BusinessMagazin

Tag: Umberto Eco

  • Virginiana si iraniana

    In urma cu doar cateva zile, in Virginia, Teresa Lewis a fost
    ucisa cu o injectie letala si nimeni n-a intrat la inchisoare,
    deoarece aceasta doamna a fost in mod legitim condamnata la moarte.
    A incercat sa-si omoare sotul si fiul adoptiv si a facut acest
    lucru fara a avea permisiunea s-o faca. Cei care au executat-o au
    facut-o insa cu aprobarea autoritatilor. Ca atare, ar trebui sa
    reformulam cea de-a cincea porunca drept “Sa nu ucizi fara
    permisiune”. In fond, de secole binecuvantam steagurile soldatilor
    care, trimisi la razboi, au licenta de a ucide, precum James
    Bond.

    Acum se pare ca Ahmadinejad, cel care dintr-o clipa in alta va
    lapida o femeie (daca nu cumva a facut-o deja in momentul cand
    cititi acest editorial) ar fi reactionat la apelurile venite din
    Occident, spunand: “Voi protestati ca noi vrem sa omoram in mod
    legal o femeie iraniana, in timp ce omorati in mod legal o femeie
    americana?”.

    Bineinteles, i s-a replicat ca femeia americana a incercat sa-si
    omoare sotul, in vreme ce iraniana n-a facut decat sa-i puna
    coarne. Si ca americana a fost omorata intr-un mod nedureros, in
    timp ce iraniana ar fi ucisa intr-un mod extrem de chinuitor.

    Insa un raspuns de acest soi lasa sa se subinteleaga doua lucruri:
    ca este corect sa omori o asasina, dar ca in cazul unei femei
    adultere ar fi de-ajuns un divort fara pensie alimentara; si ca
    poti ucide in mod legal, daca faci acest lucru provocand doar
    putina suferinta. In schimb, ceea ce ar trebui sa sustinem noi,
    daca gandurile nu ne-ar fi tulburi, este faptul ca nu trebuie
    omorata nici macar o asasina si nu trebuie infaptuit un omor nici
    conform legii si nici daca executia este nedureroasa, ba chiar nici
    daca ar surveni prin injectarea unui drog ce provoaca o delicioasa
    stare de extaz.

    Cum reactionezi daca tari mai putin democratice ne cer noua –
    cetateni ai tarilor democratice – sa nu ne mai ocupam de pedepsele
    lor capitale, avand in vedere ca avem si noi pedepsele noastre cu
    moartea?
    Situatia este foarte jenanta si mi-ar placea chiar sa stiu daca
    acelasi numar de occidentali, printre care pana si o prima doamna
    franceza, care au protestat impotriva pedepsei cu moartea iraniene,
    au protestat si impotriva pedepsei cu moartea americane. As zice ca
    nu, intrucat ne-am obisnuit cu condamnarile la moarte in Statele
    Unite, ca sa nu mai spun de cele din China, in schimb este normal
    ca ideea unei femei masacrate cu pietre sa impresioneze mai tare.
    Imi dau seama ca atunci cand mi s-a cerut sa dau o semnatura pentru
    a impiedica lapidarea femeii iraniene am facut-o imediat, dar mi-a
    scapat din vedere ca, intre timp, o virginiana era omorata.

    Am fi protestat la fel daca femeia iraniana ar fi fost condamnata
    la o pacifista injectie letala? Ne indigneaza lapidarea ori moartea
    provocata unei persoane care nu a incalcat a cincea porunca, ci pe
    cea de-a sasea. Nu stiu; fapt este ca reactiile noastre sunt
    adeseori instinctive si irationale.

    In luna august a aparut pe net un site unde se explicau diverse
    metode de a gati o pisica. Gluma sau lucru serios, orice o fi fost,
    toti aparatorii drepturilor animalelor din lume s-au razvratit. Eu
    sunt un devotat al pisicii (una dintre putinele fiinte vii ce nu se
    lasa folosita de stapan, ci dimpotriva, se foloseste de el cu un
    cinism olimpian si al carei atasament fata de casa prefigureaza o
    forma de patriotism), prin urmare m-as feri cu oroare de un stufat
    de pisica. Insa il consider la fel de gratios, chiar daca poate mai
    putin inteligent, pe iepure, si totusi il mananc fara vreo
    opreliste mentala.

    Ma scandalizez vazand casele chinezilor unde cainii haladuiesc in
    libertate, poate chiar jucandu-se cu copiii, si toata lumea stie ca
    vor fi mancati la sfarsitul anului, dar prin fermele noastre se
    plimba purceii, cei despre care mi se spune ca sunt animale extrem
    de inteligente, si nimanui nu-i pasa ca vor ajunge
    prosciutto.

    Ce ne face sa consideram anumite animale ca fiind de nemancat,
    altele protejate de o caracteristica a lor aproape antropomorfa si
    altele cat se poate de apetisante, cum sunt viteii de lapte si
    mieluseii, cu toate ca vii ei ne inspira atata duiosie?

    Suntem cu adevarat (noi) animale foarte ciudate, capabile de mari
    iubiri si cinisme inspaimantatoare, gata sa protejam un pestisor
    rosu si sa fierbem de vie o langusta, sa strivim fara remuscari un
    miriapod, dar sa judecam ca barbara uciderea unui fluture. Asa se
    face ca ne servim de doua greutati si doua masuri pentru doua
    condamnari la moarte, cu alte cuvinte ne scandalizam pentru una si
    ne prefacem ca nu stim de cealalta.

    Uneori, exista tentatia de a-i da dreptate lui Cioran si de a crede
    ca Geneza, scapata din maini de Dumnezeu, a fost la cheremul unui
    Demiurg neindemanatic si carpaci, probabil putin cam cherchelit,
    care s-a apucat de treaba cu ideile destul de neclare.

  • Umberto Eco:Elogiul banalitatilor

    Pentru cititorul care n-a inteles din prima, titlul reprezinta
    rasturnarea unei banalitati, “scuza-mi intarzierea, dar am prins
    toate stopurile”. Jocul este urmatorul: se aduna 500, ma refer la
    cinci sute de truisme, lucruri spuse de fiecare dintre noi in
    fiecare zi fara ca macar sa ne dam seama – si se purcede la
    rasturnarea lor. Cea mai evidenta este ca Venetia este Amsterdamul
    sudului, cea geniala ca “albinosii au muzica in sange”.

