BusinessMagazin

Tag: editorial

  • De ce îşi vinde Roubini afacerea?

    Dacă România ar avea consultanţi financiari, probabil că m-aş fi referit la aceştia. Dar nu-i avem – mă rog, există, dar nici nivelul la care lucrează şi nici rezultatele nu mă îndreptăţesc să socot că s-a atins o masă critică de profesionişti şi profesionalism – aşa că o să încep cu un experiment al unui expert în economie comportamentală, care a ajuns la concluzia că întrebările pe care le pun experţii de acest tip sunt nefolositoare; ba mai mult, induc în eroare.

    Este vorba de o chestiune comună din lista consultanţilor – “De cât din actualul salariu aveţi nevoie la pensionare?”.

    În general la prima întrebare oamenii răspund 75%. Dar dacă sunt întrebaţi cum au ajuns la această valoare, ridică din umeri şi spun că aşa credeau ei că trebuie să răspundă. Săpând, s-a dovedit că tocmai industria financiară le-a indus oamenilor răspunsul, chiar consultanţii financiari au tot repetat-o şi repetat-o în articole şi emisiuni televizate.

    În studiul efectuat, economistul i-a întrebat pe oameni “Cum vrei să trăieşti la pensie? Unde vrei să locuieşti? În ce fel de activităţi te vei angaja?”, întrebări mult mai logice şi mai apropiate de aspiraţiile umane. Oamenii au spus ce au avut de spus, pe urmă economistul a cuantificat nevoile lor şi a reieşit că viitorii pensionari aveau nevoie de 135% din actualele venituri pentru a trăi aşa cum visau.

    Interesantă dualitate, nu? Consilierii au indus în mulţime un răspuns comod, dar, cum sunt plătiţi cu procente din câştigurile realizate, le aduce venituri mai mici; dacă ar întreba oamenii în mod corect, ar trebui să muncească mai mult, dar ar câştiga mult mai mulţi bani.

    Thomas Sargent şi Christopher Sims au câştigat prestigiosul premiu pentru economie pentru că s-au ocupat de relaţiile cauză – efect în politicile economice: cum influenţează PIB o creştere a dobânzilor sau o reducere de taxe, ce se întâmplă când banca centrală îşi modifică ţinta de inflaţie sau executivul îşi schimbă obiectivele bugetare.

    Întrebarea corectă pentru cei doi câştigători ai premiului Nobel pentru economie din acest an este “ce se întâmplă când guvernele încearcă să repare economia?”. În România întrebarea nu se aplică, nimeni nu încearcă să repare nimic.

    Europa în schimb are o mare problemă de genul acesta şi ceasul bate nu numai pentru Grecia, ci pentru Uniune în ansamblu. Cât de puternice sunt guvernele în încercarea lor de a preveni recesiunea şi unde se va opri răbdarea contribuabililor din Germania sau Franţa? Ce se va întâmpla după ce inevitabilul se va produce şi oficialii europeni vor fi pus în aplicare planul de recapitalizare a băncilor de care vorbeşte acum toată lumea? Or să fie suficient de mulţi bani pentru a mulţumi jucătorii din piaţă?

    Nu cumva guvernele şi-au epuizat opţiunile pentru susţinerea economiei?

    Cum va arăta lumea când toate acestea se vor fi liniştit?

    Cel mai bună abordare pe care am văzut-o în ultima vreme îi aparţine scriitorului şi jurnalistului Michael Lewis, care în volumul său “Boomerang”, apărut în acest an, analizează modul în care criza mondială a creat o nouă “lume a treia”. Lewis constată că planurile anti-criză ale guvernelor au eşuat şi că tot ceea ce au obţinut a fost o amânare a deznodământului. “Te uiţi la criza din Europa şi vezi amprentele bancherilor de investiţii americani peste tot. Colapsul financiar a încurajat comportamentele cele mai josnice. În vremurile normale principala problemă a finanţiştilor a fost să evidenţieze riscurile şi să se asigure că acestea au fost corect evaluate. Mai nou, finanţiştii s-au schimbat şi acum maschează riscul.”

    După ce am citit şi am scris toate cele de mai sus, singura întrebare corectă care îmi vine în minte este “de ce vinde Nouriel Roubini firma Roubini Global Economics, pe care a fondat-o şi unde este preşedinte?”. Informaţia era proaspătă în seara în care încheiam acest text, chiar dacă Dr. Doom nu o confirmase.

  • Olé, Jobs!

    Teoria mea personală este că un om face în viaţă un singur salt către stele, asta însemnând în traducere o realizare, o operă de artă, ceva unic, frumos, nemaivăzut, nemaifăcut; cineva poate scrie o carte sau un cântec, poate face un film, un copil, o casă sau un monument, o urmă pe Pământ care să-l nemurească. Restul creaţiilor sale vor fi plăcute, admirate, cumpărate sau invidiate, dar Reuşita este una singură. Unii îşi vor aduce aminte de ceea ce scriitorul Stefan Zweig numea “orele astrale ale omenirii”, momentele în care s-au dărâmat imperii, s-au scris marseilleze, s-au născut lenini sau a murit cineva în drum spre tărâmuri neexplorate.

    Este momentul magic de care vorbeşte scriitoarea Elizabeth Gilbert: când, pentru un oarecare dansator din trupă, timpul se opreşte şi el trece de un anumit prag şi toate cele din jur se aliază prentru reuşita sa – lumina lunii, muzicienii şi cântecul lor, bătăile de palme ale spectatorilor şi încurajările lor, reacţiile colegilor dansatori. Şi omul obţine iluminarea şi dansează ca nimeni altul.
    |n vechime oamenii simţeau asta şi, recunoscând divinitatea, reacţionau, strigând-o, fie Dumnezeu sau Allah. Când maurii au ocupat nordul Spaniei, strigătul lor spre Allah a fost preluat de localnici, care l-au transformat în “Olé!”. Olé marca o piruetă fabuloasă a toreadorului sau un pas deosebit de flamenco, momente rare în care cineva îşi depăşea condiţia.

