui program care se cheama
    “auto-entrepreneur”. La noi e putin mai rau decat in Franta; in
    general lumea iti explica, intr-o discutie despre antreprenoriat si
    initiativa, despre coruptie, lipsa finantarii, birocratie, angajati
    incorecti si cate asemenea. Pe buna dreptate.

    Dar eu mai cred ceva, ca romanii sunt conditionati sa creada
    asa, inca din copilarie, din familie sau din scoala. De la
    peiorativul “firma de apartament” din presa (dar unde altundeva
    poate incepe o mica afacere? la noi lipseste institutia americana a
    garajului, de unde a pornit Steve Jobs) la vanatorile de vrajitoare
    ale fiscului, care trateaza din start antreprenorii drept hoti, sau
    la retinerea cu care bancile abordeaza problema, nimic nu indeamna
    posesorul unei idei bune de afaceri sa o puna in aplicare (idee
    buna de afaceri nu inseamna, in niciun caz, “covrigelul urias” si
    nici sex-shop-ul, vizibil preferate de intreprinzatori, cel putin
    dupa cate vad eu in Bucuresti). Si nu sunt multe nici cele in
    masura sa asigure transmiterea spiritului antreprenorial de la
    parinti la copii, care sa indemne parintii sa isi modeleze copiii
    altfel decat niste smecheri descurcareti.

    Fenomenul este comun intregii Europe, de fapt. Centrul pentru
    Economie si Libertate publica un articol care vorbeste de
    indoctrinarea periculoasa din scolile franceze si nemtesti:
    “Invatati ca principii economice precum capitalismul, pietele
    libere si spiritul antreprenorial sunt nesanatoase si imorale,
    acesti copii cresc cu un set daunator de prejudecati si
    partizanate. Li se ofera de fapt iluzia ca libertatile democratice,
    mult pretuite de catre europeni, pot fi prezervate si intr-un
    sistem economic controlat. Educati dupa manuale pline de o
    ideologie distorsionata – de tip Pravda – ei invata sa recite o
    dogma anti-capitalista in timp ce se pregatesc pentru admiterea in
    unele dintre cele mai bune universitati din lume”.

    Statistic, antreprenorii sunt responsabili pentru 12% din PIB-ul
    american, in timp ce in Europa procentele sunt cu totul altele –
    3,5% in Belgia, 6% in Franta, 4,5% in Germania, 4,3% in Ungaria,
    3,7% in Suedia.
    In Statele Unite, in schimb, peste 5.000 de tineri cu varsta intre
    8 si 24 de ani au fost subiectii unui studiu privind ambitiile si
    intentiile lor antreprenoriale, si aici am intalnit niste valori
    care mi-au dat de gandit: la intrebarea clasica “veti porni propria
    afacerea la un moment dat?” au raspuns cu “da, deja am o afacere
    pornita” 1% din copiii de 8 – 12 ani, 2% din grupa 13 – 17 ani si
    4% din grupa 18 – 24 de ani. 1% din cei mai tineri si 2% din grupa
    medie inseamna cateva zeci bune de copii care si-au pornit deja
    propria afacere numai din acel esantion de 5.000.

    Mai tarziu, cele cateva zeci de mini-antreprenori vor insemna
    noi “silicon valley”-uri, noi “i-phone”-uri sau noi “windows”- uri
    pornite sa cucereasca lumea.

    A “cumpara” antreprenoriatul romanilor cu varste intre 18 si 35
    de ani cu 10.000 de euro este o miscare binevenita. Dar sunt de
    asteptat urmatorii pasi, pentru grupa 8 – 17 ani, esentiala si de
    neevitat.

  • Ce stim despre pisicile egiptene?

    Cu doar doua saptamani in urma am scris in aceasta pagina despre
    cartea lui Evgeny Morozov “The Net Delusion”, care incearca sa
    sustina ideea ca puterea internetului in promovarea libertatii si
    democratiei este o iluzie. Autorul chiar pluseaza: internetul este
    mai degraba o arma in mana guvernelor represive. M-am bazat mai
    mult pe argumentele lui Cory Doctorow pentru a sustine contrariul,
    dar intre timp am primit chiar din jurnalele de stiri o
    demonstratie elocventa. Daca puterea internetului nu face doua
    parale, de ce guvernul egiptean a incercat sa opreasca total
    accesul la retea in timpul recentelor demonstratii?

