Tag: Umberto Eco

Saptamanile din urma am fost insa uimit de reluarea unei teme pe care as indrazni s-o definesc de-acum drept eterna. Undeva s-a reaprins polemica pentru ca era cineva care voia sa-i dedice o strada vreunui personaj compromis de fascism sau unor figuri controversate precum cea a lui Bettino Craxi – ori sa schimbe numele unei alte strazi, probabil in provincia Emilia Romagna unde, trecand prin mici localitati, esti izbit de abundenta de strazi Karl Marx si Lenin.

Sincer, situatia a devenit insuportabila si exista un singur mod pentru a o scoate la capat: o lege care sa interzica denumirea unei strazi dupa cineva care nu a murit de cel putin 100 de ani. Desigur, cu legea celor o suta de ani, lasandu-l la o parte pe Marx, in 2045 va exista cineva care ii va dedica o strada lui Benito Mussolini, dar ce sa-i faci, nepotii nostri, ajunsi atunci la 40 de ani (ca sa nu spun de eventualii stranepoti) vor avea idei destul de neclare despre acest personaj.

Astazi, bunii catolici ai Romei se plimba linistiti pe strada Cola di Rienzo(1), ignorand nu numai faptul ca a avut propriul Piazzale Loreto(2), dar si ca cei care i-au atribuit numele unei strazi atat de importante au fost masonii dupa unificarea Italiei, pentru a-i face in ciuda Papei.

De asemenea, trebuie luat in considerare, cel putin din respect fata de persoanele defuncte, faptul ca a denumi o strada dupa numele cuiva este cel mai facil mod de a o condamna la uitarea publica si la un anonimat rasunator. In afara catorva exceptii, precum Garibaldi(3) si Cavour(4), nimeni nu stie cine sunt personajele dupa numele carora a fost botezata o strada sau un bulevard – si daca a existat un moment cand cineva stia, personajul a sfarsit prin a deveni in memoria colectiva o strada si-atat. In orasul meu natal am trecut de mii de ori pe strada Schiavina fara sa ma intreb niciodata cine o fi fost (acum stiu, a fost un arhivar din secolul 19), pe strada Chenna (stiu cine era pentru ca am acasa lucrarea lui despre episcopatele din Alexandria, 1785), ca sa nu mai vorbesc de Lorenzo Burgonzio (aflu de-abia acum de pe internet ca era autorul unei carti cu titlul “Le notizie istoriche in onore di Maria Santissima della Salve”, 1738).

Ii provoc pe multi milanezi care locuiesc pe strazile Andegari, Cusani, Bigli sau Melzi d’Eril sa spuna cine erau cei care au meritat acea onoare; probabil cine a studiat stie ca Francesco Melzi d’Eril a fost vicepresedinte al Republicii Italiene in perioada lui Napoleon, dar cred ca pietonul obisnuit, nefiind istoric de profesie, stie destul de putine despre familiile Cusani, Bigli sau Andegari (printre altele, unii sustin ca numele celui din urma provine din cuvantul celt “andeghee”, ce inseamna in limba italiana “paducel”).

Toponimia nu doar condamna la damnatio memoriae; se mai poate intampla si ca numele unui personaj onorabil sa fie asociat cu o strada rau-famata si ca apelativul nefericitului sa fie secole de-a randul prilej de aluzii obscene.

Intorcandu-ma la Torino al studentiei mele, imi amintesc ca strada Calandra era, in mod malitios (si pentru cei intelepti in mod trist), asociata cu doua case de toleranta, in vreme ce-si propunea sa-i aduca un omagiu lui Edoardo Calantra, respectabil scriitor din secolul al XIX-lea. Iar piata Bodoni, care omagia si ea un mare tipograf si unde era sediul ilustrului conservator, era pe-atunci locul intalnirilor nocturne ale homosexualilor (incercati sa va imaginati ce insemna acest lucru in anii ‘50), motiv pentru care toponimia ii indica prin metonimie (continatorul prin continut) pe aceia care se dedicau unor placeri diferite de cele ale tipografiei si ale muzicii clasice. Ca sa nu mai zic ca la Milano, bordelul preferat al soldatilor se afla pe strada Chiaravalle si nimeni nu mai putea pomeni fara un suras sarcastic numele acelei nobile si faimoase abatii.