    A doua zi, spune scriitoarea, dansatorul se trezea undeva spre prânz şi realiza că dumnezeirea l-a părăsit şi că este un sărman muritor ce îmbătrâneşte şi pe care îl cam dor genunchii. Şi ştie că este cât se poate de posibil să nu mai trăiască niciodată momentul de dumnezeire din seara trecută. Cum poţi accepta asta şi cum poţi trăi cu asta?

    De momente unice de inspiraţie au dat dovadă mulţi dintre colegii de generaţie ai lui Steve Jobs: cred că momentul unic al lui Bill Gates, de exemplu, a fost atunci când şi-a păstrat drepturile asupra sistemului de operare – de acolo lucrurile au mers cumva firesc, dacă termenul “firesc” se îmbină cu evoluţia excepţională a Microsoft (şi se îmbină!).

    Unic în inspiraţie a fost Michael Dell atunci când a decis să construiască computere la comandă, pe internet, şi să nu producă pe stoc. La fel şi pentru Larry Page şi Sergey Brin, atunci când au decis să mizeze pe simplitate şi pe gratuit.

    Ulterior Gates s-a transformat şi, aşa cum spuneam mai demult, a crezut că poate atinge stelele de mai multe ori la rând modificând uşor trambulina: mai multe variante ale aceluiaşi produs, fundamental asemănătoare, fără prea mari diferenţe, fără sclipire.

    Iar Brin şi Page s-au corporatizat şi au devenit două nume între cele 10 – 15 persoane care reprezintă managementul executiv şi cei 40 care înseamnă restul de şefi.

    Jobs a fost antreprenorul care a părăsit compania expulzat de corporatişti şi care s-a întors la Apple pentru a o transforma, iarăşi, într-o entitate cu structură corporatistă, dar condusă pe principii antreprenoriale. Şi a ajuns la stele şi când a dat lumii varianta sa de computer şi când a luat o obscură companie de animaţie şi a transformat-o într-un nucleu de idei, ingeniozitate şi amuzament şi a ajuns la stele şi când a înnebunit lumea cu produsele sale.

    Cred că niciun articol de presă nu poate defini ce a făcut Jobs pentru Apple; nu stilul său dur de a conduce, nici nonşalanţa în relaţii, nici aparentul autism în relaţiile cu clienţii, nici nepăsarea faţă de câştiguri nu-l definesc; este, mai degrabă, felul în care a ştiut să îşi conducă echipa. Nu este vorba aici de duritatea sa, ci acel amalgam de respect, teamă, profesionalism, inteligenţă şi eficienţă, şi dintr-o parte şi din cealaltă, care se traduc în “cel mai bun produs posibil, aşa cum l-am gândit noi”.

    Pe scurt, Jobs ştia să îşi ia întreaga echipă cu el, la stele.

  • Hasta la vista, baby! Isus te iubeşte!

    1. În volumul autobiografic “All I need is love” actorul german Klaus Kinski (un ins cu o personalitate aparte şi o forţă numai a lui – Aguirre, conchistadorul nebun sau Fitzcarrlado, pasionatul de operă care târa un vapor în junglă şi visa să construiască o sală de spectacol monumentală pe Amazon sunt două din marile sale roluri) povesteşte despre începuturile carierei sale: la un moment dat reinventa, în faţa mulţimii adunate în Deuschlandhalle, Noul Testament; vorbind despre Isus. Isus era, în viziunea lui Kinski, un personaj acuzat de furt, blasfemie, injurierea autorităţilor, prieteşug cu târfe şi borfaşi, un aventurier care şi-a lăsat mai curând masacrată viaţa decât să putrezească de viu printre ceilalţi.

    Un oarecare se declară indignat de producţia lui Kinski şi urcă pe scenă pentru a opri blasfemia. “Ce ştii tu despre un bărbat cum a fost Isus? Ce ştii despre o curvă şi ce ştii despre un borfaş?”, vine replica actorului.Există deja în societatea românească o nevoie de şoc, de dezmorţire, chiar prin mijloace mai puţin ortodoxe şi prin reinterpretarea miturilor, iar abordări de genul celei kinskiene despre Noul Testament mi se pare emblematică: în locul conformismului bigot, o interpretare personală, puternică, dar respectuoasă: “…decât să putrezească de viu printre ceilalţi”.

    În context, privesc cei şapte ani şi încerc să-mi amintesc România de atunci şi cea de acum şi sunt tentat să spun că România de acum pierde. Cea de acum şapte ani era poate mai săracă, dar mai optimistă, mai deschisă, mai entuziastă. Astăzi pare că am ales conformismul, resemnarea şi inerţia, şi trebuie şocuri din ce în ce mai mari pentru a trezi o sclipire de ceva. Cel mai trist mi se pare faptul că oamenii nu mai înţeleg metafore – şi sunt sigur că mulţi nu vor înţelege nici ce vreau eu să spun invocând un neamţ într-o ureche şi pe Isus într-un text anapoda despre societatea românească şi o revistă de business.

    2. “Wisconsin pare să fie în cea mai bună formă pe drumul spre victorie, conducând cu 51 – 10 la finalul celei de-a treia reprize. Şansele echipei au crescut atunci când Russell Wilson i-a pasat lui Jacob Pedersen…”. Aşa începe o ştire scrisă la numai 60 de secunde de la finalul celei de-a treia runde a meciului de fotbal american dintre Wisconsin şi U.N.L.V. Pare o ştire banală, dar nu este. Este scrisă de un computer.