    Citez doar cateva astfel de rasturnari, pescuindu-le aproape la
    intamplare. Uneori fantezia depaseste realitatea, Zic de la bun
    inceput ca sunt rasist, Celalalt Papa era un mare teolog, acesta
    are o relatie mai profunda cu lumea, Drogurile puternice sunt doar
    primul pas catre tigarile cu marijuana, Ii doresc un rau din toata
    inima, Mai bine sa traiesti o suta de zile ca un leu decat o zi ca
    un miel, Invatand gresesti, Simte-te ca acasa la mine, As zice sa
    ne vorbim cu “dumneavoastra”, Fericit cel care nu se multumeste cu
    putin, E drept ca am dat in mintea copiilor, dar nu sunt batran,
    Ignora-te pe tine insuti, Nu este umiditate, ci temperatura,
    Fructele trebuie mancate in timpul mesei, Pentru mine araba e ca
    matematica, De ce sa bei apa de la robinet, cand la Roma, de
    exemplu, apa din sticla e foarte buna, Uita-te la oita aia, parca e
    un nor, 1% din corpul uman este alcatuit din apa, Am luat doar o
    pizza si o bere, dar am cheltuit foarte putin, Nu reusesc sa
    slabesc, desi mananc foarte mult, Nu intotdeauna filmul este mai
    bun decat cartea, Alberto Sordi poate fi considerat mostenitorul
    lui Verdone(3), Asasinul este intotdeauna stapanul casei, Maestrul
    si-a depasit elevul, Luttazzi(4) te face sa razi, dar ar trebui sa
    incerce sa fie mai vulgar, Succesul m-a schimbat, in fond,
    Mussolini a facut si multe netrebnicii, De-acum un euro este egal
    cu doua mii de lire, Mafia exista, Zece mii pentru organizatori, o
    suta de mii pentru chestura, Pe vremuri aici era un oras, In Italia
    traiesc multi argentinieni, La Roma exista mai multe parcari decat
    masini, Sigur ca germanii sunt cu adevarat dezorganizati, Parisul
    este urat, insa francezii sunt foarte simpatici, Trebuie sa stii sa
    invingi, Daca exista heterosexuali in fotbal, eu n-am vazut
    niciunul, De-acum e mai rentabil sa te tratezi in Italia, A muri
    este ca si cum ai pleca putin, Creierul iti prajeste televizorul, @
    libero . it, totul cu majuscule si despartit, Nu port telefonul
    mobil la mine, ma uit la ceas sa stiu cat e ora, As folosi si
    Linux, dar e prea simplu, Masinile suedeze prind mereu un zgomot
    dupa cativa ani, PC-urile au un design mult mai atractiv decat un
    MAC.
    Distractia fiind terminata si avand deja dorinta ca seria sa
    continue (de exemplu: “Cum sa mai guvernezi, cand toti trag in
    aceeasi directie cu tine?”, “Bergamo, orasul hot”, “Eu sunt ca un
    beton armat in mainile Domnului”, “in ziua de azi nimeni nu mai
    stie ce faci”, “La Rimini toata lumea sta pe plaja si nu mai pune
    nimeni piciorul in discoteca”, sau “Mangano(5) in opinia mea era un
    delincvent”), ne dam seama ca noi, atat de originali si creativi
    cum ne credem a fi, pronuntam un sir de astfel de platitudini in
    fiecare zi. intai de toate pentru ca ele reflecta de multe ori un
    adevar evident, si nu este nimic rau in a spune adevarul, chiar
    daca e stiut de toata lumea, si-apoi pentru ca au o functie
    “fatica”.

    Functia fatica a limbajului (precizez pentru cei care nu cunosc
    opera lui Jakobson(6) pe de rost) este aceea de a mentine contactul
    chiar daca nu se transmit informatii, cereri, ordine. Au functii
    fatice platitudinile spuse de noi cand ne intalnim sau ne
    despartim, precum “ce zi frumoasa”, “ce mai faci”, “cu placere”,
    “la revedere” si asa mai departe, dar tot o functie fatica au chiar
    si cliseele, care de fapt nu-i comunica interlocutorului nimic din
    ce el nu stia deja (de genul “va dati seama ca ne aflam in luna
    iunie, au disparut anotimpurile”), servind tocmai la a-i transmite
    ca avem intentia de a stabili o relatie de politete (fie ea cat de
    superficiala) si ca vedem lucrurile la fel ca el sau ea.

    Imbatranind, imi dau seama ca inclin sa nu mai am relatii cu
    fiintele umane, pe care le gasesc foarte enervante (ma refer la
    fiintele umane, nu la relatii), asta atunci cand ele nu-mi sunt
    total straine: in acele cazuri, pentru a nu-mi crea probleme,
    schimb cu soferul de taxi, cu portarul de la cladirea de langa, cu
    vanzatorul de ziare, cu barmanul, observatii profunde despre viata
    si clima. tinand cont de faptul ca gandesc exact ca ei, ma
    considera un om de bine si devin cooperanti. in plus, simtind ca nu
    sunt un detinator de stiri proaspete, nu ma inoportuneaza
    cerandu-mi informatii privilegiate si – considerand ca ideile mele
    coincid cu ale lor -, nu ma intreaba nici macar ce cred despre
    Lippi(7) (lucru ce mi l-ar face antipatic pana si pe un
    strain).
    Banalitatile ne pazesc de adevarata relatie cu ceilalti si
    reprezinta ancora de salvare pentru cel care, in epoca comunicarii
    cu orice pret, prefera tacerea si singuratatea.

    Note
    1. Titlul original al articolului lui Eco este “Minerva din
    pliculet” – rasturnare a titlului rubricii sale din L’Espresso,
    intitulata “Pliculetul Minervei” (La Bustina di Minerva).
    2. Stefano Bartezzaghi, autor de rebusuri italian.
    3. Carlo Verdone, actor, scenarist si regizor italian.
    4. Daniele Luttazzi, actor de teatru, scriitor si om de
    televiziune, al carui show transmis de RAI Due, “Satyricon”, a fost
    suspendat de Berlusconi in 2002. Lutazzi si un jurnalist, Marco
    Travaglio, au fost dati in judecata pentru defaimare de Silvio
    Berlusconi, Mediaset, Fininvest si Partidul Forza Italia. Cei doi
    au fost absolviti de instanta.
    5. Vittorio Mangano, criminal italian, unul din capii Cosa
    Nostra.
    6. Roman Jakobson, lingvist rus.
    7. Marcello Lippi, antrenorul nationalei de fotbal a Italiei.

  • Conjunctivul si linsajele

    Spuneam in articolul trecut ca am protestat fata de o invitatie
    la boicotarea institutiilor academice si a intelectualilor
    israelieni, semnata si de prietenul meu Gianni Vattimo(1). Eu nu
    puneam la indoiala dezacordul ce poate fi manifestat fata de
    politica guvernului israelian, ci spuneam ca nu se poate sustine,
    ca in apel, ca “academicienii si intelectualii israelieni, aproape
    in totalitatea lor, au jucat si joaca un rol de sustinere a
    guvernelor lor”. Toti stim cati intelectuali israelieni polemizeaza
    pe aceste teme.

    Ei bine, primesc o scrisoare politicoasa de la Vattimo, si in
    acelasi timp si alte mesaje de la cititori care-i impartasesc
    ideile. Vattimo scrie: “Ma simt ca unul caruia i se reproseaza
    utilizarea improprie a unui conjunctiv – inteleg cat de importante
    sunt cuvintele si sintaxa pentru tine ca semiolog – intr-o discutie
    despre linsajul de la Scoala Diaz(2)… Intrebarea esentiala era:
    cati intelectuali italieni de calibrul tau sau, scuza-ma, ceva mai
    mic au luat pozitie in mod public impotriva masacrului din Gaza? Si
    acum cati protesteaza pentru Chomsky oprit la frontiera?”(3).
    Dar eu, legat de linsajul de la Scoala Diaz, nu-i reprosam lui
    Vattimo ca foloseste gresit conjunctivul, ci ca vrea sa-i linseze
    prin represalii pe toti politistii italieni. O idee ce ar trebui,
    imi imaginez, sa fie respinsa de orice persoana cu bun simt. Daca
    pentru erorile unui om se condamna o intreaga categorie sau de-a
    dreptul un popor, poate sa nu insemne antisemitism, dar cu
    siguranta inseamna rasism. Intrebarea esentiala pomenita de el nu
    era de ce nu se vorbeste despre Gaza (chestiune atroce) sau despre
    execrabila interdictie de a tranzita a lui Chomsky (care, in
    treacat fie spus, s-a pronuntat impotriva boicotajului). Intrebarea
    esentiala privea boicotul.