Dar atunci ce nume sa mai dam strazilor? Administratorii publici va trebui sa faca oarece eforturi de fantezie, pentru ca nu vor putea sa pescuiasca din repertoriul familiar niste Bottai(5) sau niste Italo Balbo(6), ci va trebui sa-i redescopere, stiu eu, pe Salvino degli Armati, inventatorul probabil al ochelarilor, sau pe Bettizia Gozzadini, prima femeie care a predat intr-o universitate in Bologna medievala, ori chiar pe Uguccione della Fagiola si Facino Cane(7), care nu erau deloc niste sfinti (dar nici Balbo nu era). Pe de alta parte, New Yorkul supravietuieste bine mersi cu strazi numerotate, ceea ce nu este prea diferit de vremea in care la Milano se boteza o strada Calea Larga. Si exista in cele o suta de orase din Italia superbe Intrari ale Greierului, Cai ale Ursului sau ale Spicului, Strazi ale Colinei, si s-ar putea adauga o Strada a Teilor (in fond exista una chiar la Berlin), una a Arinilor Negri – si putem botaniza mai departe.

1. Cola di Rienzo, tribun al Romei in secolul al XIV-lea
2. Referire la linsajul “ultimului tribun al poporului”, cum se autointitula Cola di Rienzo (Piazzale Loreto este locul unde au fost expuse cadavrele lui Mussolini si al Clarettei Petacci, la 28 august 1945)
3. Giuseppe Garibaldi (1807-1882), figura marcanta a Revolutiei Italiene
4. Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), politician italian dinainte de unificarea Italiei
5. Giuseppe Bottai (1895-1959), politician de frunte in timpul perioadei fasciste
6. Aviator si politician, Italo Balbo (1896-1940) a fost ministru al aeronauticii si guvernator al Libiei
7. Uguccione della Fagiola si Facino Cane sunt numele a doi aventurieri legendari

De exemplu, folosirea uzuala a lui Dumneavoastra (sau, in timpul fascismului si in provincie, a lui Voi). Pe vremuri, tutuiala era rezervata pentru rude (desi in unele zone din Pie­monte, nevasta ii vorbea sotului cu “dum­neavoastra”) si cel mult pentru cativa prieteni foarte apropiati. Se tutuiau copiii si tinerii, chiar si la universitate, pana cand intrau in campul muncii. Din acel moment, ei se adresau cu Dumneavoastra sau cu Voi la toata lumea, exceptie facand colegii apropiati (dar tatal meu a petrecut 40 de ani in aceeasi intreprindere si intre colegi si-au vorbit intotdeauna cu Dumneavoastra). Pentru un proaspat absolvent, de-abia intrat in posesia togii virile, a-i apela pe cei­lalti cu pronumele de politete reprezenta o modalitate de a primi in schimb un Dumneavoastra si poate chiar un Doctore (1). In schimb, de ceva vreme, pe un tanar in jur de 40 de ani care intra intr-un magazin, vanzatorul sau vanzatoarea de aceeasi varsta au inceput sa-l tutuiasca.

La oras, pentru ca un vanzator sa foloseasca pronumele de politete trebuie sa ai parul alb si eventual sa porti cravata. Iar in provincie, unde lumea este si mai predispusa sa adopte apucaturi vazute la televizor, fara sa stie a le adecva la traditie, e si mai rau: m-am pomenit intr-un magazin (eu, in varsta de 66 de ani si cu barba alba) tutuit de o pustoaica de 16 ani (care probabil ca nu auzise niciodata de vreun alt pronume personal), a carei indrazneala a disparut treptat de-abia dupa ce i-am raspuns cu “stimata domnisoara, cum spuneti…”. Probabil ca s-a gandit ca sunt vreun personaj iesit din “Elisa di Rivombrosa” (2), atat de contopite erau lumea reala si cea virtuala in ochii ei – si a incheiat discutia cu “buna ziua” in locul lui “ciao”, cum spun albanezii.

Consider ca zapaceala dintre Tu si Dumneavoastra a fost creata de multe dublaje ale filmelor americane. Dupa cum toata lumea stie, in engleza se zice “you” atat pentru Tu, cat si pentru Dumneavoastra. In realitate, anglofonii stiu ca a spune “you, Jim” folosind numele mic inseamna a tutui, in vreme ce a spune “you, Mr. Jim” inseamna a folosi pronumele de politete. Dar cei care dubleaza filmele nu intotdeauna dau atentie acestor lucruri. Urmaresc la televizor ultimele episoade ale serialului “Dinastia Tudorilor” unde, pe cat se pare, regele, curtezanele, oamenii obisnuiti isi vorbesc cu Dumneavoastra chiar si atunci cand fac amor – ceva ce se intampla numai la Buenos Aires. Cu siguranta ca in original se simt diferentele dintre “your Majesty” si “you, my dear Jim”, dar nu si in versiunea italiana, unde peste tot se spune Voi si pare corect ca ulterior, in viata de zi cu zi, totul sa devina Tu si sa nu fie nicio diferenta intre a te adresa regelui si a vorbi unui copil de doi ani.