    Programul care poate să scrie ştiri este, conform New York Times, opera Narrative Science, un start-up american care se ocupă de dezvoltarea inteligenţei artificiale şi lucrează la asta de mai bine de un deceniu.
    Softul foloseşte date, statistici sportive, rapoarte fianciare sau de vânzări şi le transformă în articole. Investiţia a fost de ordinul milioanelor de dolari (6 milioane au intrat în start-up numai anul acesta), iar rezultatele sunt, spun experţii, impresionante. În actuala formă, munca celor de la Narrative Science ar putea înlocui oameni în anumite zone ale jurnalismului; compania are deja 20 de clienţi, reţele de ziare aflate în căutarea de soluţii ieftine pentru story-uri cu forme fixe, cum sunt evenimentele sportive locale sau rezultatele periodice ale companiilor. Pentru a genera “unghiuri” ale poveştilor, programul este pus să înveţe concepte precum “efortul individual”, “spiritul de echipă” sau “clasament”. Apoi softul decide ce element este cel mai important pentru joc, iar acest element se transformă în lead-ul poveştii. Cei doi profesori de jurnalism care au conceput Narrative Science cred că amestecul dintre tehnicile de scris cu interpretarea datelor poate genera corelaţii neaşteptate.

    Optimişti, cei doi cred că vor contrazice o mai veche anticipaţie care spunea că o maşină ar putea câştiga un premiu Pulitzer în circa două decenii; ei spun că programul lor va fi în stare să ia un Pulitzer peste numai cinci ani. Nu pot decât să constat că nouă ne-a luat mai puţin timp să facem şi să impunem pe piaţă o revistă bună, care se menţine aşa în ciuda condiţiilor; că redactorii de aici au luat premii şi au învăţat mai repede şi mai bine despre spirit de echipă şi efort individul (şi le mulţumesc). Îi spun competitorului meu electronic “Hasta la vista, baby! Isus te iubeşte!”.

  • Conciliatorii

    Veţi mai fi găsind prin mormanele de terfeloage ale buchiniştilor autohtoni traducerea românească a cărţii “The Appeasers”, de istoricii britanici Martin Gilbert şi Richard Gott. Este vorba de o analiză a galeriei de politicieni care, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, au promovat neintervenţionismul şi îmbunarea societăţii engleze în faţa ascensiunii hitlerismului. Politicienii în cauză, guvernul condus de Neville Chamberlain, au acceptat reînarmarea şi militarizarea Germaniei, au pledat pentru o neintervenţie anglo-franceză în Spania în timpul războiului civil, au acceptat anexarea Austriei sau dezmembrarea Cehoslovaciei, ba au încercat să ajungă la o înţelegere cu Hitler în detrimentul şi pe la spatele Poloniei. Pentru că este o lecţie de istorie şi politică care trebuie cunoscută şi dată fiind şi ciclicitatea acţiunilor omeneşti, voi intra un pic mai în amănunt; pe de altă parte, demersul meu se termină, desigur, în prezent.

    Un mozaic care vă va lămuri în privinţa contextului: Keynes constata că Tratatul de la Versailles, care a pus capăt Primului Război Mondial, era plin de clauze care încercau să sărăcească Germania şi să-i limiteze dezvoltarea; în Marea Britanie gentlemanii au căutat un ţap ispăşitor pentru această situaţie şi l-au găsit – Franţa – în timp ce ei au mers cu mâna întinsă a prietenie către nemţi. Ideea era de construcţie a unui bloc economic european care să se bazeze pe disciplina şi eficienţa statului nazist şi care să contracareze răspândirea comunismului. La Londra membrii guvernului asistau la lecţii de semantică bazate pe Mein Kampf şi la lecţii de diplomaţie care încercau să lămurească intenţiile lui Hitler: va porni sau nu un război?

    Pentru a-şi da seama dacă Germania poate sau nu să fie împăciuită, conciliatorii au organizat vizite la Hitler, deplasări în care politicienii care credeau în posibilitatea unei apropieri între Marea Britanie şi Germania puteau tăinui cu liderul german. Membrii guvernului britanic refuzau, pur şi simplu, să audă şi să vadă semnalele de alarmă. Cum a fost cel al ambasadorului la Berlin Horace Rumbold, care scria, în primele săptămâni de după instalarea regimului hitlerist, că noul guvern a făcut să apară “cele mai urâte trăsături ale caracterului german, spirit meschin de răzbunare, brutalitate şi şovinism zgomotos şi lipsit de răspundere”. Sau că “plecarea din Germania a unui mare număr de scriitori, artişti, muzicieni şi militanţi politici a creat pentru moment un fel de vid”. Conciliatorii aveau încredere în cuvântul lui Hitler, socoteau ţelurile Germaniei rezonabile, ingnorau politicile antisemite; un articol din Daily Mail scris de lordul Rothermere conchidea: “Cehoslovacia nu prezintă pentru noi niciun fel de interes. Dacă Franţa vrea să îşi frigă degetele acolo, e treaba ei”. Era cu puţin timp înainte ca Cehoslovacia să fie ruptă în bucăţi şi împărţită ca o pradă.

    Cei pasionaţi vor putea regăsi şi o bucăţică din istoria României, care se împleteşte cu politica de conciliere britanică şi cea agresivă a lui Hitler – dar asta e deja altă poveste. Conciliatorii au decis să ignore lecţiile trecutului şi să renunţe la simpla aplicare a bunului-simţ în relaţiile politice. Sigur că nu sunt singurii responsabili pentru ce a urmat şi că situaţia şi angrenajele care au declanşat al Doilea Război Mondial sunt mai ample, dar conciliatorii vor rămâne consemnaţi de istorie: o patină pe care cei lipsiţi de scrupule au alunecat în drumul spre conflictul mondial. Revenind la România şi la spiritual conciliant-imobil, oricum ar fi aceasta şi oricui ar fi aparţinând, nu putem să nu-i constatăm şi existenţa şi persistenţa. Problema e că ar trebui să renunţăm la o astfel de politică, aşa cum bine zice Dan Şucu. De la naţionalul “să avem încredere, să-l lăsăm să vedem cum se descurcă” sau “să-mi ţină numai de data asta” la “nu-i treaba mea, nu mă bag” şi “oricum n-am pe cine/de ce”, o colecţie întreagă de îndemnuri imobil-fataliste ne jalonează existenţa, iar tupeul şi nesimţirea se caţără tocmai pe astfel de trepte.