    Povestea acestei blocade digitale este cu totul speciala, pentru
    ca este pentru prima data in istorie cand o putere politica
    incearca sa inchida total accesul la internet si la telefonia
    mobila. Se stie ca autoritatile din China, Iran sau alte tari cu
    regimuri autoritare sau represive cenzureaza sau limiteaza accesul,
    dar niciuna nu a dorit sa blocheze tot traficul (nu punem la
    socoteala Coreea de Nord, unde internetul pur si simplu nu exista).
    Thailanda si Tunisia au taiat accesul la siturile de stiri si la
    retelele sociale in timpul tulburarilor, insa blocada totala este o
    problema tehnica foarte complexa. Avand in vedere ca totul a cazut
    deodata (in doar 13 minute o tara a disparut din internet), este
    indiscutabil ca guvernul egiptean a avut un plan foarte bine pus la
    punct. Nu voi insista pe detaliile tehnice, dar merita amintit ca
    retelele de telefonie mobila au fost oprite chiar de operatori
    (protocolul cu guvernul egiptean prevede aceasta posibilitate) si
    ca un singur ISP din zece a ramas activ: Noor Data Networks, care
    foloseste un cablu submarin operat de Telecom Italia. Dar se pare
    ca “scaparea” a fost intentionata, pentru ca Noor deserveste bursa
    egipteana si, probabil, alte servicii strategice si bine protejate
    – nu-mi imaginez ca, de pilda, serviciile secrete au ramas in
    bezna.

    Si cu toate acestea, multi egipteni au reusit sa strapunga
    blocada. Cea mai simpla cale a fost sa-si reaminteasca o metoda
    abandonata de mai mult de un deceniu: dial-up pe liniile telefonice
    terestre, in combinatie cu programe de “camuflaj” de genul Hotspot
    Shield sau servicii precum Tor. De ce au fost oprite retelele
    mobile, dar nu si cele fixe? Pentru ca acestea din urma sunt
    practic utilizate doar ca mijloace de comunicare individuale, in
    timp ce telefonia mobila converge spre internet. O alta varianta,
    ceva mai scumpa si mai complicata, a fost utilizarea comunicatiilor
    prin satelit (si ea o metoda utilizata pe vremuri de mai multe
    ISP-uri). S-au folosit, de asemenea, sistemele “ham radio”
    (radioamatori) si unele retele virtuale private, care au devenit
    aproape publice. Inginerii de la Google si SayNow au dat si ei o
    mana de ajutor, punand la dispozitie trei numere fixe unde
    egiptenii puteau lasa mesaje vocale, care erau automat transcrise
    si trimise ca tweet-uri.

    Pana la urma, blocada a fost ridicata in 2 februarie si
    egiptenii s-au napustit pe Facebook, Twitter si serviciile de
    stiri. Un think tank al Organizatiei pentru Dezvoltare si Cooperare
    Economica a calculat ca cele cinci “zile negre” au costat Egiptul
    aproape 100 de milioane de dolari, insa pierderile potentiale sunt
    mult mai mari, deoarece este greu de crezut ca investitorii din
    zona telecom vor reveni prea curand. Insa dincolo de toate acestea
    este certitudinea ca internetul reprezinta astazi o putere cu o
    importanta miza politica. Joseph Nye – profesor la Harvard si
    autorul cartii “The Future of Power” – remarca faptul ca accesul
    larg la mijloacele de informare (in special internetul) a schimbat
    datele unei ecuatii politice in care statele occidentale au
    sustinut guverne autoritare sau chiar dictatoriale pentru a evita
    ascensiunea gruparilor islamiste radicale. Realitatea este ca
    informatia a dat nastere unui “nou mijloc”, adica unei paturi
    semnificative a populatiei din tari musulmane care este moderata si
    chiar moderna, capabila sa pondereze atat tendintele dictatoriale,
    cat si islamismul radical, dar pe care Occidentul fie a ignorat-o,
    fie a neglijat-o. In termenii lui Nye, s-au concentrat doar asupra
    tranzitiei puterii, dar nu si asupra “difuzarii” puterii.

    Regizorul iranian Bahman Ghobadi a pus el insusi pe torente
    filmul sau “No One Knows About Persian Cats” (premiat la Cannes si
    interzis in Iran) pentru ca tinerii din tara lui sa-l vada si sa-l
    raspandeasca. V-ati imaginat ca in Iran sunt cateva sute de
    formatii de muzica rock si jazz in clandestinitate? Ei sunt “noul
    mijloc” pe care l-a produs internetul.

  • Razvan Voican, ZF: Dobanda perfecta

    Si la un curs de 4,36 lei/euro, si la unu de 4,25 lei/euro. E
    buna si la rupturi de lichiditate pe piata monetara, si la
    abundenta. Este chiar perfecta si a gasit-o BNR. Nu are termen de
    expirare: a aparut in mai 2010 si inca e buna. Garanteaza chiar
    Consiliul de Administratie al BNR.