Un alt lucru ce ne face diferiti de trecut este ca, pe cand eram copil, mic-burghezii obisnuiau sa foloseasca, pentru a parea rafinati, anumite cuvinte frantuzesti precum “agrement”, “satin”, “bouquet” sau “cadeau”. Nu vorbea nimeni engleza sau franceza, iar numele straine se pronuntau toate frantuzite, prin urmare Sorsil si Samberlen (3). Exista insa si posibilitatea de a te corecta, pentru ca unicii obligati prin contract sa stie a pronunta corect numele straine erau prezentatorii de la radio. Astazi, prezentatorii de la radio si de la televiziune schimonosesc numele straine intr-o masura inadmisibila si nimeni nu mai e in stare sa spuna vreo vorba in germana sau franceza; gafa prezentatoarei care a citit “sine die” ca “sain dai” a intrat in folclor, iar engleza se invata de la Ezio Gregio (4) care spune “uan, ciu, zree”. El exagereaza dinadins, dar aspirantele vedete o iau de buna.

Prin urmare, toata lumea foloseste cuvinte englezesti sau calchieri din engleza, chiar si-atunci cand nu e nevoie: pe langa un guvern ce-si face un minister pentru Welfare, de-ti vine sa te declari cetatean ticinez (5) cand esti luat la intrebari in strainatate (si de ce nu si un minister al War-ului, unul de Interieurs si unul pentru Treasury), toata lumea “suporta”, toata lumea “implementeaza” (cum se spune in mediile inalte) si
cate altele.

Ce-i drept, viciul este stravechi: noi ne imbracam in smoking sau cu pullover, ori in frack, iar americanii nu inteleg despre ce vorbim; pe de alta parte, si francezii au poetizat timp de decenii pe tema spleen-ului, iar englezii reactionau cu “va rog, traduceti-mi”. In fine, si americanii au introdus in limba lor o gramada de frantuzisme, dar in mod imperialist ei le percep ca fiind ale lor, intr-atat incat se spune ca, aflat in Franta la o reuniune, Bush ar fi zis: “E ciudat, francezii nu au niciun cuvant in limba lor pentru <entrepreneur>”.

ntorcandu-ma la cele disparute, au disparut domnisoarele. Nu se mai aude pe nicaieri zicandu-se pe un ton intepat “doamna, nu domnisoara, va rog” si nici macar “ma scuzati, domnisoara”. Se spune “hei, tu!”.

1. In Italia li se spune “doctor” (“dottore”) tuturor absolventilor de facultate
2. “Elisa di Rivombrosa” este titlul unei populare telenovele transmise de Canale 5
3. Churchill si Chamberlain
4. Ezio Gregio, actor de comedie si prezentator de show-uri de televiziune
5. Ticino este un canton din Elvetia unde se vorbeste aproape numai limba italiana

Vara trecuta, recenzam in cadrul acestei rubrici “Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” de Pierre Bayard. Acesta spunea un lucru stiut de oricine se indeletniceste cu lectura – ca pe lume exista mult mai multe carti importante decat putem noi citi pe parcursul unei vieti si adeseori suntem influentati in mod profund de unele necitite vreodata, dar despre care totusi stim esentialul, pentru ca el ne-a parvenit din diverse surse. Insa partea cea mai importanta a acelui pamflet era ca, si in cazul cartilor citite cu adevarat, ne amintim nu ceea ce ele spuneau, ci ceea ce, citindu-le, le-am facut noi sa spuna. Bayard, cel care, pe langa a fi profesor de literatura, mai este si psihanalist, imi parea nu atat interesat daca lumea citeste sau nu citeste, ci mai degraba de faptul ca fiecare lectura are un aspect creativ, si in orice caz re-creativ.

Sa luam acum al sau “Cazul cainelui din Baskerville”, un opuscul pasionant unde, psihanalizand partile obscure ale textului lui Arthur Conan Doyle, el incearca sa demonstreze ca un cititor are dreptul de a considera semnificative multe ambiguitati sau reticente ale cartii (cum fac de altfel psihanalistii) si trage concluzia ca Sherlock Holmes a gresit in rezolvarea acelui mister.