    Mă rog, nu-i treaba mea, dar eu zic să nu mai aşteptaţi, că nu se descurcă.

  • Truda

    Truda este, cred eu, cel mai urât cuvânt din limba română. Dacă sunteţi singur, pronunţaţi-l cu voce tare: truda. Dacă sunteţi în public, pronunţaţi-l tare şi clar, în gând. Accentuaţi acum un pic r-ul – trrrruda. Are ceva de şmirghel, abraziv. Trrruda.

    E deja istovitor, nu? Eu, cel puţin, când îl pronunţ aşa am impresia că scad în înălţime.

    Trruda. A intrat în vocabular pe filiera slavă şi este definit drept un “efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare; oboseală, osteneală”, ca “rezultatul concret al ostenelii cuiva; agoniseală, folos, câştig”, dar şi drept “chin, suferinţă; durere, necaz”. Chiar şi dacă definiţiile se limitau numai la partea cu efort fizic sau intelectual deosebit, fără “chin, suferinţă…” truda tot ar fi sunat rău. Pentru a exemplifica viziunea mea asupra trudei, să luăm un român la întâmplare – pe premierul Boc, de exemplu. Domnia sa pare a se desfăta în mod deosebit practicând cositul, tăiatul lemnelor cu toporul sau alte asemenea munci fizice, în timp ce activitatea guvernamentală îmi pare a-i fi destul de trudnică, nu atât prin prisma declaraţiilor domniei sale, ci mai degrabă prin rezultate. Rezultate însemnând nu realizarea obiectivelor din programul FMI, ci adoptarea acelor măsuri care să ducă la crearea de slujbe, la apariţia de noi afaceri, la atragerea de investiţii străine. Trrrudă, istovitoare şi fără rezultate.
    Cum trudă, fără rezultate şi istovitoare, li se pare tinerilor învăţătura şi de aici rezultatele la bacalaureat. Aici nu este vorba numai de dezinteresul lor, ci şi de modul cum societatea a interacţionat cu ei. Undeva în 2005, profesorii erau în grevă, iar principala temă a discuţiilor publice din România erau cele cinci procente din PIB care să fie alocate educaţiei; în acelaşi timp, Franţa ardea – tinerii din ghetouri dădeau foc maşinilor, jefuiau magazine şi se luptau cu poliţiştii. Spuneam atunci că 5% nu rezolvă nimic şi că importante sunt modul cum tinerii sunt pregătiţi pentru viaţă, modul cum profesorii se pregătesc pentru viaţă şi cum autorităţile pregătesc viaţa elevilor şi pe cea a profesorilor. Violenţe de genul celor din Franţa, Los Angeles sau cele recente din Marea Britanie sunt invitabile, este în firea omului să se revolte când nu înţelege; dar ce fac cei ce ar trebui să înţeleagă?

    Ei trudesc, desigur. Pe lângă ei au trudit cei ce au pus gazonul pe Arena Naţională, trudesc angajaţii primăriei şi cei de prin ministere, trudesc constructorii de autostrăzi, trudesc şi hoţii şi poliţiştii laolaltă, trudeşte toată lumea, numai rezultatele lipsesc.

    Să luăm câteva ştiri: prima, din Rusia. Nu cu mult timp în urmă oficialii ruşi au constituit Russian Direct Investment Fund, cu o valoare de 10 miliarde de dolari, menit să atragă investiţii şi să sprijine companiile străine pe piaţa rusească. În România investiţiile străine directe au scăzut numai în primul semestru cu peste 17% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar reducerea din 2010 este de peste 25%, la 2,5 miliarde euro. Are vreun truditor o strategie, un plan concret de atragere a investiţiilor străine? Investiţiile străine au fost un driver major pentru revenirea economică spectaculoasă a Estoniei, cea mai mare din Uniunea Europeană – 1,8% în al doilea trimestru şi peste 8% anual.

    Cu toată truda locală, România a căzut 10 poziţii, pe locul 77, în topul competitivităţii; suntem pe penultimul loc în Europa, sub Bulgaria şi înaintea Greciei. Avem probleme cu nivelul taxelor, birocraţia, instabilitatea legislativă, accesul la finanţare, corupţia, infrastructura insuficientă, reglementările privind taxele, inflaţia, etica slabă privind munca în rândul angajaţilor, forţa de muncă inadecvat pregătită, legislaţia restrictivă pentru piaţa muncii sau instabilitatea guvernamentală.

    În cazul în care strategii guvernamentali se vor limita la a aştepta ca lucrurile să se îmbunătăţească de la sine, eventual în siajul economiei europene, toată truda lor va fi în zadar; de ceva timp prevestesc în redacţie – e adevărat că mulţi dintre colegi mă contrazic – că rezultatul va fi o corecţie importantă a cursului de schimb al leului, o depreciere – singura soluţie la un moment dat – care va transforma în trudă cam toată munca din România.

  • Sirtaki

    Am fost la Fontana di Trevi, un loc magic nu pentru că este în Roma şi arată aşa cum arată, ci pentru ceea ce reprezintă: o mare de oameni de toate naţiile unde eşti acceptat şi îţi găseşti locul fără a-i deranja pe ceilalţi şi unde ai parte de clipa ta de vrajă; este locul unde începi să crezi cu adevărat că lumea de astăzi mai are, poate, o şansă. Acolo am văzut Lumea.

    Am fost la Notre Dame, unde am putut vedea Credinţa: un tânăr pierdut, la modul cel mai frumos şi elegant, în rugăciune – mi-a părut rău atunci că nu sunt pictor, este una din cele mai delicate imagini din amintirile mele.

    Am fost în ultima încăpere a castelului Sant’ Angelo, unde am trăit Povestea – o istorie pe care mi-au spus-o doi actori, în iatacul personal al unui papă.