    Este buna si sa ne faca sa credem ca inflatia la final de an va
    fi de 3,4%. Pardon, de 3,6% dupa ultimele socoteli ale expertilor
    BNR, adica foarte aproape de tinta de 3% “angajata” de banca
    centrala pentru 2011. Aceasta este tinta de inflatie pentru care
    economia trage sa-si dea duhul cu dobanda de 6,25% la capatai. In
    2010 economia a “fibrilat” (ca tot ii plac doctorului Franks
    metaforele medicale) tot cu dobanda de 6,25%, de hatarul unei tinte
    de inflatie de 3,5%. Dar ce sa vezi? Inflatia iesi mai mare, de 8%,
    economia mai cazu cu 2%, BNR merse mai departe cu “ancorarea”
    asteptarilor inflationiste.

    Si de ce nu? Ca doar n-or mai creste o data accizele. Si doar nu
    s-o liberaliza tocmai de anul asta pretul gazelor sau al energiei.
    Dar chiar de-o fi asa, doar pentru asta sunt clauzele de
    salvgardare in ghidul de buzunar al tintirii inflatiei. Tinta
    ramane, ramane si dobanda, economia poate mai cade o data. Pana se
    plictiseste si se ridica singura.

    Avem dobanda de 6,25% si ne simtim bine. Nici nu mai vrem banii
    ieftini de la FMI dupa care ne dadeam de ceasul mortii acum doua
    luni, ca nu mai are BNR unde sa-i puna. Brusc, ne-a venit o idee
    mai buna: luam alti bani, dar de pe piata, prin Ministerul
    Finantelor, la cost dublu.

    Economia e tot in recesiune, o zice si BNR, dar dobanda de 6,25%
    e buna. Si de ce n-ar fi?

    Ar fi putut sa urce, ca doar inflatia o intrece cu mult, dar ar
    fi putut sa si scada, ca doar economia e scufundata in
    recesiune.

    Dar nici n-a crescut, nici n-a scazut. A ramas asa, dobanda
    perfecta de 6,25%.

    Iaca si motiv de suparare pentru guvernator: ca in alte triste
    ocazii, nu s-a inteles bine ce a facut BNR. Nu se pune problema de
    atitudine pasiva intre doua acorduri cu FMI. “Decizia” de saptamana
    trecuta e chiar o mostra de “activism”, zice guvernatorul posomorat
    ca optiunea BNR de a nu schimba nimic in politica monetara nu a
    fost citita peste tot cum trebuie (ce-i drept, comunicatele BNR de
    dupa sedintele de politica monetara nu au fost pana acum insotite
    de indrumare intru corecta citire). De fapt, “activism” este un
    neologism care nu sugereaza neaparat actiune, ci mai degraba
    propaganda sau un tip de atitudine.
    Oricum ar fi, guvernatorul ne da chiar doua variante de
    interpretare a “deciziei”: fie ca BNR nu a majorat dobanda pe
    masura nivelului ridicat al inflatiei, fie ca BNR nu a redus
    dobanda pe masura recesiunii in care se zbate economia. In niciun
    caz varianta gresita ca nu ar fi facut nimic.

    Cu activism sau fara, BNR nu si-a asumat nicio directie: nici nu
    merge pana in panzele albe cu lupta contra inflatiei pe care o
    invoca atat de des, nici nu renunta, cel putin temporar, la
    canoanele asa-zisei politici de tintire a inflatiei, care ii
    interzic sa bage de seama ca economia s-a prabusit.

    Nu putem sti daca acest tip de “activism” este rezultatul unui
    vot propriu-zis in Consiliul de Administratie al BNR ori o asemenea
    procedura este inutila in ipoteza ca toti cei noua membri gandesc
    la fel ca si guvernatorul care prezideaza acest organism. Desi este
    vorba despre nu mai putin de noua membri alesi de Parlament,
    guvernatorul ramane “vocea”, misiunea membrilor simpli ai
    Consiliului fiind sa se alinieze pe scaunele din primul rand la
    conferintele de presa in care seful lor explica. Nimeni nu are
    pareri, opinii, consideratii. Nici social-democratul Florin
    Georgescu, nici liberalul Bogdan Olteanu. Nici Marin Dinu, decanul
    Facultatii de Economie din ASE, nici Nicolae Danila, fost
    presedinte al BCR. Disciplina se respecta, transparenta e doar
    pentru natii mai rasarite de la vest de Nadlac.

    BNR nu are treaba decat cu inflatia, dar, in mod dramatic, toti
    factorii de risc care ii ameninta tinta de inflatie sunt in afara
    sferei sale de influenta, dupa cum se exprima in comunicatul de
    saptamana trecuta.
    Altminteri, guvernatorul si-a inceput anul profesional 2011
    infruntand gerul in costum pe treptele palatului BNR pentru poza cu
    presedintele Traian Basescu venit in vizita cu premierul sau Emil
    Boc sa discute de economie. L-a primit si pe noul ministru de
    finante Gheorghe Ialomitianu, alaturi de care guvernatorul va semna
    curand inca un acord cu FMI (al noualea pe care isi pune numele in
    cariera de 21 de ani ca guvernator).