    Toate scrisorile primite de mine se chinuie sa-mi insire argumente
    impotriva politicii guvernului israelian, uitand ca eu insumi am
    declarat ca n-o impartasesc. Articolul meu insa intreba daca, in
    baza unui refuz al politicii unui guvern, pot fi pusi la index de
    catre comunitatea intelectuala internationala toti cercetatorii,
    oamenii de stiinta, scriitorii din tara unde acel guvern
    guverneaza.
    Pare ca ai mei contestatari nu vad nicio diferenta intre cele doua
    probleme. Vattimo, de exemplu, pentru a sublinia ca in ideea
    boicotului exista antisionism, dar nu si antisemitism, imi scrie:
    “Sa fie antisemiti acei multi evrei antisionisti care isi simt
    religiozitatea lor ebraica amenintata tocmai de aceasta politica de
    forta?”. Dar tocmai asta e problema. Daca se admite, si ar fi greu
    sa n-o faci, ca exista multi evrei (si in Israel, atentie) care
    refuza politica de forta a guvernului lor, de ce atunci sa anunti
    un boicot global ce ii implica si pe acestia?

    Circula zilele acestea doua stiri proaste. Una este ca in scolile
    extremistilor religiosi israelieni au fost interzise tragediile lui
    Sofocle, “Anna Karenina”, operele lui Isaac Bashevis Singer si
    ultimul roman al lui Amos Oz. Aici nu e mana guvernului, ci a
    talibanilor locali, si stim ca exista talibani pretutindeni (au
    existat pana si niste talibani catolici care il puneau pe
    Machiavelli la index). Si atunci (a doua stire proasta), de ce
    boicotorii torinezi s-au comportat ca niste talibani cand au
    protestat fata de faptul ca premiul la Salonul Cartii i se acorda
    lui Amos Oz? Prin urmare, daca Oz nu este dorit la Mea Shearim
    (cartierul fundamentalistilor din Ierusalim) si nu e dorit nici la
    Torino (cetatea sacra a Giulgiului), unde trebuie sa mearga acest
    evreu ratacitor?

    Vattimo insista ca a fi antisionist nu este acelasi lucru cu a fi
    antisemit. Cred si eu. Stiu foarte bine ca, in urma cu doi ani,
    atunci cand a afirmat ca era cat pe ce sa dea crezare
    “Protocoalelor inteleptilor din Sion”, nu voia decat sa dea una
    dintre acele replici provocatoare ce sunt specialitatea lui –
    intrucat nicio persoana cu minte si cu studii nu poate sa citeasca
    “Protocoalele” si sa creada ca acel ansamblu de autodenunturi ce se
    contrazic intre ele ar fi o opera autentica (si ca batranii
    intelepti ai Sionului ar fi fost atat de imbecili). Probabil
    Vattimo o fi observat ca pe internet, alaturi de site-urile unde
    este condamnata iesirea lui, exista si o sumedenie unde este
    ridicata in slavi. Orice afirmatie extremista risca mereu sa
    starneasca aprobarea smintitilor.

    Dar Vattimo (si il inteleg bine) la replici de duh nu poate renunta
    si conchide: “Este Ahmadinejad o amenintare de distrugere a
    Israelului? Poate cineva crede cu adevarat acest lucru?”. Ei bine,
    oi fi eu un sentimental, dar mie parca imi e putin frica de unul
    care si-a propus sa elimine o natiune de pe fata Pamantului. Din
    aceleasi motive ce ma fac sa fiu ingrijorat si de viitorul
    palestienienilor.

    Note:
    1. Gianni Vattimo, filozof si politician comunist italian.
    2. In noaptea de 21 iulie 2001, in timpul summit-ului G8 de la
    Genova, politistii de la Reparto Mobile din Roma au descins in
    Scoala Diaz si au luat la bataie, inainte de a-i aresta, 93 de
    manifestanti.
    3. In luna mai a acestui an, Noam Chomsky, unul dintre cei mai mari
    lingvisti din lume, american de origine evreiasca, a fost
    impiedicat sa intre in Fasia de Vest (pentru a sustine o conferinta
    la Universitatea Birzet) din cauza criticilor sale la adresa
    politicii externe a SUA si a Israelului.

  • Sa-i boicotam pe latinistii israelieni?

    In ianuarie 2003, deplangeam intr-un editorial faptul ca revista
    engleza “The Translator”, condusa de Mona Baker, editoare stimata a
    unei Encyclopedia of Translation Studies, a luat (in semn de
    protest fata de politica lui Ariel Sharon) decizia de a boicota
    institutiile universitare israeliene, cerandu-le la doi cercetatori
    israelieni care faceau parte din comitetul director al revistei
    sa-si dea demisia. In paranteza fie spus, cei doi cercetatori se
    aflau in mod public in polemica cu politica guvernului lor, dar
    acest lucru pe Mona Frank n-o privea.

    Observam atunci ca trebuie facuta o distinctie intre politica
    unui guvern (sau chiar intre constitutia unui stat) si fermentii
    culturali ce agita o anumita tara. In mod implicit, remarcam ca a
    considera toti cetatenii unei tari responsabili de politica
    guvernului lor era o forma de rasism. Intre cei care se comporta
    astfel si cei ce afirma ca trebuie bombardati toti palestinienii pe
    motiv ca unii palestinieni comit atentate teroriste nu exista nicio
    diferenta.

    Acum a fost prezentat la Torino un manifest al Campaniei
    Italiene pentru Boicotul Academic si Cultural al Israelului, tot in
    reactie la politica guvernului israelian. Manifestul sustine ca
    “universitatile, universitarii si intelectualii israelieni, aproape
    in totalitatea lor, au jucat si joaca un rol de sustinere a
    guvernului lor si sunt partasi la politicile acestuia.
    Universitatile israeliene sunt si locurile unde se realizeaza unele
    dintre cele mai importante proiecte de cercetare, in scopuri
    militare, pentru noi arme bazate pe nanotehnologii si pentru
    sisteme tehnologice si psihologice de control si oprimare a
    populatiei civile”.

    In consecinta, ni se cere sa ne abtinem de la a lua parte la
    orice forma de cooperare academica si culturala, de colaborare sau
    proiecte comune cu institutiile israeliene; sa sustinem un boicot
    global al institutiilor israeliene la nivel national si
    international, inclusiv suspendarea tuturor formelor de finantare
    si de subventionare a acestor institutii.

    Nu impartasesc deloc politica guvernului israelian si am privit
    cu mult interes manifestul multor evrei europeni (JCall) impotriva
    expansiunii asediilor israeliene (cu polemicile starnite in jurul
    lui, acest manifest arata ca exista o dialectica aprinsa in jurul
    problemei, in interiorul si in afara Israelului). Dar gasesc falsa
    afirmatia conform careia “universitarii si intelectualii
    israelieni, aproape in totalitatea lor, au jucat si joaca un rol de
    sustinere a guvernului lor”, pentru ca toti stim cati intelectuali
    israelieni au polemizat si polemizeaza pe aceste teme.