Bayard isi alege cu dibacie un text cu adevarat plin de momente neclare si unde, printre altele, observatiile nu apar a fi fost facute in mod direct de Holmes, ci de doctorul Watson, definit de Bayard fara menajamente drept un idiot absolut. In alta ordine de idei, “Cainele” a fost scris dupa ce Doyle il “omorase” pe Holmes, fiind ulterior obligat sa-l resusciteze din cauza unui referendum al multimii (frumoase paginile cu privire la aceste forme de identificare colectiva cu personaje ce sunt stiute ca fiind fictive), ca atare multe dintre incurcaturile din acea carte par a fi fost provocate de complexele autorului.

Bayard a facut un lucru similar cu “Uciderea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie, o alta munca usoara, intrucat, dupa cum se stie, asasinul este naratorul, si ai dreptul de a trata cu precautie ceea ce povesteste un raufacator de un asemenea soi. De remarcat ca ceea ce face Bayard este diferit de ceea ce a facut Philippe Doumenc in “Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary”, unde autorul reia ancheta mortii Emmei pentru a dovedi ca aceasta nu s-a sinucis, ci a fost omorata. Doumenc adauga fapte noi celor povestite de Flaubert si este ca si cum ar fi scris (ce sa zic eu) “Pinocchio scafandrul”, un text printre miile ce reluau aventurile lui Pinocchio. In schimb, Bayard nu “rescrie” cartea lui Doyle, o “reciteste” in lumina unei suspiciuni. Si considera ca are tot dreptul sa faca acest lucru, deoarece nu gandeste doar ca personajele fictive dobandesc o viata independent de vointa creatorului lor, ci si ca, in felul lui, fiecare cititor rescrie un text – intr-o asemenea masura, incat trebuie pusa sub semnul intrebarii “o reala comunicare intre cititorii aceleiasi carti, avand in vedere ca in realitate ei nu vorbesc despre aceeasi carte”.

Eu cred ca nu trebuie confundata descifrarea globala a unui text (ce cu siguranta permite si de multe ori chiar incurajeaza felurite interpretari, ce privesc stilul, nuante psihologice si mii de asemenea lucruri) cu atitudinea luata in fata enunturilor narative (de tipul “Emma Bovary s-a otravit” sau “Pinocchio a fost inghitit de un peste”). Si de altfel, Bayard demonstreaza a cunoaste foarte bine controversele in materie. Problema este ca, in interiorul lumii posibile a unui roman, enunturile narative sunt luate de cititor drept adevaruri indiscutabile. Aceasta este si teribila frumusete a naratiunii: Emma Bovary moare sinucigandu-se si, pe cat ne-ar parea de rau, nu putem sa-i schimbam destinul pentru toata eternitatea.

Putem, desigur, sa rescriem un alt roman in care doamna Bovary sa fie omorata, cum a facut Doumenc, dar ceea ce da (sau nu da) savoarea lecturii unei reconstituiri este tocmai faptul ca, in mod contrar a ceea ce pare a crede Bayard, noi toti admitem ca in lumea posibila a lui Flaubert sarmana moare sinucigandu-se si cu totii vorbim despre “aceeasi carte”. Altminteri, de ce ar trebui sa ne intereseze reconstituirea lui Doumenc, daca ar vorbi despre o femeie oarecare despre care nu stim nimic? Si de ce ar trebui sa ne intrige reinterpretarea lui Bayard daca ar vorbi despre un alt “Caine” decat cel despre care am citit noi? Ne putem indoi ca Iulius Cezar ar fi murit chiar pe 15 martie, dar nu si ca Didona s-a sinucis din dragoste pentru Eneas, deoarece nimeni nu are dreptul sa nege ca lucrurile nu s-au intamplat asa in lumea posibila a Eneidei. In aceste vremuri de demonizare a blestematului de relativism, sa ne pretuim enunturile narative, unicele care ne spun adevaruri ce nu pot fi revocate de o banuiala.  

E adevarat ca, in paginile acestei carti, un oarecare Ben Schott (e neimportant sa stim cine este el) a adunat un numar imens de informatii irelevante (dar, dupa cum vom vedea, nu pe toate). Enumera, de exemplu, numele unor cai faimosi, meniul servit in ultima seara pe Titanic, mandrele lui James Bond, sotii lui Elizabeth Taylor, decesele suspecte ale unor regi birmanezi, gradele inalte ale masoneriei, articolele din codul duelului irlandez, cate ceva despre diferitele varste ale animalelor, aranjarea unei orchestre, punctajul la canasta, versurile din “Ambaraba Cicci Coco” (1), numele unor celebri bufoni de curte si strigatele de razboi ale diferitelor clanuri scotiene, cele 12 munci ale lui Hercule, cateva insulte shakespeariene, cel putin 1.237 de valori ale Pi-ului grecesc, animalele adoptate din gradina zoologica din Londra – si o tine tot asa pe 150 de pagini.