    Dar in ciuda deselor contacte cu puterea executiva, BNR zice ca
    se teme de eventuale inconsecvente in continuitatea “consolidarii
    fiscale si a reformelor structurale”. Si isi trateaza “teama” cu
    dobanda de 6,25%. Ca de economie ramane sa se ocupe doctorul de la
    FMI.

    Razvan Voican este redactor-sef adjunct al Ziarului Financiar.

    Cititi mai multe materiale de opinie ale jurnalistilor ZF     pe
    www.zf.ro

  • Opinie C.T.Popescu: Presedintele il joaca pe Papa al Cruciadei Anticoruptie din Vami

    “Stiu ca sunt foarte multi interesati in denigrarea pozitiilor
    mele, fie ca sunt ele si internationale, dar am dreptate. (…)
    Romania nu va accepta niciun alt standard decat cel aplicabil
    tuturor statelor din UE. (…) Nu poti sa spui «Romania, tu de
    maine ai standardul urmator, care e altul decat al meu». Aici este
    batalia noastra politica si o vom duce pana la capat, indiferent
    cat s-ar stramba un ziarist mai mult sau mai putin pregatit “, a
    afirmat Basescu, intr-un interviu la postul public de radio.

    In replica, C.T. Popescu raspunde printr-un editorial intitulat
    “De la rame la Regina”: “Este incorecta atitudinea ministrilor
    Frantei si Germaniei fata de Romania si nu putem tolera aceasta
    abordare. Este o discriminare la adresa Romaniei. Nu putem tolera,
    pentru ca, daca acum stam ca ramele, cum ne recomanda foarte multi
    – stati, sa stam linistiti, ca sunt marile state ale UE… Da, sunt
    marile state, dar cei 22 de milioane de romani au dreptul la
    respect”. Asta spunea dl. Basescu acum circa o luna, dupa ce
    ministrii de Interne ai Frantei si Germaniei anuntau ca se opun
    aderarii imediate a Romaniei la spatiul Schengen din pricina
    Justitiei chioare si a coruptiei din tara. As baga mana-n foc ca
    mai toti politistii si vamesii care ori au tulit-o la timp peste
    aratura, ori dau acum cu subsemnatul, dadeau atunci cu halba in
    masa, aproband cu racnete de peluza neatarnarea, ratoiala suverana,
    degetul infipt de presedinte in cerul Apusului.

    Cititi editorialul semnat Cristian Tudor Popescu pe
    www.gandul.info

  • La Belle Epoque cu banane

    De pe blogul economistului Stephen Levitt am cules o istorioara
    numita conandoylesc “misterul tonetei cu fructe”. Este vorba
    despre, desigur, o toneta cu fructe unde vinde o doamna. Doamna in
    cauza vinde banane la gramada – doua banane cu un dolar sau trei
    banane pentru un dolar. Bananele sunt de aceeasi marime, de aceeasi
    calitate si au acelasi gust, iar gramezile de “doua la un dolar” si
    “trei la un dolar” sunt departate si de dimensiuni egale. Doamna se
    supara daca incerci sa iei trei banane din gramada de “doua la
    dolar” sau invers.

    Intrebarea vine firesc, de ce vinde asa? Si, slava Domnului, Web
    2.0 ofera si posibilitatea postarii de raspunsuri de la cititori,
    si aici incepe distractia.

    Unul zice ca unele banane vin din Peru si altele din Brazilia,
    chiar daca arata la fel, altul ca poate unele sunt ceva mai vechi,
    iar altul se pierde intr-o expunere docta despre cum poate el manca
    doua banane, dar in nici un caz trei, de unde trage concluzia ca
    vanzatoarea are studii serioase de anatomie stomacala si psihologie
    comportamentala. Nu lipseste nici vizionarul care diferentiaza
    bananele organice de cele crescute conventional, iar altcineva,
    sa-i spunem “analistul”, a studiat fotografiile si face un
    mercurial: “o banana pentru 40 de centi, doua pentru 80 de centi,
    doua pentru un dolar si trei pentru un dolar”. Dar analistul nu mai
    explica nimic si ne lasa sa tragem propriile concluzii.

    Si citez in continuare, pentru ca exercitiul este minunat: unul
    crede ca bananele vin in ciorchini de cate cinci si doamna in cauza
    are un ciudat sentiment al echilibrului care ii impune sa
    repartizeze marfa in multimi luate cate doua sau trei (de unde si
    nervozitatea care apare atunci cand iei bananele din gramada
    nepotrivita) – insul in cauza numeste asta “market segmentation”.
    Imediat urmatorul comentator ii da dreptate, dar introduce in
    ecuatie un personaj aparte, CelCeVreaMereuCelMaiBunRezultat si care
    ii permite doamnei sa nu piarda o chestie ce suma magnific in
    engleza, adica “the lucrative margins of the luxury segment”. Ceva
    mai jos altcineva descopera la taraba cu banane germenii strategiei
    Apple de stabilire a preturilor produselor. Si tot asa cale de 150
    de comentarii si posibile explicatii, care ajung pana la a invoca
    “briciul lui Ockham”. Mai trebuie sa remarc numarul personajelor
    lucide, care au raspuns citand o replica a unui personaj de film –
    ceva de genul “dintr-o toneta cu banane castigi intotdeauna,
    oricum” si al celor si mai lucizi, care au replicat “de ce nu o
    intrebati pe vanzatoare?”.