    Trebuie sa ne abtinem a gazdui intr-un congres de filozofie
    orice filozof chinez, pe motiv ca guvernul de la Beijing cenzureaza
    Google?

    Pot sa inteleg ca (pentru a depasi neplacutul subiect israelian)
    daca se afla ca departamentele de fizica de la universitatile din
    Teheran sau din Phenian colaboreaza activ la constructia bombei
    atomice a acelor tari, departamentele de fizica de la Roma sau
    Oxford prefera sa intrerupa orice raport institutional cu acele
    lacase de cercetare. Dar nu inteleg de ce ar trebui sa fie
    intrerupte relatiile cu departamentele de istorie a artei coreene
    sau de literatura persana antica.

    Vad ca la noul apel la boicot a participat prietenul meu Gianni
    Vattimo(1). Sa zicem (prin absurd) ca in unele tari straine s-ar
    raspandi stirea ca guvernul Berlusconi atenteaza la sacrul
    principiu democratic al diviziunii puterii, prin delegitimarea
    magistraturii, si ca se serveste de sustinerea unui partid
    indiscutabil rasist si xenofob. I-ar placea lui Vattimo ca,
    polemizand cu acest guvern, universitatile americane sa nu-l mai
    invite ca visiting professor, iar comitete speciale sa se apuce
    sa-i elimine toate lucrarile din bibliotecile SUA? Eu cred ca ar
    vocifera impotriva nedreptatii si ar afirma ca a face asa ceva e ca
    si cum i-ai face pe toti evreii responsabili de deicid, doar pentru
    ca Sinodul in acea vinere sfanta era prost dispus.

    Nu este adevarat ca toti romanii sunt violatori, toti preotii
    pedofili si toti specialistii in Heidegger nazisti. Prin urmare,
    nicio pozitie politica ori polemica despre un guvern nu trebuie sa
    implice un popor intreg si o intreaga cultura. Si acest lucru este
    valabil in mod deosebit pentru republica cunoasterii, unde
    solidaritatea intre oameni de stiinta, artisti si scriitori din
    toata lumea a fost dintotdeauna un mod de a apara, dincolo de orice
    frontiera, drepturile omului.

    Nota:
    1. Gianni Vattimo, filozof si politician comunist

  • Curiozitati si bizarerii

    Tot Mario Praz insa lasa sa se intrevada cum se pot citi rapid
    si cu emotie si unele cataloage neinteresante. Or, daca poate
    exista un catalog putin interesant continand doar editii minore ale
    lui Dante, pandecte sau opere de teologi contrareformisti, celui
    pasionat ii par extrem de interesante cataloagele numite in
    limbajul librarilor “Varia e Curiosa”, ce inventariaza opere ale
    unor literati nebuni, vizionari, genii pe buna dreptate neintelese
    si disparute din toate bibliografiile, din numeroase si legitime
    motive.

    Cataloagele de acest soi apar continuu, mai ales in Franta, si
    nu rezist tentatiei de a rasfoi impreuna cu bunii mei cititori
    recentul “Livres curieux et bizarres” editat de Libraires Associes
    (si pentru a uita macar pentru putina vreme de tristetile din
    paginile de actualitate ale ziarelor).

    Printre operele cu intentii indubitabil serioase gasesc un
    tratat despre geamatul porumbitei cardinalului Bellarmino (da, cel
    al lui Galileo), unul despre localizarea paradisului terestru al
    lui Huet (care il plaseaza la Basra, in dezacord cu o intreaga
    traditie ce il dorea in Extremul Orient – si astfel intelegem ce
    intentiona Bush invadand Irakul), opera lui Pierre Sindico despre
    imobilitatea Terrei (1878), si descopar ca Ricciotto Canudo,
    cunoscut de mine doar ca un serios teoretician al cinema-ului (si
    inventator al definitiei “a saptea arta”), a fost erou de razboi si
    s-a ocupat cu Metafizica Muzicala a Civilizatiilor.

    Nu lipseste o sectiune intreaga despre limbile materne ale
    Antichitatii, precum limba vorbita de Adam (druidica, potrivit lui
    John Cleland, 1776), basca (atribuita populatiei Cham de Pedro
    Nada, 1885), ca sa nu mai vorbesc de limbile artificiale precum
    “Langue Bleue” a lui Bollak, 1900, “Sillabayre” din Jallais, de la
    1923, cu instructiuni pentru functionarea unei masini de citit
    (sic!), Codul napoleonian pus in versuri de un Anonim in 1811 sau
    opera unui anume Radiguel, “Civilizatia primitiva regasita cu toate
    arhivele sale in Paradisul terestru in tara Edenului sau
    Britania”.

    Trecand la alte teme, as fi tentat sa citesc “Viata sexuala a
    lui Robinson Crusoe” de Michel Gall (1977), unde se subliniaza cu
    cata satisfactie ilustrul naufragiat l-ar fi descoperit pe Vineri
    mult mai cooperant decat caprele – fiindca veni vorba, cartea in
    prima editie a fost pusa sub sechestru judiciar. Catalogul anunta
    ca excitanta antologia sado-masochismului (inveselita de gravuri ce
    nu lasa loc imaginatiei) “De sanctorum martyrum cruciatibus” de
    Antonius Gallonius (1602), unde piosul pretext ar fi acela de
    documentare a chinurilor suportate de martiri. Mai putin fidel
    cronicilor sfinteniei este recentul “Sex in Smurfenland” (1980),
    nimic altceva decat o revizitare a Strumfilor in cheie pornografica
    -, iar catalogul anunta ca nu trebuie sa ne preocupe faptul ca
    textul este in olandeza, intrucat imaginile sunt foarte
    sugestive.

    Un doctor Brennus, in “L’acte bref” (1907), se dezlantuie pe
    tema incontinentei spasmodice, iar de la parintele Sinistrari
    d’Ameno (inchizitor din secolul al XVII-lea) ne-a ramas “De la
    demonialita”, considerata insa de mai multi bibliofili un fals
    (inspirat de celebrul bibliofil Paul Lacroix, apoi scris in 1875 de
    Isidore Liseux), publicat pentru a atata curiozitatea bolnavicioasa
    a cititorilor epocii cu privire la intalnirile sexuale intre femei
    si demoni. Acum vad insa ca Sinistrari a fost si autorul unui “De
    sodomia tractatus” (foarte apreciat si la ora actuala pe site-urile
    gay de pe net), unde aspectul cel mai savuros ar fi teoria acestuia
    pe tema sodomiei lesbiene prin intermediul clitorisului (organ
    despre care parintele franciscan avea idei destul de vagi,
    considerand ca ar exista doar la anumite femei, ca putea aparea la
    tinerete si ca uneori le servea lesbienelor pentru a-si depozita
    propria samanta intr-un alt corp feminin).

    Pentru a pune punct, gasesc traducerea in franceza (“La
    domination du moine”) a ceea ce trebuie sa fie “Clelia”, roman de
    Giuseppe Garibaldi, scris (cum spune el in prefata) cu scopul de a
    aduce aminte de vitejii cazuti pe campurile de batalie, a denunta
    tineretului italian “turpitudinile si tradarile guvernelor si ale
    preotilor” si “in cele din urma, a supravietui cu ceea ce castig.
    Iata motivele care m-au impins sa o fac pe literatul”. Pentru cei
    interesati de demitizarea istoriei patriei, “Clelia” e demna de a
    fi citita cel putin cat este si “Claudia Particella, amanta
    cardinalului” de Benito Mussolini.