Odata exclusa si posibilitatea ca aceasta carte sa fie folosita de cei care concep emisiunile-concurs de la televiziune (e dificil de imaginat un concurent care sa stie ca Aksakoff era bufonul reginei Elisabeta a Rusiei), nu ne mai ramane decat o singura placere, aceea de a ne gandi la ce anume nu contine aceasta carte. De exemplu, de ce sa stim cum se numeau in realitate cei patru muschetari si sa nu gasim si numele date de Dumas slujitorilor acestora (Planchet, Grimaud, Bazin si Mousqueton)? De ce sa nu fie inventariati si tigrii din Mompracem (2) (Giro Batol, Sambigliong etc.)? De ce in carte exista cei sapte pitici, dar nu si cei sapte regi ai Romei? Si cum se numeau colaboratorii comisarului Maigret? Dar prietenii lui Topolino? Si personajele din “Casablanca”? Haideti, luati-va la intrecere: Rick Blaine, domnul Ferrari, capitanul Louis Renault, Ugarte, Ilsa Lund, maiorul Strasser, Annina Brandel, Yvonne si mai cine? Cine erau actorii din “Diligenta”? Claire Trevor, John Wayne, John Carradine, de acord. Dar cum se numea doctorul? Thomas Mitchell. Si vanzatorul de bauturi? Donald Meek. Insa toate acestea sunt pentru mine informatii relevante, in timp ce jocul principal consta in a descoperi cate lucruri cu adevarat neimportante a trecut cu vederea Schott.

Numai ca este destul de usor sa faci un catalog al lucrurilor relevante, dar imposibil de facut un catalog exhaustiv al lucrurilor neimportante. Cultura, acel ansamblu de idei, notiuni, date, amintiri numit de noi Enciclopedie, este suma tuturor lucrurilor pe care o anumita societate (sau umanitatea in ansamblul ei) a decis sa si le aminteasca. Dar ea nu are numai rolul de receptacul. Are si un rol de filtru. Cultura este si capacitatea de a da la o parte ceea ce nu este util sau necesar.

Istoria culturii si a civilizatiei este alcatuita din tone de informatii ce au fost ingropate. In anumite ocazii am considerat acest proces o paguba si am avut nevoie de secole pentru a relua parcursul intrerupt: grecii nu stiau aproape nimic despre matematica egipteana si, la fel, Evul Mediu a uitat toata stiinta greaca. Intr-un anumit sens insa, acest lucru le-a folosit diferitelor culturi pentru a se revigora, pornind de la zero pentru ca mai apoi sa recupereze in mod treptat ceea ce pierdusera. Alte informatii au disparut de tot. Nu mai stim la ce foloseau statuile din Insula Pastelui si multe tragedii descrise de Aristotel in “Poetica” nu ne-au parvenit. Acest discurs nu este valabil doar pentru culturi, ci si pentru viata noastra. Amintiti-va de acel personaj al lui Jorge Luis Borges, Funes El Memorioso: isi amintea totul, fiecare frunza vazuta in fiecare copac, fiecare cuvant auzit in decursul vietii sale, fiecare adiere de vant simtita, fiecare aroma gustata, fiecare fraza auzita. Si totusi (sau poate tocmai din aceasta cauza) era practic un idiot, blocat de propria lui incapacitate de a opera o selectie si a scapa de balast. Inconstientul nostru functioneaza pentru ca face curatenie. Apoi, daca e vreo incurcatura, dam o gramada de bani la psihanalist pentru a recupera acea mica parte ce ne este necesara si de care din greseala ne-am debarasat. Tot restul din fericire a fost eliminat, iar spiritul nostru este tocmai produsul continuitatii acestei memorii selectionate.

World wide web este Funes El Memorioso, chiar daca din cand in cand se reinnoieste si mai azvarle cate ceva. Cu toate acestea, chiar si pe internet opereaza oroarea derizoriului. Ce s-a intamplat cu Calpurnia dupa moartea lui Cezar? Am examinat unele dintre cele 15.600 de site-uri care i le dedica internetul, dar toate vorbesc despre ea ca nevasta a lui Cezar si inainte ca Cezar sa moara si-atat. Se vede treaba ca putinele lucruri ce i s-au intamplat dupa aceea au fost considerate drept irelevante.

Cat de multe sunt lucrurile neimportante? Nicio enciclopedie nu va putea vreodata sa ne spuna. Derizoriul este o ruda apropiata a Infinitului.

2. “Le tigri di Mompracem” este titlul unui roman exotic de aventuri scris de Emilio Salgari