    Diversitatea de opinii poate fi interpretata ca un semn si un
    posibil raspuns la intrebarea cu care am pornit, daca a tinut
    mintea noastra pasul cu ritmul de dezvoltare al stiintei si
    tehnicii. Aici si nu in imobiliarele chineze sau in pretul
    alimentelor sau al metalelor pretioase este urmatorul balon de
    sapun care se va sparge, este un domino social, economic si politic
    care va schimba fata lumii si care trebuie interpretat ca
    atare.

    Nu intamplator am pomenit de Belle Epoque – a inceput spre
    finele secolului XIX si s-a terminat in momentul in care Gavrilo
    Princip l-a impuscat pe arhiducele Franz Ferdinand si a izbucnit
    Primul Razboi Mondial. Pana la izbucnirea razboiului, Belle Epoque
    a insemnat forta de munca ieftina, cai ferate, aparitia sampaniei
    si a traiului boem, a serelor si a banchetelor somptuoase. Intre
    1870 si 1914 si stabilitatea politica a lumii occidentale a fost o
    realitate pe care nici macar pierderea Alsaciei si a Lorenei de
    catre Franta nu a tulburat-o. Aparent, pentru ca in cancelarii s-au
    acumulat tensiuni, iar balurile stralucitoare ascundeau tendinte
    nationaliste, rivalitati economice, dispute teritoriale si sisteme
    de guvernare complicate. Iar la terminarea unuia dintre cele mai
    sangeroase conflicte, harta lumii nu mai era aceeasi – disparusera
    patru mari imperii si patru mari dinastii. Iar perioada de relaxare
    a Belle Epoque a indus un entuziam inconstient, pentru ca initial
    s-a plecat la razboi pe baza de voluntariat. Pe urma au murit
    milioane de oameni, iar Hemingway a vorbit de “generatia pierduta”,
    a celor marcati de marele conflict.

    Si un amanunt: Germania a facut ultima plata din contul
    despagubirilor pe care le-a avut de platit abia in octombrie 2010,
    cand, au spus unii, s-a terminat cu adevarat razboiul. Ce vreau sa
    spun? Pai, asemeni “analistului” bananier, am oferit toate datele
    problemei, si, in plus, pare ca lumea gandeste mai intens si mai cu
    folos decat in urma cu un secol. Si nu uitati ca toata lumea, de la
    doamna cu banane si pana la stabii care se intalneasc la Davos sau
    la comentatorii de pe bloguri vor MereuCelMaiBunRezultat; asta nu
    inseamna, totusi, “the lucrative margins of the luxury segment”. Ci
    urmatorul balon.

  • Costurile unor renuntari

    La sfarsitul saptamanii trecute trei mari companii din domeniul
    energetic, GDF Suez, Iberdrola si RWE au decis sa se retraga din
    consortiul care trebuia sa finalizeze reactoarele 3 si 4 de la
    Cernavoda – in momentul in care scriu acest text stirea e
    fierbinte. Cele trei companii vorbesc de “incertitudinile economice
    si cele privind piata de energie” care “nu pot fi conciliate cu
    necesarul de capital pentru dezvoltarea unui nou proiect nuclear”.
    Necesarul de capital este de cateva miliarde bune de euro, dar
    suma, in comparatie cu nevoile, dimensiunea pietei si
    posibilitatile pe care le poate oferi, aparent, Romania, nu ar fi
    foarte mare. Spun aparent, pentru ca tocmai ceea ce sustin
    investitorii ca ofera Romania acum – “incertitudinile economice si
    cele privind piata de energie” – pun o piedica proiectului.

    Miscarea celor trei mari companii este cea mai recenta dintr-un
    sir de retrageri din domeniul energetic – italienii de la Edison
    s-au retras dintr-un proiect de 650 de milioane de euro la Craiova,
    iar cehii de la CEZ dintr-unul de 400 de milioane de euro de la
    Galati. Sunt numai cateva, printre cele mai mari, dintr-un sir
    destul de lung de retrageri – fabrici de racoritoare, bere,
    dulciuri si alte bunuri de consum inchise in perioada de criza.
    Unii ar spune ca este normal intr-o perioada de incertitudine
    economica sa se intample asa ceva – investitorii sa renunte la
    proiecte sau la operatiuni care le-ar putea aduce pierderi. Si
    chiar este asa.
    Problema este ca Romania nu-si poate permite sa piarda proiecte si
    investitori, pur si simplu. Singura solutie pentru reluarea
    cresterii economice sunt investitiile straine, pastrarea celor
    actuale si atragerea altor investitori, alaturi de sustinerea
    antreprenoriatului local. Romania se afla acum intr-o zona de
    tranzitie catre o stare in care s-a mai aflat si din care a iesit
    extrem de greu – a perceptiei negative. Cele trei mari companii nu
    pomenesc, in comunicatul de presa pe care l-au dat, de criza
    economica mondiala, ci invoca “incertitudinile economice si cele
    privind piata de energie” din Romania, strict.