  • Capete de ou

    Termenul “intelectualitate” a fost introdus pare-mi-se de
    Scelba(1), care credea doar in logica bastonului de cauciuc. Spiro
    Agnew, vicele lui Nixon, vorbea si el despre “effete snobs”, ce
    insemna mai mult sau mai putin “snobi efeminati”, amintind de acele
    saptamanale umoristice fasciste unde se produceau ramolitul care
    vorbea graseiat sau intelectualul anacronic, autor de
    “poezele”.

    Pe de alta parte, deja era uzitata in lumea anglo-saxona, pentru
    delegitimari de acelasi soi, expresia “cap de ou” (“testa d’uovo”).
    Si tot in cursul luptelor politice din perioada de dupa razboi,
    dreapta a recuperat o definitie utilizata de Lenin cu alte
    intentii, cea de “idioti utili”, pentru a face referire la
    intelectualii care simpatizau cu fortele de stanga.

    Este vorba, prin urmare, de lucruri cunoscute. Atat de
    cunoscute, incat incurajeaza ideea ca dispretuirea lumii
    intelectualilor este o caracteristica a dreptei si ca, in
    consecinta, nu ar exista intelectuali de dreapta, ci ar fi toti in
    opozitie.

    In mod natural, un intelectual se afla intotdeauna in opozitie
    fata de ceva, dar poti sa nu fii de acord cu multe lucruri si
    militand pentru dreapta. Au existat mari intelectuali conservatori
    sau de-a dreptul reactionari; iar “reactionar” nu este un cuvant
    urat, cum era pe vremea lui Don Camillo si Peppone(2), intrucat au
    existat ganditori si artisti care au cochetat cu o intoarcere la
    vreo Traditie sau vreun Ancien Regime, iar asta inseamna de fapt
    reactionar, nu un om care vrea sa infometeze muncitorii sau e
    neaparat un fascist. In acest sens, un mare reactionar a fost Dante
    si nu era un intelectual de lepadat, iar in zilele noastre am citit
    multi autori care n-au facut altceva decat sa critice Modernitatea,
    lumea tehnicii, utopiile revolutionare. Si nu numai atat, dar
    recent, cei de dreapta au inceput sa-si identifice niste “eroi”
    proprii printre intelectualii care prin definitie se situau la
    stanga, cum s-a intamplat (si probabil nu in mod eronat) cu
    Pasolini(3), ca aparator al unui stat de factura
    preindustriala.

    Putini poate isi mai amintesc, dar in anii ’70 s-a vorbit mult
    despre renasterea unei culturi de dreapta; aparuse chiar o revista
    ce se intitula “La Destra” (Dreapta), si daca editura Il Borghese a
    scos de la naftalina “Cugetarile” lui Adolf Hitler si a mers pana
    la a publica eseurile lui Spiro Agnew (definit drept “cel mai
    reactionar vicepresedinte al Statelor Unite, omul care spune cu
    voce tare ceea ce Nixon sopteste”), o editura ca Rusconi a publicat
    multi reprezentanti ai gandirii de dreapta, de la Mishima la
    Vintila Horia, de la Prezzolini la Panfilo Gentile, si a fost
    redescoperit un adevarat “maestru” al gandirii reactionare ca
    Joseph de Maistre.

    In fine, daca vrem sa gasim mari scriitori care erau sau sunt de
    dreapta, fie ei conservatori ori reactionari cum or fi fost sau or
    fi, nu trebuie decat sa ne uitam in jur, si la o adica putem da si
    peste mari scriitori fascisti sau antisemiti precum Celine sau Ezra
    Pound sau clasici dusmani ai modernitatii precum Sedlmayr, ca sa nu
    mai pomenesc de Heidegger sau de corifeii studiului traditiilor, ca
    Rene Guenon. Prin urmare, ajunge sa rasfoiesti cataloagele
    editurilor “democratice”, fara a te apuca sa recuperezi colectia
    “La voce della fogna”(4), si asisti chiar la tentative de
    recuperare din partea stangii a autorilor de dreapta, cum s-a
    intamplat de cateva ori cu Junger sau Spengler. Si atunci cum
    ramane? Autorii de dreapta nominalizati de mine sa nu fie ei oare
    “intelectualitate”?

    Adevarul este ca ne gandim la “dreapta” ca la o entitate
    omogena, in vreme ce si acolo exista intelectuali care si-i
    recunosc “pe-ai lor”, dar tocmai pentru ca sunt intelectuali nu fac
    uz cu usurinta de clisee precum “intelectualitate” sau “snobi
    efeminati” pentru a-si defaima adversarii.

    Si apoi exista ceilalti, uneltele patronajului politic,
    purtatorii de serviete ai politicii, oamenii interesati doar de
    putere (sau de bani), care in realitate nu au citit niciodata cat
    trebuia si pur si simplu nu stiu ca exista si intelectuali de
    dreapta. Ii vad doar pe cei de stanga, si doar in momentul cand
    ajung sa faca intr-un fel sau altul opozitie. Si atunci este
    evident ca, in mintea lor monocamerala, intelectual devine sinonim
    cu opozant si, cum spunea Goering, cand aud vorbin-du-se de cultura
    scot pistolul. Si chiar daca atribuirea acestei expresii lui
    Goering este discutabila, ea apare de altfel si in drama nazista
    “Schlageter” de Hanns Johst: “Wenn ich Kultur hore… entsichere
    ich meinen Browning”(5). Dar cei ce scot pistolul ignora originea
    docta a citatului. Ei nu citesc, nu citesc.

    1. MARIO SCELBA (1901-1991), POLITICIAN ITALIAN
    2. DON CAMILLO SI PEPPONE SUNT PROTAGONISTII UNUI FILM DIN 1955, CU
    FERNANDEL SI DINO CERVI
    3. PIER PAOLO PASOLINI (1922-1975), SCRIITOR SI REGIZOR
    ITALIAN
    4. “LA VOCE DELLA FOGNA”, REVIST+ DE SATIR+ A DREPTEI ITALIENE,
    APARUT+ DIN 1974 P~N+ IN 1983
    5. “De fiecare data cand aud de cultura Imi scot piedica de la
    Browning”

  • Cat de mult ar trebui sa ne incredem in Wikipedia?

    Daca veti cauta un cuvant – sa zicem “Napoleon” – si vedeti ca o
    informatie este incompleta sau incorecta, va inregistrati, o
    corectati, iar articolul va fi salvat astfel, cu adaugirea voastra.
    Bineinteles ca aceasta le-ar permite rau-intentionatilor sau
    nebunilor sa raspandeasca informatii false, dar garantia ar trebui
    sa fie data tocmai de faptul ca verificarea e facuta de milioane de
    utilizatori.