    Anul acesta am învăţat ce înseamnă temeinicia, puterea unei naţii. Dar înainte de a vă povesti ce şi cum trebuie să vă aduc aminte de un sondaj, recent publicat, al fundaţiei “Future Studies”, care a întrebat 15.000 de oameni din 13 ţări europene cât de fericiţi sunt şi cât de mulţumiţi de viaţa pe care o au. Grecii au ignorat că trăiesc într-una din cele mai afectate ţări de criză şi au spus, 80 din 100, că sunt mulţumiţi cu viaţa lor. Dacă aş fi citit asta la plecarea în Grecia, aş fi zis că nu-i adevărat.

    Am citit la întoarcere şi cred că sondajul acela are dreptate. Şi mai cred că avem de învăţat, noi, românii, ca popor, din experienţa grecilor.

    O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras, cu fes neaoş, sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o Fătucă Blondă, care şi cântă. Terasa plină de britanico-germano-eleni, aşa că românii mai bat faleza. Spre miezul nopţii britanico-germanii trag un ultim Zorba, mânaţi de Fătuca Blondă (care cântă char bine!) şi merg apoi să se culce.

    Evident uşurată după retragerea lor, terasa devine mai primitoare, aşa că vin şi românii, îşi iau ceva de băut şi se uită, cuminţi, la spectacol. Spectacolul este aşa: masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă, care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, “fake”, brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

    La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, à la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci, iar Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă are parte de experienţa supremă – dansează cu Ea.

    Pe urmă Personajul Insignifiant iese să se producă şi-l văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare “fake”, barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc “uau” atunci când a terminat.

    Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern. Nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki.

    Uitaţi-l pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.

  • Un BlackBerry şi o bâtă

    Unii au profitat de ocazie să anunţe că nu mai e mult până ce mişcări de revoltă de tot felul se vor extinde şi în alte ţări, vestind asta cu un aer fie ameninţător-profetic, fie deja cu punga de popcorn în mână. Interesant aici nu e atât mimetismul (previzibil) conţinut în reflexele de genul “pe când şi la noi?”/”să vedeţi ce-o să fie peste câteva luni”, ci faptul că de orice fel de acte contra sistemului e găsit unul şi acelaşi vinovat (statul incompetent din epoca noastră), dar pentru motive total opuse şi incompatibile între ele, iar acelaşi stat e socotit a merita să fie “zguduit din temelii”, de-a valma, atât de vandalii care fură şi distrug magazine în Anglia, cât şi de cavaleri ai fioroasei figuri gen Anders Breivik, anarhişti greci, indignaţi spanioli sau apărători ai fiinţei româneşti dezamăgiţi că nu s-au născut în epoca interbelică.

    Pe rând, cititorul unor astfel de opinii e somat să afle nişte mari secrete ale vremii noastre, care logic se bat cap în cap: 1) faptul că largi categorii ale societăţilor occidentale lenevesc, se înmulţesc, se droghează, se îmbată şi se omoară între ei pe banii statului, atingând extreme revoltătoare acolo unde statul bunăstării e mai dezvoltat, iar poliţia e mai slabă şi evită să-i descurajeze cu gloanţe pe vandali (cum spune comentatoarea americană conservatoare Ann Coulter); 2) faptul că largi categorii ale societăţilor occidentale s-au săturat să fie marginalizate, minţite că munca cinstită le va aduce bunăstare, sfidate de luxul inaccesibil al bogătaşilor, sărăcite de corupţia politicienilor şi de furăciunile bancherilor (cum spune comentatorul politic Peter Oborne de la The Telegraph).

    Pentru revelatorii ambelor mari secrete, rezolvarea problemei ar însemna o schimbare rapidă şi radicală a situaţiei actuale – schimbare văzută şi ea, evident, din unghiuri opuse. Propunerile oferite le cunoaştem deja: 1) desfiinţarea statului social, limitarea imigraţiei şi restaurarea unor valori morale capabile să asigure coeziunea socială, însoţită sau nu de o mână de fier a statului care să-i pună la muncă pe leneşi şi să-i pedepsească exemplar pe eventualii răzvrătiţi; 2) suprataxarea bogaţilor, creşterea cheltuielilor sociale, îngrădirea puterii multinaţionalelor şi a pieţelor financiare asupra politicii statelor şi întoarcerea la o economie “reală”, a micilor întreprinzători şi a protejării capitalului local, în locul celei financiare şi globalizate de astăzi.

    Deşi ambele variante propuse îşi proclamă realismul în raport cu nişte utopii pe care le combat (utopia statului social, respectiv utopia pieţei libere), amândouă sunt nu mai puţin utopice, pentru că se întemeiază pe cunoscuta nostalgie a vârstei de aur, fixată în diverse momente idealizate din trecut – fie epoca lui Margaret Thatcher, când “poliţia era poliţie”, fie epoca anilor ’60, când familia şi educaţia îi călăuzeau bine pe tineri, ori cea dinainte de război, când Europa nu era “metisată” (pentru un excelent repertoriu al idealizărilor trecutului, vezi articolul “We have been here before” din The Economist), fie – în cazul nostru – epoca ceauşistă, când statul asigura, nu-i aşa, locuri de muncă şi ordine publică, ori interbelicul glorios, când tinerii erau patrioţi, modeşti şi religioşi. Numai că trecutul nu mai poate fi înviat şi oferit ca soluţie de viitor: copiii născuţi în Occident ai imigranţilor nu mai pot fi trimişi “înapoi de unde au venit”, fiindcă altă ţară nu au, globalizarea economică şi pieţele financiare nu pot fi desfiinţate peste noapte prin lege, iar tinerii crescuţi în democraţia digitală nu pot fi dezobişnuiţi de ea peste noapte şi forţaţi să se conformeze unor stiluri de viaţă la care înşişi părinţii lor au renunţat.