    Cam tot anul trecut am intrebat oamenii de afaceri pe care i-am
    intalnit despre posibilitatea ca un numar important din
    investitorii straini sa inceapa se retraga din Romania, alungati de
    criza politica cronicizata, de birocratie, de lipsa unui plan
    guvernamental de redresare economica coerent si de scaderea
    continua a puterii de cumparare.

    Este un pericol pe care l-a intuit, se pare, chiar Europa cea
    unita: Antonio Tajani, comisarul european pentru industrie, a cerut
    instituirea unui organism menit sa examineze investitiile straine
    in Europa, o formulare la fel de diplomatica precum aceea cu
    incertitudinile economice si care ascunde renuntarea la emfaza
    traditionala cu care europenii tratau investitiile internationale.
    Europa, slabita de criza datoriilor suverane si de comportamentul
    liderilor statelor componente, se vede pusa in situatia sa raspunda
    extinderii agresive a companiilor rusesti in infrastructura de
    petrol si gaze sau mai recent vizibile politici chineze de
    expansiune a influentei politice si economice.

    Cu atat mai mult Romania, nicicum un campion al atractivitatii
    economice chiar in vremuri faste, trebuie sa se repozitioneze;
    teoria cu “acordul cu FMI aduce investitori” este vaga si nu mai
    valoreaza mare lucru. Pentru ca investitorii investesc nu acolo
    unde exista acord cu FMI, ci unde pot castiga bani intr-un mediu
    prietenos. Au inteles asta chiar muncitorii de la Fiat, care la
    jumatatea lui ianuarie au votat aprobarea unui nou contract de
    munca care difera de cel national si care prevede reguli mai
    stricte pentru lucratori in schimbul unor investitii si a cresterii
    salariilor. Programul de lucru devine mai flexibil, absenteismul
    este mai atent supravegheat, concediile de boala sunt mai strict
    reglementate, iar pauzele de lucru scad. In schimb directorul
    executiv Sergio Machionne a promis investitii de un miliard de euro
    si cresterea salariului anual cu circa 3.500 de euro.

    Nu intamplator pomeneam mai sus de Codul romanesc al muncii –
    relatarile din presa vorbesc de modificari asemanatoare cu cele
    acceptate de o mare parte din sindicatele Fiat. La noi nici macar
    asociatiile patronale nu pot da un raspuns comun, unele facand
    echipa cu liderii sindicali. Si nimeni nu intelege ca la un moment
    dat unele compromisuri nu mai tin de orgolii personale sau marunte
    interese de clan, ci de, cum spunea comunicatul?, “incertitudini
    economice” de anvergura, cu efecte care nici nu mai pot fi
    cuantificate in bani. Cine poate cuantifica pierderile induse de
    plecarile enumerate mai sus si efectele asupra unui sistem
    energetic in care 80% din grupurile termoenergetice si-au depasit
    perioada de viata si nu respecta normele de mediu, grupul 1 de la
    Cernavoda s-a apropiat de jumatatea duratei de viata normate de 30
    de ani si unde doua treimi din retele sunt uzate fizic sau
    moral?

    Dar nu-i nimic, noi avem acord cu FMI si pe domnul Franks care
    sa regrete ca n-am avut crestere economica.

  • Cristian Tudor Popescu, despre taierea pensiilor militare: “Nu suntem in Congo”

    Viziunea domnilor opozansi mi se pare eronata: daca in Romania
    am fi intr-un fel de Congo, atunci membrii actualului guvern ar
    alerga acum pe dealurile impadurite ale subcarpasilor urmarisi de
    insi cu macete, decisi sa le taie 25% din partea superioara a
    corpului executiv si s-o distribuie in niste pari. Or, viasa a
    demonstrat ca asta nu se intampla. Guvernul Boc, intrucat nu e in
    stare si nici nu vrea sa lupte cu hosii de top, caci mulsi sunt
    chiar ai lui, se napusteste asupra cate unui grup social pe care il
    jefuieste pur si simplu ziua-n amiaza mare – asta se cheama
    reforma.