    Daca un rau-intentionat s-ar apuca sa modifice, scriind ca
    Napoleon n-a murit pe insula Sfanta Elena, ci la Santo Domingo,
    dintr-odata milioane de bine intentionati ar interveni sa rectifice
    ilicita corectie (si apoi cred ca, dupa cateva actiuni in justitie
    ale unor persoane care s-au trezit calomniate de necunoscuti, un
    soi de redactie exercita totusi un control, cel putin asupra
    rectificarilor care par vadit defaimatoare). In acest sens,
    Wikipedia ar fi un exemplu elocvent a ceea ce Charles Sanders
    Peirce(1) numea Comunitate (stiintifica), cea care printr-un soi de
    fericita homeostaza elimina erorile si legitimeaza noile
    descoperiri, purtand astfel mai departe, cum spunea el, torta
    adevarului.

    Dar daca acest control colectiv ar putea functiona in ceea ce-l
    priveste pe Napoleon, va putea si in cazul unui John Smith
    oarecare? Sa luam drept exemplu o persoana un pic mai cunoscuta
    decat John Smith si mai putin decat Napoleon, adica cel care scrie
    aceste randuri. La inceput am intervenit pentru a corecta rubrica
    ce ma privea, intrucat continea date eronate sau informatii false
    (cum ar fi ca eu sunt primul nascut din 13 frati, cand de fapt
    acesta a fost cazul tatalui meu). Ulterior am renuntat, deoarece de
    fiecare data cand din curiozitate intram sa-mi revad pagina dadeam
    peste alte dragalasenii postate de cine stie cine. De aceasta data,
    cativa prieteni m-au avertizat ca Wikipedia spune ca m-am casatorit
    cu fiica editorului meu Valentino Bompiani. Informatia nu este cu
    nimic defaimatoare, dar – in caz ca ar putea fi pentru prietenele
    mele dragi, Ginevra si Emanuela -, am intervenit pentru a o
    elimina.

    In acest caz al meu nu se poate vorbi nici despre o eroare
    scuzabila (precum povestea celor 13 frati), nici de preluarea unui
    zvon aflat in circulatie: nimanui nu i-a trecut vreodata prin cap
    ca eu m-as fi casatorit intr-un asemenea mod, prin urmare
    necunoscutul coautor al Wikipedia a intervenit pentru a face
    publica o fantezie personala de-a lui, fara sa-i fi trecut prin
    minte cel putin sa verifice informatia din vreo sursa.

    Si-atunci cat de mult trebuie sa ne incredem in Wikipedia? Spun
    imediat ca eu am incredere pentru ca ma folosesc de ea cu tehnica
    cercetatorului de profesie: consult pe o anumita tema Wikipedia si
    apoi verific cu alte doua sau trei site-uri: daca informatia apare
    de trei ori, exista sanse mari sa fie adevarata (dar trebuie sa fiu
    atent ca site-urile consultate sa nu fie paraziti ai Wikipedia si
    sa repete greseala). Un alt mod este sa vad rubrica de Wikipedia
    atat in italiana, cat si intr-o alta limba (daca intampinati
    dificultati in urdu, veti gasi intotdeauna, cu siguranta, si
    corespondentul in engleza); adeseori, cele doua pagini corespund
    (una este traducerea alteia), dar se intampla si sa difere, si
    poate fi interesant sa descoperi o contradictie: ar putea chiar sa
    va impinga (impotriva oricarei religii a virtualului ati avea) sa
    va ridicati si sa mergeti sa consultati o enciclopedie scrisa pe
    hartie.

    Dar eu am dat exemplul unui cercetator care a invatat putin cum
    merg lucrurile confruntand sursele intre ele. Ce se intampla insa
    cu ceilalti? Cei care merg pe incredere? Pustii care recurg la
    Wikipedia pentru temele scolare? Luati bine aminte ca situatia este
    valabila pentru oricare alt site, de aceea de multa vreme am
    propus, inclusiv unor grupuri de tineri, sa constituie un centru de
    monitorizare a internetului, cu un comitet format din experti de
    incredere pentru fiecare disciplina in parte, astfel incat
    diferitele site-uri sa fie recenzate (fie online, fie printr-o
    publicatie tiparita) si judecate din punctul de vedere al
    credibilitatii si al acuratetei. Sa luam repede un exemplu: sa nu
    cautam numele unui personaj istoric de genul lui Napoleon (pentru
    care Google furnizeaza 2.190.000 de site-uri), ci pe cel al unui
    tanar scriitor devenit cunoscut doar de un an, adica de cand a
    castigat premiul Strega 2008, Paolo Giordano, autorul lucrarii
    “Singuratatea numerelor prime”. Site-urile unde se scrie despre el
    sunt in numar de 522.000. Cum poti oare sa le monitorizezi pe
    toate?

    A existat la un moment dat ideea de a monitoriza doar site-urile
    dedicate unui singur autor, unul despre care studentii ar putea
    cauta foarte des informatii. Dar daca il luam pe Peirce, pe care eu
    tocmai l-am citat, site-urile care-l privesc sunt in numar de
    734.000t
    Iata o problema de toata frumusetea, ce pentru moment e tot fara
    solutie.

    1. CHARLES SANDERS PEIRCE (1839-1914), FILOZOF SI LOGICIAN
    AMERICAN.

  • La naiba cu clasa muncitoare

    Cei din generatia mea, care au avut de infruntat ‘68-ul la o varsta intre 35 si 40 de ani, prea batrani pentru a fi studenti prinsi in revolta si prea tineri pentru a fi patriarhi respectabili, scapati de confronter, au fost multa vreme santajati de clasa muncitoare. Nu ma refer la clasa muncitoare in sine – sarmanii de ei aveau problemele lor – ci la adoratorii burghezi de stanga ai acesteia care, invocand nasterea unei stiinte proletare, te intrebau ce sens ar mai putea avea sa te ocupi de Dante, de Kant sau de Joyce. Si intrucat intentia era, intr-un fel sau in altul, sa se discute in continuare de ei si intr-o facultate ocupata (ajungea s-o vrei si era pe deplin posibil) ne chinuiam sa aratam ca, pe termen lung, si cunoasterea lui Dante sau a lui Joyce putea contribui la emanciparea clasei muncitoare.

    Hai sa ne imaginam cat de usurati au rasuflat multi dintre noi cand au descoperit ca a luat sfarsit perioada cand muncitorii nu aveau nimic de pierdut in afara propriilor lor lanturi, pentru ca de-acum, avand de pierdut televizorul, frigiderul, masina si vizionarea multor vedete tv in fiecare seara, votau cu Berlusconi si Bossi – redirectionandu-si propria furie de la capitalisti la extracomunitari. Comportamentul proletarilor de odinioara a devenit cel tipic subproleriatului. Ce bine, s-a exclamat, nu mai trebuie sa ne facem griji pentru clasa muncitoare! Sunt mai saraci acum decat in urma cu cativa ani? Dar ei au preferat patrulele de strada sindicatelor. Eliberati de santajul clasei muncitoare, vom scrie acum nu doar despre Dante, ci chiar despre Il Burchiello(1) si, precum personajul principal din “In raspar”(2), vom pune pe covorul nostru persan o broasca testoasa cu carapacea incrustata cu rubine, turcoaze, acvamarine si ochi de pisica verde asparagus.