    Premierul David Cameron a stârnit nu numai opoziţia Twitter şi a Facebook, care au invocat argumentul libertăţii de expresie când el a cerut să fie închise conturile rebelilor, dar şi ironia internauţilor care au făcut paralela între ideea de interzicere temporară a accesului la reţelele sociale şi cenzura de tip chinezesc. E o ironie foarte tristă a istoriei că simboluri ale progresului tehnologic ca BlackBerry sau Twitter au ajuns vehicule ale îndemnurilor primitive la sărit cu bâtele. Dar ea nu poate fi înlăturată blamând prezentul şi susţinând ori că dacă n-ar mai fi reţele online şi smartphone-uri, n-ar mai fi nici huligani cu bâte, ori că accesul la telefon mobil şi internet denotă suficientă bunăstare încât să excludă orice motivaţie a unor frici şi furii colective de genul celor din Europa anului 2011. Asocierea între BlackBerry şi bâtă există şi încă va mai exista, cel puţin până ce comentatorii oripilaţi se vor obişnui s-o vadă aşa cum e în loc să-şi acopere ochii, imaginân-du-şi în locul ei scene dintr-un trecut complet offline.

  • Un bis ca o palma

    Pentru cei care se afla in tren, de exemplu, si nu au YouTube la
    indemana, spun ca este vorba de un spectacol al Operei din Roma:
    Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijat de Riccardo Muti (multumesc
    dramaturgului Valentin Nicolau, pe blogul caruia – www.noriimei.ro
    – am gasit relatarea). Reprezentatia, din 12 martie, marca cei 150
    de ani de la formarea statului italian. Inainte de inceperea
    spectacolului, primarul Romei Gianni Alemanno, membru al partidului
    de guvernamant, a denuntat reducerea bugetului alocat culturii; in
    sala se afla si premierul Silvio Berlusconi. Aria “Va’ pensiero” –
    corul sclavilor – a iscat in publicul deja montat reactii care au
    mers de la “Bis” la “Traiasca Italia!”. Iar cand ovatiile s-au
    linistit, cineva a strigat “Viata lunga Italiei!”. Iar Riccardo
    Muti a reactionat: “Da, cu asta sunt de acord. Viata lunga Italiei!
    …. Nu mai am 30 de ani si mi-am trait viata, dar ca italian care
    a calatorit mult prin lume mi-e rusine de ceea ce se intampla in
    tara mea. Asa ca ma supun cererii voastre de bis pentru
    Va’pensiero. N-o fac numai din emotia patriotica pe care o resimt,
    ci pentru ca asta seara, in timp ce dirijam corul care canta “Oh,
    tara mea, frumoasa si pierduta”, m-am gandit ca daca vom continua
    asa, vom ucide cultura pe care s-a cladit istoria Italiei. Si
    intr-un astfel de caz, patria noastra ar fi cu adevarat “frumoasa
    si pierduta”….De cand domneste aici un “climat italian”, eu,
    Muti, am tacut prea multi ani. Acum as vrea… ar trebui sa dam un
    sens acestei arii. Intrucat ne aflam in casa noastra, in teatrul
    capitalei, cu un cor care a cantat magnific si care e acompaniat
    magnific, daca vreti cu adevarat, va propun sa va alaturati noua
    pentru a canta impreuna.” Ce a urmat nu mai are nevoie de
    descriere.

    As vrea sa trecem acum de la opera la subiectul de pe coperta
    acestei reviste – limitele tehnologiei – si la ceea ce colegii mei
    nu au scris acolo, explicit: la relaxarea inteligentei, la blazare,
    la urmatorul pas inapoi care vine dupa caderea tehnologica. Pentru
    exemplificare, sa luam cazul Japoniei, o tara lipsita practic de
    resurse naturale, dar care este a treia economie a lumii. Sa facem
    o paralela cu Nigeria, care are resurse naturale, teren agricol,
    populatie tanara, dar este una dintre cele mai sarace natiuni
    (chiar daca are una dintre cele mai dinamice rate de crestere
    economica din lume, cum mi-ar putea aminti cineva). Ce le
    deosebeste, de ce o natie saraca in resurse este bogata, iar una
    bogata in resurse este saraca? Psihologul Earl Hunt crede ca este
    vorba de ceea ce se cheama “inteligenta nationala”. Intr-o
    comunicare tinuta la o conferinta a asociatiei de stiinte
    psihologice, Hunt apreciaza ca inteligenta nu este ceea ce masoara
    testele IQ, fiind in fapt abilitatea de a rezolva probleme sociale
    folosind artefacte sociale, respectiv calculatoarele, cartile,
    aplicatii stiintifice sau legi.

    Zestrea genetica a omenirii este aceeasi, dar potentialul
    fiecarei natiuni este influentat de o seama de factori ce tin de
    alimentatie, sanatate sau poluare, alaturi de mediul social si
    sistemul de invatamant. Mai este nevoie de o elita cognitiva, de
    oameni care sa creeze si sa asigure functionarea artefactelor
    sociale. Iar natia, in ansamblul ei, trebuie sa dovedeasca ceea ce
    Hunt numeste “dorinta de a asculta”, adica abilitatea de a
    identifica si de a-si insusi elementele care aduc progres. Liderii
    japonezi au decis in secolul 17 sa isi izoleze tara de restul
    lumii, iar inteligenta nationala s-a redus, japonezii respingand
    pur si simplu orice proces de modernizare; 200 de ani mai tarziu,
    frontierele culturale s-au redeschis, iar Japonia a inflorit.

    In acest context as pune ceea ce BUSINESS Magazin a facut in
    numarul trecut si in acest numar, insistand pe ceea ce noi numim
    regres tehnologic. A fost un infografic pe care am decis sa-l
    extindem si sa-l transformam intr-un subiect de coperta. Cine nu
    intelege cat de grav este subiectul si cata nevoie au romanii,
    omenirea in general, de progres, cercetare, cultura, carti,
    computere, informare si instruire este un natarau.

    Inteligenta unei natii se leaga in mod direct de prosperitate,
    de calitatea sistemului legislativ, de eficienta birocratiei sau de
    distributia veniturilor, de acel altruism financiar cu care asociam
    capitalismul in urma cu doua decenii.