    Pana cand intervine Justisia si declara infracsionala acsiunea
    guvernului, militarii batrani, de pilda, cele mai proaspete
    victime, pot sa ajunga in ambulansa si sa crape de inima rea.
    Remarcabil mi se pare sangele rece cu care actualul executiv calca
    in picioare oameni si legi. Asemenea dispres fasa de cetaseni,
    vazusi ca o turma datoare sa se lase jupuita de vie fara sa
    cracneasca, nu-mi mai amintesc decat in anii `80.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • O celula prost capitonata

    Ca spitalul era de nebuni, cum nebuni erau si cei trei Isusi,
    v-ati dat seama, desigur. Milton Rokeach se numeste psihologul, iar
    pacientii au fost inchisi intr-un salon al spitalului Ypsilanti din
    Michigan; planul initial era pentru doi ani de zile. A doua zi,
    spectacolul era deja tragic: “Trebuie sa mi te inchini, iti ordon”,
    racnea unul din cei trei. “Nici gand! Esti posedat! Trezeste-te la
    realitate!”, tipa al doilea. “Niciunul nu este Domnul Isus… Eu
    sunt cel adevarat”, molfaia furios al treilea.

    Rokeach voia sa stabileasca limitele identitatii umane; la baza
    demersului sau stateau povesti despre agenti secreti care in timp
    isi pierdeau adevarata identitate si se “simteau” tot mai mult
    personajele pe care le intruchipau. Psihologul s-a intrebat cum si
    in ce fel poate fi modificata personalitatea individului, intr-un
    mediu controlat. Si cum Biblia spune ca Fiul lui Dumnezeu este
    unic, reactiile celor trei indivizi care sustineau ca sunt Isus
    puteau oferi cateva raspunsuri. Rezultatul a fost publicat intr-o
    carte, in 1964.

    Experimentul lui Milton Rokeach a fost un esec. Interactiunea
    dintre cei trei si stimulii la care au fost supusi pentru a li se
    schimba convingerea (alaturarea lor, false scrisori de la
    admiratoare necunoscute sau de la autoritati care promiteau
    recompense daca renunta la identitatea Fiului Domnului) nu au avut
    un rezultat. Iar cartea lui Rokeach, “The Three Christs of
    Ypsilanti” este, in cele din urma, dupa cum bine remarca un
    jurnalist american, istoria nu a trei, ci a patru nebuni prizonieri
    in spital. Milton Rokeach era un prizonier al lumii sale – America
    anilor ’50 – ’60 nu era, din unele privinte, tocmai raiul pe pamant
    – era Razboiul Rece, discriminare rasiala, mccarthysm, sotii
    Rosenberg, JFK. Psihologul gandea cu mintea unui om de atunci, iar
    lipsa de etica pe care i-o putem imputa astazi nu prea exista
    atunci nici macar in concept.

    Am insirat povestea nebunilor pentru ca toata tevatura din jurul
    noii legi a educatiei m-a facut sa ma gandesc la ea. Zic de mai
    multa vreme, unii colegi o pot confirma, ca Romania este in prezent
    o celula nici macar capitonata trainic, iar mesianismul razbate
    prin miliarde de pori. Iar cand ii comunici unuia ca nu prea are
    de-a face cu intelepciunea si blandetea Domnului Isus, esti rapid
    categorisit drept jurnalist vandut. Si suntem indemnati sa credem
    ca o lege definita drept moderna pentru ca schimba durata unor
    cicluri de studii si prevede finantarea pe elev si promovarea
    universitatii centrate pe student si desemnari pe baza de
    competente poate schimba Romania.

    Cu nicio luna de zile in urma, jurnalele evidentiau scorurile
    slabe obtinute de Romania la testele PISA ale OECD – locul 49 din
    65 de tari. Berbeceste, au venit in presa si rezultatele slabe la
    olimpiadele internationale, iar motul a fost concluzia ca sistemul
    este prost, slab finantat, cu profesori lipsiti de abilitati si
    elevi tembeli. Mare greseala.

  • Modele de urmat

    Furia cu care oficiali din varii natiuni au reactionat la
    scandalul Wikileaks nu are nicio legatura cu gradul de
    confidentialitate al documentelor pe care Julian Assange le-a
    zvarlit multimii pe internet; o mare parte din ele niste
    insailituri disparate si naive prin care unii si altii si-au
    justificat existenta prin birouri. Adevarata valoare a documentelor
    este data chiar de modul in care ii prezinta documentele pe mai
    marii acestei lumi – superficiali, barfitori, nepasatori,
    preocupati de fleacuri. In general un lider politic sau economic
    are o dimensiune publica – oameni ca Richard Branson sau Donald
    Trump sau JFK au influentat milioane de oameni din lumea intreaga,
    i-au facut sa doreasca sa invete, sa manipuleze, sa urce, sa ajunga
    in top. Acolo, in top, este o chestiune personala daca te
    transformi intr-un Mesia sau daca incepi sa patezi rochite; in
    acelasi timp varful topului iti ofera posibilitatea sa dai vina pe
    altii, un mod de actiune cat se poate de omenesc, raspandit si
    utilizat.