    Dincolo de nemultumiri, clasa muncitoare a devenit invizibila: muncitorii, cum spunea Ilvo Diamanti(3), nu mai reprezinta o masa critica si ne dam seama de existenta lor doar cand mor la locul de munca. Gasesc acest citat aproape la inceputul unui extrem de iritat si amar pamflet de Furio Colombo, intitulat “Plata”. Dupa titlu si dupa o imagine destul de stahanovista a copertei, te-ai astepta la un alt tip de discurs cu privire la clasa muncitoare, dar in text nu se pomeneste clasa muncitoare ca si cum, de-acum, odata cu descalificarea sindicatelor, sfarsitul ideologiilor, nasterea noilor partide ce au absorbit de la dreapta nemultumirile ce erau pe vremuri ale stangii, aceste denumiri si-ar fi pierdut orice interes. In aceasta carte nu se vorbeste despre disparitia clasei muncitorilor, ci de disparitia muncii.

    Ideea poate parea bizara, dar daca stai sa te gandesti bine, intre liberalizare, prabusirea imperiilor financiare, caderea burselor, manageri care-si parasesc biroul cu cutia de carton sub brat si un bonus stratosferic in portofel, se raspandeste pretutindeni, in declaratiile oficiale si in politica de doi bani, dispretul fata de munca. Excesiv i se pare mereu Confindustriei(4) costul mainii de lucru, intreprinderile fac tot ce pot pentru a dizolva marile centre de productie intr-o multime de persoane care nu se cunosc intre ele, sed in provincie la un calculator si lucreaza la proiect fara garantii de continuitate, transformarea marilor companii din locuri unde se producea (asadar, era nevoie de mana de lucru specializata) in pachete de vandut si revandut, prin urmare cu atat mai apetisante pe piata financiara cu cat sunt mai reduse costurile, a facut acceptabile, fara indignare si stupoare, campaniile impotriva sindicatelor (de-acum considerate niste lipitori parazitare) si chiar cele impotriva muncitorilor insisi. Si aici, chiar daca probabil prea fidel programului unui pamflet, iata descrierea unui ministru Brunetta(5) al carui adevarat obiectiv “nu e sa aduca justitia si meritocratia in administratia publica”, ci mai curand “sa denigreze munca, s-o ridiculizeze si s-o faca de rusine, sa arate latura infama si cam meschina a functionarilor publici”.

    Dar, lasand la o parte intentiile lui Brunetta, iata ca se contureaza un alt fenomen: daca pe vremuri problema era aceea de a acorda oamenilor muncii suficient timp liber, astazi tuturor li se daruieste un “timp gol”, cel al asteptarii unei prime slujbe, cel intre o concediere si subscrierea la nou contract pe perioada determinata, cel intre inceputul si sfarsitul unei perioade de somaj tehnic. In fine, cum sa le ceri sa se recunoasca drept facand parte dintr-o clasa, cu probleme comune, celor care, chiar daca inca muncesc, o fac din ce in ce mai putin impreuna cu ceilalti, pe perioade tot mai scurte si vad ca munca nu mai este deloc onorata, ci suportata ca un accident cu viata de-acum extrem de scurta, cand o miraculoasa automatizare, chiar si fara niciun operator la tastatura, ar fi rezolvat problemele economice, si toti ne-am bucura de o libera si infinita circulatie a produselor “subprime”?

    1. Il Burchiello, poet si barbier din Florenta, pe numele lui adevarat Domenico di Giovanni (1404-1449)
    2. “In raspar” (in original “A rebours”) este un roman simbolist care i-a adus celebritatea autorului francez Joris-Karl Huysmans
    3. Ilvo Diamanti, politolog si eseist italian
    4. Confindustria (Confederazione Generale dell’Industria Italiana), federatia patronatelor italiene
    5. Renato Brunetta, ministru al administratiei publice

  • Inima mea e a lui tati

    Toti stiu bancul cu calugarul iezuit si cel dominican care fac exercitii spirituale, iar iezuitul, in timp ce recita rozariul, fumeaza senin. Dominicanul il intreaba cum de poate face asa ceva, iar el ii raspunde ca le-a cerut permisiunea superiorilor sai. Naivul dominican spune ca si el a cerut permisiunea, dar i-a fost refuzata. “Dar cum ai cerut voie?”, il intreaba iezuitul. Iar dominicanul ii spune: “Pot sa fumez in timp ce ma rog?”. Sigur ca raspunsul a fost negativ. In schimb, iezuitul a intrebat “Pot sa ma rog in timp ce fumez?”, iar superiorii i-au raspuns ca te poti ruga in orice situatie.
     
    Daca Berlusconi ar fi zis ca nu e nimic rau daca o candidata la alegeri mai este si frumoasa, toata lumea, inclusiv feministele, ar fi aplaudat. Dar a lasat sa se inteleaga ca nu e nimic rau in a lansa candidatura unei fete frumoase la alegeri, si-aici a dat-o-n bara. Probabil ca e rau sa lansezi in politica o fata doar pentru ca e frumoasa. 
     
    Alt doilea gand. Legat de povestea cu pustoaica din Napoli care-l numeste pe Berlusconi “tati” (“papi”), cu siguranta e gresit sa ne imaginam cine stie ce lucruri rele. Totusi, mi-e imposibil sa nu-mi amintesc de un cantec nemuritor al lui Cole Porter, facut celebru de Marilyn Monroe si de Eartha Kitt, “My heart belongs to daddy” (“Inima mea e a lui tati”), in care o fetita cu o voce foarte sexy canta despre cum nu poate avea relatii normale cu baietii de varsta ei, intrucat inima ei ii apartine lui “tati”.
     
    A curs multa cerneala pe marginea pasiunii acestei fete (s-a vorbit pe rand de incest, pedofilie, atasament fata de valorile familiei), iar ideile pe aceasta tema tot raman neclare – printre altele, Cole Porter era un adevarat vulpoi. Acestea fiind spuse, melodia este foarte frumoasa si foarte senzuala, si este ciudat ca Apicella(1) nu o cunostea.
     
    Al treilea gand. Se pare ca tot primul-ministru ar fi spus ca noi nu vrem sa devenim o civilizatie multietnica si din acest motiv trebuie, dupa cum vrea Liga(2), sa fie intensificate controalele asupra imigratiei. La prima vedere pare ca ar fi acelasi lucru spus si de Fassino(3), anume ca imigrantii clandestini trebuie controlati, iar cei cu acte in regula ajutati. Dar in subsidiar era o alta idee, aceea ca decizia de a deveni sau nu o civilizatie multietnica ar fi o decizie voluntara. Ca si cum Roma imperiala (si mai inainte) ar fi hotarat daca vrea sa fie invadata de barbari sau nu. Barbarii, atunci cand ajung la granita, intra si cu asta basta. Intelepciunea Romei imperiale (ce i-a permis sa supravietuiasca timp de cateva secole) a fost de a face legi pentru a legitima invaziile barbare, facandu-i cetateni pe cei care se instalau in mod pasnic intre granitele imperiului si chiar primindu-i in armata. Asa a avut Roma imparati iliri si africani, o noua religie fondata de un turc numit Saul si, printre ultimii sai ganditori, un berber pe nume Augustin.
     