    Ar trebui aici sa pomenesc de rezultatele de la bacalaureat sau
    de la concursul de titularizare a profesorilor, recente subiecte
    media; nu o fac decat in trecere, pentru ca relele sunt ingropate
    mult mai adanc: insi isteti au calculat ca inteligenta nationala
    din 1970 influenta bogatia din anii 2000, iar averea din anii ’70
    relationa direct cu gradul de inteligenta din 2000.
    Dirijorul si omul de cultura Riccardo Muti a inteles asta si a
    facut ceea ce stie cel mai bine: i-a dat un bis ca o palma lui
    Silvio Berlusconi, socotind ca a tacut prea multi ani. Gestul sau
    poate ca nu are, singur, prea mare valoare; dar ma gandesc ca
    oamenii care au cantat pe scena, oamenii care au cantat in sala si
    oamenii care au vazut concertul la televizor sau pe internet au
    castigat nu numai un strop de emotie, pentru care au varsat o
    lacrima sincera, ci si impulsul necesar pentru ca patria lor sa nu
    mai fie frumoasa, dar pierduta. Noi?

  • Fara combustibil si fara pista de aterizare

    Joi, 25 ianuarie 1990, un avion Boeing 707 al companiei
    columbiene Avianca s-a prabusit; in accident au pierit 73 dintre
    cei 158 de oameni aflati la bord.
    Comandantul avionului se numea Laureano Caviedes, iar secundul sau
    era Mauricio Klotz. Din cauza vremii potrivnice avionul s-a
    invartit timp de o ora si jumatate in spatiul aerian american, iar
    Turnul de Control din New York l-a impiedecat de trei ori la rand
    sa se angajeze in manevrele de aterizare. Cand, in cele din urma, a
    primit permisiunea, avionul s-a lovit de o serie de curenti
    inselatori si, cum pilotul automat, care ar fi putut reactiona
    suficient de rapid si coerent la curenti, era deconectat, aparatul
    a ratat aterizarea si pilotii au executat o serie de manevre de
    ocolire. S-au intors in zona unde credeau ca este aeroportul si au
    reluat manevrele. La 25 de kilometri de aeroport, cu rezervoarele
    goale, Avianca 052 s-a prabusit peste o casa care apartinea tatalui
    tenismenului John McEnroe.
    De ce s-a prabusit aparatul de zbor? Am spus-o un pic mai sus, nu
    mai avea carburant. Iar Klotz, care ar fi trebuit sa comunice asta
    Turnului de Control, a preferat ceea ce se cheama “discurs ocolit”:
    “In urcare la trei mii si…aaaa…combustibilul e pe sfarsite,
    domnule” este o mostra. Si, pe cale de a se prabusi, acelasi Klotz
    raspundea unei intrebari directe a celor din turn – “Credeti ca
    aveti combustibil suficient?” cu “Cred ca da. Mii de multumiri”. Un
    soi de ploconeala speriata, iar in acest timp inginerul de bord ii
    arata unei stewardese cadranul de combustibil pe zero si facea
    semnul binecunoscut cu taiatul beregatii cu degetul.

    O sa trec de la zborul Avianca 052 la dezastrul navetei Columbia
    din 2003. O bucata de spuma izolatoare s-a desprins de pe unul
    dintre rezervoarele externe si a lovit aripa. Desi existau
    compartimente de analiza specializate, datele au fost insuficiente,
    iar comunicarea dintre diversele compartimente defectuoasa, astfel
    incat nimeni nu putea spune cu certitudine ce se va intampla cu
    naveta la revenirea din spatiu. Echipa de management a misiunii pur
    si simplu nu a crezut ca bucata de spuma a daunat navetei si a
    ignorat orice proba contrarie; ei au alunecat in ceea ce psihologii
    numesc prejudecata de confirmare, adica tendinta de a favoriza
    informatiile care le confirma convingerile. Semnificativa ramane
    declaratia Lindei Ham, sefa unitatii: “Si nu cred ca avem ce face,
    asadar, nu cred ca are vreo importanta in desfasurarea misiunii
    pentru ca nu prea avem ce face in acest sens”. Un grup de ingineri
    de la NASA, Boeing si Lockheed Martin, grupati intr-o entitate care
    se ocupa de deseurile spatiale, a ajuns la concluzia ca naveta ar
    fi putut fi serios afectata de impactul cu bucata de spuma, dar
    demersurile lor au ramas inutile din cauza convingerilor stabilor
    de la NASA si a comunicarii greoaie cu restul institutiilor
    implicate, printre care chiar si Departamentul Apararii. Asa ca
    doua planuri de salvare a echipajului navetei au fost ignorate in
    climatul convingerii ca “nu se poate intampla nimic pentru ca nu
    avem ce face”.

    Am luat cele doua cazuri, analizate de jurnalistii Malcolm
    Gladwell si James Surowiecki, pentru ca mi se par emblematice, desi
    extreme, pentru modul cum functioneaza oamenii: Mauricio Klotz nu
    era pregatit sa interactioneze cu durii controlori de zbor
    americani, iar stresul sau s-a manifestat prin “aaaa” si “mii de
    multumiri”, desi era o problema de viata si de moarte. In cazul
    navetei un mic grup a decis nu actiunile, ci conduita si modul de
    abordare a problemei – “nu avem ce face, deci problema nu exista”
    -, iar cea mai mare parte a colaboratorilor s-au conformat, iar
    echipajul a pierit la intoarcerea pe pamant.

    Care-i legatura cu bacalaureatul romanesc?