    Dar nu poti rezista, chiar in top fiind, unei avalanse de
    documente care ofera, chiar privite superficial, o imagine. Ori
    asta a facut Assange, a zvarlit in lume sute de mii de imagini care
    individual nu spun mare lucru, dar luate impreuna tipa.

    Cei maturi mai tin minte, cred, calaretul Marlboro – natura,
    barbati puternici, muzica care insotea reclama, pe vremea cand
    reclamele la tigari mai erau permise. In urma cu doi sau trei ani
    un programator de computere, un medic si un chimist au conchis ca
    Marlboro Man a fost cel mai influent personaj care nu a trait
    vreodata. Cei trei sunt Dan Karlan, Allan Lazar si Jeremy Salter,
    care au scris “The 101 Most Influential People Who Never Lived: How
    Characters of Fiction, Myth, Legends, Television, and Movies Have
    Shaped Our Society, Changed Our Behavior and Set the Course of
    History”. Personal nu as fi asezat pe primul loc calaretul fumator,
    dar a fost o optiune demna de luata in seama daca e sa ne referim
    la modul de departajare al personajelor din top – numarul
    persoanelor afectate si amploarea fenomenului.

    Lista in schimb, in intregul ei, este surprinzatoare si sunt
    sigur ca veti zambi in continuare: Big Brother, cel din romanul
    “1984” al lui George Orwell, este pe locul doi, Mos Craciun pe
    patru, Hamlet pe cinci, Lady Chatterley pe 15, Ulise pe 24, Dracula
    pe 33, Cetateanul Kane pe 35, Godzilla pe 38, papusa Barbie pe 43,
    JR Ewing pe 63, HAL 9000, computerul nebun din filmul “Odiseea
    spatiala 2001” pe 66 si Marele Gatsby pe 93.

    Facut de americani, referintele si eroii enumerati apartin,
    firesc, balonului cultural anglo-saxon in care ne scaldam si noi de
    o buna bucata de vreme; mai sunt pe acolo eroi de comics-uri – Dick
    Tracy sau eroi literari care nu spun mare lucru unui european –
    Elmer Gantry, de exemplu. Il simt mai aproape pe Martin Eden, in
    ultimul caz.

    Dar impactul unui personaj este la fel de real pe cat este si
    influenta familiei medii asupra economiei – familia medie
    dimensioneaza bugete, fundamenteaza planuri de afaceri, stabileste
    tinte de business si strategii de dezvoltare.

    Un personaj bine construit, de genul lui Gordon Gekko, cel din
    primul “Wall Street” poate influenta o generatie intreaga si Gekko
    chiar a facut-o. Cred ca nu face parte din topul personajelor
    influente pentru ca Salter, Lazar si Karlan au scris cartea
    inaintea crizei financiare; altfel, data fiind amploarea si
    efectele pe care le are, cred ca Gekko merita sa se claseze in
    primii cinci fara discutie. Pur si simplu pentru ca a enuntat, in
    urma cu doua decenii, manualul investitorului: “The point is,
    ladies and gentlemen, that greed, for lack of a better word, is
    good”.

    Modele de acest gen au facut din antreprenoriatul american un
    vehicul cat se poate de puternic: in al treilea trimestru al lui
    2010, 304 start-up-uri americane au primit aproape trei miliarde de
    dolari din partea fondurilor de investitii, in timp ce 161 de
    companii europene au primit sub 850 de miliarde de dolari.
    Falimentul personal practic nu exista in Europa, iar concedierea
    angajatilor este un proces cel putin laborios.
    Rezultatul este “imbatranirea” companiilor. In topul 500 al
    companiilor la nivel global realizat de Financial Times in 2007
    sunt 21 de companii infiintate in perioada 1926 – 1950, 23 in 1951
    – 1975 si 24 in 1976 – 2000. In Europa cea mai mare pondere o au
    companiile infiintate intre 1851 si 1900, 51 la numar, in timp ce
    din perioada 1926 – 2000 au intrat in top numai 12.

    Europa este conservatoare si sufera de imobilism. Criza pe care
    o traverseaza Europa astazi are la baza, pe langa cauzele
    financiare, si piedicile legislative si lipsa modelelor valabile,
    care pot trezi spiritul antreprenorial si dorinta “familiei medii”
    de a-si depasi conditia de “familie medie”. Fac referire la Europa
    pentru ca este evident ca numai uniunea va putea pune in miscare
    economia Romaniei, unde posibilele modele nu inspira, ci mai
    degraba enerveaza.

    Recititi lista: Big Brother este pe locul al doilea, Mos Craciun
    pe 4, iar JR Ewing pe 63.

    La multi ani!