    Cand mase enorme de oameni fac presiune la granitele lumii noastre pentru a intra, nu ne putem preface ca decizia de a-i primi sau nu ne apartine. Lasand la o parte faptul ca daca deceniile trecute Italia ar fi lasat o imagine de tara saraca si zdrentaroasa, probabil miilor de africani (si de balcanici) nu le-ar mai fi trecut prin cap sa vina aici. Numai ca se uitau la posturile de televiziune italiene, mai cu seama la Mediaset, unde Italia aparea ca o tara populata de gasculite superbe si unde ajungea sa raspunzi ca Garibaldi nu a fost un ciclist pentru a castiga munti de aur. Era la mintea cocosului ca toti ar fi luat-o si inot numai sa ajunga aici, fara sa-si imagineze ca vor ajunge sa doarma intr-o cutie de carton in subteranele de la metrou si sa violeze, in cel mai bun caz, doamne in varsta de 60 de ani.
     
    Al patrulea gand. Citesc ca hackerii nu mai intra doar in memoria bancilor, de-acum intorc pe dos si serviciile secrete din jumatate de lume, spargand chiar site-urile CIA. Previzibil. Imi imaginez acum ca in scurt timp (sau chiar s-o intampla deja) online vor vorbi doar cei infideli in dragoste, ignorand cu seninatate faptul ca partenerul tradat ar putea afla tot ceea ce isi spun, si imbecilii care cauta cu lumanarea sa le fie golit contul curent. Serviciile secrete insa vor fi abandonat de multa vreme internetul. Sa expediezi un mesaj secret de la Londra marti dimineata astfel incat sa fie primit imediat la New York o fi comod, dar in fond, un agent secret care pleaca de la Londra la 9 ajunge la New York pana la pranz, ora locala. Si-atunci e mult mai convenabil sa transporte mesajul in tocul pantofilor, sa-l invete pe de rost sau cel mult sa-l introduca in sfinctere. Haideti, in pas de rac, pe drumul catre progres!
     
    Note:
    1. Mariano Apicella, cantaret napoletan devenit cunoscut ca interpret al melodiilor compuse de Silvio Berlusconi
    2. Liga Nordului, partidul xenofob italian
    3. Piero Fassino, liderul stangii italiene

  • Dati reply cu Aristotel

    Un studiu realizat de McAfee, despre care s-a scris in toate ziarele, a stabilit ca fenomenul spamurilor, adica al mesajelor nedorite ce ne sunt trimise prin e-mail, produce un consum de energie enorm. Un singur mesaj genereaza 0,3 grame de bioxid de carbon, egal cu emisiile unui automobil ce parcurge un metru de strada. Se pare ca tot spamul aflat in circulatie consuma o energie de 33 de miliarde de kilowati/ora in fiecare an, ceea ce ar echivala cu consumul a 3 milioane de automobile sau a 2 milioane si jumatate de locuinte, de unde un efect de sera de 17 milioane de tone de CO2. Trec peste alte tehnicisme si ma limitez sa observ ca spamul, in consecinta, nu se margineste doar la a ne scoate din sarite si adeseori a ne sustrage informatii, ci are si un efect negativ asupra starii noastre de sanatate.
     
    Pe cat se pare, nicio autoritate din lume nu este capabila sa reduca spamul; pana si filtrele activate de unii dintre noi nu servesc decat pana intr-un anumit punct, intrucat multe mesaje nedorite razbat prin ele si se pare ca risipa cea mai mare de energie o creeaza tocmai actiunea de a le deschide sau a le sterge manual.
     
    Sunt lucruri suparatoare si unii se gandesc cum ar putea sa se protejeze singuri. In lipsa de ceva mai bun, iti vine cheful sa te razbuni. Asa mi-a venit o idee – si ma astept desigur ca sute de experti sa-mi raspunda demonstrandu-mi cat este de irealizabila si daunatoare, dar atrag atentia ca voi sterge astfel de mesaje (considerandu-le spam) pentru ca intentionez doar sa lansez o provocare.
     
    Sa-i impartim, asadar, pe cei care ne trimit mesaje nedorite in pisalogi industriali si pisalogi artizanali. Imi imaginez ca pisalogii industriali au la dispozitie multe mijloace pentru a-mi neutraliza protestul, dar exista milioane de pisalogi artizanali, precum cel care intr-o italiana foarte dubioasa va spune ca ati castigat un premiu si va cere datele personale sau maltezul care a primit o mostenire enorma pe care din diferite motive nu o poate incasa si va cere sa participati cu 50% la recuperarea ei, desigur trimitand o anumita suma de bani drept garantie etc. etc.
     
    Pisalogii artizanali probabil nu dispun nici macar de banda larga si nu stiu daca vi s-a intamplat sa primiti de la vreun imbecil ditamai volumul de 600 de pagini, asezonat cu fotografii in culori, si nu in timp ce va aflati acasa, conectati la Alice sau la Fastweb, ci intr-o camera de hotel sau o casa de la tara, urmarea fiind ca pentru a descarca respectiva mizerie computerul vostru ramanea blocat vreme de-o ora.
     
    Acum, acestui tip de pisalogi i se poate raspunde atasand Biblia din Ierusalim. O gasiti la http://www.liberliber.it/biblioteca/b/bibbia/index.htm si asa cum vi se prezinta are 1.226 de pagini si 11.574 KB. Dar daca in doua secunde o editati la spatiu 2 si corp de litera 20, ajungeti imediat la peste 14.000 KB. Este o frumusete de atasament, daca aveti banda larga il trimiteti in cateva minute – si de altfel puteti lasa computerul sa-l transmita pe timpul noptii, insa daca destinatarul nu are banda larga e dezastru. Si-apoi, daca nu numai eu, ci macar doar alte cateva sute de utilizatori ar face acelasi lucru, netrebnicul ar fi imobilizat.
     
    Stiu ca actionand in acest fel voi contribui la cresterea poluarii. Dar daca din intamplare, in decursul a cateva saptamani, acest raspuns ar convinge un anumit numar de pisalogi sa renunte, in cele din urma pretul energetic platit ar fi inferior castigului final. Si apoi, pereat mundus(1), placerea razbunarii nu permite calcule meschine. Cu siguranta, cu nu prea multa osteneala s-ar putea face si mai si. Facsimilul editiei 1551 al “Retoricii” si “Poeticii” lui Aristotel, in Adobe, inseamna peste 37.000 KB; dimensiuni asemanatoare are si “Summa Teologica” a lui Toma de Aquino in editie bilingva. “Anatomia melancoliei” a lui Robert Burton in Adobe inseamna circa 32.000 KB, “Misterele Parisului” de Eugene Sue in editie franceza are nu mai putin de 76.871 KB, asadar, de aproape sase ori cat Biblia. Ca sa nu mai vorbim ca daca dispuneti de un computer eficient si il lasati sa lucreze noaptea, puteti trimite deodata toate textele citate de mine. In fine, fie ea si o organizatie industriala, daca s-ar pomeni cu cateva mii de Biblii sau de mistere ale Parisului, tot nu i-ar pica prea bine.
     
    Precizez de asemenea ca, pentru a verifica cat timp necesita, prima Biblie am trimis-o pe adresa mea de e-mail. Nu reuseam s-o gasesc in inbox si mi-am dat seama ca vreun sistem de filtrare mi-a trimis-o automat in trash. Dar cred ca timpul alocat descarcarii de pe internet a fost acelasi, prin urmare neplacerea provocata destinatarului va fi la fel de consistenta.  
     
    (1) Fiat justitia, pereat mundus (lat.) – “Sa se faca dreptate, chiar de-ar fi sa piara lumea”, principiu de drept roman.