    Abordarea ipocrita de care au dat dovada cei ce au gasit
    vinovati in randul elevilor, al profesorilor sau al autoritatilor,
    luati individual sau la gramada. Lovitura este buna, pentru ca
    acest examen este o buna unitate de masura pentru lipsa de viziune
    si de valori din societate. Nu profesorii, fie ei chiar
    dezinteresati, nu elevii, fie ei jucatori de Counter Strike sau
    amatori de cluburi, nici macar un anume ministru nu poarta
    raspunderea, ci intreaga societate. Le-am servit tinerilor fie o
    abordare hedonista si inutil degajata a vietii, fie o tinerete
    marcata de lipsuri, menita sa-i elimine din start in jocul
    societatii. Au fost conditionati sa se comporte fie precum Klotz,
    ploconindu-se in fata puterii imbecile sau a banului, fie sa
    ignore, asemeni responsabililor zborului navetei, chiar evidentele;
    le cerem in schimb, acum, sa fie competenti si atotstiutori. Nu sta
    nimeni sa-i inteleaga, nu pricepe nimeni schimbarea prin care trece
    societatea si tanara generatie; curiosii sa caute o recenta analiza
    din BUSINESS Magazin, care se numea chiar “Revolutia generatiei C”.
    Cei fara combustibil si fara pista de aterizare nu sunt tinerii, ci
    noi, restul.

  • Cele doua minute de ura

    Oamenii socoteau, in acele vremuri, ca o stire inseamna ceva
    neobisnuit, cu adevarat remarcabil; si nu este vorba de faptul ca
    in anii ’30 nu existau destule stiri, suficiente evenimente,
    existau doamne care traversau oceanul cu avionul, exploda
    dirijabilul Hindenburg, aparea hrana congelata si era desenata
    broscuta Volkswagen, cineastii realizau “Pe aripile vantului” si
    “Vrajitorul din Oz”, Italia se batea prin Abisinia si Ghandi
    proclama independenta Indiei. Dar lumea aceea care i-a creat
    laolalta pe Hitler si pe Churchill, marea criza economica si
    “Postasul suna intotdeauna de doua ori” avea ceva complex, un
    amestec de decenta, educatie, buna-crestere si eleganta care s-a
    diluat in fumul anilor celui de-al Doilea Razboi Mondial si s-a
    topit cu totul in ritm de rock’n’roll.

    Si tot anii ’30 au acumulat ideile care l-au facut pe George
    Orwell sa scrie, doua decenii mai tarziu, “1984”. Nu pomenesc
    aiurea romanul, pe care l-am citit, printr-un concurs de
    imprejurari, in tinerete frageda, intr-o perioada in care Romania
    traversa propria distopie. Marturisesc ca singurul lucru pe care nu
    l-am receptat ca atare au fost “cele doua minute de ura” – cele
    doua minute in care oamenii trebuiau sa se adune in fata ecranelor
    prezente in fiecare locuinta, sa priveasca imaginile celor care le
    erau, sau cel putin asa li se spunea, dusmani si sa ii urasca.
    Regaseam, in societatea de atunci, nouvorba si ministerele
    adevarului sau bunastarii, ba identificam chiar elemente de
    dublugandit, dar nu regaseam ura. Ma rog, nu-l iubeam pe Ceausescu,
    dar nici nu-l uram; sa zicem ca mai nesuferit imi era regimul si
    modul in care lumea se adaptase la regim.

    In timp m-am dumirit: Orwell a fost un ins destept si a scris nu
    pentru o epoca sau un regim anume, ci pentru toate perioadele si
    toate regimurile. Ura este acum, si ea este puternica pentru ca
    avem multe spaime. Iar spaimele si ura inseamna putere. Si
    ignoranta inseamna putere, completeaza domnul Orwell.

    Motivul lungii introduceri cu BBC, deceniul trei si Orwell este
    o intrebare simpla: “Dar o pauza nu putem lua oare?”.

    O pauza la batut campii aiurea, la analizat performantele
    regelui, de exemplu, un ragaz in a arata aiurea cu degetul spre
    unii sau altii din cauza carora n-avem noi astazi o pauza in
    programe economice fara rezultat, un moment in care sa stam si sa
    gandim, fiecare, cu mintea proprie, la ce-i de facut. Sa zicem ca
    uite, nu-i nicio stire de discutat si nimeni pe care sa-l uram, in
    afara de incompetenta, prostie si reavointa.

    In loc de balmajit aiureli despre trecutul Prutului – un act
    istoric pe care trebuie sa ni-l asumam ca atare – poate ar trebui
    sa dicutam despre ce se intampla in Grecia, economic, social si
    politic. Despre o strategie care sa aseze Romania de partea
    castigatoare a lumii.

    Pentru ca lumea astazi este asa:
    1. Pe piersicile din magazinele Wal Mart scrie “produse in Grecia,
    impachetate in Thailanda” si, completez, vandute in SUA – o imagine
    simpla a complexitatii lumii economice pentru care distantele
    fizice nu mai au nicio relevanta.
    2. Economia turca este singura din lume care a avut in primul
    trimestru al anului o crestere de doua cifre, de 11%. Fondul este
    explozia cererii interne si creditul ieftin, o situatie nu tocmai
    favorabila, dar, pe de alta parte, turcii sunt un altfel de natie,
    care va avea puterea sa depaseasca potentiala bula.
    3. Bloomberg scrie despre cumparatorii de case ieftine din Miami –
    ei vin din Canada, Venezuela si Brazilia, ultimii fiind campionii
    achizitiilor de locuinte scumpe, de peste un milion de dolari. Cum
    a crescut Brazilia? A redus taxele, a dezvoltat infrastructura, a
    mentinut cheltuielile publice la un nivel rezonabil, de 20% din
    PIB.
    4. Singura zona a carei pondere a scazut in PIB mondial in ultimii
    40 de ani este Europa, care in 1969 reprezenta circa 36%, iar
    astazi numai 25%; SUA s-au mentinut la circa 27%, iar Asia si
    Oceania au crescut de la 15% la peste 25%.

    In noua lume globalizata viitorul este al celor intelepti si
    prevazatori, al celor care privesc spre inainte. O mai mare
    deschidere a Romaniei spre zona statelor emergente, o diplomatie
    activa, deschisa, un joc abil al compromisurilor si tratatelor
    economice sunt singurele moduri de actiune.

    Altfel, o sa continuam sa uram si sa ne temem.